Ioana Boca – Zori de Zen

„The threenager” sau mini-adolescentul în vârstă de 3 ani: ce e, cum apare și cum să-i faci față

Trebuie să vă fac o mărturisire: suntem niște părinți speriați de bombe. Trăim într-o frică perpetuă ca nu cumva să călcăm greșit și să detonăm bomba nucleară numită Gogoașă. Se declanșează din orice: i-ai adus apă în cana albastră? Dezastru! El vrea din cana verde! Îți cere tăieței cu lapte și tu i-ai adus tăieței cu lapte?! Doamne ferește! Ce-a fost în capul tău?!

Ai îndrăznit să aprinzi tu lumina de pe holul blocului… cum ai putut să faci așa ceva, părinte complet nerezonabil ce ești! Sau să apeși tu butonul liftului?! Ei, dacă ai făcut asta, atunci așa îți trebuie. Acuma stai și-așteaptă să se închidă ușa ca să apese EL. Te grăbești dimineața și vrei să-l încalți rapid? Ei, na, hai că ești culmea. Acum e momentul ca, atunci când întârzii la serviciu, să ai ocazia irepetabilă de a-i spune șefului: „Scuze că am ajuns cu două zile mai târziu, dar copilul a ținut să se încalțe singur…”

Apropo, știați că există un mod corect de a da pagina unei cărți și un mod greșit?! Nu? Ha. Vrei să-l duci la culcare? Te trezești cu el că-ți ține o teorie cum că nu e noapte, fiindcă a aprins toate luminile din casă – deci e lumină, n-are cum să fie noapte când e lumină și el oricum nu e obosit (deși abia își ține ochii deschiși), așa că te trimite în treaba ta, că el are treaba lui.

Îi propui să-și stoarcă singur câteva portocale, ca să faceți suc? Ei, Doamne, nu-ți face iluzii că se oprește la două-trei, o să stoarcă toate portocalele pe care le aveți în casă. Plus ale vecinilor. Plus toate portocalele existente la magazinele din apropiere. Practic, se va declanșa o criză de portocale la nivel planetar.

Îndrăznești să-i spui că e timpul să plecați din parc? Pregătește-te pentru al treilea război mondial. I-ai tăiat sandwich-ul în trei și nu în două? Cum ai putut să faci asta!

Dacă te regăsești în descrierea de mai sus, ai în casă un „threenager”. Crezi că „the terrible twos” au fost grei?! Știi tu, vârsta aceea în care crizele de furie sunt la ordinea zilei. Stai să vezi cum e acum! 🙂

Ce este un „threenager” sau mini-adolescentul

Un „threenager” este, de fapt, un omuleț în vârstă de trei ani cu atitudine de teenager, adică de adolescent. Mereu răzvrătit, mereu gata să pună sub semnul întrebării regulile, dornic să-și impună dorințele în fața ta și să aibă controlul, dar la fel de dependent de tine și cu aceeași nevoie de a se simți în siguranță, protejat.

Ei, dacă totuși cu un adolescent te mai înțelegi (poate?!), cu un copilaș de trei ani cu atitudine de adolescent îți cam trebuie calmul unui preot budhist. Tăvălelile și crizele de furie de la vârsta de doi ani, când copilul vrea să comunice dar nu știe cum și nici nu-și poate controla stările îți par acum situații mai mult decât gestionabile. Măcar atunci nu primeai răspunsuri vehemente, de genul: „Nu vreau să merg la nani, e lumină! Pleacă, mama! Du-te! Stau singur să mă joc!” și, ca bonus, te trezești că îți mai închide și ușa în nas. Seamănă cumva cu atitudinea unui adolescent? Ei, ce să vezi… seamănă. 🙂

A fost greu cu ei la doi ani (despre crizele de furie ale copiilor la vârsta de doi ani am scris aici: Teribila vârstă de doi ani sau ce să faci, când n-ai ce să faci), dar a trecut. Și numai bine c-a trecut, fiindcă acum avem în față o altă provocare: mini-adolescentul. Un copil perfect capabil să-ți comunice ce vrea și gata să sară în aer ca un butoi cu pulbere, când îi spui că e nevoie să facă altceva decât ce își dorește el. Dacă la doi ani te luptai cu crizele de furie, tantrum-urile, cu un copil tăvălit pe jos și dând din picioare pe stradă, în magazin, în autobuz, mini-adolescentul de trei ani – o ia la fugă. Fuge, frățică! Fuge cât îl țin picioarele! Nu cred că este ceva care să le placă mai mult decât să fugă.

Treci și tu prin așa ceva? Bine ai venit în lumea mini-adolescenților :))

De ce se întâmplă ce se întâmplă

Conform psihologilor, copiii încep să dea semne de independență între 18 și 24 de luni, dar la vârsta de trei ani, dorința lor de independență se manifestă cel mai acut de până acum. Copiii încep să-și dea seama că sunt niște persoane distincte, încep să fie conștienți, practic, de propria persoană și de faptul că au propria lor agendă: dorințe, idei, nemulțumiri, lucruri pe care le vor, explică într-un articol, Tovah Klein, profesor de psihologie și director al Colegiului Barnard pentru Dezvoltarea Copilului. În plus, acum pot vorbi mult mai bine, deci își pot comunica excelent dorințele și vor să le și impună în fața ta. E o nouă etapă în care copiii ne testează și își testează limitele.

La vârsta de trei anișori, copiii nu au noțiunea timpului. Dau dovadă de o mare putere de concentrare, dar numai asupra lucrurilor pe care și le doresc să le facă. Se luptă, în continuare, cu sentimente extrem de puternice, precum furia, frica, fericirea, tristețea –  și, chiar dacă de cele mai multe ori acum pot să și le exprime în cuvinte, tot nu reușesc să și le gestioneze, de aceea ajung să se simtă copleșiți și au reacții pe măsură.

Ei, pe fondul acestei realități se manifestă, în ochii noștri, ai părinților: mini-adolescentul (adică „the threenager”). Pentru că prichindelul a învățat să vorbească destul de bine, chiar foarte bine, de multe ori tinzi, ca părinte, să crezi că ai în față un partener de dialog mai mult decât rezonabil, care înțelege multe, dacă nu chiar tot ceea ce îi spui. Din punctul de vedere al abilităților lor de comunicare, copilașii noștri par, uneori, că sunt mai mari decât vârsta pe care o au, explică Tovah Klein și de aceea suntem tentați să-i credem copii mari deja. Totuși, la trei ani, copiii se luptă între aceleași două nevoi majore: aceea de a fi independenți și de a-și impune dorințele în fața celorlalți și nevoia de a fi protejați, de a se simți în siguranță, în zona lor de confort, formată din familie.

Tot din punct de vedere psihologic, un copil de trei ani se comportă ca și cum ar fi centrul universului. Egoismul este o caracteristică a copilașilor la această vârstă. Ei nu se gândesc automat și la ceilalți, la sentimentele altora. Pentru ei este important să-și îndeplinească propriile dorințe și atât. Iar asta este o etapă perfect normală în dezvoltarea lor. De aceea, este important ca noi, ca părinți, să continuăm să le vorbim întotdeauna despre efectele gesturilor lor asupra celorlalți și asupra sentimentelor lor. La vârsta aceasta, copiii au în continuare nevoie de ajutor pentru a gestiona relațiile lor cu cei din jur.

Bun, cum să faci față acestei etape:

1) Ai așteptări realiste

Sigur că acum copilașul tău a mai crescut și stăpânește destul de bine limbajul, comunică cu tine, îți spune ce vrea, ce crede, ba chiar poți purta conversații cu el despre o grămadă de lucruri – e mereu curios să afle lucruri noi, dar nu uita că, deși verbalizează mult și îți povestește o grămadă – este departe de a fi un copilaș mare, chiar dacă asta e imaginea pe care o proiectează, de multe ori. Nu uita că are totuși numai trei ani și adaptează-ți așteptările, fii realist/ă.

Nu te poți aștepta ca el să înțeleagă chiar tot și să se comporte exact așa cum îi spui tu că ar trebui să se comporte. Încă are nevoie de multă susținere, mai ales în relațiile sociale, în interacțiunea cu cei din jurul lui. Are o dorință enormă de a face lucrurile singur și dacă nu reușește sau nu îl lași, se simte de parcă ar fi sfârșitul lumii. Gândește-te că, dacă ție îți e greu să-ți ții sub control stările și nervii, mai ales când te pune la încercare, lui îi este de un milion de ori mai greu să-și înțeleagă și să-și gestioneze emoțiile. Și aici vine următorul sfat:

2) Păstrează-ți calmul

Este atât de important să-ți păstrezi calmul. Poate cel mai important. Fără să fii tu calm, nu se poate rezolva nimic. Conflictul se dezamorsează prin calm. Când și tu, și el țipați unul la altul, tu încercând să te impui – doar tu ești părintele, nu? – și el încercând să-și manifeste voința și independența față de tine… nu poate ieși nimic bun din asta.

Fii calm, ca să-l poți ajuta și pe el să se calmeze. E cel mai greu, știu. Dar nu e imposibil. Trebuie doar să fii conștient/ă de asta și să te oprești. Dacă simți că ți se urcă tot sângele în cap, fă un pas înapoi. Ieși din cameră, respiră adânc și întoarce-te abia când îi poți vorbi calm.

3) Oferă-i un model pentru a rezolva conflictele

Copiii imită comportamente. Trebuie să ne gândim bine la asta. Nu vor face neapărat ce le explicăm că e bine să facă, ci vor face ce văd că facem noi. Poți să-i ții predici toată ziua despre ce e bine și ce nu, nimic din toate astea nu va conta dacă pe tine te vede comportându-te altfel decât îi spui lui că e bine să facă.

Mini-adolescenții ne aduc, de foarte multe ori, la limita răbdării cu atitudinea și răspunsurile lor sfidătoare, dar în loc să le răspunzi „cu aceeași monedă”, să îi iei peste picior, ba chiar să „te răzbuni” oferindu-le exact zero înțelegere (adică replicându-le comportamentul), fă exact contrariul. Arată înțelegere, răspunde-le frumos, exact în maniera în care ți-ai dori tu să-ți vorbească și exact în momentele în care se comportă cel mai rău, adică atunci când par să merite cel mai puțin. Le oferi astfel un model de comportament pe care să-l urmeze. Și asta este o lecție mult mai valoroasă decât orice explicație verbală despre cum și ce să facă în anumite situații.

4) Numește-i stările prin care trece și oferă-i soluții

Copiii au nevoie să știe că stările prin care trec: furie, supărare – sunt normale. Nu e nimic în neregulă cu a fi furios sau supărat. Toată lumea se supără și se înfurie la un moment dat, dar important este să învețe cum să reacționeze când simt astfel de emoții. Și, ca să știe cum să le gestioneze, trebuie mai întâi învățați să le identifice, să știe că îi înțelegi și să le arăți cum să le facă față.

„(numește starea)Văd că ești furios pentru că celălalt copil nu a vrut să-ți dea și ție camionul lui. (arată-i că ești de partea lui, că sentimentele lui nu sunt greșite, sunt normale, toți simțim asta) Știu că e greu, să știi că și eu sunt furioasă de multe ori. (repetă-i regula) Dar nu este voie să-l lovești/ să arunci cu nisip/ să-l împingi/ să i-l smulgi din mână. (fă-l să se gândească și la cei din jurul lui) Este camionul lui și îl dă doar dacă vrea el. Nu-l putem obliga să ți-l dea. (oferă-i o soluție) Dar ce-ar fi să încerci să faci un schimb, uite, dă-i și tu mașinuța ta și întreabă dacă vrea să-ți dea și el camionul lui.”

5) Alege-ți bătăliile

Hai să nu-i spunem tot timpul ”nu”, riscăm să spunem numai asta. Nu face aia, nu face asta, n-ai voie acolo – e foarte frustrant. Și pentru cel mic, și pentru noi – fiindcă mereu există o sursă de conflict. Hai să-i mai spunem și „da”. În plus, dacă tot ce aude de la noi este numai „nu”, nu-ul ăsta se bagatelizează, spus de prea multe ori ajunge să nu mai însemne nimic, să fie perceput ca un zgomot de fundal. Normal că mama zice nu, ea zice mereu nu.

Mai lasă de la tine. Dacă nu e nimic grav, dacă ceea ce-și dorește să facă nu îl pune în pericol pe el sau pe cei din jur, spune-i și „da”, chiar dacă nu e chiar ce ți-ai dori în momentul ăla. De ce să provoci o criză de furie, dacă se poate și fără. La noi, un motiv clar de conflict și de furie este cine aprinde lumina pe holul blocului și cine apasă pe butonul de la lift. Sigur că mă grăbesc – și mi-ar fi mai simplu să apăs eu, decât să stau să aștept să facă el asta și să încerce până reușește… să ajungă la buton, să apese suficient de tare încât să și funcționeze… dar îl las. Ba chiar îl încurajez.  El e mulțumit fiindcă face lucrurile singur, eu sunt mulțumită că n-am un copil în plină criză de furie. Toată lumea câștigă.

Și ce dacă vrea să meargă la nani cu 20 de jucării sau îmbrăcat în costumul de Spiderman? Până la urmă, nu e nicio tragedie dacă nu e în pijama sau dacă aliniază lângă el toți roboțeii pe care îi deține.

Hai să ne alegem bătăliile. Așa ne conservăm energia și nervii și evităm conflictele inutile.

6) Oferă-i independența de care are nevoie

Încurajează-l să facă lucrurile singur, să simtă că e capabil, că ai încredere în el, că se poate descurca și singur. Evident că durează o veșnicie să-și pună singur pantofii, dar dacă tu ai răbdare cu el, ce bucurie enormă va fi când va reuși! Plus că, în timp, va deveni tot mai bun la asta, tot mai rapid. Dă-i ocazia să exerseze. Lasă-l să se urce și singur pe topogan, nu trebuie să fii mereu umbra lui. Lasă-l să ia propriile decizii, în măsura în care nimeni nu are de suferit, ba mai mult, lasă-l să ia decizii, chiar dacă sunt greșite. Va învăța din asta.

Nu este important să avem noi mereu ultimul cuvânt, e chiar descurajant și contraproductiv să ne obligăm copilul să facă întotdeauna numai și numai ce vrem noi, numai ce i se cere. Până la urmă, orice părinte își dorește să crească un copil cu încredere în sine, capabil să ia propriile decizii. Hai să-l lăsăm.

7) Păstrează-ți simțul umorului (sau fă rost rapid de unul!)

Nu vrea apă din cana verde, vrea din cana roz. Îți spune că vrea să citiți cartea cu ursuleți, nu pe cea cu căței, dar când scoți cartea cu ursuleți… te trezești că urlă că o vrea pe cea cu căței. Vrea în brațe, dar nu vrea în brațe, de fapt vrea să meargă pe jos. Și, de fapt, vrea cu bicicleta. Vrea să mergeți în parcul mare și, când ajungeți acolo, îți spune că vrea în parcul mic. În loc să te enervezi, îți spun sigur că simțul umorului te scoate de la ananghie. N-ai ce să faci, e o etapă prin care trec. Trece. Și asta trece.

Învață să privești ce se întâmplă cu o doză bună de umor. Până la urmă, peste o vreme, când te vei uita înapoi, vei râde când îți vei aminti de toate situațiile astea imposibile. De ce n-ai privi cu amuzament, toată treaba asta, încă de pe acum? Vă ajută pe toți să treceți mai ușor peste ele.

Acestea au fost sfaturile mele despre cum să faci față mini-adolescentului de trei ani. Cine știe ce ne-o aștepta la patru ani? Habar n-am. Peste un an, o să vă anunț dacă situația se schimbă și cum se schimbă.

Până atunci, să fim Zen, zic. Sau măcar să încercăm. 🙂

2 Comments

  1. Cristina

    Ce de-a amintiri cu Alex mi-ai trezit! Presimt că și Sara ne va oferi o porție zdravănă de momente din astea! Doamne, cât de dor o să mi se facă de ele peste ani… 🙂

    Reply
  2. Ioana (Post author)

    Hehe 🙂 Clar ai și ocazia unui re-do, datorită Sarei, așa că vremea când ți se va face dor e un pic mai îndepărtată.

    Reply

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.