Stăm tolăniți pe canapea. Eu și Gogoașă. Ok, mai mult eu. El stă picior peste picior și plimbă un dinozaur pe genunchi. E fugărit de un extraterestru. Nimic ieșit din comun, cum ar veni.
Îl las pe dinozaur să se descurce și-mi mut privirea, într-un punct fix, undeva, pe perdeaua noastră înflorată.
Mă simt mulțumită și mă cuprinde așa…o stare de bine, din toate părțile. E ca și cum m-aș afunda într-o cadă cu apă caldă, peste care plutește un munte de spumă. Iar eu sunt taman în vârf.
Știți senzația, așa-i? Senzația aceea minunată, pe care o simți când îți lași tot corpul moale, să se afunde, în liniște și cald, și-n spumă, până la vârful nasului iar tu închizi ochii și stai. Doar stai.
E o după-amiază fantastică, îmi zic, chiar e ca o baie caldă, cu multă spumă fină. Stau tolănită pe canapea, televizorul e pornit, mă uit, cu un ochi, la un film siropos, de dragoste, cu accente comice și cu celălalt, fac cealaltă cea mai râvnită activitate din epoca post-natală: moțăi.
M-apuc să-mi inventariez binecuvântările, cu ochiul care-i încă treaz: avem și-un pic de soare, ițit la colțul unui geam, avem și-un film siropos, avem și-un pic de liniște iar eu stau tolănită, pe canapea.
Eu. Eu… stau…. pe canapea. Și copilul e lângă mine. Și eu.. stau. Tolănită.
Tolănită?! Eu stau tolănită și copilul e lângă mine pe canapea?!
Hei, ia stați un pic, oameni buni! Cum se face că subsemnata stă, afundată în după-amiaza asta, pân la nas, cu dragonul lângă. Hopaa, cine a dat pe repede înainte tot filmul ăsta? Când au trecut anii? S-o fi însurat deja și eu nu știu?!…
Unde-s eu, alergând de colo, colo după el? Unde-s eu, încercând să-l conving să mănânce, să-și strângă jucăriile, să nu deseneze pereții?!.. Unde-s eu schimbând scutece, plimbându-l nopțile în brațe sau legănându-l? Unde-s eu, mergând aplecată, cu el, de mânuțe, văitându-mă de șale?!
… Nu-s. Sunt aici, pe canapea. Tolănită!
Ei hai, parcă nu-mi vine să mă cred. Cum a venit și ziua asta peste noi? Când a venit? Cum a venit?!
Și ce bine c-a venit! Vai, dar ce bineee c-a venit, îmi zic, cu un zâmbet lățit pe față, ca-n desenele animate. Mă mai afund un pic, în baia mea cu spumă, cu nas cu tot. Mi se mai văd doar ochii. Tot ca-n desenele animate. Și stau așa. Stau și absorb statul ăsta, prin toți porii.
Ei, și cum stăteam eu așa, mustind a bine și a pace, ce-aud … :
-Mama, vreau o cafea.
-Hăăăă?!….Ce-ai zis?!, bălmăjesc, simțind cum ies, brusc, la suprafață, din baia cu spumă virtuală, împroșcând apă pe toți pereții.
-Poftim?! Ce-ai zis că vrei?!? … N-oi fi auzit bine, na. Mi-o fi intrat apă-n urechi.
Din capătul opus al canapelei, văd doi ochi maari și serioși și-apoi iar vocișoara aceea cristalină, cerând…
-O cafea, mama. Vreau o cafea, repetă Gogoașă, în timp ce începe să râdă. Probabil, fața mea, care nu mai are maxilar, fiindcă mi-a căzut în apă, e comică.
Hopa, stați un pic. Pauză! Am zis eu de film dat pe repede înainte, dar parcă avea, totuși, patru ani, acum cinci minute… sau au fost cinci minute, acum patruzeci de ani?! Totul e confuz și difuz.
-Cum… cafea, maimuță? îl întreb, în timp ce-mi caut maxilarul prin cadă.
-Cum să bei, tu, cafea, măi, mamă, măi?
-Da, mama, uite-așa beau! Din cană! Și-și duce mâinile la gură, sorbind zgomotos și demonstrativ.
Scot un icnet de ceva… nu știu ce. Un fel de râs gâtuit, amestecat cu mirare.
-Alex, nu pot să-ți dau cafea. Nu e pentru copii, ți-ar face rău… Ce zici de un lapte cu cacao?
-Nuuu! Mama, nu vreau cacao cu lapte! Eu vreau cafea!, insistă, foarte serios, în timp ce extraterestrul îi dă un șut dinozaurului și-l proiectează pe o pernă a canapelei.
Vai de mine. Vrea cafea. Ăsta micu vrea cafea! Nu era mai simplu când doar trebuia să-l duc, de mânuțe, ore-n șir, oreee-n șir, prin toată casa?! Parcă, acum, cam da…
-Alex, nici nu e bună, mami, e amară. Nu pot să-ți dau cafea, îmi pare rău, dar… pot să-ți dau o cană cu lapte și cacao. Ce zici?!
Gogoașă începe să plângă, în hohote, brusc. Dar ce mă fac.. că mie-mi vine să râd. În hohote. Mă fac toată roșie la față, vorbesc sa-ca-dat.. rar.. cu ochii-n lacrimi. De-abia pot să mă abțin.
-Vree-aauu o ccc-aa-ffeee-aa! insistă, Gogoașă, printre sughițuri și lacrimi șiroaie.
-Dd-aar nnuu pp-oott să-ți dd-aau ccc-aff-eeaa, măi, mamă! Nu e pentru copii. Îți ff-aacee rrăuu, zic, eu, tot printre sughițuri și icnete și încercări de a rămâne cât se poate de serioasă… dar e greu, e fooaarte greu. De fapt, e chiar imposibil.
Nu mai, gata! E prea mult! Mă umflă râsul. Mă schimonosesc de râs, râd să leșin, mă contorsionez, râd cu sughițuri, râd cu lacrimi, râd cu palme proiectate pe spătarul canapelei. Nici nu mai pot să respir.
Gogoașă se uită, mirat, la mine. Apoi începe să râdă încetișor…
-…Mama, zice el.
-Ddd-aaa?! îi răspund, fără aer, de la atâta râs.
… Mama, zice,.. vreau… O CAFEA!
Mă prăvălesc pe-o parte. Hă hăă hăăă! (Mda, nu e cel mai grațios râs, asta e)… Hăhăă hăăă! Da’ nu mai pooot de-atâta râs!!!
Gogoașă continuă: „Mama, vreau o cafea! Hahahahaha! O cafea! Hahahaha! O cafea să o beau așa… șșșșuuppp! șuuuppp!” și-mi arată iar cum se soarbe din cană.
După ce ne-am mai hlizit o vreme, și-a adus aminte de dinozaurul exilat de extraterestru și s-a dus să-i facă dreptate.
Eu m-am dus să-mi fac o cafea. Vă spun, nu-i a bună cu moțăiala asta, cu făcutul ăsta de nimic, trebuie să rămâi vigilent, în orice condiții. Păi, nu era, eu, mai-mai să mă înec într-o baie cu spumă?! Noroc că mi-am găsit maxilarul și-acum pot să șșșuuuuppp din cana asta cu cafea! 😀
Maimuță, o să-ți aduc aminte, când mai crești, că, la 4 ani, mi-ai cerut prima cafea. Îmi pare rău că a trebuit să aștepți încă 36 de ani să o și primești, dar să vezi ce bine o să fie, peste alți 10, când o să fiu de acord să bei prima bere!
…Ce, voi nu plănuiți să faceți la fel?! Să fim serioși! 😀
