Bătaie, șantaj, manipulare, pedepse, amenințare, minciună. Sună rău, așa-i? Și-atunci de ce am folosi așa ceva ca să ne „educăm” copiii? Cum ar putea să iasă ceva bun și frumos din ceva care sună atât de rău și de înfricoșător? Păi, n-ar putea, fiindcă exact așa este, cum sună: oribil.
N-o să fiu niciodată de acord cu „disciplinarea” copiilor prin bătaie – mi se face rău numai când mă gândesc la asta, nici prin pedepse și recompense, condiționări (adică șantaj – dacă nu faci aia, nu-ți dau aia sau nu ai voie ailaltă), amenințări și minciună (dacă nu stai cuminte, nu vine Moș Crăciun). Toate astea nu sunt instrumente de educat copii, sunt instrumente de teroare și n-o să mă opresc niciodată din a spune asta. Toate urmăresc supunerea copilului prin frică. Frica lui de tine, ca părinte – dictator, atotputernic în fața lui, a copilului tău mic, fără nicio putere de a decide pentru propria persoană, fără dorințe proprii, fără un cuvânt de spus în tot ceea ce i se întâmplă. Pedepsele învață copilul că lucrurile pe care le face și care nu sunt pe placul părintelui vor avea o consecință impusă de acesta, care îl va face să sufere. Adică părintele va decide, cu bună știință, să-și terorizeze și să-și facă să sufere propriul copil.
Este inimaginabil pentru mine. Oare nu e misiunea părinților să-și iubească și să-și protejeze copiii? De ce ai alege să-l faci să sufere, tocmai tu, mama și tatăl lui, de care el are atâta nevoie, ca să-l înțeleagă și să-l iubească necondiționat? Există și alte soluții, oameni buni. Se poate și altfel. Altfel decât cum au fost crescuți cei din generația noastră.
Nu alege calea „ușoară”
Sigur, e mai simplu să-i dai o palmă și să-l trimiți să sufere, singur, în camera lui, dacă nu a făcut cum ai vrut tu. Îl pedepsești și gata, ai scăpat de el. Sigur, e mult mai simplu să-l șantajezi, să-l obligi să stea pe scaun până termină tot din farfurie. Și, sigur, e mult mai simplu să-l minți spunându-i că nu mai primește cadouri de la Moș Crăciun, să-l ameninți că dacă nu mănâncă tot ce i-ai pus, nu îi mai dai prăjitură, că vine Bau-bau și îl ia sau alte bazaconii și nebunii de felul ăsta. Dar ce crești așa? Un copil terorizat, mereu în căutarea aprobării tale ca părinte. Nu crești un copil ascultător, crești un copil supus (și e o mare diferență!), un copil disperat că, dacă greșește, va pierde iubirea propriilor părinți. Un copil traumatizat. Poate nu ți se pare că e acum așa, dar la asta îl condamni.
Asta e calea ușoară: să-l terorizezi și să te minți că îi va face bine, că așa se învață minte, că așa va fi un copil ascultător și educat. Suntem atât de buni în a ne minți pe noi înșine, încât sunt convinsă că mulți dintre părinți chiar cred când își spun că o fac spre binele copilului. Vorba aceea, unde dă mama, crește. Așa am fost învățați. Greșit! De o mie de ori, greșit! Un copil educat, un copil ascultător este un copil înconjurat de dragoste. Un copil căruia părintele îi explică ce a greșit, când a greșit, de sute de ori dacă e nevoie.
Și e greu. E mult mai greu așa, decât să-i dai o palmă sau să-l șantajezi. E nevoie să depui un efort constant și considerabil, e nevoie să-i vorbești mult, să fii calm chiar dacă simți că explodezi pe dinăuntru, să ai răbdare până la cer și enorm de multă energie, fiindcă e extrem de obositor, e epuizant. Și, totuși, merită. Merită să facem acest efort pentru copiii noștri, pentru ca ei să crească într-un mediu armonios, înconjurați de dragoste în loc de bătaie și pedepse, cu noi vorbindu-le despre câte-n lună și în stele, în loc de niște noi turbați, urlând la ei ca niște bestii care scot flăcări pe nări. Se poate și altfel.
Nu-ți șantaja copilul
În loc să-i spui: dacă nu te speli pe mâini înainte de masă, nu te uiți la desene, îi poți explica ordinea firească a lucrurilor. Folosește o înșiruire de lucruri pe care trebuie să le faceți, nu o condiționare (adică șantaj): „Mai întâi te speli pe mâini, apoi mănânci și după aceea te uiți la desene”. Nu vrea? E ok, îi spui că asta e ordinea lucrurilor și nu poate fi altfel. Mama și tata fac la fel, toată lumea face așa. Tot așa trebuie să facă și el.
Aceasta e regula pe care toată lumea trebuie să o respecte. Oferă-i explicația reală a lucrurilor pe care i le ceri să le facă. De ce să-l șantajezi? Învață-l să le facă pentru că așa e normal, nu de frica ta și de cea de a-și pierde din drepturi.
Nu-l pedepsi când greșește, nu-l recompensa când face ce trebuie
Pedepsele și recompensele sunt cam aceeași Mărie, cu altă pălărie. Sunt manipulatoare, necinstite cu copilul și nu-l învață de ce trebuie făcut un anumit lucru, nu-i arată consecințele reale ale faptelor sale, doar pe cele fabricate de părinte.
Pedeapsa (o consecință fabricată) – pierderea unui privilegiu de către copil, precum cel de a se uita la televizor, luarea jucăriilor preferate sau chiar ieșitul afară – îl frustrează, îl fac să sufere, să se simtă singur, neînțeles, neiubit. În loc să-l pedepsești mai bine explică-i ce a greșit, spune-i că nu ești de acord cu ce a făcut și că asta te face să fii foarte tristă. Întreabă-l de ce a făcut așa. Vorbește cu el. Comunicarea este cea care rezolvă conflictele. Nu pedepsele, nu urletele, NU bătaia.
Recompensa (care e tot o consecință fabricată) e la fel de manipulatoare ca și pedeapsa și șantajul. Nu e cu nimic mai bună, chiar dacă „morcovul” pare inofensiv, în comparație cu „bățul” pedepsei. Eu una, nu vreau să-mi manipulez copilul să facă ce vreau eu, vreau să-l învăț că lucrurile trebuie făcute într-un anumit fel, pentru că acestea sunt regulile lumii în care trăim și pe care toți trebuie să le respectăm, ca să putem avea o viață frumoasă cu toții, nu de frica mea și nici pentru că „îl premiez” eu cu ceva.
Nu-l determina să se spele pe mâini, mituindu-l cu faptul că primește o prăjitură. Piticul trebuie să înțeleagă că, dacă mănâncă cu mâinile murdare, se poate îmbolnăvi. Aceasta este consecința reală a nespălatului pe mâini. Explică-i că tu nu-l poți lăsa să se îmbolnăvească, pentru că îl iubești și trebuie să ai grijă de el.
Ce învață dacă, în loc să-i explici de ce e nevoie să se spele pe mâini, tu îl premiezi cu o prăjitură? Nimic care să-l ajute. Nu vrea să se spele pe mâini? E ok, îi explicăm că altfel nu se poate, așa că va trebui să așteptăm până când e pregătit să se spele pe mâini, ca să putem mânca. Regula este că mai întâi ne spălăm pe mâini și după aceea mâncăm, ca să nu ne îmbolnăvim. Odată ce va înțelege că doar așa se fac lucrurile și că toți ne supunem aceleiași reguli, va face și el la fel. Îți trebuie doar un pic de răbdare cu copilul tău, atâta tot.
Nu-l minți și nu-l amenința
Nu-i promite niciodată ceva ce nu poți face, nu-l speria că la el nu va mai veni Moș Crăciun, nu-l amenința cu Bau-bau care vine și-l ia dacă nu e cuminte. Respectă-ți copilul și gândește-te și la sentimentele lui. El te va crede, el crede tot ce spui tu pentru că are încredere totală în tine. Încă. Nu-i știrbi această încredere. Ea este baza relației voastre. Ai și tu, la rândul tău, încredere în el, că poate face lucrurile bine, că știe când a mâncat suficient și că nu e nevoie să-l obligi tu să termine tot din farfurie, ai încredere că poate face alegerile corecte pentru el.
Și, da, uneori ți se va părea că vorbești la pereți dar, crede-mă, doar ți se va părea, copiii învață de la noi și atunci când credem că nu sunt atenți la ce spunem sau ce facem, așa că, răbdare, te va surprinde, ai încredere în el. Nu apleca urechea la cei care te descurajează. O să te tot lovești de reacții dezaprobatoare în jurul tău, de la oameni care, în secolul în care trăim, nu au nicio scuză că-și cresc copiii folosind aceleași metode strămoșești, pline de violență și de manipulare. O să te lovești de: „Vai, ce tot atâta vorbă?”, „Nu vezi că nu înțelege? Dar cum, nu îl pedepsești?”, „Uite ce-a făcut! Îl lași să se ridice de la masă fără să termine din farfurie?”, „Dacă tu nu-i faci nimic niciodată, cum o să mai învețe că lucrurile au o consecință?!”.
O să învețe pentru că îi explici tu, va învăța că faptele lui au consecințe fără să inventezi tu una, pe care să i-o impui. Și va mai învăța ceva: că nu trebuie să se ascundă de tine pentru că tu îl iubești orice ar face și orice s-ar întâmpla, va învăța că poate veni la tine indiferent de ce problemă îl macină, va învăța să aibă încredere în el, dar și în tine. Va ști că este un copil iubit.
Îmi pare rău pentru cei care încă mai gândesc că pedeapsa, bătaia, șantajul „educă”, dar și mai rău îmi pare pentru copiii care trebuie să trăiască așa. Îmi vine să plâng când văd copii loviți, pălmuiți, smuciți, trași de urechi, de păr, de haine, umiliți, pedepsiți să stea singuri în camera lor sau forțați să nu se ridice la de masă, dacă vor să aibă parte de o prăjitură. Și-atunci, mă întreb din nou – cum poate crede cineva că din ceva atât de rău poate ieși ceva bun? Oameni buni, suntem părinții lor, nu temnicerii lor. Suntem aici ca să-i iubim și să avem grijă de ei, nu să-i facem să sufere ca să ni se supună.
Comments
63 de răspunsuri la „Nu-l bate, nu-l șantaja, nu-l pedepsi, nu-l amenința!”
Minunat articol, draga Ioana, despre importanta educatiei de la cea mai frageda varsta, metodele vechi care trebuie revazute si ameliorate si implicarea activa a parintilor. Ai mare dreptate: a pedepsi prin bataie si alungare, inseamna a te elibera, a fi las, in loc sa- ti asumi responsabilitatea ca si parinte. Noi suntem exemplul copiilor nostri sau cel putin primul exemplu de urmat, la indemana lor. Apoi, in viata, ei isi vor face propriile modele dar vor pleca de la ceea ce le- am oferit noi initial. Daca facem rau, batem si amenintam, acelasi lucru il vom avea si noi, peste ani din partea lor. Sau din cauza fricii, nu vom avea nimic, in cel mai bun caz dispret si reprosuri.
Minunat articol, draga Ioana, despre importanta educatiei de la cea mai frageda varsta, metodele vechi care trebuie revazute si ameliorate si implicarea activa a parintilor. Ai mare dreptate: a pedepsi prin bataie si alungare, inseamna a te elibera, a fi las, in loc sa- ti asumi responsabilitatea ca si parinte. Noi suntem exemplul copiilor nostri sau cel putin primul exemplu de urmat, la indemana lor. Apoi, in viata, ei isi vor face propriile modele dar vor pleca de la ceea ce le- am oferit noi initial. Daca facem rau, batem si amenintam, acelasi lucru il vom avea si noi, peste ani din partea lor. Sau din cauza fricii, nu vom avea nimic, in cel mai bun caz dispret si reprosuri.
Mulțumesc, Alina 🙂 Sunt total de acord cu tine. Noi trebuie să fim modelele lor, acele modele care să rupă acest lanț al violenței care se auto-perpetuează de la o generație la alta de părinți. Mă bucur că mi-ai scris. Îmi face bine când văd mămici atât de echilibrate și de informate. Mai înclină balanța și în favoarea noastră, a celor care vor să-și crească copiii fără umilințe și teroare.
Excelent articol! Realmente, excelent. Bravo, Ioana, ca spui lucrurilor pe nume, intr-un mod atat de sincer si si de frumos. Toti parintii ar trebui sa citeasca articolul asta. Felicitarile mele!
Mulțumesc 🙂
Excelent articol! Realmente, excelent. Bravo, Ioana, ca spui lucrurilor pe nume, intr-un mod atat de sincer si si de frumos. Toti parintii ar trebui sa citeasca articolul asta. Felicitarile mele!
Mulțumesc 🙂
As adauga sa citeasca articolul toate persoanele care intra frecvent in viata unui copil: educatori/profesori, bunici, alte rude, vecini etc..
Desigur parintii pot fi discipolii categoriilor de mai sus.
Așa este, Dan. Ce bine ar fi ca toată lumea să înțeleagă că bătaia, pedeapsa și șantajul sunt la fel de inacceptabile pentru copii la fel cum sunt și pentru adulți. Ca adult, n-ai accepta așa ceva. De ce să faci asta unui copil? Cu atât mai mult unui copil.
As adauga sa citeasca articolul toate persoanele care intra frecvent in viata unui copil: educatori/profesori, bunici, alte rude, vecini etc..
Desigur parintii pot fi discipolii categoriilor de mai sus.
Așa este, Dan. Ce bine ar fi ca toată lumea să înțeleagă că bătaia, pedeapsa și șantajul sunt la fel de inacceptabile pentru copii la fel cum sunt și pentru adulți. Ca adult, n-ai accepta așa ceva. De ce să faci asta unui copil? Cu atât mai mult unui copil.
Eu il invat ca e haram/ pacat pe intelesul tuturor! Frica trebuie sa ii fie de Dumnezeu. Da sunt de acord ca bataia nu rezolva nimic, insa noi avem reguli care trebuiesc respectate si daca nu sunt avem Time out -un mic scaunel sau undeva pe canapea unde el se calmeaza daca este nervos sau cand nu respecta regulile casei. Mereu ii oferim iubire afectiune si comunicam tot timpul despre ce e bine si ce nu. Nimeni nu il disciplineaza inafara de noi.
Ce bine ar fi ca Time out-ul să fie în brațele tale și nu izolat pe scăunel sau canapea. La furie, supărare, copilul are nevoie doar de ascultare și intelegere! Asta nu înseamnă că ești de acord cu ceea ce a făcut, asta înseamnă că îl iubești necondiționat iar COMPORTAMENTUL lui nu a fost unul adecvat și asta te-a deranjat.
Iar explicația logica sa vina după ce furtuna a trecut iar copilul chiar aude ceea ce îi vorbești.
Un copil nu are creierul „terminat” din punct de vedere fiziologic.
Cortexul prefrontal, responsabil pentru: deciziile bune, controlul impulsurilor, rezolvarea de probleme complexe, stabilirea de obiective, organizarea și planificarea activităților, se dezvolta complet undeva in jurul vârstei de 20 ani….Nu te poți aștepta ca un copil de 4-5 ani, atunci când e trimis pe scăunel SA SE GANDEASCA la ce a făcut, el chiar să facă asta și să învețe ceva din greseala lui! E imposibil! Ce va face el? va aduna resentimente și frustrări!
Copiii trăiesc în prezent….se va gândi că atunci când e furios, părintele nu vrea să îl vadă, nu îl mai iubeste și de-asta îl trimite singur sa se calmeze…pe termen lung va învăța că nu e ok să îți arăți sentimentele pentru că dacă faci asta vei primi o pedeapsa(statul pe scaunel).
Copiii gândesc în termeni de cauza-efect! De exemplu: daca nu respect x regula, voi fi trimis pe scaunel( adică pentru a suferi). Pe termen scurt poate că funcționează și ești mulțumita, dar încearcă să te pui in locul copilului: vi de la serviciu după o zi foarte grea în care ai avut un conflict cu șeful, te simți obosita, irascibila și nervoasa. Te apuci sa ii povestești soțului, pe un ton foarte grav și simți pur și simplu că vrei sa urli sau sa plangi de nervi, iar soțul te trimite sa te calmezi singura pe scăunel și sa te întorci la el când ești vesela și bine dispusa. Cum te-ai simți? Ai vrea ca soțul sa te asculte, nu? Să îți valideze sentimentele, sa fie empatic, să știi că te iubește și cu bune și cu rele, nu?
Eu sincer m-aș enerva si mai tare dacă soțul meu mi-ar spune asta…nici vorba de calmare! Dar dacă m-ar lua în brațe și mi-ar spune: „of draga mea, se pare că ai avut o zi foarte grea, hai povesteste-mi ce s-a întâmplat, te ascult!” Deja doar auzind cuvintele astea parca mi-a scăzut nivelul de nervozitate la jumătate.
Și apropo de metoda asta,time out…imi amintesc când eram la grădiniță, aveam un astfel de scăunel și aveam o frica teribilă de el, de multe ori nici nu știam de ce ajung acolo dar când ajungeam pe el mă simțeam groaznic de mica și simțeam cum toti copiii rad de mine . Drept urmare toată copilăria am stat cu ochii în pământ și cu frica sa nu fac ceva deplasat, sa nu ajung iar în fața tuturor pentru a fi umilită. Ca adult, nu e tocmai ok frica asta, mai ales că am și un defect de vorbire la pronunția literei „r”. Pe mine m-au marcat enorm scăunelul, statul la colț, in genunchi pe coji de nuca sau chiar loviturile in palma. Părinții mei nu au știut să își arate iubirea cat am fost mica, au fost autoritari și le știam de frica(a nu se confunda cu respectul). NICIODATA nu mi-au spus „te iubesc” și nici eu lor. Acum, nepoților le spun incontinuu cuvintele astea, se joacă cu ei, se tăvălesc in toate felurile, le-ar face toate poftele. Când am intrebat-o pe mama de ce cu nepoții e așa caldă și blândă iar cu noi când eram copii nu era așa, mi-a răspuns că așa erau vremurile atunci, că a citit și ea cărți și a procedat cum a crezut de cuviință…. Pentru mama a fost un șoc metoda mea de educație cu blândețe mai ales că sunt singura din toate cunoștințele ei care face asta…
Și noi avem limite și reguli clare fara sa apelam la amenințări sau pedepse, deci se poate!
Parintii tai! Nu toți suntem la fel! Îmi iubesc copii, ne iubim copii foarte mult! Nu înseamnă ca îl punem in naughty chair la fiecare boacana. Și eu și soțul am fost educați cu vorba buna și cu pedeapsa când era nevoie și crede-ma suntem foarte devenit oameni și cu frica de Dumnezeu și nimic altceva. Am citit cărți de specialitate , Jo Frost spre exemplu și multe alte cărți pentru educația copilului. Nu e nimic rău in al disciplina când e absoluta nevoie ( când bate un copil, când fuge de lângă tine și se poate întâmpla ceva rău : sa iasă in strada … etc chiar nu știu ce exemple sa îți zic pentru ca nu știu dacă vei înțelege idea) La noi in casa mereu se folosesc cuvintele sunt mândru de tine, te iubesc, good job, well done, good boy. Pt ca traim in Londra. Iar daca asa de rau nu se folosea aici de la nursery ( 2 ani au copii). Eu zic ca ar trebui sa citim mai mult, oricum in România asta e o mare problema și exprimarea Eu te-am făcut eu te omor:(
Cred că Andre a avut un răspuns extrem de complet.
Nu cred că mai pot adăuga ceva.
Totuși, voi repeta și eu și îți voi spune că izolarea copilului într-un anume loc din casă, acel time-out despre care vorbești, este o pedeapsă dură pentru copil, e umilitoare și frustrantă. Ea nu rezolvă problema, cauza, ci doar îl învață pe copil că, atunci când nu respectă regulile, este dat la o parte, rămâne singur, izolat, neînțeles. Când îl pui să stea într-un loc al rușinii… ce iubire și comunicare mai există între voi? El înțelege că de iubire are parte doar când se supune regulilor. În momentul în care îl pui în time-out, „i-ai tăiat” accesul la iubirea ta. Și asta este foarte dureros. Este o metodă pe care nu aș aplica-o niciodată, nu pot fi de acord cu tine absolut deloc. Și noi avem reguli care trebuie respectate. Îl poți învăța să facă asta fără să-l pedepsești, cu calm, cu multă răbdare, cu multă comunicare.
Eu il invat ca e haram/ pacat pe intelesul tuturor! Frica trebuie sa ii fie de Dumnezeu. Da sunt de acord ca bataia nu rezolva nimic, insa noi avem reguli care trebuiesc respectate si daca nu sunt avem Time out -un mic scaunel sau undeva pe canapea unde el se calmeaza daca este nervos sau cand nu respecta regulile casei. Mereu ii oferim iubire afectiune si comunicam tot timpul despre ce e bine si ce nu. Nimeni nu il disciplineaza inafara de noi.
Ce bine ar fi ca Time out-ul să fie în brațele tale și nu izolat pe scăunel sau canapea. La furie, supărare, copilul are nevoie doar de ascultare și intelegere! Asta nu înseamnă că ești de acord cu ceea ce a făcut, asta înseamnă că îl iubești necondiționat iar COMPORTAMENTUL lui nu a fost unul adecvat și asta te-a deranjat.
Iar explicația logica sa vina după ce furtuna a trecut iar copilul chiar aude ceea ce îi vorbești.
Un copil nu are creierul „terminat” din punct de vedere fiziologic.
Cortexul prefrontal, responsabil pentru: deciziile bune, controlul impulsurilor, rezolvarea de probleme complexe, stabilirea de obiective, organizarea și planificarea activităților, se dezvolta complet undeva in jurul vârstei de 20 ani….Nu te poți aștepta ca un copil de 4-5 ani, atunci când e trimis pe scăunel SA SE GANDEASCA la ce a făcut, el chiar să facă asta și să învețe ceva din greseala lui! E imposibil! Ce va face el? va aduna resentimente și frustrări!
Copiii trăiesc în prezent….se va gândi că atunci când e furios, părintele nu vrea să îl vadă, nu îl mai iubeste și de-asta îl trimite singur sa se calmeze…pe termen lung va învăța că nu e ok să îți arăți sentimentele pentru că dacă faci asta vei primi o pedeapsa(statul pe scaunel).
Copiii gândesc în termeni de cauza-efect! De exemplu: daca nu respect x regula, voi fi trimis pe scaunel( adică pentru a suferi). Pe termen scurt poate că funcționează și ești mulțumita, dar încearcă să te pui in locul copilului: vi de la serviciu după o zi foarte grea în care ai avut un conflict cu șeful, te simți obosita, irascibila și nervoasa. Te apuci sa ii povestești soțului, pe un ton foarte grav și simți pur și simplu că vrei sa urli sau sa plangi de nervi, iar soțul te trimite sa te calmezi singura pe scăunel și sa te întorci la el când ești vesela și bine dispusa. Cum te-ai simți? Ai vrea ca soțul sa te asculte, nu? Să îți valideze sentimentele, sa fie empatic, să știi că te iubește și cu bune și cu rele, nu?
Eu sincer m-aș enerva si mai tare dacă soțul meu mi-ar spune asta…nici vorba de calmare! Dar dacă m-ar lua în brațe și mi-ar spune: „of draga mea, se pare că ai avut o zi foarte grea, hai povesteste-mi ce s-a întâmplat, te ascult!” Deja doar auzind cuvintele astea parca mi-a scăzut nivelul de nervozitate la jumătate.
Și apropo de metoda asta,time out…imi amintesc când eram la grădiniță, aveam un astfel de scăunel și aveam o frica teribilă de el, de multe ori nici nu știam de ce ajung acolo dar când ajungeam pe el mă simțeam groaznic de mica și simțeam cum toti copiii rad de mine . Drept urmare toată copilăria am stat cu ochii în pământ și cu frica sa nu fac ceva deplasat, sa nu ajung iar în fața tuturor pentru a fi umilită. Ca adult, nu e tocmai ok frica asta, mai ales că am și un defect de vorbire la pronunția literei „r”. Pe mine m-au marcat enorm scăunelul, statul la colț, in genunchi pe coji de nuca sau chiar loviturile in palma. Părinții mei nu au știut să își arate iubirea cat am fost mica, au fost autoritari și le știam de frica(a nu se confunda cu respectul). NICIODATA nu mi-au spus „te iubesc” și nici eu lor. Acum, nepoților le spun incontinuu cuvintele astea, se joacă cu ei, se tăvălesc in toate felurile, le-ar face toate poftele. Când am intrebat-o pe mama de ce cu nepoții e așa caldă și blândă iar cu noi când eram copii nu era așa, mi-a răspuns că așa erau vremurile atunci, că a citit și ea cărți și a procedat cum a crezut de cuviință…. Pentru mama a fost un șoc metoda mea de educație cu blândețe mai ales că sunt singura din toate cunoștințele ei care face asta…
Și noi avem limite și reguli clare fara sa apelam la amenințări sau pedepse, deci se poate!
Parintii tai! Nu toți suntem la fel! Îmi iubesc copii, ne iubim copii foarte mult! Nu înseamnă ca îl punem in naughty chair la fiecare boacana. Și eu și soțul am fost educați cu vorba buna și cu pedeapsa când era nevoie și crede-ma suntem foarte devenit oameni și cu frica de Dumnezeu și nimic altceva. Am citit cărți de specialitate , Jo Frost spre exemplu și multe alte cărți pentru educația copilului. Nu e nimic rău in al disciplina când e absoluta nevoie ( când bate un copil, când fuge de lângă tine și se poate întâmpla ceva rău : sa iasă in strada … etc chiar nu știu ce exemple sa îți zic pentru ca nu știu dacă vei înțelege idea) La noi in casa mereu se folosesc cuvintele sunt mândru de tine, te iubesc, good job, well done, good boy. Pt ca traim in Londra. Iar daca asa de rau nu se folosea aici de la nursery ( 2 ani au copii). Eu zic ca ar trebui sa citim mai mult, oricum in România asta e o mare problema și exprimarea Eu te-am făcut eu te omor:(
Cred că Andre a avut un răspuns extrem de complet.
Nu cred că mai pot adăuga ceva.
Totuși, voi repeta și eu și îți voi spune că izolarea copilului într-un anume loc din casă, acel time-out despre care vorbești, este o pedeapsă dură pentru copil, e umilitoare și frustrantă. Ea nu rezolvă problema, cauza, ci doar îl învață pe copil că, atunci când nu respectă regulile, este dat la o parte, rămâne singur, izolat, neînțeles. Când îl pui să stea într-un loc al rușinii… ce iubire și comunicare mai există între voi? El înțelege că de iubire are parte doar când se supune regulilor. În momentul în care îl pui în time-out, „i-ai tăiat” accesul la iubirea ta. Și asta este foarte dureros. Este o metodă pe care nu aș aplica-o niciodată, nu pot fi de acord cu tine absolut deloc. Și noi avem reguli care trebuie respectate. Îl poți învăța să facă asta fără să-l pedepsești, cu calm, cu multă răbdare, cu multă comunicare.
Toate bune si frumoase, in teorie.
Ce se intampla cand :
esti cu copilul tau de 3 ani la plimbare in oras, ajungeti la trecerea de pietoni si se apropie o masina care nu incetineste. Ii explici frumos ca trebuie sa asteptam sa treaca masina, sa ne uitam in st-dr si apoi sa trecem si noi.El nu vrea , o ia ca pe o joaca.Tu ii repeti ca ne va calca masina.El se smuceste, rade si spune ca el ia masina si o arunca. Si iar rade si mai sa se arunce pe strada.Nu intelege.Il tii bine de mana, incepe sa se enerveze, sa urle…si asa se intampla de fiecare data cand aveti de trecut strada.
Cum il faci sa inteleaga ce consecinte grave ar avea joaca lui? 🙂
Cred ca uneori trebuie sa aplici si metode mai dure, pentru siguranta lui, deoarece nu le poti explica intotdeauna pe intelesul lor si unele consecinte pot fi fatale ca sa le experimenteze.
La varsta de trei ani, copiii trec printr-o perioada dificila. Te inteleg foarte bine, trantitul pe jos, crizele de furie sunt specifice acestei varste. Ii explici ce se poate intampla, ca il poate lovi o masina si tu nu poti lasa sa se intample asta. Daca nu vrea sa traverseze strada cu tine de mana, ii spui ca atunci va trebui sa il iei in brate si sa traversati asa sau sa il pui in carucior. Si faci asta chiar daca el se impotriveste. Ii explici din nou ca regula este ca strada o traversati tinandu-va de mana. Daca il bati, tipi la el, il pedepsesti, asta nu va face decat sa ii acutizeze starea si frustrarile. Doi oameni in plina criza de furie nu se asculta unul pe altul. Impune pur si simplu regula si incearca sa fii cat mai calma. Stiu ca e greu. Sunt momente in care iti vine sa urli de furie si de disperare, dar gandeste-te ca daca tie, adult, iti este atat de greu sa te controlezi, e cu atat mai greu pentru un copil de trei ani sa isi controleze starile, daca nu chiar imposibil. Ei inca nu isi pot gestiona emotiile, asa cum ar putea sa o faca un adult. Mai multe despre crizele de furie ale copiiilor la 3 ani am scris aici: https://ioanaboca.ro/the-threenager-sau-mini-adolescentul-de-3-ani/
Sunt perfect de acord! Uite, eu recunosc ca am mai ridicat tonul la copilul meu si sentimentul de vinovatie pe care il simt dupa aceea este ingrozitor. Imi cer scuze si sper sa nu o mai fac, pentru ca imi dau seama ca EU sunt Adultul care trebuie, poate si stie sa isi gestioneze emotiile. Totul e sa si poti si recunosc ca nu pot mereu. Un copil nu poate sa isi gestioneze aceste sentimente de nervi si frustrari oricat i-am explica noi.
Toate bune si frumoase, in teorie.
Ce se intampla cand :
esti cu copilul tau de 3 ani la plimbare in oras, ajungeti la trecerea de pietoni si se apropie o masina care nu incetineste. Ii explici frumos ca trebuie sa asteptam sa treaca masina, sa ne uitam in st-dr si apoi sa trecem si noi.El nu vrea , o ia ca pe o joaca.Tu ii repeti ca ne va calca masina.El se smuceste, rade si spune ca el ia masina si o arunca. Si iar rade si mai sa se arunce pe strada.Nu intelege.Il tii bine de mana, incepe sa se enerveze, sa urle…si asa se intampla de fiecare data cand aveti de trecut strada.
Cum il faci sa inteleaga ce consecinte grave ar avea joaca lui? 🙂
Cred ca uneori trebuie sa aplici si metode mai dure, pentru siguranta lui, deoarece nu le poti explica intotdeauna pe intelesul lor si unele consecinte pot fi fatale ca sa le experimenteze.
La varsta de trei ani, copiii trec printr-o perioada dificila. Te inteleg foarte bine, trantitul pe jos, crizele de furie sunt specifice acestei varste. Ii explici ce se poate intampla, ca il poate lovi o masina si tu nu poti lasa sa se intample asta. Daca nu vrea sa traverseze strada cu tine de mana, ii spui ca atunci va trebui sa il iei in brate si sa traversati asa sau sa il pui in carucior. Si faci asta chiar daca el se impotriveste. Ii explici din nou ca regula este ca strada o traversati tinandu-va de mana. Daca il bati, tipi la el, il pedepsesti, asta nu va face decat sa ii acutizeze starea si frustrarile. Doi oameni in plina criza de furie nu se asculta unul pe altul. Impune pur si simplu regula si incearca sa fii cat mai calma. Stiu ca e greu. Sunt momente in care iti vine sa urli de furie si de disperare, dar gandeste-te ca daca tie, adult, iti este atat de greu sa te controlezi, e cu atat mai greu pentru un copil de trei ani sa isi controleze starile, daca nu chiar imposibil. Ei inca nu isi pot gestiona emotiile, asa cum ar putea sa o faca un adult. Mai multe despre crizele de furie ale copiiilor la 3 ani am scris aici: https://ioanaboca.ro/the-threenager-sau-mini-adolescentul-de-3-ani/
Sunt perfect de acord! Uite, eu recunosc ca am mai ridicat tonul la copilul meu si sentimentul de vinovatie pe care il simt dupa aceea este ingrozitor. Imi cer scuze si sper sa nu o mai fac, pentru ca imi dau seama ca EU sunt Adultul care trebuie, poate si stie sa isi gestioneze emotiile. Totul e sa si poti si recunosc ca nu pot mereu. Un copil nu poate sa isi gestioneze aceste sentimente de nervi si frustrari oricat i-am explica noi.
Orice model teoretic capata valoare doar dupa proba practică. Cati copii ati crescut cu succes aplicând strict aceste principii?
Suficienți cât să se facă numeroase studii despre cum afectează dezvoltarea copilului metoda tradițională, plină de violență și de abuz emoțional sau fizic și diferența dintre cei crescuți așa și copiii care au fost educați cu blândețe. Un simplu search pe google îți poate oferi datele asupra cărora te întrebi. Modul acesta de a-ți crește copiii nu e chiar o noutate. Poate doar la noi e.
Personal, văd beneficiile asupra copilului meu în fiecare zi. E un copil curajos, deschis, sociabil, comunicativ, blând, un copil căruia nu îi este frică de proprii părinți și care are încredere în el. Un copil care, dacă mă vede că ridic mâna asupra lui, se uită în sus să vadă ce-i arăt, nu se sperie și nu se ascunde de frică.
Tu chiar crezi că educația prin bătaie, pedepse și șantaj înseamnă a crește copii cu succes și că e un model valoros doar pentru că a fost aplicat de generațiile anterioare?
Cine știe cum am fi fost noi, dacă părinții noștri ar fi procedat altfel. Suntem cea mai bună versiunea a noastră posibilă, în condițiile date. Și atât. A-ți crește copilul cu iubire, cu blândețe, cu răbdare, nu poate fi niciodată greșit.
Chiar la point! Well done! Cat ati citit, câta experiența aveți in domeniu? Eu sincer as asculta pe cineva cu peste 20 de ani experiența
Wow… trebuie sa ai musai 20 de ani de experienta? 19 nu se pun? Dar 21 nu e mai bine? Si daca ai zero experienta dar copilul tau este mai educat decat unul care doamna „ma-sa” a avut 20 de ani de experienta cum e? Sau daca al tau copil se exprima mai bine decat altul care mama a avut x ani de experienta? De unde le scoateti? Va vin asa brusc?? Doamne, pe zi ce trece ma minunez mai tare de oameni! Nu vad de ce trebuie sa ai experienta in domeniu sau de ce trebuie sa asculti pe cineva cu experienta. Daca cineva cu experienta iti va spune: bate ti copilul, tu il vei bate??? Really???
Nu vă supărați, dar de ce credeți că cineva cu 20 de ani experienta in domeniu trebuie neaparat sa spuna ca pedeapsa e solutia ? Cunosc psihologi foarte buni si cu experienta care nu sunt de acord cu metodele cu care noi am fost crescuti. Cred ca toata lumea de aici face doua mari confuzii si in general cam toti care vor sa puna la zid tehnicile de crestere ale copilului cu blandete: 1. Fara pedepse nu inseamna ca acel copil nu invata consecinta: ba din contra, e muuult mai greu sa il inveti care e consecinta NATUrALA a lucrurilor. De ex, e f usor sa il pedpsesti cand sparge ceva in vizita, sa ii iei ceva drag. Dar asa, copilul nu invata cu adevarat dimensiunea a ceea ce a facut: invata-l ca o consecinta naturala este ca parintele va trebui sa plateasca acel obiect spart si nu va mai avea bani o luna pt jucariile lui.
Este atat de challanging sa gasesti consecinta naturala a lucrurilor… dar na, e mai la indemana sa zici iti iau tableta, nu?
2. A nu se confunda parentingul bland cu cel permisiv! Nu ! Nici vorba. Nu ii dai tot ce vrea cand vrea. Ii explici si il lasi sa planaga atunci cand are tantrum, dar nu il lasi de izbeliste zicand ca nu iti pasa de ce simte el. Stai lamga el si ii arati ca il inteegi dar ca anumite lucruri nu se pot face cum vrea el. A fi echilibrat si mai ales consecvent este cel mai greu lucru ca si parinte. Să nu ii dai telefonul azi ca sa scapi de el si cand ti-l mai cere sa tipi la el ca nu are voie. De ce? I-ai explicat vreodata vreo regula? Sau e sufient” pt ca asa vreau eu?!”.
Dar dvs cat copii ati crescut aplicand alte principii? Care este relevanta acestui lucru? Daca ai 1 copil esti mai „prost” decat ala care are 3 copii? Nu serios?! Sau ala cu 3 copiii are voie sa ii bata ca de´, nu mai are rabdare si ala cu 1 trebuie sa stea sa ii se urce copilul in cap?! Un lucru este cert: suntem un popor PLIN de complexe! Ma bucur ca al meu copil are posibilitatea sa traiasca intr o tara civilizata si nu intr o tara plina de ura si invidie, unde ne intereseaza mai mult ce se intampla in curtea vecinului decat in propria noastra ograda…
Orice model teoretic capata valoare doar dupa proba practică. Cati copii ati crescut cu succes aplicând strict aceste principii?
Chiar la point! Well done! Cat ati citit, câta experiența aveți in domeniu? Eu sincer as asculta pe cineva cu peste 20 de ani experiența
Wow… trebuie sa ai musai 20 de ani de experienta? 19 nu se pun? Dar 21 nu e mai bine? Si daca ai zero experienta dar copilul tau este mai educat decat unul care doamna „ma-sa” a avut 20 de ani de experienta cum e? Sau daca al tau copil se exprima mai bine decat altul care mama a avut x ani de experienta? De unde le scoateti? Va vin asa brusc?? Doamne, pe zi ce trece ma minunez mai tare de oameni! Nu vad de ce trebuie sa ai experienta in domeniu sau de ce trebuie sa asculti pe cineva cu experienta. Daca cineva cu experienta iti va spune: bate ti copilul, tu il vei bate??? Really???
Nu vă supărați, dar de ce credeți că cineva cu 20 de ani experienta in domeniu trebuie neaparat sa spuna ca pedeapsa e solutia ? Cunosc psihologi foarte buni si cu experienta care nu sunt de acord cu metodele cu care noi am fost crescuti. Cred ca toata lumea de aici face doua mari confuzii si in general cam toti care vor sa puna la zid tehnicile de crestere ale copilului cu blandete: 1. Fara pedepse nu inseamna ca acel copil nu invata consecinta: ba din contra, e muuult mai greu sa il inveti care e consecinta NATUrALA a lucrurilor. De ex, e f usor sa il pedpsesti cand sparge ceva in vizita, sa ii iei ceva drag. Dar asa, copilul nu invata cu adevarat dimensiunea a ceea ce a facut: invata-l ca o consecinta naturala este ca parintele va trebui sa plateasca acel obiect spart si nu va mai avea bani o luna pt jucariile lui.
Este atat de challanging sa gasesti consecinta naturala a lucrurilor… dar na, e mai la indemana sa zici iti iau tableta, nu?
2. A nu se confunda parentingul bland cu cel permisiv! Nu ! Nici vorba. Nu ii dai tot ce vrea cand vrea. Ii explici si il lasi sa planaga atunci cand are tantrum, dar nu il lasi de izbeliste zicand ca nu iti pasa de ce simte el. Stai lamga el si ii arati ca il inteegi dar ca anumite lucruri nu se pot face cum vrea el. A fi echilibrat si mai ales consecvent este cel mai greu lucru ca si parinte. Să nu ii dai telefonul azi ca sa scapi de el si cand ti-l mai cere sa tipi la el ca nu are voie. De ce? I-ai explicat vreodata vreo regula? Sau e sufient” pt ca asa vreau eu?!”.
Dar dvs cat copii ati crescut aplicand alte principii? Care este relevanta acestui lucru? Daca ai 1 copil esti mai „prost” decat ala care are 3 copii? Nu serios?! Sau ala cu 3 copiii are voie sa ii bata ca de´, nu mai are rabdare si ala cu 1 trebuie sa stea sa ii se urce copilul in cap?! Un lucru este cert: suntem un popor PLIN de complexe! Ma bucur ca al meu copil are posibilitatea sa traiasca intr o tara civilizata si nu intr o tara plina de ura si invidie, unde ne intereseaza mai mult ce se intampla in curtea vecinului decat in propria noastra ograda…
Si ce te faci cand ii explici ca, daca mananca cu mainile murdare se imbolnavests, si copilul spune: dar eu vreau sa ma imbolnavesc? Sau ca daca nu se spala pe dinti va avea carii si iti raspunde: dar eu vreau sa am carii, vreau sa merg la dentist. Eu nu mai stiu cum sa il conving in situatii de genul, unde orice argument logic este respins fara drept de apel si orice consecinta negativa este atragatoare pt copil
Ii raspunzi ca tu nu il poti lasa sa faca asta pentru ca il iubesti si trebuie sa ai grija de el. Aici intervine regula care trebuie respectata: nu putem manca pana nu se spala pe maini. Functioneaza si sa ii oferi posibilitatea sa aleaga: de ex. vrei sa te speli cu sapunul verde sau cu cel alb? Ideea este ca ii oferi si lui posibilitatea sa detina controlul, sa ia propriile decizii, dar in limitele regulii enuntate de tine si fara ca aceasta sa fie afectata. Daca e musai sa il speli pe maini si el refuza, ultima alegere pe care, eu, personal, i-o dau este: toata lumea trebuie sa se spele pe maini, ca sa nu se imbolnaveasca, asa ca te speli tu singur sau te spal eu? Daca nu vrea sa se spele, il speli tu. Impui regula. Educatia cu blandete nu inseamna sa il lasi sa faca orice. Dar conteaza sa fii calm. E important sa ii explici motivatia din spatele regulilor, chiar daca pare ca nu o intelege pe moment, tu trebuie sa i-o repeti de cate ori este nevoie si mai trebuie sa inteleaga ca regulile sunt acolo ca sa il protejeze, nu ca sa-l faca sa sufere, de aceea trebuie respectate intotdeauna, fara exceptie.
Incearca sa descoperi care este cauza comportamentului lui, de ce este atat de „razvratit”, foarte multe probleme se rezolva prin conectare, daca copilul te simte aproape, va jucati, vorbiti, comunicati mult, el va fi mult mai inclinat sa te asculte, atunci cand il rogi sa faca ceva. Copiii vor in mod natural sa isi multumeasca parintii. Poate are nevoie de mai multa atentie din partea ta, incearca sa descoperi ce il face sa reactioneze asa. Ajuta foarte mult si daca faci, de exemplu, din spalatul pe dinti – o joaca, multe situatii tensionate se pot rezolva foarte usor prin joc.
Si ce te faci cand ii explici ca, daca mananca cu mainile murdare se imbolnavests, si copilul spune: dar eu vreau sa ma imbolnavesc? Sau ca daca nu se spala pe dinti va avea carii si iti raspunde: dar eu vreau sa am carii, vreau sa merg la dentist. Eu nu mai stiu cum sa il conving in situatii de genul, unde orice argument logic este respins fara drept de apel si orice consecinta negativa este atragatoare pt copil
Ii raspunzi ca tu nu il poti lasa sa faca asta pentru ca il iubesti si trebuie sa ai grija de el. Aici intervine regula care trebuie respectata: nu putem manca pana nu se spala pe maini. Functioneaza si sa ii oferi posibilitatea sa aleaga: de ex. vrei sa te speli cu sapunul verde sau cu cel alb? Ideea este ca ii oferi si lui posibilitatea sa detina controlul, sa ia propriile decizii, dar in limitele regulii enuntate de tine si fara ca aceasta sa fie afectata. Daca e musai sa il speli pe maini si el refuza, ultima alegere pe care, eu, personal, i-o dau este: toata lumea trebuie sa se spele pe maini, ca sa nu se imbolnaveasca, asa ca te speli tu singur sau te spal eu? Daca nu vrea sa se spele, il speli tu. Impui regula. Educatia cu blandete nu inseamna sa il lasi sa faca orice. Dar conteaza sa fii calm. E important sa ii explici motivatia din spatele regulilor, chiar daca pare ca nu o intelege pe moment, tu trebuie sa i-o repeti de cate ori este nevoie si mai trebuie sa inteleaga ca regulile sunt acolo ca sa il protejeze, nu ca sa-l faca sa sufere, de aceea trebuie respectate intotdeauna, fara exceptie.
Incearca sa descoperi care este cauza comportamentului lui, de ce este atat de „razvratit”, foarte multe probleme se rezolva prin conectare, daca copilul te simte aproape, va jucati, vorbiti, comunicati mult, el va fi mult mai inclinat sa te asculte, atunci cand il rogi sa faca ceva. Copiii vor in mod natural sa isi multumeasca parintii. Poate are nevoie de mai multa atentie din partea ta, incearca sa descoperi ce il face sa reactioneze asa. Ajuta foarte mult si daca faci, de exemplu, din spalatul pe dinti – o joaca, multe situatii tensionate se pot rezolva foarte usor prin joc.
Ce frumos și ușor pare tot.
Nu sunt de acord cu bataia.
Tu cea care ai scris articolul,ai copii?
Dacă da,sunt curioasă dacă funcționează vreo metodă din astea la un copil de 2-3 ani?
E frumos, așa e, dar nu e ușor deloc. Bineînțeles că am, am un băiețel minunat în vârstă de trei ani. Și bineînțeles că funcționează, dacă vrei, într-adevăr, să-l crești cu blândețe, se poate. Totul e să vrei. Numai bine vă doresc!
Ce frumos și ușor pare tot.
Nu sunt de acord cu bataia.
Tu cea care ai scris articolul,ai copii?
Dacă da,sunt curioasă dacă funcționează vreo metodă din astea la un copil de 2-3 ani?
E frumos, așa e, dar nu e ușor deloc. Bineînțeles că am, am un băiețel minunat în vârstă de trei ani. Și bineînțeles că funcționează, dacă vrei, într-adevăr, să-l crești cu blândețe, se poate. Totul e să vrei. Numai bine vă doresc!
Excelent articol! Ioana, spui lucrurilor pe nume, intr-un mod atat de sincer si de frumos! Toti parintii ar trebui sa citeasca articolul asta. Oameni buni, daca la varsta noastra nu reusim sa ii convingem/ sa le explicam cu calm ceea ce este bine, ce trebuie sa faca, de ce trebuie sa fie asa si nu altfel, inseamna ca noi suntem problema/ modul nostru de educare, nu copiii. Copilul nu este ceva ce „faci” pentru ca este „la moda”, l-ai facut pentru ca l-ai dorit. Sau suntem pe principiul: eu l-am facut eu il omor? Hai pe bune… stii ca suntem in 2018 da?!
Eu nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar cred, ca: cum il educi asa il ai!
Excelent articol! Ioana, spui lucrurilor pe nume, intr-un mod atat de sincer si de frumos! Toti parintii ar trebui sa citeasca articolul asta. Oameni buni, daca la varsta noastra nu reusim sa ii convingem/ sa le explicam cu calm ceea ce este bine, ce trebuie sa faca, de ce trebuie sa fie asa si nu altfel, inseamna ca noi suntem problema/ modul nostru de educare, nu copiii. Copilul nu este ceva ce „faci” pentru ca este „la moda”, l-ai facut pentru ca l-ai dorit. Sau suntem pe principiul: eu l-am facut eu il omor? Hai pe bune… stii ca suntem in 2018 da?!
Eu nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar cred, ca: cum il educi asa il ai!
Buna ziua,
Frumos articol, sotia mea trebuie sa termine doctoratul in stiintele educatiei in curand. Si ea spune aceleasi lucruri care le-ati transmis Dvs. Teoretic toate suna logic si frumos. Dar cu practica cred ca este un pic mai greu… Adevarat daca stau parintii acasa si isi pot axa toata energia pe acest lucru dar nu pot sa imi imaginez cum poti veni de la serviciu si sa ai puterea si rabdarea sa urmezi toti pasii acestia.
Trebuie gasesti acea putere. Cu ce e de vina copilul tau ca tu vii extenuat si nu ai chef de nimic? Ba din contra, te incarca energia lui atata de mult. E f greu, asa e, dar merita sa stii ca te iibeste fara sa ii fie frica de tine
Buna ziua,
Frumos articol, sotia mea trebuie sa termine doctoratul in stiintele educatiei in curand. Si ea spune aceleasi lucruri care le-ati transmis Dvs. Teoretic toate suna logic si frumos. Dar cu practica cred ca este un pic mai greu… Adevarat daca stau parintii acasa si isi pot axa toata energia pe acest lucru dar nu pot sa imi imaginez cum poti veni de la serviciu si sa ai puterea si rabdarea sa urmezi toti pasii acestia.
Trebuie gasesti acea putere. Cu ce e de vina copilul tau ca tu vii extenuat si nu ai chef de nimic? Ba din contra, te incarca energia lui atata de mult. E f greu, asa e, dar merita sa stii ca te iibeste fara sa ii fie frica de tine
Studenții și elevii de liceu de acum, ca să vorbesc de cei care au atins un fel de maturitate, sunt într-o stare jalnică. Cei care știu și pricep, și nu sunt mulți, este capitalal să acționeze. Am spus câteva lucruri, esențiale, la evenimentul: Încrederea, din 16 ianuarie, la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, și în fiecare emisiune: De vorbă cu mine însumi, la Radio Unirea FM Alba Iulia. Am avut discuții cu diverse persoane din învățământ, inclusiv la nivel de Consiliu Județean al Elevilor Alba și Liga Studenților din Alba Iulia. Aștept adevărate reacții! Cu acest prilej mai lansez un apel, strigăt, pentru fiecare român. Suntem rezultatul ignoranței, prostiei și tâmpeniei din ceea ce ar trebui să însemne educația și experiența de viață. Și acestea se manifestă falimentar, în tot ceea înseamnă viața, stările: profesională, financiară, familială, fizică și de sănătate, socială și de evoluție personală. Dumidalba
Studenții și elevii de liceu de acum, ca să vorbesc de cei care au atins un fel de maturitate, sunt într-o stare jalnică. Cei care știu și pricep, și nu sunt mulți, este capitalal să acționeze. Am spus câteva lucruri, esențiale, la evenimentul: Încrederea, din 16 ianuarie, la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, și în fiecare emisiune: De vorbă cu mine însumi, la Radio Unirea FM Alba Iulia. Am avut discuții cu diverse persoane din învățământ, inclusiv la nivel de Consiliu Județean al Elevilor Alba și Liga Studenților din Alba Iulia. Aștept adevărate reacții! Cu acest prilej mai lansez un apel, strigăt, pentru fiecare român. Suntem rezultatul ignoranței, prostiei și tâmpeniei din ceea ce ar trebui să însemne educația și experiența de viață. Și acestea se manifestă falimentar, în tot ceea înseamnă viața, stările: profesională, financiară, familială, fizică și de sănătate, socială și de evoluție personală. Dumidalba
Excelent! Un articol parcă inspirat din realitatea la care am fost și sunt si eu martora. O „mama” ghidată după zicala „unde da mama, creste!” -o asa-zisă „normalitate” pe care ea o crede eficientă- ce-i „predă” copilului lecții de șantaj emoțional, despre cum sa mințim, cum sa facem sa îl determine pe copil sa își urască propriul părinte de același sex și multe alte lucruri.
Felicitări pentru articol! M-au emoționat profund cuvintele! ?
Excelent! Un articol parcă inspirat din realitatea la care am fost și sunt si eu martora. O „mama” ghidată după zicala „unde da mama, creste!” -o asa-zisă „normalitate” pe care ea o crede eficientă- ce-i „predă” copilului lecții de șantaj emoțional, despre cum sa mințim, cum sa facem sa îl determine pe copil sa își urască propriul părinte de același sex și multe alte lucruri.
Felicitări pentru articol! M-au emoționat profund cuvintele! ?
Buna ziua! Eu am avut un copil ca toti ceilalti …..cu bune cu rele dar in general ascultător. Spun „am avut ” pentru ca asta s a terminat in momentul in care a intrat în viața noastră o doamnă cu aceleași idei ca si dumneavoastra . Copilul are drepturi …..copilul are păreri proprii…..copilul are dreptul sa decidă…..sa refuze ….etc . Absolut de acord cu tot ….asta pana cand nu ducem totul la extrema . Nu trebuie sa uitam ca noi suntem adulții si chear daca pentru ei nu suna corect ….”noi știm mai bine”. Acum copilul meu nu mai asculta nimic pentru ca el are drepturi…..pentru ca eu il maltratez daca il pun sa faca ordine in camera lui …..pentru ca nu vrea sa faca dus zilnic deoarece are dreptul sa decidă si el …..nu face teme suplimentare pentru ca ASA il maltratez din nou …..vrea sa se omoare ca sunt o mama rea pentru ca nu il las toată ziua pe telefon ….ca nu il las sa se joace GTA ….ca nu il las cat vrea el la televizor pt ca prietenii lui au voie . Si da ….il trimit singur in camera lui cand face crize ….dar nu merge ….urla ….si urla ….pana cand ies si eu din bucătărie….unde ma refugiez ….si daca ii spun cu un ton mai ridicat sa înceteze…..se simte maltratat din nou . Copilul meu cand nu este asa cum v-am scris ….este iubitor ….este un copil deștept…..vesel ….plin de viata ….iubeste sa aiba prieteni ….iubeste sa il iau in brate …sa il pupăcesc….nu pleaca si nu vine fara sa ma îmbrățișeze și sa ma pupe . Mi-aș fi dorit să nu intre niciodată aceasta femeie în viața noastră. Nu sunt de acord cu bătaia dar sunt copii cu un caracter puternic si se cere sa fi mai strict ….si mai mult sunt sigura ca incercam sa facem ce putem noi mai bine . Stiu ca sunt multi copii maltratati dar unde nu este cazul nu stricați o familie frumoasă cu aceste cerințe putin exagerate ..facand părinții sa creada ca sunt incompetenți. Copilul meu are 10 ani și cu ajutorul lui Dumnezeu va redeveni copilul de acum un an .
Dragă Raluca, sunt uimită să citesc ce ai scris, îți spun sincer. Nu înțeleg expresia „ai avut copil, cu bune și cu rele” și ACUM ai un copil, tot cu bune și cu rele. E tot al tău. Eu nu știu ce-i cu acea femeie din viața ta, de care pomenești, dar sigur e ceva ce nu funcționează acolo. Educația e responsabilitatea părinților, nu a femeii despre care vorbești și a nimănui altcuiva. Tu singură spui că îl trimiți în camera lui când „face crize” și că asta nu funcționează, că urlă, că se înfurie și mai tare. Păi nu merge, draga mea, tocmai asta spun eu, pentru că, dacă îl pedepsești izolându-l, îl îndepărtezi și mai mult de tine, comunicarea dintre voi și încrederea dintre voi au mult de suferit.
Copilul se simte singur, devine o luptă între tine versus copil. Regulile se impun cu calm, cu multe explicații, cu tine asigurându-te că îi spui și de un milion de ori, dacă e nevoie – că faci asta pentru el și că îl înțelegi, dar că regulile sunt acolo și trebuie respectate. De ce să-l mai trimiți să sufere singur în camera lui? Ce rost are? Regula oricum rămâne în picioare.
Nu sunt de acord nici cu faptul că sunt copii cu un caracter mai puternic și că e nevoie să fii strict.
În primul rând, a avea un caracter puternic nu este un defect, este o calitate, chiar dacă pentru noi, ca părinți, a avea un copil cu caracter puternic se poate dovedi mai greu de gestionat. Dar gândește-te ce bine îi va prinde când va crește, va ști să-și spună punctul de vedere, să și-l susțină, e un copil curajos! E nevoie să fii strict, în ce sens? Să-l pedepsești, să-l altoiești? Ai observat și tu că asta nu rezolvă problemele.
Și, da, copiii au nevoie de reguli clare, de limite iar educația cu blândețe, despre care vorbesc eu în articol, nu înseamnă NICIDECUM să-ți lași copilul să facă numai ce vrea el. Nu înseamnă o educație fără reguli, fără limite. Dimpotrivă! Cred că în cazul acesta, e vorba, din păcate, de niște principii prost înțelese și aplicate.
Și nu înțeleg nici de ce spui că sunt niște cerințe exagerate, de neatins? E exagerat să nu îți minți copilul? Să-l educi prin exemplul tău personal? Este exagerat să nu îl ameninți, să nu îl șantajezi?! Cum adică nu e cazul „să stricați” o familie?! Cum se strică o familie dacă tot ce aplici pentru educația copilului tău sunt comunicarea și iubirea și respectarea limitelor și regulilor!
Educația cu blândețe nu înseamnă să fii un părinte permisiv, încă o dată. Copiii au nevoie de reguli. Diferența o face cum aplici aceste reguli și modul în care tratezi problemele în relația cu copilul tău: cu blîndețe, cu înțelegere, cu iubire! Cu multă comunicare! Vorbește cu el, fii aproape de el, chiar dacă nu îl lași să facă ce își dorește. Fii consecventă. Fii calmă. Un părinte furios nu poate calma un copil furios. Când amândoi scoateți flăcări pe nări, nu poate ieși nimic bun din asta.
Eu sunt sigură că, dacă ai răbdare cu el și îi explici mereu regulile și ești calmă și nu-l mai trimiți să sufere singur, închis în camera lui – ceea ce îi accentuează frustrarea, îl face să se simtă izolat, neînțeles – vei observa o schimbare în bine.
Și încă ceva – eu n-am spus nimănui că este un părinte incompetent. Fiecare dintre noi se străduiește să-și crească micuții așa cum poate mai bine. Nici eu nu sunt perfectă și eu am momente când îmi dau seama că puteam face lucrurile mult mai bine. Suntem cu toții oameni.
Dar sunt un părinte care militează pentru educația cu blândețe. Copilul meu NU crește fără reguli, dar crește fără pedepse, fără șantaj, fără bătaie, crește cu iubire și multă comunicare. Și, nu, nu este ușor! Să nu-ți închipui că al meu copil este special față de alții. E încăpățânat, are un caracter puternic, ne testează mereu limitele și răbdarea, ne pune la încercare! Dar se poate. Dacă vrei și dacă înțelegi în mod corect ce ai de făcut, se poate. Vă doresc numai bine și să găsiți cea mai bună cale pentru voi!
Raluca, cred ca Ioana a avut un raspuns extrem de complet incat nici nu mai pot adauga ceva. Doar pot sa repet si eu fiecare cuvant al ei.
Nu vreau sa va jignesc dar mie mi se pare mai mult o problema de educatie. Nu exista copil cu bune si rele… fiecare dintre noi avem un copil. Copilul este copil. Daca ceva nu face bine acel copil de vina este educatia pe care o primeste, mediul in care sta etc. Este mult mai usor sa dam vina pe o persoana din exterior decat sa ne recunoastem propria vina.
Buna ziua! Eu am avut un copil ca toti ceilalti …..cu bune cu rele dar in general ascultător. Spun „am avut ” pentru ca asta s a terminat in momentul in care a intrat în viața noastră o doamnă cu aceleași idei ca si dumneavoastra . Copilul are drepturi …..copilul are păreri proprii…..copilul are dreptul sa decidă…..sa refuze ….etc . Absolut de acord cu tot ….asta pana cand nu ducem totul la extrema . Nu trebuie sa uitam ca noi suntem adulții si chear daca pentru ei nu suna corect ….”noi știm mai bine”. Acum copilul meu nu mai asculta nimic pentru ca el are drepturi…..pentru ca eu il maltratez daca il pun sa faca ordine in camera lui …..pentru ca nu vrea sa faca dus zilnic deoarece are dreptul sa decidă si el …..nu face teme suplimentare pentru ca ASA il maltratez din nou …..vrea sa se omoare ca sunt o mama rea pentru ca nu il las toată ziua pe telefon ….ca nu il las sa se joace GTA ….ca nu il las cat vrea el la televizor pt ca prietenii lui au voie . Si da ….il trimit singur in camera lui cand face crize ….dar nu merge ….urla ….si urla ….pana cand ies si eu din bucătărie….unde ma refugiez ….si daca ii spun cu un ton mai ridicat sa înceteze…..se simte maltratat din nou . Copilul meu cand nu este asa cum v-am scris ….este iubitor ….este un copil deștept…..vesel ….plin de viata ….iubeste sa aiba prieteni ….iubeste sa il iau in brate …sa il pupăcesc….nu pleaca si nu vine fara sa ma îmbrățișeze și sa ma pupe . Mi-aș fi dorit să nu intre niciodată aceasta femeie în viața noastră. Nu sunt de acord cu bătaia dar sunt copii cu un caracter puternic si se cere sa fi mai strict ….si mai mult sunt sigura ca incercam sa facem ce putem noi mai bine . Stiu ca sunt multi copii maltratati dar unde nu este cazul nu stricați o familie frumoasă cu aceste cerințe putin exagerate ..facand părinții sa creada ca sunt incompetenți. Copilul meu are 10 ani și cu ajutorul lui Dumnezeu va redeveni copilul de acum un an .
Dragă Raluca, sunt uimită să citesc ce ai scris, îți spun sincer. Nu înțeleg expresia „ai avut copil, cu bune și cu rele” și ACUM ai un copil, tot cu bune și cu rele. E tot al tău. Eu nu știu ce-i cu acea femeie din viața ta, de care pomenești, dar sigur e ceva ce nu funcționează acolo. Educația e responsabilitatea părinților, nu a femeii despre care vorbești și a nimănui altcuiva. Tu singură spui că îl trimiți în camera lui când „face crize” și că asta nu funcționează, că urlă, că se înfurie și mai tare. Păi nu merge, draga mea, tocmai asta spun eu, pentru că, dacă îl pedepsești izolându-l, îl îndepărtezi și mai mult de tine, comunicarea dintre voi și încrederea dintre voi au mult de suferit.
Copilul se simte singur, devine o luptă între tine versus copil. Regulile se impun cu calm, cu multe explicații, cu tine asigurându-te că îi spui și de un milion de ori, dacă e nevoie – că faci asta pentru el și că îl înțelegi, dar că regulile sunt acolo și trebuie respectate. De ce să-l mai trimiți să sufere singur în camera lui? Ce rost are? Regula oricum rămâne în picioare.
Nu sunt de acord nici cu faptul că sunt copii cu un caracter mai puternic și că e nevoie să fii strict.
În primul rând, a avea un caracter puternic nu este un defect, este o calitate, chiar dacă pentru noi, ca părinți, a avea un copil cu caracter puternic se poate dovedi mai greu de gestionat. Dar gândește-te ce bine îi va prinde când va crește, va ști să-și spună punctul de vedere, să și-l susțină, e un copil curajos! E nevoie să fii strict, în ce sens? Să-l pedepsești, să-l altoiești? Ai observat și tu că asta nu rezolvă problemele.
Și, da, copiii au nevoie de reguli clare, de limite iar educația cu blândețe, despre care vorbesc eu în articol, nu înseamnă NICIDECUM să-ți lași copilul să facă numai ce vrea el. Nu înseamnă o educație fără reguli, fără limite. Dimpotrivă! Cred că în cazul acesta, e vorba, din păcate, de niște principii prost înțelese și aplicate.
Și nu înțeleg nici de ce spui că sunt niște cerințe exagerate, de neatins? E exagerat să nu îți minți copilul? Să-l educi prin exemplul tău personal? Este exagerat să nu îl ameninți, să nu îl șantajezi?! Cum adică nu e cazul „să stricați” o familie?! Cum se strică o familie dacă tot ce aplici pentru educația copilului tău sunt comunicarea și iubirea și respectarea limitelor și regulilor!
Educația cu blândețe nu înseamnă să fii un părinte permisiv, încă o dată. Copiii au nevoie de reguli. Diferența o face cum aplici aceste reguli și modul în care tratezi problemele în relația cu copilul tău: cu blîndețe, cu înțelegere, cu iubire! Cu multă comunicare! Vorbește cu el, fii aproape de el, chiar dacă nu îl lași să facă ce își dorește. Fii consecventă. Fii calmă. Un părinte furios nu poate calma un copil furios. Când amândoi scoateți flăcări pe nări, nu poate ieși nimic bun din asta.
Eu sunt sigură că, dacă ai răbdare cu el și îi explici mereu regulile și ești calmă și nu-l mai trimiți să sufere singur, închis în camera lui – ceea ce îi accentuează frustrarea, îl face să se simtă izolat, neînțeles – vei observa o schimbare în bine.
Și încă ceva – eu n-am spus nimănui că este un părinte incompetent. Fiecare dintre noi se străduiește să-și crească micuții așa cum poate mai bine. Nici eu nu sunt perfectă și eu am momente când îmi dau seama că puteam face lucrurile mult mai bine. Suntem cu toții oameni.
Dar sunt un părinte care militează pentru educația cu blândețe. Copilul meu NU crește fără reguli, dar crește fără pedepse, fără șantaj, fără bătaie, crește cu iubire și multă comunicare. Și, nu, nu este ușor! Să nu-ți închipui că al meu copil este special față de alții. E încăpățânat, are un caracter puternic, ne testează mereu limitele și răbdarea, ne pune la încercare! Dar se poate. Dacă vrei și dacă înțelegi în mod corect ce ai de făcut, se poate. Vă doresc numai bine și să găsiți cea mai bună cale pentru voi!
Raluca, cred ca Ioana a avut un raspuns extrem de complet incat nici nu mai pot adauga ceva. Doar pot sa repet si eu fiecare cuvant al ei.
Nu vreau sa va jignesc dar mie mi se pare mai mult o problema de educatie. Nu exista copil cu bune si rele… fiecare dintre noi avem un copil. Copilul este copil. Daca ceva nu face bine acel copil de vina este educatia pe care o primeste, mediul in care sta etc. Este mult mai usor sa dam vina pe o persoana din exterior decat sa ne recunoastem propria vina.
Articolul tau Ioana i.mi aduce aminte de o carte : Iubire neconditionata. Este exact despre ceea ce ai relatat tu , mai profund si in detaliu. Felicitari
Părinții mei niciodată nu m-am bătut pentru că am spart o farfurie, vedeam asta la alți copiii și mi se părea ceva absurd și fără niciun sens să pedepsești un copil pentru un accident care ți se poate întâmpla și ție
Părinții mei niciodată nu m-am bătut pentru că am spart o farfurie, vedeam asta la alți copiii și mi se părea ceva absurd și fără niciun sens să pedepsești un copil pentru un accident care ți se poate întâmpla și ție