A fost odată un scaun. De la Ikea. Îl chema Noblyn și când avea să fie mare visa să devină fotoliu. Mare a fost făcut. Dar fotoliu nu avea să ajungă niciodată. Acum e făcut surcele, iar sufletul lui de scaun cu pretenții de fotoliu s-a dus în lumea celor drepți. Ca să mai stea și ei strâmb. Din când în când.
Îmi pot imagina cum viața lui de scaun a început pe o foaie de hârtie, pe care un proiectant Ikea l-a desenat în tihnă, molfăind chifteluțe suedeze și somon cu cartofi natur, în timp ce era așezat pe un alt scaun Ikea, proiectat de un coleg molfăitor și el de chifteluțe suedeze (dar nu și de somon, că era alergic la pește). Și, pentru că e vorba de un scaun cu pretenții de fotoliu ( că așa e el vândut în magazin, drept fotoliu), îi vom spune, pe scurt, Scaunoliu.
Acest Scaunoliu de la Ikea s-a transformat, apoi, dintr-o schiță într-un Scaunoliu materializat în realitate și testat în fel și chip să reziste, de mașinuțele acelea cu brațe multe, expuse în casete de plexiglas (pe care le vezi în orice magazin Ikea) și care arată că oricâte presări, pumni, scatoalce ai trage unei piese de mobilier de la Ikea – acestea rezistă. (Ce bine că rezistă ele. Eu n-am rezistat).
Cum am ajuns să mă pomenesc în casă cu un Scaunoliu? Simplu. Viața de proaspătă mămică începe, inevitabil, cu câteva alegeri vitale: alegerea căruciorului, a pătuțului și a fotoliului în care îți vei hrăni micuțul adus pe lume. Dacă la pătuț ne-am descurcat în timp util, în privința fotoliului (cum nu dețineam deja unul) n-am fost atât de rapizi și a trebuit cumpărat cât eu încă mă aflam în spital, în cele 3 zile de după naștere. Motiv pentru care soțul meu a fost „însărcinat” (și părea o sarcină ușoară, fără complicații) cu achiziționarea unui fotoliu.
S-a dus omul la Ikea, să ia un fotoliu și s-a întors acasă cu debilul ăsta. Cu Noblyn. O dihanie cu un spătar mai înalt decât podul casei, pe care dacă îl puteai plia, ai fi obținut cu succes, în funcție de preferințe și de nevoi: fie o stație de autobuz cu acoperiș, fie Arca lui Noe reinterpretată. Scaunul ăsta care își spune fotoliu a fost, ce să zic, o tortură continuă. Zi și noapte. Mai ales că în primele zile (ce zile, LUNI) de la revenirea noastră acasă (a mea și a lui Pulpănițe), mă țineam de toți pereții. Nu eram bună de nimic. Am născut prin cezariană iar recuperarea după operația asta a durat o veșnicie la mine, timp în care cele mai mici mișcări, pentru mine erau un chin. Nici nu pot să vă descriu cât de greu mă ridicam din pat (ajutată de alte patru mâini; egal două persoane), ca să merg la toaletă. Eram supărată pe viață, pentru că așa julită cum eram, țineam foarte mult să îmi hrănesc eu copilul cu biberonul. Și atunci luam direcția sufragerie (acolo l-am plantat, dat fiind că dimensiunile lui megalomanice nu puteau fi acomodate în dormitorul nostru decât dacă am fi renunțat la pat și am fi dormit pe lustră). Și uite așa… șontâc, șontâc, o luam către Scaunoliu, mai ținându-mă de un perete, mai făcând popasuri, ca să-mi trag răsuflarea. Dura drumul vreo 10 minute, în condițiile în care din dormitorul în care zăceam întinsă în pat până la sufrageria noastră e o distanță de vreo 5… hai, 6 pași, dacă nu te grăbești! După un efort susținut de vreo 10 minute și 6 pași ajungeam la Scaunoliu, cu copilul. Acest hibrid, produsul iubirii interzise dintre o mașinărie de război nazistă cu picioare de lemn și un dinozaur cu piele din textilă gri găurită.
Ce-i drept, atunci când l-a cumpărat, al meu soț l-a testat și l-a întors pe toate părțile. S-a așezat pe el de nenumărate ori, s-a dat pe spate, l-a învârtit, l-a răsucit și i s-a părut perfect. Un mic amănunt am trecut, însă, cu vederea amândoi: el are 1,93 și eu 1 și vreo 65 de centimetri. Ce lui i se pare foarte bun, eu nu ajung să văd (nici pe vârfuri)… ca să-mi formez o opinie. Așa m-am pomenit cu dihania asta în casă. De mi-a dat la operație.
Doamne, l-am urât din toți rărunchii, încă îl mai urăsc (și acum, când scriu despre el, parcă mi se zbate o pleoapă). Și nu pentru că n-aș fi putut să dau de mâncare copilului știind că stau într-o stație de autobuz în sufragerie sau pe arca lui Noe ( mă împăcasem cu ideea că dețineam cel mai urât Scaunoliu care a existat vreodată într-o casă de om), ci pentru că a fost cel mai incomod scaun din lume. Dacă m-aș fi așezat pe un taur turbat în mijlocul unei coride, tot ar fi fost mai bine. Fraților, pe lângă faptul că era mare, mare cât o zi de post și avea un spătar ilegal de înalt și absurd de încovoiat, mă mai bucuram și de un alt beneficiu: șezutul cu o înclinație absolut nefirească (cel puțin pentru mine). Practic, când reușeam, încet-încet, să mă poziționez astfel încât să mă arunc, efectiv, pe spate, cu un zvâc (că doar așa reușeam eu să mă așez, fără să-mi dau singură la operație), aterizam după 3 ani-lumină într-un fel de cuvă, din care simțeam că mă scurg în măruntaiele Pământului. Eram pe spate, cu picioarele bălăngănind în aer, sprijinită fiind de spătarul ăla imens, cât stâlpii de iluminare stradală. Știți ce simte un gândac întors cu picioarele în sus? Ghici. Nu vă zic, dar știu. Apoi venea și copilul, care îmi era poziționat în brațe, brațe pe care nu le puteam sprijini pe niciunde, căci brațele Scaunoliului erau peste nivelul mării, acolo unde mă aflam eu.
Am încercat cu perne. Îmi puneam câte 3 pe fiecare latură, plus o perniță la picioare, ca să simt și eu că încă mă mai leagă ceva de pământ. Degeaba. Pernele se scurgeau pe sub brațele Scaunoliului și printre ale mele. Se mișcau, se deplasau și iar ajungeam ca gândacul cu burta în sus, încercând, de data asta, să ridic copilul la suprafață. Măcar el să mai vadă lumina soarelui. O tortură. Oricum aranjam pernele (pusesem chiar și cărți sub ele la un moment dat + o cutie de pantofi), Scaunoliul cu șezutul cuvă și spătarul încovoiat nu se lăsa înduplecat să fie mai abordabil, mai de omenie. (Vorba aia, doar era învățat cu greul: rezistase la atâtea pocneli și lovituri, în copilăria lui violentă din cutia de plexiglas de la Ikea, până să devină produsul matur și stabil de azi). Am tot vrut să îl schimbăm, dar asta presupunea o nouă investiție și cum cheltuielile noastre odată cu venirea copilului fuseseră însemnate, cardurile urlau a resuscitare. Am fost nevoită să rămân cu Scaunoliul. A fost o luptă continuă, timp de multe luni, până când l-am făcut țăndări. Și-a găsit sfârșitul într-o seară de joi, când soțul, având instrucțiuni clare, a început să dezmembreze dihania, bucată cu bucată. Dacă n-aș fi avut vecini, aș fi executat impecabil un dans al ploii în jurul grămezii de lemne și șuruburi, care se mărea pe podeaua sufrageriei noastre. L-am depozitat apoi, afară, să aștepte groparii de Scaunolii Ikea, care conduc o mașină mare, verde (tot cu cuvă) și iau spor de rușine (sunt sigură că din cauză că trebuie să adune Scaunolii). I-am sprijinit spătarul de un stâlp de iluminare stradală – sursa de inspirație a proiectantului de la Ikea, care sunt sigură că și acum molfăie, în tihnă, chifteluțe suedeze și desenează Scaunolii, Fotolunii, Canapaturi și Patele. Ce fericire. Lucruri simple.
PS.
Pentru cine e curios, așa arată Scaunoliul (poza articolului e practic ce îți imaginezi vs. realitatea):
Comments
4 răspunsuri la „Scaunul de la Ikea”
Eu nu l-am urat asa tare… 🙂
Sigur că tu nu, tu ieșeai la suprafață așezat pe el :p
Dar de ce nu l-ai dat înapoi? Din câte știu, la Ikea sunt 90 zile termen de retur.
Of, eram așa de zăpăcită, cu bebe, cu nesomnul, că nici nu mai știu ce a fost în capul meu. Puteam să-l dau, dar însemna că trebuie să ne apucăm să căutăm altul și eram terminați și eu și soțul. N-am mai fost în stare, să-ți spun sincer.