Ioana Boca – Zori de Zen

Autor: Ioana

  • Idei de cadouri pentru Moș Crăciun (de la 2 ani +)

    Idei de cadouri pentru Moș Crăciun (de la 2 ani +)

    Mai e foarte puțin până vine Moș Crăciun, cu desaga lui încărcată cu daruri. Am intrat, practic, în linie dreaptă, așa că, dacă mai aveți nevoie de câteva idei de cadouri pentru pitici (2 ani +), iată ce va lăsa Moșul la noi sub brad, anul acesta.

    1. Little People Lil Movers School Bus, de la Fisher Price. Ce-mi place mie mult la această jucărie este că e interactivă și că este mare! Îi va fi ușor piticului să deschidă ușa autobuzului, să pună figurinele în el și să se joace. Sigur îi va plăcea și lui mult, pentru că iubește autobuzele și cam orice jucărie care are uși care se deschid și în care poate să pună și să scoată obiecte. Noi l-am luat de pe amazon.es, îl găsiți aici.

      Vă las aici și un filmuleț de prezentare:

     

    2. Water Magic Coloring Book, James Galt. E o cărticică de colorat minunată, pentru care folosești un pix care se umple cu apă. Piticii vor putea colora singurei, descoperind desenele de pe pagină atunci când trec cu pixul cu apă peste ele. Imaginile viu colorate vor apărea ca prin magie. Mie una, îmi place tare mult cărticica aceasta. Există mai multe cărți de acest fel, cu tematici diferite, noi am ales-o pe cea cu dinozauri pentru piticul nostru, fiindcă, mai nou, îi plac mult dinozaurii. Puteți găsi cărți din seria Water Magic și aici.

    Iată și cum „funcționează” cărticica aceasta:

    3. Joc de pescuit magnetic, de la Melissa & Doug. Iubim jucăriile de la Melissa & Doug și cu siguranță cred că nu suntem singurii! Sunt jucării din lemn, de foarte bună calitate iar de Crăciun piticul nostru va primi acest joc drăgălaș care este practic, o planșă din lemn, de pe care poți „pescui” animăluțele marine, cu ajutorul unei undițe, care are un magnet în vârf. Arată grozav și abia așteptăm să-i vedem reacția după ce Moșul va lăsa jocul acesta sub brad. Știu sigur că îi va plăcea și că va petrece mult timp jucându-se cu planșa aceasta pentru că este la vârsta la care îi place să pună și să scoată tot felul de obiecte iar faptul că are și o „unealtă” cu care va face asta nu înseamnă decât distracție dublă. O puteți găsi și aici.

     

    4. Lock & Roll Garrage, de la Melissa & Doug. V-am spus că iubim jucăriile de la Melissa & Doug, așa că Moșul a mai ales una: un garaj cu 3 mașinuțe pe care piticul le va putea parca și le va putea și descuia și încuia cu cele 3 cheițe. O ocazie bună să repetăm culorile, fiecare cheiță se potrivește garajului a cărui culoare o are. O găsiți și aici.

     

    5. Hand Shower plus Water Activity Station, de la Yookidoo. Iaca Moșul vine și cu o jucărie pentru băiță, facem practic un fel de upgrade de la rățuștele și figurinele din cauciuc cu care s-a jucat până acum. Ne-am gândit că ar fi timpul să mai încercăm și altceva, nou, la băiță. Oricum abia puteam să-l scot din baie, acum sunt sigură că va fi de 100 de ori mai greu! Dar, asta e, ne asumăm și ne înarmăm cu răbdare și, eventual, cu o carte, o revistă de citit… ceva. E minunată stația aceasta de activități, Yookidoo este, de altfel, una dintre firmele noastre preferate de jucării. Arată fantastic, încă nu am desfăcut-o, evident, o vom proba după Crăciun, dar n-are cum să nu aibă succes. Nu are cum. Moș Crăciun știe! 🙂 O găsiți pe amazon.es, aici.

    Iată filmulețul de prezentare:

     

    6.Cuburile TopAnifarm, de la Djeco. O drăgălășenie de jucărie, pe cât de distractivă, pe atât de educativă. E formată din 6 cuburi din carton dur, ce servesc drept căsuță pentru 6 animăluțe din silicon. O jucărie simplă, la care doar imaginația e limita. Găsiți setul acesta și aici.

    7. Teddy Brick’s Puzzle 3D Animee. Un puzzle 3D spectaculos! Noi l-am vazut asamblat și funcționând. Piesele se învârt singure, arată senzațional. Voi actualiza postarea cu un video cu el asamblat, dar după Crăciun, evident, ca să vedeți cum funcționează, din păcate nu am găsit niciun video demo online. Nouă ne-a plăcut enorm și credem că și băiețelului nostru îi va plăcea. E o minunăție! Îl găsiți pe amazon.es, aici.

    Acestea sunt cadourile care se vor afla sub bradul nostru, anul acesta, de Crăciun. Poate Moșul a cam exagerat la cumpărături, dar cum piticuțul nostru tocmai a împlinit doi anișori, e practic primul Crăciun în care am simțit că e destul de mare cât să înțeleagă câte ceva din ce se petrece și să se bucure, într-adevăr, de darurile pe care le găsește sub brad. Abia așteptăm să-i vedem reacția! Sper să vă fi folosit ca sursă de inspirație, în caz că mai aveați nevoie de câteva idei.

  • Mai stai un pic copil, copile

    Mai stai un pic copil, copile

    Încă un pic și scăpăm de colici, nu va mai plânge, ne vom putea odihni mai bine amândoi. Încă un pic și scăpăm de mesele de noapte, din cele 3 somnuri din timpul zilei va mai rămâne doar unul, încă un pic și vom scăpa și de durerile de dințișori și peste încă un pic va putea sta singur în funduleț, apoi va merge de-a bușilea. Va fi mai ușor. Pentru amândoi. Tu vei putea dormi noaptea mai mult. Ești epuizată, e normal. Atât de epuizată încât ți se pare că nu o vei mai scoate la capăt. Nu mai știi cum e să dormi două ore legate, darămite o noapte întreagă. Nu mai știi nici cum e să dormi fără griji, fără să sari ca arsă la cel mai mic zgomot, nu mai știi cum e să ai bluza curată, fără pete de lapte regurgitat și nici cum e să te machiezi, să-ți pui pantofii cu toc, să mergi la coafor sau la un film. Nu mai știi nimic din viața ta de dinainte. Nu-ți pare rău, doar că nu mai știi cum e. Și-ți spui: încă un pic. Încă un pic și va fi mai bine. Mai ușor pentru amândoi.

    Încă un pic, continui să-ți spui, în timp ce faci a suta tură prin casă cu pufoșenia drăgălașă agățată de mâinile tale, făcând primi pași. Te doare spatele și nu mai știi cum e să mergi îndreptată de șale. Practic, ai numărat pentru a mia oară toate cele un milion de scame de pe covor. Te vaiți de șale și te bucuri. Crește puiul. Încă un pic și va începe să meargă. Singur. Fără niciun ajutor. Va învăța să pape singurel, să adoarmă singurel, fără să fie legănat și fără să îi cânți. Încă un pic și se va juca singurel, nu te va mai trage tot timpul de mână ca să te joci cu el sau să îți arate cum tropăie și defilează prin casă. Va fi mai independent, iar tu vei avea mai puține de făcut. Tot multe vor rămâne, dar totuși mai puține multe decât la început. Peste încă un pic va începe să vorbească, ce ușor va fi atunci. Va putea să îți spună ce vrea, ce crede, ce simte iar ție îți va fi, din nou, mai ușor. Tot greu va rămâne, dar parcă un greu mai ușor.

    Nu există nimic pe lumea asta pe care să nu-l rezolve timpul. Bebelușul tău pufos, cu mânuțele lui grăsuțe și pulpănițele numai bune de pupat crește. Și crește. Și devine un copilaș. Tot ce trebuie să faci e să aștepți. Încă un pic. Și încă un pic. În curând va merge la grădiniță. N-o să știi ce să mai faci cu atâta timp liber. Tu, care ai uitat viața ta de dinainte, n-o să știi ce să faci cu viața ta fără el. Fie și numai câteva ore. Ore libere. Ce-or fi alea?! Va fi, într-adevăr, mai ușor.  Apoi, peste încă un pic va merge la școală. Mai știi cum era când numărai zilele, săptămânile, până veți scăpa de colici? Mai știi cum era când i-ai dat prima oară mâncare, ce nod în stomac ai avut când ai îndreptat lingurița spre gurița lui, care cunoscuse până atunci numai gustul laptelui? Ce frică ți-a fost ca nu cumva să se înece? Mai știi cum era când se agăța de tine pentru orice? Când voia să stea doar la tine în brațe? Era foarte, foarte greu, dar era și teribil de frumos. Și mai știi cât de greu trecea atunci timpul? Câți de „un pic” ai așteptat până când toate milioanele de „un pic” pe care ți le-ai spus, s-au luat de mână și au început s-o ia la goană. Nici măcar nu ți-ai dat seama. Ai clipit și gata: bebelușul tău mic și frumos s-a făcut mare.

    Încă mai are nevoie de tine. Va avea mereu, ești mama lui, dar nu mai e ca înainte. Îți închide ușa de la cameră, vrea să fie și singur. Nu mai adoarme în brațele tale. Nu-ți mai povestește chiar tot. Nici nu te mai cheamă, tot timpul, să vă minunați împreună de cine știe ce descoperire a mai făcut. A crescut. Acum ai mai mult timp pentru tine. Acum dormi toată noaptea, nu te mai trezește să îi dai lapte și nici nu mai plânge ca să vii la el. S-a făcut mare. Poate prea mare?! Prea repede. Mult prea repede. Năucitor de repede. Timpul ăla mârșav, care părea că-și dă duhul pe minutarul ceasului agățat în perete, parcă a înnebunit dintr-o dată, parcă l-a trecut cineva pe steroizi, așa, peste noapte, și a luat-o la sănătoasa, lăsând în urma lui doar o dâră de praf, iar tu nu mai aștepți nimic, încă un pic. Un pic a fost. Și-atunci, în gândul tău, îți spui: Mai stai un pic copil, copile. Mai stai un pic.

     

     

  • Cum am scăpat de „Mofturici” la masă, cu farfuriile jucăușe

    Cum am scăpat de „Mofturici” la masă, cu farfuriile jucăușe

    Ce bucurie e să știi că n-ai probleme cu piticul când vine vorba de mâncare, să știi că în loc de un mic mofturos, e un mare pofticios. Parcă-ți crește inima, viața e mai frumoasă, păsărelele ciripesc, florile înfloresc… e un paradis pe pământ. La noi, masa e o veselie, un prilej pentru pitic să descopere și să experimenteze gusturi și texturi noi.

    N-a fost însă mereu așa. Am trecut printr-o perioadă de-a dreptul exasperantă cu el, nu voia să mănânce mai nimic, ce să mai zic despre încercatul de alimente noi, gusturi noi. Nici gând, niciodată. Plecam cu farfuriile fix așa cum veneam, după ce mi se pocneau de câte un „ Nu, nu. Nuu!” răspicat sau „Bye, bye, si suuu (în traducere: see you soon!). E tare deprimant când îți vezi copilul cum întoarce capul, de fiecare dată, când apropii lingurița. Parcă îți vine să-ți iei lumea-n cap.

    Sunt sigură că multe mămici înțeleg exact sentimentul. Așadar, am trecut și noi prin asta, dar am reușit să depășim această fază, inventând farfuriile „jucăușe”. În cazul nostru, nu numai că au rezolvat problema mofturiciului de la masă, dar au mai rezolvat și problema mâncatului singur. Nu reușeam în ruptul capului să îl conving să ia și singurel mâncare din farfurie, mai mult de o dată… de două ori, la fiecare masă.

    Normal că nu reușeam, eu abia dacă puteam să-l conving să guste măcar, după ce lingurița se transforma de o sută de ori în avion, tren, elicopter, dinozaur (da, nu mă întrebați cum se poate transforma în dinozaur. Se poate și punct.) În fine, mai aveam puțin și mă agățam și de lustră ca să-i dau lingurița cu balans și avânt, numai să-l văd că mănâncă.

    Da, știu, nu e bine să faceți așa, trebuie să învețe să mănânce singuri, fără „ajutoare” din acestea externe, dar eu pur și simplu nu puteam suporta gândul. Îmi era groază ca nu cumva să pățească ceva, fiindcă mi se părea că mănâncă foarte, foarte puțin! Rațiunea mea s-a aruncat pe fereastră cu totul. Vedeam negru în fața ochilor când îi puneam farfuria în față și el întorcea capul. Pe cuvânt, nu cred că există nimic mai frustrant decât asta!

    Unele zile erau „mediu nemâncăcioase”, altele doar nemâncăcioase și celelalte „Nemâncăcioase – nivel de alertă cu N mare”. În cele „Nemâncăcioase – nivel de alertă cu N mare”, când era și tati acasă, ne uneam puterile. Eu cu avioane și dinozauri, el  cu„ bau” de după ușă sau lătra, mieuna, necheza, defila, tropăia, după caz, nivel de epuizare și inspirația de moment. Cirque du Soleil nu avea cum să ne depășească performanțele. Păcat că nu vindeam și bilete la spectacol. De balamuc.

    Ce voiam să zic, nu ne-a ajutat cu nimic. Să nu faceți ca noi. Adevărul este că masa nu trebuie să fie un circ, trebuie să fie masă. Ne adunăm ca să mâncăm, nu ca să ne urcăm pe pereți. La fel de sincer vă spun, însă, că dacă ar fi funcționat treaba asta cu circul improvizat, probabil că am fi continuat să facem asta și acum! 🙂 Noroc că n-a funcționat.

    A trebuit să devin mai inventivă și-atunci au apărut farfuriile noastre jucăușe. Știu că, poate, pare banal și nu e neapărat detaliul de care să mai ai timp, chef, energie – dar modul în care îi prezinți mâncarea piciului, în farfurie, face diferența. Cel puțin la noi așa a fost.

    (Am actualizat articolul cu poza aceasta, recent. Să nu credeți că îi dădeam ouă ochiuri, când abia începuse să mănânce mâncare solidă).

    Or fi ăștia micii… mici dar, până la urmă, nici nouă nu ne place să vedem un terci în față, în care să nu reușim să distingem mai nimic. Ba o fi și chiar bun la gust, dar…  arată a amestecătură. Parcă nu-ți vine să-l mănânci cu poftă, așa-i?

    Nu mă înțelegeți greșit, nu stă nimeni să creeze farfurii de Masterchef, cine ar avea timp pentru așa ceva?! Dar putem face niște farfurii… jucăușe, putem tăia pâinea în formă de ursuleți, de exemplu, sau să facem un munte din orez, un râu din mazăre, un iepuraș din cașcaval, iar bucățelele de fructe le împodobim cu ursuleți panda, lei, iepurași, tigri, maimuțele și alte nebunele. Cu cât sunt mai jucăușe, cu atât mai bine!

    Poza articolului e cu farfuria piticului de la micul dejun, din această dimineață.

    Vă las aici și câteva idei de făcut farfurii jucăușe. Bineînțeles, ele sunt de folosit ca sursă de inspirație, nu neapărat de reprodus cu totul (asta doar dacă, într-adevăr, vă pasionează astfel de lucruri și aveți mult TIMP și răbdare), putem însă face o variantă simplificată. Cât de frumos arată, așa-i? Unele dintre ele sunt, pur și simplu, artă.

     

     

     

     

     

    Sursa foto: Pinterest

     

    Asta a funcționat la noi, slavă Domnului. Am scăpat de domnul Mofturici, cum el e acum mereu curios să vadă cum arată farfuriuța lui și pe urmă (mega bonus!!) e interesat și să „guste” din ce-i acolo.

    Bun, aceasta este istorioara noastră cu final fericit. N-om fi descoperit noi America, n-om fi inventat noi nici roata, dar am descoperit farfuriile noastre jucăușe. Și de-atunci stăm bine, bine cu moralul. Mai ales eu. Am zis să las aici scris, poate vă ajută și pe voi. E o idee simplă, nu strică să o încercați, în caz că aveți nevoie.

    Later edit:

    Pentru că am primit foarte multe mesaje în care sunt întrebată de unde sunt bețișoarele cu animăluțe, le pun aici, ca să știți ce am folosit. Ele se numesc Bento fruit picks fork, noi le-am cumpărat de pe Amazon.es de aici iar pentru tăiatul mâncării în diverse forme am folosit ursulețul acesta și mai avem aceste forme de animăluțe pe care le-am folosit pentru a-i tăia, în general, bucățelele de fructe.

    Oricum, dacă vă place ideea asta de farfurii jucăușe și vreți să descoperiți mai multe lucruri care să vă ajute în a le crea, căutați accesoriile Bento.

    Bento este un concept japonez de aranjare a mâncării, dusă la rang de artă. Mie mi-a plăcut foarte mult, evident că nu am reușit vreodată să ajung la nivelul celor care fac din treaba asta o adevărată știință, dar am „împrumutat” câteva idei de la ei și am cumpărat câteva accesorii, care să mă ajute să depășesc problema Mofturiciului meu la masă.

    Farfuria compartimentată pe care am folosit-o este de la Skip Hop, de ale căror produse noi suntem îndrăgostiți. Sunt de foarte bună calitate.

    În România, o găsiți și pe emag.ro, aici.  Din același set, cu bufnița aceea simpatică, am luat și tacâmurile și sticla cu pai pentru apă – dar vă avertizez că aceasta din urmă, adică sticla cu pai (cea din plastic, nu cea din inox) este singurul produs de la ei care ne-a dezamăgit profund, desenul cu bufnita de pe sticlă se șterge după vreo trei spălări.

     

     

     

  • Degețele de mămăligă de scăldat în sos de roșii cu ardei

    Degețele de mămăligă de scăldat în sos de roșii cu ardei

    Dacă v-ați săturat să-i dați lui bebe clasica mămăliguță cu brânză și iaurt, ce-ar fi să încercați o nouă combinație, pe care cel mic o poate mânca singurel, cu mânuța. E delicioasă iar sosul de roșii este o minunăție.

    Le-am spus degețele de mămăligă pentru că, pur și simplu, nu știu cum să traduc „polenta fries”, că nu-s nici cartofi ca să-i spun cartofi prăjiți și nu-s nici prăjiți, sunt la cuptor. Degețelele de mămăligă pot fi date ca gustare sau chiar la cină. Cel mic va fi încântat să înmoaie, el singurel, în sos, degețelele de mămăligă.(Poate chiar prea încântat! Al meu a fost așa de mulțumit, că nu-l mai puteam opri! Treaba asta e o distracție în sine, pare-se, așa că aviz amatorilor: dacă începe să se joace în sos, mai bine îi puneți un pic de sos în farfurie și adăugați treptat, pe măsură ce îl papă.)

    Rețeta aceasta, pe cât e de simplă și de rapidă, pe atât e de gustoasă. Sosul de roșii se regăsește într-o super carte de bucate pentru copii – Bebe Gourmet, scrisă de Jenny Carenco iar „degețelele de mămăligă” sunt făcute urmând o rețetă vegană, care mie mi-a plăcut foarte mult, doar că în loc de margarină, eu am folosit unt.

    Ingrediente:

    2 căței de usturoi (tocați mărunt)

    1 lingură de unt

    1/2 linguriță de paprika dulce

    1/2 linguriță de oregano (uscat)

    ulei de măsline

    Sosul de roșii

    5 roșii (sau puteți folosi 20 de roșii cherry, care sunt mult mai dulci decât suratele lor mai mari)

    2 ardei grași roșii

    ulei de măsline

    opțional: un praf de sare și unul de piper

    Ce și cum:

    Sosul de roșii și ardei. Tăiem ardeii grași în feliuțe subțiri și scoatem semințele. Roșiile le tăiem în patru. Le punem pe toate pe o tavă în care am pus hârtie de copt, stropim cu puțin ulei de măsline, (un praf de piper și un praf de sare – opțional) și punem tava la cuptorul preîncălzit la 150 grade Celsius, acoperind legumele cu folie de aluminiu. Lăsăm la cuptor timp de 30 de minute apoi scoatem legumele și le dăm prin blender pentru a obține sosul.

    (Tip: Sosul de roșii îl putem congela, ca să-l avem gata pregătit pentru data viitoare când vrem să facem degețelele de mămăligă)

    Degețelele de mămăligă. Punem mălaiul la fiert în apa clocotită cu puțină sare, împreună cu toate ingredientele: cei doi căței de usturoi tocați mărunt, untul, paprika dulce și oregano. Lăsăm să fiarbă la foc mediu cam 20 de minute sau până s-a fiert mălaiul. Turnăm mămăliga într-un recipient (cel mai bine ar fi să fie pătrat sau dreptunghiular, pentru a tăia mai ușor mămăliga în formă de cartofi pai), lăsăm să se răcească un pic și o punem la frigider timp de 30 de minute, ca să se întărească bine.

    Preîncălzim cuptorul la 230 grade Celsius și tăiem mămăliga în formă de cartofi pai. Punem bucățile într-o tavă, pe hârtie de copt și stropim cu puțin ulei de măsline. Lăsăm la cuptor timp de 7-8 minute, apoi scoatem tava, întoarcem degețelele de mămăligă și stropim, din nou, cu puțin ulei de măsline. Eu folosesc o sticluță din aceea care pulverizează uleiul de măsline. Lăsăm din nou la cuptor timp de 7-8 minute. Degețelele de mămăligă vor prinde o crustă aurie iar în interior vor fi moi. Se servesc împreună cu sosul călduț de roșii și ardei. Bon apetit celui mic!

     

     

  • Delicioasele prime cuvinte și atotputernicul „Nu!”

    Delicioasele prime cuvinte și atotputernicul „Nu!”

    Uite că a sosit și vremea aceea în care ăsta micu a început să spună primele sale cuvinte. Și sunt delicioase! Mai gustoase și mai dulci decât orice prăjitură. Sunt ca mierea pentru urechile noastre. Ne topim de drag, dar și de râs! A început cu „mama” și „tata”, normal, dar acum, în repertoriul lui se găsesc o grămadă de cuvinte, jumătăți de cuvinte, cuvinte inventate de el, dar și cuvinte în engleză. Numără până la 10, în engleză, dar în ce ordine vrea el. Până de curând, „two” era cuvântul preferat. Înșira câte două mașinuțe, două lingurițe, doi ursuleți și începea să-i numere: „two!”. Acum a trecut la „nine”. Tot câte două jucării înșiră, dar toate sunt „nine”. Pentru ce nu poate pronunța, are propriile cuvinte. E limba bebelușească și doar părinții o pot desluși! De exemplu „Ga!”. „Ga”, la noi, înseamnă ochelarii, cu care nu are voie să se joace, dar pe care îi ia, de fiecare dată când îi găsește pe undeva. Partea bună este că se înființează cu ei la mine, de fiecare dată, iar eu, în schimb, ca o mamă ascultătoare, trebuie să-i pun la ochi, vreau nu vreau. „Vai, mami, mulțumesc! Mi-ai găsit ochelarii! De când îi căutaaam!” iar el e tare mulțumit de isprava lui. Bine, treaba nu mai e la fel de senină când aduce toți ochelarii pe care îi găsește, cei de soare, ai mei și ai lui taică-su și ochelarii Domnului Cartof, jucăria lui preferată și așteaptă entuziasmat să îmi pun pe nas toate perechile de ochelari existente în univers.

    Mai avem: „păiiia”, adică pălăria, „pî-iaa”, adică pâinea, pe care o fură din pungile înșirate de tati în bucătărie, când vine de la cumpărături și pe care o folosește pe post de microfon (bănuiesc!) și vorbește cu ea în oglindă. Zice și „pipi/caca”, dar când îl întreb „mami, ai făcut caca?” mi-l aduce pe „Chichi”, adică pe Mickey Mouse, plușul lui preferat, care își face veacul prin cutii de pantofi, găletușe, oale, mașina de spălat, căsuța din burete a cățelușei noastre sau pe unde îl mai îndeasă el. Mi-l întinde mândru și zice ”Chichi! Caca!” iar apoi, ca să fie din cale afară de convingător, oftează un „puuuuuu!”, strâmbând din năsuc.

    – Sigur, mami, a făcut caca Mikey? Nu cumva ai făcut tu?!

    – Chichi! Caca! Puuuuu!

    – Bine, mama îl schimbă pe Mickey, dar apoi schimbă și băiatul! Amândoi trebuie să vă schimbați, pentru că miroase, mami! Eu cred că amândoi ați făcut caca! Puuuuu!

    Se prăpădește de râs văzându-mă cum mă strâmb și mă țin de nas și, după ce l-am schimbat temeinic pe Mickey, reușesc să îl schimb și pe el.  Bine, nu numai Mickey face caca. Și cățelușa noastră face. Dar nu ca Mickey ăsta, care e complet dubios și face pe el. Să explic: de curând, i-am luat o oliță în încercarea de a trece la următoarea etapă, dar între timp am renunțat la proiect, pentru o vreme, din motive de fugă prin toată casa. Nu mă simt complet în formă ca să alerg încă un maraton, în afară de celelalte 100 zilnice, pentru o oliță. A înțeles însă la ce se folosește și exersează pe câine. O ia pe Fifi  (un bichon mic și alb, cea mai blândă cățelușă din lume, dar și cea mai terorizată) și o îndeasă în oliță, spunându-i ferm, în timp ce agită degetul arătător în aer: „caca!”. Acum, fie vorba între noi, dacă eu, una, n-am reușit să-l învăț cu olița, dar – între timp – ăsta micu reușește să dreseze câinele să facă la oliță, mă declar complet și pe deplin mulțumită, pe cuvânt! Cum ar fi?! Mă și văd lăudându-mă în stânga și-n dreapta: „Ei? Și face la oliță sau tot cu scutec?” „Nu, el nu face la oliță. Dar câinele, DA!”.

    Bun, să revin. Pe scurt, a început să spună din ce în ce mai multe cuvinte, așa cum poate el, în versiunea lui. Spre bucuria noastră, e un băiețel tare vorbăreț, iar acum, că mai și înțelegem ce comunică el de zor, e veselie mare și pentru el, și pentru noi. Dar ce te faci că, o dată cu toate cuvintele astea noi, a mai venit unul la pachet, unul rău, care își arată mușchii și mârâie la noi.

    Acum, la aproape doi anișori, a început să îl folosească pe atotputernicul „nu”. Și ce minunăție e „nu!”. Pentru el. Pentru noi, după ce am trecut de faza în care ne uitam admirativ și perplex la băiețelul nostru cum ne spune el un „nu!” hotărât la „mami, hai să ne schimbăm” sau „ mami, dă-te jos de pe scaun, nu se stă în picioare pe scaun!”, sau „mami, Fifi nu papă sticle și nici pe Chichi! Hai, las-o și pe ea să facă nani!” ne-am dat seama cât vom avea de furcă din cauza atotputernicului „nu!”. Nu mai face ce vrem noi, face ce vrea el. Nu vrea să facă ce vrem noi, vrea să facem noi cum vrea el. Are personalitate! Și și-o manifestă cu toate puterile, mai ales acum, de când îl deține pe „nu!”. Puterea „nu-ului” e la el toată și o folosește discreționar! E însă cât se poate de imparțial, pentru că ni-l spune și nouă, dar și-l spune și lui. Una dintre activitățile lui preferate (și interzise) este să se joace cu un elefănțel din plastic sau cu Domnul Cartof pe masa noastră de cafea, care e din sticlă. Când mă vede în ușă își zice singur, ridicând degetul arătător:„nu!”. Apoi continuă ce făcea înainte. M-a bufnit râsul, vă dați seama. Cum să nu te topești, când îl vezi cu fățuca aia minunată cum ia o mină serioasă și își zice singur, senin, „nu!”, Acum, doar nu vă așteptați să și facă ce spune. Din repertoriul zilnic de „nu-uri”, enumăr aici și alergăturile zilnice prin casă, cu mine rugându-mă de el să mă lase să îl schimb sau să îl îmbrac, iar el galopând prin toate camerele, râzând în hohote și chiuind, cu mâinile în aer, ca un indian plecat la vânătoare de zimbri și strigând „Nuuuu!”.

    „Mami, hai să ne spălăm pe mâini” primește de asemenea un „nu!” fugărit și tupilat pe sub mese, scaune și orice altă piesă de mobilier care îi poate oferi o ascunzătoare. Preferate sunt cutiile de carton, pe care eu le păstrez ca să mai depozitez în ele niscaiva jucării. Cum dă peste o cutie, o golește rapid și și-o pune în cap, apoi o ridică încet, încet, până încep să i se zărească ochii. „Nu!” vine brusc și ferm, în timp ce își trage cu viteză cutia la loc, peste ochi, ca să devină invizibil. Zău că înainte, cu toate nopțile nedormite și despletite, parcă era mai simplu! Nu exista „Nu!”.

    Totuși, am și o veste bună. De câteva săptămâni, n-am mai auzit niciun „Nu”. Nu-l mai spune. În schimb, îmi spune senin și zâmbitor „Bye, bye! Si Su!” în timp ce îmi închide, în nas, ușa de la camera în care se află. „Si su!” înseamnă „See you soon!”. Ce băiat are mama! Gata cu „nu-urile” acelea venite brusc, vehement și fără loc de negociere. Zice „Bye, bye! Si Su!” Un băiat diplomat! Și politicos! Dacă facem abstracție de ușa trântită în nas. Și facem. Diplomat îl face mama! Deja am planuri la ce facultate să îl înscriu, imediat ce încheie cu grădinița. Atât am avut de raportat. De restul… Bye, bye! Si Su!

  • Top 10 cele mai ridicole produse pentru copii inventate vreodată

    Top 10 cele mai ridicole produse pentru copii inventate vreodată

    Cum mă uitam eu pe net, așa, hai-hui, căutând un cadou pentru niște prieteni, am dat peste niște produse de mi-a stat mintea-n loc. Cum să le descriu… niște chestii de-a dreptul ridicole. Sunt genul ăla de lucruri care te fac să te întrebi cine Dumnezeu ar avea nevoie de așa ceva, vreodată. Cine ar da banii pentru așa ceva. Vreodată. M-am amuzat teribil făcând următorul top:

    1.Swipe & Feed, un dispozitiv care promite să lase mămicile să-și folosească telefonul mobil, în timp ce îl hrănesc pe bebe cu biberonul. Doar trăim în era multi-tasking, a mămicilor corporatiste care nu pot lua o pauză nici măcar când își hrănesc copilul. De balamuc 🙂 Dacă nu v-ați convins de utilitatea lui, iată și o demonstrație video a produsului:

     

    2. Scutec cu alarmă de pipi și caca. Practic, te avertizează că ăla micu trebuie schimbat, cu semnale luminoase. I se aprind beculețele scutecului. Ce să zici la așa ceva? Nu mai zici nimic.

    3. Șaua pentru tătici „The Daddle”. Dacă tot te joci cu copilul de-a căluțul, i-ați domne o șa, să stea comod copilul! Bun și pentru părinții care nu-s acasă suficient cât să se plângă de dureri de șale, ca să recupereze la capitolul ăsta. Vorba aia, dacă nu te plângi de dureri de spate, n-ai trăit experiența completă.  Poate fi folosită, de asemenea, pentru dresat și îmblânzit tătici nărăvași. Așa că  „Diiii, tăticule, diii!”

     

    4.  Body-ul cu mop. Păi, de ce n-ai îmbrăca copilul așa, dacă tot se târăște pe jos. Dacă mama e multi-tasking când îi dă lapte cu biberonul, să se-nvețe și ăla micu.. de mic, cu multi-tasking-ul: se antrenează să meargă de-a bușilea și face și curat în casă, în același timp. Păi, nu? Păi, da. Mi se pare foarte normal.

     

     

     

    5. Dozatorul de pătuț „Crib Dribbler”. Ei, asta chiar revoluționează modul de hrănire al bebelușilor. De ce să nu le atașezi un dozator la pătuț și să le pui acolo lapte, apă, o tocană …poate, dacă e la diversificare sau ce mai crezi tu necesar, să se hrănească singuri. E super, nu??

     

    6. Dispozitivul de ținut biberonul. Dacă totuși ai încercat Swipe & Feed și parcă tot nu ești foarte mulțumită, fiindcă ai nevoie de ambele mâini libere, nu doar de una, cel mai recomandat este acest dispozitiv, pentru ca tu să nu-ți mai pierzi vremea deloc hrănindu-ți bebelușul. De mic trebuie învățat cu greul, fiindcă viața e dură. Nu-l menaja!

     

    bottle-holder

     

    7. MP3 Player Prenatal. Pentru părinții foarte netalentați. De ce să cânți tu, că poate n-ai voce. Pentru astfel de cazuri s-a inventat MP3 Player-ul prenatal, ca să-i poți pune copilului muzica ta preferată și să fie la curent cu toate hit-urile momentului, fără să fie nevoit să asculte vocea ta. Doar știi că falsezi. Merită să dai bani pe așa ceva.

     

    8. The Ipotty. Chiar se simte nevoia să folosim la maxim timpul copiiilor atunci când stau pe oliță. Păi, dacă rezumăm utilitatea oliței la a face numai pipi/caca, ce-am făcut, băi, nene? Nimic. Las aici și link-ul acestui produs pus la vânzare pe amazon.com și vă spun doar atât: comentariile la acest produs sunt absolut geniale, așa că pentru o porție zdravănă de râs, citiți cu încredere.

    9. Ventilator pentru poponeț. Așa-i că nu v-ați gândit niciodată că ați avea nevoie de așa ceva? Uite că s-au gândit alții. Și îl și vând. Se pare că bebelușii, după ce sunt șterși cu șervețele umede, trebuie uscați la funduleț cu ventilatorul ca să prevenim iritațiile de scutec. Clar?!

    10. The babykeeper. Când nu mai știi ce să faci cu el, agață-l. Simplu. Bine, acum ar trebui să se adapteze și localurile ca să poată și mămicile să stea liniștite. Așa cum există spațiu special de parcat biciclete sau cuier pentru haine, mai trebuie amenajat și un spațiu de agățat bebelușii. Până le vine însă mintea la cap ăstora și amenajează un astfel de spațiu, poți foarte bine să îl pui în cui, la toaletă, pe ușă, acolo unde se pun gențile.

  • De ce abia așteaptă mamele să se întoarcă tăticii de la serviciu

    De ce abia așteaptă mamele să se întoarcă tăticii de la serviciu

    „A venit tati!!!” Și mă năpustesc cu copilul la ușă, ca să i-l plasez în brațe, înainte ca săracul om să apuce măcar să intre cu totul în casă. Asta am făcut. Recunosc. Și încă o mai fac. Doar că acum nu mai trebuie să-l țin în brațe în timp ce o iau la fugă spre ușă, pentru că și eu, și ăsta micu alergăm împreună, de parcă vine Moș Crăciun de la serviciu. În fiecare zi. Îl iubim pe tati, normal, de-asta alergăm la ușă. Dar pe lângă faptul că îl iubim, și o spun cu toată dragostea posibilă, abia aștept să iau o pauză. O pauză în care să-mi amintesc cine sunt, în afară de a fi mamă. O pauză în care să pot să beau o ceșcuță de cafea, fără să sar de pe scaun la fiecare 5 secunde, ba că se aud zgomote suspecte… ce-o face ăsta micu, dacă dărâmă casa, ba că e prea liniște! Ce-o face ăsta micu, sigur dărâmâ casa! Sau mai rău, dărâmă casa peste el!

    Bine, acum parcă, parcă e un pic diferit. Ăsta micu a mai crescut, are aproape 2 ani, așa că ne înțelegem altfel, dar în perioada când bebe tocmai venise pe lume eram mai ceva ca o panteră hămesită, aruncată într-o junglă în care cresc doar cireșe. Când auzeam soneria, din doi pași și trei mișcări eram la ușă, cu tot cu copil și cu tot cu operația mea cezariană, operație care, în restul timpului, mă obliga să mă deplasez ținându-mă de pereți ca un Spiderman cu două mâini stângi și cu o burtă de parcă îl înghițisem pe Batman. Cu tot cu Batmobil. Nu mă mai durea nimic în clipa aia, eram gata să sar pe ușă la orice zgomot ce părea că ar vesti venirea lui. De la ora 15:00 încolo, mă puneam pe așteptat, cu ochii pironiți pe ceas și mi se părea că orele nu mai vor să treacă până când se va întoarce acasă de la serviciu. Dacă întârzia, era dezastru! Mai că mă apuca plânsul la telefon. Sfârșitul lumii, nu alta. Eram epuizată și mă simțeam singură și cu toate grijile planetei atârnând pe umerii mei.

    Nu mă înțelegeți greșit, iubesc faptul că sunt mamă iar pentru copilul meu aș fi în stare să opresc planeta, dar câtă nevoie am să pasez, pentru o vreme și altcuiva măcar o parte din grijile mele zilnice. Plus că sentimentul acela că mai este cineva, acolo, cu tine este atât de reconfortant!

    Nu e ușor deloc să stai acasă cu un bebe. Îl iubești, e al tău pentru totdeauna, dar aștepți momentul ăla când tăticul vine de la serviciu, ca să i-l plasezi cu toată dragostea ta de mamă, fix în brațe, ca și cum toată viața ta ar depinde de asta.

    Pare exagerat? Pare, dar nu prea e. Și asta pentru că toată ziulica (și toată noaptea) ești numai tu cu bebe și toată, dar absolut toată, atenția ta este îndreptată asupra lui. Primele luni vin cu un șoc de acomodare la noul stil de viață, în care tu nu mai contezi aproape deloc, iar bebe înseamnă totul. Mintea ta nu ia niciodată pauză: te gândești constant la bebe, să ai grijă să mănânce, să nu cumva să trebuiască schimbat, să doarmă, să iasă afară, să nu plângă, să-l liniștești, să fii acolo. În plus, mai sunt și alte treburi casnice… rufe de spălat, de călcat, de făcut curat. Erau zile când uitam și să mănânc sau când mă prăvăleam, la un moment dat, pe un scaun, cu câțiva dumicați pe o farfurie și fix atunci ăsta micu începea să plângă, jur că parcă avea senzori!  Uite-așa, în secunda doi uitam de tot, aruncam cât colo farfuria și eram acolo, la el, să-l liniștesc, trup și suflet.

    Cine își închipuie că e ușor, că o mamă care stă acasă cu copilul are un mare avantaj, fix de-asta fiindcă… stă acasă, cred că s-a uitat prea mult la filme. Pe cât e de frumos, pe atât e de greu, mai greu decât la orice serviciu de pe lumea asta, așa că tăticilor, vă rog să le înțelegeți, dacă vă așteaptă cu sufletul la gură să veniți acasă ca să luați în primire copilul. Dacă vi se pare măcar un pic nedrept, pentru că și voi veniți nu tocmai odihniți, mai gândiți-vă, oți fi voi obosiți, dar ea e epuizată.

    Uite de-asta ne năpustim la ușă și abia așteptăm să vă întoarceți ca să stați și voi un pic cu copilul. Avem nevoie de o pauză. O pauză în care să facem și noi un duș, să mâncăm ceva fără să înghițim dumicații nemestecați, să ne decuplăm un pic mintea de la unica și aceeași grijă pe care o avem 24 de ore din 24: copilul. Așa că, tăticilor, oricât de epuizați ați fi după serviciu, preluați măcar pentru o vreme din atribuțiile și grijile mămicii, ca să aibă și ea un timp de respiro. Și, mai presus de toate, înțelegeți-le și nu strigați după ele la fiecare 5 minute. Nu „Vino că plânge!”, nu „Cred că a făcut pipi/caca”, ocupați-vă singuri să rezolvați problema, fără să o chemați în ajutor. Ai strigat-o, s-a zis cu pauza ei. E mamă și o să vină și dacă ar trebui să se cațere afară din măruntaiele iadului pentru copilul ei. Așadar și prin urmare, încercați să le dați acea pauză de care au atâta nevoie și nu vă mirați că vă așteaptă să veniți acasă de la serviciu ca și cum ați fi lipsit 8 ani… nu 8 ore.

     

     

  • 10 accesorii foarte utile pentru când bebe vine acasă

    10 accesorii foarte utile pentru când bebe vine acasă

    Vine bebe! Toată familia se pregătește în așteptarea lui iar lista de cumpărături include neapărat pătuțul, hăinuțe, scutece, cărucior cu landou, fotoliul pentru alăptat (la capitolul ăsta, nu faceți ca mine, fotoliul pe care l-am avut noi a fost horror, aici e toată povestea, dacă încă nu o știți) și multe altele. Eu m-am gândit, însă, să vă spun ce accesorii am cumpărat noi, de-a lungul timpului, accesorii care s-au dovedit a fi nu extrem de utile, ci de-a dreptul esențiale. Așadar, iată lista noastră cu cele 10 accesorii esențiale. Sper să vă fie utilă.

    1.Apărătoare laterale Baby Matex Bump Air 360. Toată lumea știe că atunci când aștepți un bebe, trebuie să-i cumperi un pătuț. Iată accesoriul esențial pentru pătuțul proaspăt cumpărat (un accesoriu pe care îl veți folosi cel puțin până la vârsta de doi ani a copilului): apărătoarele laterale care lasă aerul să circule!

     

    Din punctul meu de vedere, acesta este cel mai bun produs de pe piață: previne sufocarea bebelușului și protejează piciorușele micuțului, care pot rămâne blocate între barele pătuțului. Noi le-am folosit până de curând și au fost perfecte. Le-am găsit online, la noi, aici. Găsiți mai multe modele pe amazon.es, aici, aici și aici.

    Altfel, există o grămadă de aparătoare laterale pentru pătuțuri, făcute din material textil, arătoase ce-i drept, cu tot felul de pernițe, desene haioase care-ți iau ochii și alte minunății. Ei bine, mie nu mi se par deloc indicate, ba chiar le cred de-a dreptul periculoase, pentru că, folosite pe toată lungimea patului, opresc aerul să mai circule iar bebe se poate supraîncălzi în pătuț. Nu mai zic de riscul de sufocare. Mai bine nu mai pui nimic, decât să folosești chestii din astea. Părerea mea.

    2.Batista Bebelușului. Există o grămadă de aspiratoare nazale care funcționează cu baterii, dar care, de fapt, nu funcționează. E plin peste tot de ele și sunt bani aruncați. N-au destulă putere ca să curețe nasul copilului. În afara acestora, mai sunt cele prevăzute cu un tub prin care trebuie să-și folosească părinții proprii plămâni ca să tragă ei, ca la furtunul prin care golești zeama din butoiul cu murături.

     

    Singurul aspirator nazal care funcționează garantat este cel care se montează direct la aspiratorul casnic, normal (știți, ăla cu care aspirați prin casă) se numește Batista Bebelușului și o găsiți la orice farmacie. Este practic un tub din plastic care se pune în tubul aspiratorului. Sună horror, așa-i? Noi, când am auzit prima dată de el, ne-am crucit și cu mâna stângă. Ne închipuiam că o să-i aspirăm și creierii copilului! Ei, nu-i deloc așa și vă spun clar că o să-l folosiți fără oprire, până când piciul își va putea sufla singur năsucul.

    Ce te faci însă când nu ești acasă, când pleci în vacanță, de exemplu, cu copilul? Doar n-o să cari și aspiratorul după tine. Asta a fost o problemă mare pentru noi până de curând, când am descoperit  Nosiboo, un aspirator nazal nemaipomenit. E mic, poate fi luat oriunde și e și mult mai plăcut pentru cel mic decât batista bebelușului, care are plasticul acela rigid pe care trebuie să i-l bagi în năsuc. De când l-am descoperit, am renunțat la batistă și acasă.

    3.Nosiboo, aspiratorul nazal inventat de doi tătici din Germania, care au creat acest aparat după ce au trecut și ei prin calvarul curățării nasului copiilor lor cu tot felul de aparate care, de fapt, nu făceau mare lucru. Uite așa, tăticii ăștia doi s-au pus pe treabă și au creat Nosiboo, un aparat care a primit deja două premii: The Red Dot Design Award la categoria dispozitive medicale, în 2014 și la German Design Award în 2016.

     

    Din păcate, la noi nu se găsește deocamdată. Îl puteți cumpăra de pe amazon.es aici sau amazon.co.uk, aici.

    Iată filmulețul oficial de prezentare al Nosiboo:

     

    Iar aici este o demonstrație a cum funcționează:

     

    4. Termometrul cu infraroșu. E clar că e nevoie de un termometru în casă iar pentru bebe termometrul cu infraroșu este cel mai neinvaziv mod de a-i lua temperatura. Nu trebuie băgat pe nicăieri, nici măcar la subraț, bebe nu trebuie trezit noaptea ca să-i luați temperatura, nici măcar nu-l simte, pur și simplu îl îndreptați spre fruntea copilului și gata, își face treaba.

    E util nu numai în cazul în care bebe are febră, dar puteți verifica cu el și temperatura apei pentru biberon sau cea a apei de la băiță. Practic, nu veți mai avea nevoie de niciun alt termometru. E bun la toate, cu cele două setări ale sale: temperatura corpului și cea cu care înregistrează temperatura suprafețelor. E și foarte rezistent. Noi l-am cumpărat pe al nostru acum doi ani, când a venit piciul pe lume și îl avem și acum, deși a luat niște căzături și niște trânte zdravene de-a lungul timpului. Funcționează perfect și în ziua de astăzi.

    O investiție foarte bună. Îl recomand cu încredere! Al nostru se numește LaserSpot de la Healthy Line, îl găsiți direct la healthyline.ro, dar și la bizoo.ro sau prostore.ro. E cam scump, ce-i drept, dar cred că și-a scos banii, având în vedere de când îl folosim. Oricum, ideea este că e foarte bine să aveți un  termometru cu infraroșu, indiferent pentru ce marcă optați. 

     

    5.Biberoanele anticolici. Noi le-am folosit pe cele de la Tommee Tippee, au o invenție brevetată care constă într-un sistem ce nu permite aerului să fie înghițit de bebe odată cu laptele din biberon. Mai puțin aer înghițit, mai puține dureri de burtică!

     

    Asta nu înseamnă că bebe va scăpa de colici, bată-le vina, din păcate, pentru ele nu s-a inventat un remediu. Nici măcar nu se știe exact ce sunt, sunt doar presupuneri ale oamenilor de știință care încă dezbat ce cauzează durerile acelea cumplite de burtică la nou-născuți. Unii spun că aerul pe care îl înghit, alții că lactoza din lapte sau laptele pur și simplu, pentru că sistemul digestiv al bebelușului este imatur și încă nu poate procesa cum trebuie mâncarea.

    Toți părinții sunt disperați să-și scape bebeii de colici, n-avem ce să le facem, din păcate, dar putem să ajutăm, zic eu, iar biberoanele acestea mi s-au părut o idee bună. Noi le-am folosit și ne-au plăcut mult iar bebe al nostru n-a regurgitat niciodată lăpticul. Le găsiți mai peste tot, de exemplu la emag.ro sau mamiko.ro

     

    6.Umidificatorul. E foarte important să luați un umidificator pentru camera lui bebe, mai ales că suntem în pragul anotimpului rece iar aerul din casă se usucă îngrozitor de la căldura emanată de calorifere. E foarte important ca bebe să nu respire acest aer extrem de uscat, care irită mucoasa nazală și creează tot felul de probleme.

    E o investiție cumpărarea acestui aparat, dar eu zic că merită având în vedere că nu-și depășește perioada de utilitate, practic, niciodată, adică veți avea nevoie de el mult și bine. Noi am optat (după multe încercări cu aparate care ne lăsau o baltă pe podea) pentru umidificatorul de aer Philips HU4803/01, Rezervor 2 l, 220 ml/h. Este extraordinar, unul dintre cele mai bune de pe piață.  Are o capacitate mare, de 2 litri și își face treaba fără să ne facă bălți în dormitor, se poate seta pe modul „auto” iar aparatul va emana vaporii de apă până la umiditatea optimă în cameră. E 100% good buy!

    Pe emag.ro îl găsiți aici.

     

    7.Aparatul de aerosoli. Poate că ai impresia acum că nu ai nevoie de el dar, crede-mă, vei avea. Și când vei avea, ar fi bine să îl ai deja în casă, ca să nu fii nevoită să umbli prin vecini după un astfel de aparat, mai ales că ai nevoie de el în situații de criză, când bebe este răcit, are nasul înfundat și nu poate respira bine.  Este esențial. Și vei avea nevoie de el, îți garantez, așa că nu trebuie să lipsească din casă.

    Noi folosim aparatul de aerosoli cu ultrasunete de la Joycare, căruia nu avem ce să-i reproșăm. Funcționează foarte bine și vine cu mai multe accesorii. Îl găsiți și aici.

     

    8.Cârligele pentru cărucior. Pare că sunt o bagatelă, dar credeți-mă pe cuvânt sunt super utile! Cele mai folositoare accesorii pe care le-am cumpărat pentru cărucior și pe care le folosim și acum, cum ăsta micu al nostru încă nu a renunțat la plăcerea de a fi plimbat și în cărucior.

    Am îmbinat, practic, utilul cu plăcutul: o plimbare cu bebe și un tur prin piață sau supermarket, apoi pungile de cumpărături atârnau fericite în cârligele astea până acasă. Fără dureri de cap pentru părinți, fără să cadă, fără efort. Sunt perfecte. Noi le folosim pe cele de la Happy Mommy Hook’n’stroll, pe care le-am luat de aici

     

    9.Gentuța pentru cărucior. Să fie clar de la început – e vorba de o gentuță, nu de un rucsac de cărat cortul. Mie una nu mi-a plăcut niciodată să car gentoaie uriașe, în care să-mi încapă toată casa, agățate de cărucior. Mi se pare un calvar și chiar nu înțeleg cu ce Dumnezeu se pot umple în halul ăsta, câtă vreme e vorba de câteva ore petrecute pe afară, nu de trusa pentru sfârșitul lumii. Înțeleg că trebuie să ai esențialul cu tine: scutece, biberon, un body de schimb în caz de „accidente” și atât. Cea mai practică gentuță, nici prea mare, nici prea mică – a fost pentru mine Little Lifestyles City Compact.

    O găsiți și la magazin.mamica.ro 

     

    10..Salteluța pentru cărucior. Indiferent de modelul de cărucior pe care l-ați ales și de materialul din care este făcut, tot e bine să puneți o salteluță suplimentară, pentru ca bebe să stea cât mai confortabil. Până la urmă, primii ani din viață acolo va sta, în orice deplasare, în cărucior. Sunt o grămadă de modele de salteluțe universale pentru cărucioare, eu le prefer pe cele cu memory foam, pentru că sunt extrem de moi și de confortabile. Sunt vis! Le găsiți și pe caruciorcopii.ro

    Noi am cumpărat o salteluță absolut magnifică de la Bebe Tei, se numește CuddleCo Comfy Cush, este bineînțeles cu memory foam și e absolut genială. Extrem de moale și de confortabilă pentru bebe, dar și super haioasă. Există mai multe modele din gama aceasta, noi am preferat-o pe cea cu roboței. O găsiți aici, dar și pe hopasus.ro sau pjbaby.ro

     

     

    Aceasta a fost lista noastră cu cele 10 accesorii esențiale pentru piciulini și piciuline. Sper să vă fi ajutat recomandările noastre.

     

    Disclaimer: Produsele despre care am vorbit sunt prezente în acest articol exclusiv în baza experienței noastre cu ele, nu am primit nicio remunerație, de niciun fel, de la niciun producător pentru prezența lor în acest articol.

  • Războiul de la culcare

    Războiul de la culcare

    Sunt anumite vârste la care copiii intră în regresie de somn. Se întâmplă, în general, la 4 luni, la 8 luni, la 12 luni și pe la 2 ani. E vorba de acele perioade în care copilașul, care până acum dormea ca un îngeraș, începe să se trezească frecvent noaptea sau să nu mai vrea să meargă la culcare. Pentru părinți e ca și cum bebe ar face un pas înapoi pentru că pare că revine la vechile obiceiuri. Vestea bună este că fazele acestea sunt temporare, așa cum au apărut, așa și dispar, iar vestea și mai bună este că regresiile de somn marchează salturi în dezvoltarea mentală și emoțională a celui mic, așa că tot ce poți să faci este să aștepți, cuminte, să treacă și să te menții pe linia de plutire, păstrând, pe cât posibil, același ritual de culcare al celui mic. Asta deși știi că nu mai funcționează neam! Dar ce să faci, tu, părinte disperat în pragul epuizării, te agăți de rutină în speranța că poate, poate, de data asta… poate.

    Am trecut prin toate astea, dar vă spun sincer că, dintre toate, cel mai greu ne este acum, cu regresia de somn de la 2 ani, prin care trece piciulinul. Ce-i drept, înainte era mai simplu. Măcar nu ne alerga prin toată casa. Acum însă, în fiecare seară trebuie să ne pregătim sufletește pentru războiul dinainte de culcare! Nimic nu pare să mai funcționeze. Nu vrea să se culce și pace! Cască, se freacă la ochi, dar nici gând să se așeze în pat. Cum îl așez, cum sare ca pe arcuri și o ia la sănătoasa, cu noi după el. Ne uităm disperați la ceas, cum numără el orele, nemilos și indiferent la disperarea prin care trecem noi. Și uite-așa se face 10:00… 10 și jumătate, 11:00… chiar 12:00 iar ăsta micu aleargă în toate părțile, încercând să ne fenteze și are-un chef de joacă mare cât cearcănele noastre.

    La primul „Hai, mami să facem nani!” se declanșează alarma: își scoate toate jucăriile la etalat, pe covor, jucării pe care le-a ignorat de altfel în timpul zilei, vine cu toate cărticelele ca să-i spunem, pentru a mia oară, cum face calul, porcul, rața, cum face trenul, ambulanța și mașina de poliție, cum zboară avionul, cum face elicopterul și cum sapă excavatorul iar când pare că s-a mai liniștit și eu, în naivitatea mea, glăsuiesc temător veșnicul „Hai, mami, hai să facem nani. Uite ce obosit ești! Ți-e somn!” jur că parcă prinde, din nou, aripi! (Și nu, tot lapte bea înainte de culcare. Nu l-am trecut pe Redbull). O zbughește cât ai clipi și o luăm de la capăt. Aleargă prin casă, își face de lucru cu te miri ce, adună pantofii și îi cară dintr-o parte în alta, învârte scaunul de la birou minute în șir, aruncă pernițele canapelei cât colo, apoi le pune la loc și iar le aruncă, aliniază toate animalele de pluș și le dă să bea apă cu biberonul, devine brusc interesat de toate jocurile lego pe care le are și împrăștie toate piesele prin toată casa. Iar noi stăm, lipsiți de vlagă și ne uităm disperați când unii la alții, când la ceas. Dacă reușim să-l ademenim în pat, măcar pentru o secundă și stingem lumina… s-a terminat. E brusc în picioare! „Daa Daaaooo! Da daaaoo! Na! Na!!” Asta în traducere înseamnă „Dă lumina!” Bine, nu c-ar aștepta să mă ridic eu să aprind lumina. Nici n-apuc să reacționez că el e deja acolo. O aprinde singur. Ghinion de neșansă pentru noi fiindcă stăm într-o casă cu întrerupătoarele poziționate mai jos și, cum el e un băiețel înalt, se ridică pe vârfuri și își rezolvă singur problema iluminatului nocturn. Și iar o luăm de la capăt, cu forțe proaspete. El, că noi suntem leșinați demult. Așa de leșinați că începem să visăm cu ochii deschiși la instalarea unui buton on/off pe copilul din dotare.

    Tentativa numărul trei de așezat copilul în pat știm de la început că va eșua, dar ce să faci, deja ĂSTA e ritualul nostru de culcare. Ce băiță, masaj relaxant, povești și alte minunății. Îl punem în pat știind deja ce urmează în program. Urmează „Sezee!”. Sezee este cățelul familiei. Un bichon mic, alb și foarte pufos care, la cei 11 ani ai ei, nu prea mai are parte de liniște cu ăsta micu. Bine, pe ea o cheamă Fifi. Adică o chema. Acuma o cheamă Sezeee! Și uite-așa, ăsta micu își aduce aminte brusc că mai există un cățel în casă care trebuia luat și el la rând, se dă, din nou, jos din pat și pleacă să o caute pe Sezee, de pe unde s-a tolănit. De cum o găsește începe etapa următoare: trebuie să îi aruncăm toate animăluțele de pluș existente pe lumea asta, ca să alerge după ele.

    La treaba asta nu e suficient să arunce numai el, trebuie să participăm toți. Aruncăm plușurile de vreo o sută de ori pe seară, le aruncăm temeinic, în toate direcțiile,  de nu mai știe câinele încotro s-o ia. La finalul fiecărei zile avem, practic, un copil pe baterii nucleare, un câine extrem de confuz și același dialog: „Cât mai avem?” îl întreb pe taică-su, fluturând câte-o girafă sau vreun ursuleț. „Încă de 78 de ori” îmi răspunde cu vocea stinsă și ne prăpădim amândoi de râs. Ăsta micu râde și el, chiuie, țopăie și se ia la întrecere cu Sezee, alergând să recupereze plușurile înaintea ei. Apoi iar în pat, iar aprinde lumina și iar fuge la mașinuțe ca să le alinieze altfel. Iar în pat, de data asta cu Domnul Cartof (jucăria lui preferată), căruia trebuie să îi punem ochii, nasul gura, mâinile de vreo 20 de ori. Stingem iar lumina și trecem la Panda, un ursuleț din plastic care este, de fapt o veioză, se aprinde și își schimbă culoarea. Nenea Panda ăsta reușește să-l țină locului câteva minute bune, timp în care recităm unde îi este nasul, gura, unde-i sunt ochii, mâinile și urechile până nu mai știm noi pe unde ne sunt mințile. În schimburi. Când eu, când taică-su. (Cred că ne verifică să vadă dacă spunem amândoi la fel).

    Cam de la a 4-a, a 5-a, a 6-a încercare și vreo 2, 3 ore de alergat în sus și-n jos, în și din pat, reușim să parcăm una bucată copil sub păturică, pregătit de somn. Exact atunci când crezi că nu mai e speranță, îl vezi cum întoarce capul într-o parte, oftează mulțumit și adoarme în 10 secunde. Zici că tărăboiul dinainte nici n-a existat, atât a fost de simplu. 10 secunde și gata. Oftăm ușurați. Ce să-i faci. N-ai ce să-i faci. Regresia de somn. O fi a lui,  da’ e și-a noastră. A noastră toată e. Toată, toată!

  • Te simți vinovată că îl „abandonezi” la grădiniță?

    Te simți vinovată că îl „abandonezi” la grădiniță?

    Recunosc. Eu m-am simțit -nu vinovată-, ci de-a dreptul condamnabilă la închisoare pe viață atunci când am hotărât să îl duc pe Alex la grădiniță. Nu știu daca oi fi singura, poate oi fi exagerată, poate alte mame n-au atâtea remușcări și mustrări de conștiință, poate sunt mai raționale, dar eu mă simțeam de parcă i-am făcut cel mai mare rău posibil. Asta simțeam și n-aveam ce face, oricât mi-aș fi spus că Apocalipsa e doar în capul meu. Mă chinuia gândul că al meu copil suferă, că va plânge, că nu va mânca, nu va dormi, nu se va simți bine, că e prea mic, că poate m-am grăbit, are doar 1 an și 10 luni. Mă îndoiam de decizia luată. Ce va face el fără mine? Îl vedeam dependent de mine total -și evident că într-un fel chiar este, doar sunt mama lui – mă gândeam că dacă nu voi fi eu cea care îi dă de mâncare, care îl adoarme, care îi cântă și se joacă cu el, copilul meu nu va face nimic din toate astea, va suferi cumplit, se va simți abandonat.

    În același timp, mă simțeam vinovată pentru că nu aș fi fost obligată să îl las la grădiniță. De vreo două luni, Madridul a devenit noul nostru oraș adoptiv și cum, proaspăt mutați, deocamdată eu nu trebuie să merg la serviciu, nu era o nevoie acută de a-l înscrie pe micuțul meu la o grădiniță. Ar fi fost poate mai ușor de depășit momentul ăsta, dacă aș fi știut că nu am încotro. Dar nu a fost cazul meu. Bine, bine, păi și atunci de ce l-am dus, totuși, la grădiniță? Într-un mod de-a dreptul ciudat, decizia asta nu mi-a aparținut în totalitate. De fapt, el a decis că vrea acolo, iar eu n-am făcut decât să îi las să meargă unde își dorea.

    După ce ne-am mutat, am descoperit în apropierea casei un loc de joacă drăgălaș și am început să mergem acolo în fiecare zi. Numai că, ce să vezi, locul ăsta de joacă, se află efectiv „în poarta” unei grădinițe și, într-o zi, când ne-am nimerit acolo la ora la care copiii de la grădiniță ieșeau să se joace în același părculeț în care ne aflam și noi, am avut marea surpriză să-mi văd copilul alergând într-un suflet și oprindu-se fix în mijlocul cetei de copii. Era o fericire pe capul lui de nedescris. Chiuia, țopăia, alerga pe lângă ceilalți copilași, încerca să-i îmbrățișeze. Eram mută de uimire. Nu știu nici acum ce i-a plăcut așa de mult, ce era diferit, că doar în părculeț erau mereu copii… dar nu, el se juca numai cu copiii de la grădiniță. Luase cu asalt princhindeii în uniforme albastre și se ținea după ei peste tot. Când ăștia micii se încolonau, la îndemnul educatoarelor, ca să plece înapoi în grădiniță, piciul meu se băga între ei și nu se dădea dus nicicum.

    Frățică, îl luam pe sus în plânsete și urlete, pentru că voia să meargă cu ei. Uite așa am ținut-o cam două săptămâni, până într-o zi când educatoarele, care deja îl știau pe prichindelul meu pe nume, l-au invitat să intre în curtea grădiniței împreună cu copiii și mi-au propus să îl las o oră la ei. Nu-mi venea să cred ce se întâmplă, dar l-am lăsat și l-am așteptat afară. Băiețelul meu s-a jucat liniștit și și-a văzut de treabă. Nu a plâns, nu a vrut să iasă, deși m-a căutat la un moment dat, din câte mi-au povestit educatoarele. Uite așa am ajuns noi să îl înscriem pe ăsta micu la grădiniță.

    Bine, nu vă învchipuiți acum că a fost totul chiar lapte și miere. A doua zi a plâns când l-am lăsat acolo. Și a treia zi. Și a patra zi.( Și atât. Atât a durat adaptarea: 4 zile.) Dar nu plângea pentru că nu voia să stea acolo, plângea pentru că ar fi vrut să stau și eu acolo cu el. În momentul în care se deschidea ușa clasei și vedea copiii, se lumina la față brusc, nu mai plângea absolut deloc… se ducea glonț la jucării și la ceilalți copii. Treaba asta m-a făcut să continui să îl duc și să trec peste faptul că momentul separării de mine, dimineața, se lăsa invariabil cu lacrimi. Și nici mie nu îmi era deloc ușor să mă îndepărtez și să îmi las copilul plângând.

    Nu-mi era ușor, e puțin spus. Fac o paranteză ca să vă povestesc că mi-a fost așa de greu în prima zi, atâta eram de nervoasă și de panicată, încât am declanșat un incendiu. Da, ați citit bine, un incendiu. L-am lăsat pe ăsta micu la grădiniță și m-am pus pe așteptat în părculețul din fața ei. Dinăuntru, tot auzeam copii plângând, nu-mi dădeam seama dacă era și al meu printre ei, parcă era… parcă nu. Oricum, eram așa de agitată încât am zis că trebuie să fumez o țigară, ca să mă calmez.

    Evident, în părculețul din fața grădiniței este interzis fumatul, deși erau două cucoane acolo cu copiii lor, care fumau fără nicio jenă, fix lângă cei mici. Fumau relaxate, iar eu, care simțeam că crăp de agitație și deja vedeam în țigară ultima mea salvare (bad habit, i know), ce mi-am zis, ia să fumez și eu, dar nu așa, ca alea două, ca o doamnă – ies la marginea părculețului, fumez civilizat și apoi sting țigara și o arunc la coșul de gunoi, nu în nisipul în care se joacă ăia micii. Tănticile alea musteau a nesimțire, așa că am vrut să le arăt eu cum se face. Zis și făcut, numai că ce-a urmat a fost un dezastru. Înauntru se auzeau urlete de copii, iar afară, JE, cu mâna băgată pân’ la cot într-un coș de gunoi, scoteam servețele în flăcări și le călcam în picioare, în timp ce aruncam cu nisip. Ca la nebuni. Cucoanele fumătoare din părculeț se uitau la mine în stare de șoc, în timp ce-și scuturau țigările în capul copiilor. Așa mi-a trebuit dacă am vrut să le arăt eu cum se face.

    În fine, să revin: în prima zi, l-am lăsat pe ăsta micu la grădiniță preț de o oră (și un incendiu stins), apoi două, apoi trei, apoi l-am lăsat și pentru masa de prânz și pentru somnul de după-amiază, gradual, în fiecare zi un pic mai mult. Și, deși dimineața, despărțirea era grea și pentru el, și pentru mine (dar jur că nu s-a mai lăsat cu flăcări), pe măsură ce continuam să-l duc, plângea tot mai puțin, iar când veneam să îl iau mă întâmpina cu cel mai luminos zâmbet și asta mă reasigura că i-a mers bine acolo.

    Mă bucur enorm că am făcut pasul ăsta pentru el și vă spun cu mâna pe inimă că se vede o schimbare uriașă. A învățat cum să interacționeze cu alți copii. Înainte, când mergeam cu el în parc, se năpustea peste ceilalți prichindei, cuprins de entuziasm. Și, cum el e un băiețel mare, are talia unui copil de 2 ani jumate, nu de 1 an și 10 luni, trebuia să fiu mereu cu ochii pe el, ca să nu îi dărâme. Degeaba îl opream eu și îi explicam că piticii din jurul lui nu sunt jucăriile lui de pluș de acasă, ca să tragă de ei cum vrea el. Nu era conștient de propria forță, deși el era bine intenționat. Iubește copiii și voia să se joace cu ei, deși nu știa la ce folosesc ei exact și cum să facă asta.

    Acum însă, știe să își dozeze propria forță, e mult mai calm, e atent cu ceilalți copii și parcă se și joacă altfel: mai frumos, mai potolit. (Iar astea sunt niște schimbări apărute după numai două săptămâni de grădiniță.) Am un băiețel energic, e ca argintul viu și să-l văd cum stă împreună cu alți copii, jucându-se într-un singur loc, zeci de minute în șir, a produs un mare  – oau! – în familia noastră. A învățat să aibă mai multă încredere în el, să fie mai independent, a învățat că se poate simți bine și dacă nu sunt eu tot timpul lângă el, că se poate juca în parc fără să mă tragă pe mine după el peste tot, universul lui – care până acum se reducea doar la familia noastră – s-a extins, odată cu noile experiențe aduse de grădiniță. Locuri noi de explorat, oameni noi de cunoscut și lucruri noi de făcut.

    Starea lui de spirit s-a îmbunătățit, e bine dispus, zâmbitor, când stătea acasă doar cu mine, de multe ori era nervos, plângăcios, nimic parcă nu-i convenea. Cred, sincer, că a sta între aceiași patru pereți toată ziua – minus cele câteva ore de ieșit afară, dar mereu agățat numai de mine, nu-i făcea neapărat un bine. Cred că avea nevoie de o schimbare, de un program care să includă și alte persoane în afară noastră, a celor de acasă și, bineînțeles, alți copii cu care să interacționeze, într-un mediu prietenos și primitor. Ca o paranteză, e clar că trebuie găsită acea grădiniță unde să-l poți lăsa cu inima împăcată iar cel mic să se simtă în largul lui și să o perceapă ca pe un loc sigur, în care este protejat și îngrijit. Dar poa’ să fie locul ăla grădinița grădinițelor din cartea cărților, la început tot va fi greu. Indiferent de unde îl duci, apare anxietatea produsă de separarea de mamă, așa că nu te lăsa descurajată, dacă primele zile nu sunt chiar o poezie. E o stare prin care toți copiii trec și nu poate fi evitată, este normală până la urmă, dar după ce e depășită această etapă, beneficiile încep să se vadă. Și sunt enorme.

    După o săptămână, gândul cu „îl abandonez la grădiniță” mi-a părut de-a dreptul ridicol. Așa că, dacă crezi cumva că îl abandonezi la grădiniță, te asigur că nimic nu poate fi mai greșit. Nu îl abandonezi, îi dai aripi ca să învețe, încet-încet, să zboare. Singurel. E cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru el: să îl înveți că nu e dependent de tine, că e puternic și că se poate descurca și singur și că poate face o grămadă de lucruri fără ca tu să fii, în permanență, umbra lui.

    Cât despre mine, în prima zi când l-am lăsat să stea conform programului ales, adică de la 9:00 la 16:00, ajunsă acasă, eu, mamă singură și fără obligații, am dat petrecere! Glumesc, bineînțeles. Aș fi dat petrecere, dar n-am avut pe cine să chem. Serios vorbind însă, m-am trezit că am atât de mult timp liber, încât nu mai știam ce să fac cu el. E o senzație pe care nu o pot descrie. Parcă îmi pierdusem sensul în viață. M-am așezat pe canapea și mi-am zis: „Ok, ăsta micu e la grădiniță. And now what?” Încă n-am găsit răspunsul la întrebarea asta. Probabil că mai durează o vreme. Vă anunț imediat ce-l găsesc.