Shinzo Abe este primul premier nipon care ajunge la București. Vreodată. În toată istoria. Și… unde se duce el? Să viziteze Muzeul Satului! Muzeul Satului, oameni buni. Ce să facă și el… își ia un covrig de pe-acolo, mai molfăie un pic, mai privește o scândură, un gard… o cioară…
Omul venise cu o ceată de investitori, de oameni de afaceri, în total vreo 30 de reprezentanți de companii, să-l întâlnească pe vajnicul conducător al Guvernului României. Numa’ că na, trăsnaie! Fuse și se duse, cât și-a pus omul bagajele la cală. Vezi, domnule, dacă nu te grăbești?! Dacă nu sari coada, dacă nu dai din coate, dacă nu înjuri pilotul să-i dea bice?! Nu știu cum să-ți zic, dar ești prea politicos. Prea japonez. Și noi prea români.
Shinzo Abe este cel mai tânăr și totodată cel mai longeviv premier din istoria țării sale. Abe este președinte al Partidului Liberal Democratic, partid care, cu excepția a patru ani a condus Japonia din anul 1955, zice un articol hotnews.ro. Deci cel mai longeviv premier al Japoniei vine să se întâlnească cu omologul dâmbovițean, care e semestrial. O dată la șase luni se prăbușește sub talpa grea a partidului.
Trebuia să fie o vizită istorică. A, nu, că tot așa a rămas – istorică. Numai că domnul Shinzo Abe studiază, acum, intens, la Muzeul Satului, istoric vorbind, cătunele românești. Mai încolo, la sediul PSD, istoria se repetă. Numai că nimeni nu învață nimic din ea. Căpetenia împarte fie barde, fie bezele spre diferite căpățâni și căpățânile cad. A lui Mihai Tudose n-a făcut „poc” pe caldarâm. Domnul Dragnea ne-a asigurat, aseară, că e mulțumit, relațiile dintre ei nu s-au stricat și din toată treaba asta a câștigat „partidul”. Parcă m-am mai liniștit. Eram un pic îngrijorată despre relațiile dintre cei doi și despre cine câștigă din toată povestea asta. Cine pierde știm cu toții și pe ei oricum nu-i interesează.
Între timp, la Muzeul Satului, oaspeții japonezi, care au fost întâmpinaţi de ministrul Culturii, Lucian Romaşcanu au vizitat și Aleea Cireşilor Japonezi, spune Agerpres. Deci l-au dus să vadă, cum bine observa un prieten, ce are și el acasă, poate i s-a făcut dor de cireșii lui. Ei lasă, că se ostoiește dorul, uite-aici niște cireși, ai noștri, iarna. Eu una, oricum, nu sunt convinsă că gestul nu are un substrat manipulator genial, specific politicienilor de pe malul Dâmboviței. Eu cred că au vrut să-l facă să se simtă ca acasă. Așa de ca acasă.. încât să nu-și mai aducă aminte că a plecat. De fapt, nu că nu l-a așteptat nimeni, n-a mai venit EL. Un amnezic…să-i fie rușine. Și se pregătiseră și cu pâine și cu sare…
Nu știu de ce mă mai uit la televizor, să fiu sinceră. Cred că am rămas cu un fel de masochism, fiindcă oricât de departe aș fi, tot arunc un ochi în urmă, în ogradă. Și-mi dau seama că în țara lui „ba p-a mă-tii” și a lui „nu se poate”, ultima e foarte greșită. Ba se poate. Totul se poate! Orice chestie îți trece prin cap, se poate. Se poate tot, fiindcă „ba p-a mă-tii!”. De-aia se poate.
Japonia are a treia cea mai puternică economie a lumii și noi am trimis-o să viziteze Muzeul Satului. Deci, așa-i că se poate? Așa-i.