Stau de aproape o oră și jumătate (după estimările mele în beznă) cu o mână petrecută pe sub cap și cu cealaltă încolăcită în jurul lui Gogoașă. Când face nani, trebuie să ne ținem în brațe. Adică eu pe el. Nu-mi mai simt mâna de sub cap, parcă nici nu mai e a mea. E un lemn pe care stau sprijinită. Mi-e frică să mă mișc, dacă tocmai adoarme, Doamne ferește și eu taman atunci fac o mișcare greșită?! Așa că stau așa… bolovan.
Gogoașă oftează, mai dă din câte-un picior, apoi se liniștește. Nu i se mai aude decât respirația, calmă. Ah! Întrevăd speranță. Deja simt gustul libertății și mă imaginez sărind din pat ca o căprioară și târând după mine lemnul stâng – cât se poate de grațios și de demn, desigur – în afara dormitorului, ca să mă uit și eu la un episod din Supernatural. Aveam planuri de popcorn.
Când să sper mai cu aplomb, Gogoașă începe să se joace cu propriile mâini prin întuneric. Mi se pune un nod în gât. Of, dacă tot nu a adormit, măcar să-mi scot lemnul ăsta de sub cap. Dau să mă mișc…
-Mama, pun la loc, în blațe!
-Da, iubitule, imediat. N-apuc să-mi scot mâna.
Dar apuc să arunc un ochi către ceas. E 11 și jumătate. De la ora 10:00 suntem aici, așa. Gogoașă, nici gând să adoarmă. Îmi cere apă, de două ori, la cinci minute diferență. Se întoarce pe-o parte, apoi pe celalaltă. Își mută perna la picioare, apoi picioarele pe pernă.
-Alex, vino înapoi, nu așa se doarme, Alex. Dau să îi iau perna și s-o mut.
-Nuuu! Mama, apinde lumiia, că nu văd. Pun pelna la loc! Singul!
Mama lui aprinde lumina. Ce să facă. Gogoașă își mută tacticos domiciliul nocturn în poziția regulamentară, îmi cere păturica, îl învelesc temeinic, pun la loc lemnul sub cap și stau așa. Și stau. În liniște. Pare că a adormit. Dau să mă ridic…
-Mama?
-Da, iubitule.
-Fac pipi.
-Serios, Alex? Vrei să mergi la veceu?
-Da, mama. Fac pipi. Yucky, pipi, la veceu.
-Bine…
Iar aprindem lumina, dăm la o parte păturica, mergem la toaletă. Ne întoarcem. Stingem lumina, punem păturica la loc, buturuga semi-dezmorțită sub cap, toate sunt la locul lor. Și stau. Și stau. Și-aștept. Pare că nu mai e nicio mișcare în front. Dau să mă ridic…
-Mama?
-Da, iubitule.
-Fac caca.
-Aoleu, Alex?! Chiar faci caca?!
-Da, mama. Caca.. IS COMING!!!
-Caca is coming?! ( îmi dau lacrimile de râs, dar încerc să mă mențin serioasă… cât să nu dispară și bruma aia de somn, dacă o fi, pe undeva…)
-Bine, hai la veceu.
-Repede, repede! Mama! Is coming!
Fugim de mâncăm pământul toți cei doi metri până la toaletă.
Cocoțat confortabil pe reductor, Gogoașă e mulțumit. Și ușurat.
-Mama, aduce la Alex avionu’?
-Ce avion, mami? Lasă avionul acum, hai, fă caca și să mergem la nani. E foarte târziu!
-Mama, avionu’ la Alex, să face caca? mă privește intens. Avionu’ pe canapea?
Cedez și mă conformez. Nu vreau o criză de plâns în miezul nopții. Dacă stau să mă gândesc mai bine, să faci caca cu un avion nu e mare lucru. De Crăciun mi-a cerut o zebră adevărată, ca să facă caca cu ea…
Mă duc să caut avionul de pe canapea. Nu-l văd, că-s chioară de somn dar îmi pică ochii pe o gigănțenie care se ițea dintr-o cutie cu jucării. Hmm, un Boeing 747. E bun. Îl înșfac și i-l duc lui Gogoașă, să stea cu el pe tron. Nu-l vrea p-ăsta, îi voia pe cel mic, de pe canapea, așa că mă trimite înapoi, dar îl păstrează și p-ăla mare. Îi găsesc și avionul mic și stau s-aștept în ușă să-și termine băiatul treaba. Gogoașă nu mai are loc de avioane pe reductorul lui, dar le ține strâns pe amândouă, hotărât.
-Gata, mami? Ai făcut? Mergem la nani?
-Nuu, mama. Face poză la Alex. Telefonu?
-Ce spui, mama? Ce poză? Vrei poză?!
-Da! Face poză la Alex, la caca, cu avionu! Face poza! Face poza!
Mă duc după telefon, îi fac vreo 13 poze, la cerere și verificate. Trebuie să le vadă, să fie mulțumit. Îl cheamă și pe taică-su, buimac de somn, să-i mai facă vreo 5. După sesiunea foto, Gogoașă e pregătit să mergem la nani.
E aproape 12 și jumătate. Ne urcăm în pat, stingem lumina, îi pun păturica, îl învelesc și pe el și avioanele, iau poziția regulamentară cu lemnul sub cap și brațul încolăcit în jurul lui Gogoașă. Și stau. Și-aștept. Și stau. Și-adorm…
-Mama?
Comments
6 răspunsuri la „O noapte furtunoasă”
Cea mai simpla metoda, verificata si aplicata la noi..il /ii bagi la somn la 12 ..and nobody gets hurt! ??
Dar ce ne facem cu grădinița dimineața? Nu se mai trezește neam. E într-o perioadă de răzvrătire maximă cu somnul. Când aude de nani, fuge cât îl țin călcâiele, aprinde toate luminile în casă și îmi zice pe un ton foarte surprins: „Uteee, mama! E lumină! Alex nu face nani!” 🙂
Foarte reala descrierea cu buturuga 🙂 numai ca eu sunt o buturuga intreaga, chiar acum scriu intr-o pozitie incredibila numai sa nu trezesc Zana zanelor(1,6ani) doar degetele le mai misc…Pe telefon bine inteles.
Haioasa descriere, am ras in sinea mea -sti cum e sa razi asa?cand esti un extrovert si tre sa razi pe „mute”? :))) Razi cu emoticoane.
Multumesc Ioana pentru ceea ce impartasesti cu noi.
Haha! 😀 Vaai, cât mi-a plăcut asta cu extrovertitul care râde pe „mute”, cu emoticoane! Genial! Și eu îți mulțumesc, Ana, pentru că mă citești. Vă îmbrățișez cu drag și pe tine și pe Zână:)
Am ras cu lacrimi (sunt sincera!!!) … dar in acelasi timp imi vine sa plang :)). Ma pregatesc sufleteste pentru descrierea de mai sus… avem 10 luni. Si eu tot sper ca va fi din bine in mai bine cu somnul, mancatul, intelegerea cu el etc …. daca nu e asa… lasa ma sa visez 😛
Bună, Alexandra,
Mă bucur că mi-ai scris, așa ți-am descoperit blogul! Abia aștept să-l „răsfoiesc” mai pe îndelete. 🙂 Va fi mai bine, vei vedea, n-am vrut să te descurajez 🙂 Va avea și perioade mai agitate, dar trec. Noi trecem acum printr-o astfel de perioadă, după cum se vede, dar îți spun sincer, nu e deloc așa de rău precum pare, mai ales dacă privești lucrurile cu o doză bună de umor. Până la urmă, nu mă imaginam vreodată că va fi nevoie să fac ședințe foto la veceu :)))