Ioana Boca – Zori de Zen

Autor: Ioana

  • Copilul meu nu vrea să încerce niciun aliment nou! Ajutor!

    Copilul meu nu vrea să încerce niciun aliment nou! Ajutor!

    Copilul meu nu vrea să încerce nimic nou de mâncare. Strâmbă din nas și nici măcar nu vrea să guste. Măcar o dată, măcar o linguriță, doar una, măcar să-i simtă gustul… Ce mă fac? Ajutor!

    Sună cunoscut? Și noi am trecut (și încă mai trecem) prin asta. E ceva la care lucrăm constant.

    Eu, una, m-am trezit cu o problemă: cum îmi fac copilul să încerce alimente noi. Gogoașă n-a fost niciodată foarte deschis la capitolul ăsta, dar parcă dintr-o dată, așa, a devenit de-a dreptul de neînduplecat. Nu mai voia să încerce nimic nou și pace. Nici măcar să guste. Și asta mai ales când era vorba de legume de culoarea verde. Cum vede verde… parcă vede roșu în fața ochilor. Fuge, mâncând pământul! Și nu înțeleg de ce. Pur și simplu, dacă e verde, e bleah. Din principiu.

    Ne pomeniserăm, la un moment dat, că, al nostru copil, nu mai voia să mănânce nimic altceva în afară de piure de cartofi și pilaf, ca garnitură. A avut o etapă din asta teribilă și, cu cât insistam mai mult să-i dau și altceva, cu atât era mai înverșunat. Am căutat soluții, ce să facem și-am reușit, încet-încet, să împrietenim un băiețel foarte reticent, cu legumele de culoare verde și cu încă alte câteva alimente, la care nici nu se uita înainte.

    În toată povestea asta, ne-a ajutat foarte mult cartea „French Kids Eat Everything”, scrisă de Karen Le Billon, pe care v-o recomand, o găsiți aici , există și în varianta electronică. Multe dintre sfaturile de mai jos, pe care le-am aplicat sau le-am „adaptat” la noi, le-am găsit în această carte. Iată câteva idei pe care le puteți încerca și voi, dacă vă confruntați cu aceeași problemă.

    1) Fii calm și înarmează-te cu răbdare

    Copiii mici au nevoie să încerce un aliment nou de 10 până la 15 ori, până să ajungă să le placă, potrivit specialiștilor. E important să fii calm. Ok, ia o linguriță din ce i-ai pregătit tu nou (ceea ce este o mare victorie în sine!) și nu-i place, refuză să mai mănânce. Nu te alarma. În loc să insiști și să insiști, spune-i „Ok, văd că nu ești foarte încântat, astăzi, de mazăre. În regulă, putem să mai încercăm și-n altă zi, poate îți va plăcea mai mult atunci.”

    2) Limitează gustările între mese

    Un copil căruia chiar îi este foame, va fi mai deschis să încerce mâncăruri noi. Asta nu înseamnă că trebuie să-l flămânzești, Doamne ferește, ci doar să te asiguri că are poftă de mâncare, atunci când se așează la masă și că nu este deja aproape sătul, fiindcă a tot mâncat gustărici între timp.

    3) Nu-i oferi, din prima, să guste din ceva nou, odată ajuns la masă

    Lasă-l, mai întâi, să ia câteva lingurițe din mâncarea cu care el este obișnuit și apoi îndreaptă-i atenția spre alimentul nou, ca să nu-l puneți într-o situație „de criză” încă de la început, mai ales că știți că e reticent la nou.

    4) Nu trebuie să-i placă, important e să guste

    Cel mic trebuie încurajat să încerce alimentul nou și, dacă nu mai vrea și a doua linguriță – totul este ok, nu e obligat să-i placă din prima și trebuie să fim de acord cu asta și să ne asumăm.

    Mai frustrant, însă, poate, decât să constați că nu-i place o mâncare la care tu ai trudit toată ziua, este atunci când cel mic nici măcar nu vrea să guste, așa-i? E important să-l încurajezi măcar să o încerce și să fii ferm, însă, atenție, pentru că situația poate degenera rapid într-un conflict deschis între tine și copil, tu – insistând să ia o linguriță, el – refuzând și mai înverșunat.

    Dacă el chiar nu vrea și nu vrea să încerce, las-o pentru altă ocazie și gândește-te că n-au intrat zilele în sac, veți încerca și altă dată. Nu transforma totul într-o luptă la masă. Nu vrem război la masă, vrem ca totul să decurgă cât se poate de plăcut și de relaxat. Masa în familie trebuie să fie un motiv de bucurie și de relaxare, nicidecum o cauză de conflict și tensiune. Ce-ți rămâne de făcut? Să fii perseverent. Deci…

    5) Fii perseverent

    E important să continui să-i oferi alimente noi, chiar dacă par să nu-l intereseze deloc. Nu te descuraja. Copiii cresc repede, gusturile se schimbă, la fel ca și disponibilitatea lor de a încerca lucruri noi.

    Continuă să-i lași opțiunile deschise. Pune-i pe masă, pe lângă mâncarea lui preferată și consacrată și ceva nou. Poate că la început vei constata că nu-l interesează deloc și că ignoră complet ce i-ai pus tu, nou, pe farfurie, dar, la un moment dat, ar putea fi tentat să o încerce. Și noi asta vrem. Deci, nu abandona. Oferă-i constant și ceva nou de încercat.

    6) Farfuriile jucăușe

    De multe ori, la noi a funcționat treaba asta cu farfuriile jucăușe, despre care am scris și aici, adică să îi aranjezi mâncarea într-un mod haios, surprinzător.

    Nu trebuie să fie cine știe ce design, doar nu participăm la Masterchef, dar să fie diferit. Important e să pui pe masă ceva interesant pentru cel mic, care să-l facă curios, să vrea să guste, măcar o dată.

    Prezentarea contează și pentru ei, așa cum și pentru noi contează.

    Poți folosi, la fel de bine, pentru alimentele noi, o farfuriuță nouă, frumos colorată, una specială, care să suscite interesul și pe care să o folosești doar pentru ocaziile acestea sau poate fi doar un șervețel cu desene colorate, pe care să-i așezi farfuria. Sau o linguriță altfel, cu personajele sau animăluțele lui preferate. Important e să fie ceva care să-l entuziasmeze.

    7) Pune-i cantități mici în farfurie

    În general vorbind, eu am observat că atunci când îi umplu farfuria cu mâncare, chiar dacă știu că e ceva ce-i place foarte mult, tinde să ia câteva lingurițe și apoi să nu mai vrea.

    Cantitatea poate fi intimidantă pentru cei mici. La noi, cel mai bine mănâncă, atunci când îi pun mai puțin în farfurie și mai adaug, pe parcurs, atunci când termină ce are în față, în cazul în care mai vrea.

    La fel și cu alimentele sau mâncărurile noi: pune-i doar câteva bucățele de fructe sau doar câteva linguri din mâncarea de linte pe care ai pregătit-o și așază-le separat, pe o altă farfurie.

    8) Nu insista să mănânce tot

    Dacă ai trecut de faza cu gustatul și tatonatul terenului și te trezești cu cel mic că începe să mănânce mai mult de o linguriță din mâncarea nouă, cu care vrei să-l obișnuiești, nu insista să termine tot din farfurie. Nu te entuziasma, nu transforma totul într-o sărbătoare, nu-l lăuda.

    Poartă-te normal, ca și cum ar fi cel mai firesc lucru din lume, pentru că așa și este. Dacă, totuși, vrei să marchezi momentul și să-i arăți că ai notat schimbarea lui, ai putea încerca să-i spui „Văd că-ți place mâncarea aceasta cu broccoli. Nu-i așa că e delicioasă? Și mie îmi place.”

    9) Fără recompense

    „Dacă mănânci legumele, îți dau ceva bun”. Fraza asta îmi ridică părul în cap, sincer. Pe lângă faptul că, oricum, orice condiționare de genul acesta, care bate-n șantaj, mi se pare o abordare nepotrivită, în general vorbind, îi mai creăm și niște obiceiuri alimentare nesănătoase, învățându-l că ceea ce este de apreciat, la o masă, este desertul, nu mâncarea. După desert tânjim, nu după mâncare.

    Păi, mazărea/broccoli/fasolea verde/ciupercile etc. sunt ceva bun! Mâncarea, în sine, este ceva bun, cel mic are nevoie de vitaminele și mineralele pe care i le oferă.

    Atunci când îl condiționezi așa, oferindu-i recompensa lui „ceva bun”, la final (și care, în general, înseamnă desert), e ca și cum i-am spune: mănâncă chestia asta care nu-ți place, fiindcă, de fapt, nu-i bună și eu știu că nu e, sunt de aceeași părere cu tine, de vreme ce chiar eu îți spun că, abia după mâncarea asta, urmează ceva, într-adevăr, bun, adică: prăjitură, înghețată, ciocolată.

    Și asta când, de fapt, ce e cu adevărat bun pentru el este mâncarea, nu desertul. Nu-mi place deloc formularea asta cu „îți dau ceva bun”. Le inducem ideea că ceva bun e zahărul. Nu, nu e bun. „Ceva bun” nu e desertul. E doar ceva foarte dulce.

    10) Introduceți un ingredient nou în mâncărurile care îi plac deja

    Vrei să-l faci să mănânce ciuperci și îi pregătești niște ciuperci delicioase, la cuptor, umplute cu cașcaval. Și cel mic nici nu se uită la ele. Nu vrea și nu vrea. Ok. Data viitoare, ai putea încerca altfel. Îi place să mănânce orez? Oferă-i un risotto cu ciuperci sau dacă îi plac pastele – încearcă un sos alb cu ciuperci sau dacă îi place carnea de pui, oferă-i mâncare de pui cu ciuperci. E fan pizza? Data viitoare când faceți o pizza în casă, adaugă și ciuperci.

    Dar, atenție, nu „ascundeți” legumele noi, pe care nu vrea să le încerce, în sosuri sau supe pasate, adică în acele combinații în care nu se mai distinge nimic, dacă vreți să-l „împrieteniți” cu ele. Știu că mulți vorbesc despre cum să faci să-l „păcălești” pe cel mic să mănânce și legume, atunci când acesta refuză și-o să vă spun de ce eu nu cred că este o idee bună, în condițiile în care noi încercăm să-i extindem „orizonturile culinare”: pentru că așa, el nu va ști niciodată ce mănâncă!

    Ar putea să-i placă, până la urmă, dovlecelul, ardeii, ciupercile sau mazărea, dar nu va ști niciodată că-i plac, pentru că nu are ocazia să le vadă în farfurie și să le încerce, să le simtă gustul și textura. Dați-i ocazia să le încerce, chiar dacă nu va fi fan de la prima încercare, nici de la a doua, nici de la a treia. Ok, le combini în diferite mâncăruri, dar să rămână totuși „identificabile”.

    11) Mergeți la cumpărături și alegeți împreună câte un aliment nou, pe care să-l încercați

    Data viitoare, când îl luați pe cel mic la cumpărături, implicați-l în alegerea ingredientelor sau alimentelor noi, pe care să le încercați acasă. Vorbiți-i despre ele, lăsați-l să le studieze forma, să le simtă mirosul, să se familiarizeze cu ele. „Ia uite un pepene galben! Ce culoare frumoasă are și uite ce bine miroase! Hai să luăm și noi unul acasă și să-l încercăm. Vrei să-l pui tu în coș?”

    12) Pregătiți mâncarea împreună

    De câte ori îi propun lui Alex să mă ajute în bucătărie și îi dau câte ceva de făcut, văd cum atitudinea lui față de mâncarea pe care o punem, apoi, pe masă – se schimbă. Este mult mai dispus să încerce, pentru că a contribuit și el.

    Sunt sigură că și prichindelul tău va fi mult mai curios să guste din ciorba de legume, dacă el a turnat legumele în oală, de exemplu, dacă el a spart ouăle sau a frământat coca, adică dacă a participat și el, într-un fel, la prepararea mâncării respective.

    13) Mâncați împreună, cu toții, la masă

    În ziua de azi, e destul de greu să ne adunăm cu toții, la masă, dar e bine să încercăm să facem asta, ori de câte ori putem, poate la cină, când toată lumea a ajuns acasă. E important ca măcar la una dintre mese să  stăm cu toții, împreună.

    Ideal ar fi să încerci să faci un obicei din a încerca alimente și mâncăruri noi, pentru toată familia. Copiii imită. Își imită părinții. Așa învață. Dacă voi nu sunteți deschiși să încercați lucruri noi, cum ar putea să fie cel mic. Mâncați împreună cu el și vorbiți despre cât de bun este totul, dar fără a insista să-l faceți pe cel mic să încerce, adică nu încercați să-l convingeți pe el că e bun, ci vorbiți între voi despre asta.

    Câteodată, simplul fapt că te vede și te aude pe tine spunând despre o anumită mâncare că este foarte gustoasă, ar putea să-l determine să încerce și el. Măcar o dată. Și, dacă asta nu pare să funcționeze, revino la pasul numărul 1 și ia-o de la capăt.

    Adevărul este că nu e o misiune ușoară și că atunci când vine vorba de ora mesei și de ce anume mănâncă copilul, ni se întind nervii la maxim, mai ales când știm cât de mult timp și efort am depus la bucătărie. Eu zic, însă, să nu ne descurajăm.

    Până la urmă, va fi bine, important este să nu ne dăm bătuți, pentru că treaba asta este de durată. Nu e ceva care să se rezolve de pe o zi, pe alta. Nici măcar de la o săptămână la alta. Trebuie perseverat. Fără disperare, doar cu determinare.

    Gusturile și preferințele se schimbă, la fel și disponibilitatea lor de a încerca lucruri noi, mai ales dacă experiențele pe care le au la masă sunt plăcute, dacă îi implicăm și pe ei în ce urmează să mâncăm și dacă reușim să creăm un mediu fără stres și războaie de numărat lingurițe.

  • Niște cizme cu dinți și o fermă cu dovleci

    Niște cizme cu dinți și o fermă cu dovleci

    Bun, deci i-am cumpărat lui Lil’ Man o pereche de cizmulițe. Mai de toamnă-iarnă așa. Fie, mai mult spre iarnă. Se ducea băiatul în excursie cu grădinița, la o fermă de dovleci. Se apropie Halloween iar aici sărbătoarea asta e la ea acasă, deci nici că se putea să rateze așa ceva.
     
    Ne-au avertizat cei de la grădiniță că, dimineață, când pleacă ei, e frig și vor fi pe câmp, deci – cizme, oameni buni. Luați cizme la copii! Le-am luat. A fost bine că le-am luat, fiindcă, în ziua cu pricina, chiar a fost frig. Soare, dar frig.
     Lil Man s-a opintit din răsputeri în dimineața aceea, abia l-am încălțat. Nu voia și pace. I-am explicat că este foarte frig afară, că o să-i înghețe picioarele, am deschis ușa de la casă, ca să-i arătăm ce frig e, am încercat să-l entuziasmăm că se închid cu doi arici, nu cu unul, precum pantofii lui sport… Nici gând. Era de neclintit!
    Până la urmă, ne-a venit mintea la cap și i-am adus argumentul suprem: i-am atras atenția că sunt cu dinți. Sunt cizme cu dinți. Cu crocodil! Deci n-aveau cum să nu-i placă. Cui nu-i place o pereche de cizme cu dinți?! Pfoaaa… n-am auzit pe nimeni să nu-i placă așa ceva. Nu există!
    Și i-au plăcut. Mult. Prea mult. Așa de mult, încât acum nu mai vrea să iasă din casă decât cu cizme. Doar că, acum, mai mult e cald, decât frig. La amiază, e mai mult spre vară decât spre toamnă iar cizmele sunt mai mult de iarnă decât de toamnă. Suntem pierduți prin anotimpuri. Ajutor!
     Uite-așa a venit, acasă, din excursie: cu un dovleac mic, mic, dar cu o pasiune maaare…
    A, nu, că nu vreau nimic, doar mă plâng! 😀 Spuneți-mi că și piticii voștri au făcut câte o pasiune din asta nebună pentru un anumit lucru de îmbrăcat/încălțat?! Vă roog! Măcar să mă simt mai bine, atunci când ies pe stradă, cu un eschimos mic, încălțat cu cizme cu dinți. 
  • Hai-hui prin British Columbia: top 5 locuri care ne-au plăcut cel mai mult

    Hai-hui prin British Columbia: top 5 locuri care ne-au plăcut cel mai mult

    Dacă sunteți curioși să vedeți cum arată Canada, British Columbia, hai să vă arăt ce-am mai vizitat noi, de când am ajuns la Vancouver. Să nu credeți, cumva, că am stat degeaba. Nu, nu, ne-am pus pantofii de drumeții și am pornit să colindăm împrejurimile!

    E plin de păduri, munți, lacuri și Pacific pe-aici. Cum te abați un pic de la drumul drept, cum dai de-o pădure. Faci o stânga brusc – pădure. Faci o dreapta brusc – iar pădure. Sau ocean. Sau un lac. Sau pădure și ocean. Pădure – lac, lac – ocean – pădure… o mulțime de combinații! Diversitate, nu glumă! 😀 E interesant, totuși, să stai și la munte, și la mare, în același timp!

    Nimic, însă, nu se compară cu Victoria, Capitala British Columbia, aflată pe o insulă și pe care am vizitat-o vara aceasta. Ne-a amețit, pur și simplu. Atâtea flori pe metru pătrat, n-am văzut în viața mea! Nu degeaba i se mai spune și The Garden City, adică Orașul Grădină. E incredibil de frumos! Am făcut un top al locurilor care ne-au plăcut cel mai mult, din câte am vizitat noi, până acum și iată ce-a ieșit:

    5) Barnet Marine Park

    Un loc tare liniștit, în mijlocul naturii, unde te poți bucura, în voie, de o zi la plajă, împreună cu familia. Ne-a plăcut mult faptul că parcul are amenajate mese pentru picnic peste tot și, deși erau o mulțime de oameni, nu aveai senzația aceea de supra-încărcare. În zonele de plajă, parcul are dușuri și cabine ca să te schimbi în costum de baie. Și rațe sălbatice. Multe și cu tupeu! 😀

     

    4) Lacul de smarald din Golden Ears Provincial Park

    Aici am fost chiar week-end-ul trecut și… ce să vă spun, am urcat pe munte! Eu, care, de obicei, cel mult urc în lift! 😀 Nu sunt chiar cea mai sportivă persoană, ăsta este adevărul dar, de când am ajuns aici, treaba asta e pe cale să se schimbe, pesemne.

    Am dat de minunăția asta de lac în Golden Ears Provincial Park, pe care eu l-am numit lacul de smarald, fiindcă exact așa mi-a părut că arată. Pare smuls dintr-o poveste. Pozele sunt fără filtru, exact așa se vede apa! O frumusețe!

     

    3) Capilano Suspension Bridge Park

    Să mergi pe podul suspendat Capilano e, într-adevăr, o experiență! Are o lungime de 140 de metri (!!), traversează râul Capilano la o înălțime de 70 de metri (leșin un pic și când doar scriu despre asta…) și se mișcă din toate încheieturile, atunci când pășești pe el! (Iar mai leșin un pic. Ok, un pic mai mult.)

    Dacă ți-e frică de înălțime, podul ăsta sigur nu e pentru tine! Îți dă niște senzații… tari. 😀 Merită, însă! Nouă ne-a plăcut enorm, după ce ne-am revenit din leșinurile multiple. Lil’ Man n-a avut nicio treabă însă… era în culmea fericirii. Iată cauza leșinurilor noastre și a bucuriei lui:

    Podul a fost construit în 1889 dar, evident, a fost reconstruit de atunci. Înțeleg că atrage 800 de mii de vizitatori pe an. Cred și eu! E plin ochi de turiști aici… după cum se vede. Ce bucuroasă și grăbită sunt în poza de mai jos. Îmi vine să râd un pic acum. Asta e fața mea de „am scăpat, gata… și copilul e în siguranță, de mână cu taică-su, deja!”.

    Când ajungi pe partea cealaltă, te poți plimba printr-o veritabilă pădure tropicală… dar tot pe poduri suspendate, de data asta prin copaci. Unele ajung la 33 de metri înălțime față de pământ și uite-așa mergi, pe poduri, dintr-un copac în altul, poposind pe niște platforme construite sus, pe trunchiurile lor.

    M-am apucat să caut ce-i cu copacii aceștia, sunt impresionant de mari. Sunt un fel de pini seculari, pe numele lor Douglas-firs, nu știu cum se traduce, dar când spun seculari, chiar nu e nicio exagerare: au 250 de ani (și cântăresc peste 40 de tone fiecare).

    Întreaga rețea de poduri și platforme a fost construită astfel încât să nu afecteze copacii în niciun fel și să nu le împiedice dezvoltarea, nu s-a folosit niciun cui la construcția lor.

    Frumos, așa-i? Ne-a plăcut mult aici.

    2) Stanley Park

    Ok, Stanley Park nu e chiar în împrejurimile Vancouver-ului, ci în Vancouver, dar nu ai cum să nu îl pui în top. N-ai cum. E prea frumos.

    Este cel mai mare parc din Vancouver și unul dintre cele mai faimoase din lume. Se întinde pe 400 de hectare și e locul unde pădurea se întâlnește cu oceanul. Spre deosebire, însă, de parcurile obișnuite aflate în orașe, pentru Stanley Park, arhitectul a fost natura.

    De fapt, orașul a încorporat zona asta de natură sălbatică, pe măsură ce s-a mărit și s-a dezvoltat și a transformat pădurea și plajele în primul parc al Vancouver-ului. Mare parte din pădurea de pe malurile oceanului a rămas neatinsă de om, numără aproximativ o jumătate de milion de copaci, majoritatea- bătrâni, de sute de ani iar plajele… of, plajele sălbatice din Stanley Park… te transportă într-o altă lume.

    Tot în Stanley Parc este și Acvariul din Vancouver. Am mers în vizită și pe acolo. Nu e cel mai mare acvariu… dimpotrivă, e chiar modest ca dimensiuni, dar a fost amuzant și suficient pentru ăsta micu și răbdarea lui.

    De la Acvariul din Vancouver, vă prezint următoarea compoziție fotografică. Se numește: Băiețel cu broască.

    Acvariul acesta, în care locuiau câteva zeci de broscuțe, e construit astfel încât un copil se poate băga dedesubt și poate scoate capul în mijlocul acvariului, printr-o zonă în care sticla formează un fel de tunel, special pentru ca cei mici să se simtă „parte” din peisaj. Ghiciți cât am stat acolo… la broscuțe… dar să înceapă cu minim o jumătate de oră 🙂 E clar că acesta a fost punctul de atracție maximă din tot Acvariul.

    Vă mai prezint niște meduze diafane…

    …și niște pești supărați 😀

    1) Victoria, orașul-grădină

    Am ajuns la locul întâi cu coroniță! Nici nu se putea altfel la câte grădini și flori am văzut în acest oraș… Oamenii aceștia, în loc să ridice statui, plantează. Și, Doamne, cât este de frumos! Atâtea culori, atâta bucurie! Este Victoria, Capitala British Columbia, aflată pe insula Victoria, unde am ajuns după o călătorie cu feribotul.

    Sunt uriașe! Sunt zeci de curse cu feribotul, zilnic, care leagă insula de restul lumii. Am parcat frumos mașina pe feribot și am urcat pe punte, ca să privim peisajul.

    Și… am ajuns! Voi lăsa pozele să vorbească, eu… nu am ce să mai adaug. 🙂

    Noi doi, sub pălării. Și flori. 😀

    Și flori…

     

    Și grădini. Și flori…

  • Suntem generația părinților online și trăim cu spaima de a nu strica copilul

    Suntem generația părinților online și trăim cu spaima de a nu strica copilul

    Ce complicat e să fii părinte în ziua de azi! Atâtea lucruri de care ar trebui să ții cont, atâtea sfaturi, studii, păreri, îndemnuri, liste cu ce să faci și ce să nu faci! Cu cât citesc mai mult, cu atât ajung să cred că am început să exagerăm, trăim într-o paranoia totală, care pune o presiune incredibilă pe părinți. Trăim cu frică, nu carecumva, să stricăm copilul!

    Știi că nu e bine, doar ai citit vreo 50 de articole cu studii care îți spun că-l strici, dar tu îl mai lași să se uite la televizor și îi mai dai și tableta și telefonul tău câteodată, orice numai să apuci să speli și tu din vasele alea, să-ți scadă febra sub 39, să înghiți niște dumicați sau poate chiar să bei un pic de cafea fără să te tragă ăsta micu de pantaloni. Dar te simți vinovată, foarte vinovată, c-ai vrut să respiri un pic, să mai scoți capul deasupra apei pentru o gură de oxigen. Sigur i-ai făcut un rău, va deveni un zombie în fața unui ecran și nu își va dezvolta abilitățile de socializare! O să ajungă un izolat și un nesigur pe el, incapabil să formeze relații și să le mențină fiindcă a stat la tabletă.

    Stai și-ți bei cafeaua așa, cu juma de gură, vinovată, în timp ce ăsta micu se uită la un episod din Peppa Pig și arunci un ochi în telefon. Dai peste un alt articol și-un alt studiu despre ținutul copiilor în brațe. Cât de benefic este. E important să-l ții mult în brațe. Stai și te gândești dacă tu l-ai ținut suficient sau o să vină o zi când o să-ți reproșeze că nu s-a simțit iubit și că de-asta încă nu s-a însurat, la 55 de ani.

    Dai o căutare pe google despre copii și ținutul în brațe. Se afișează încă vreo 50 de articole pe subiect. Hopa, unele vorbesc despre altceva: dacă e prea mult ținut în brațe, e posibil să-l faci să devină prea dependent de tine, să nu se poată desprinde. Acum stai și te gândești dacă e prea puțin sau dacă e prea mult cât îl ții tu în brațe, de obicei. Calculezi, faci medii, să fim la mijloc, zic, să nu dea cu virgulă. Nici prea, prea, nici foarte, foarte. Nu vrei să strici copilul! E un balans fin… te ia cu transpirații. Abandonezi. Nu mă gândesc acum la asta, o las pe mai târziu. Cum simt că-mi trece un pic deznădejdea, mă-ntorc la subiect.

    Mai dai o căutare și despre dormitul singur în pat. Al tău doarme cu tine. Te mai liniștești: „dacă doarme singur, nu creezi acea relație de încredere între tine și el, îl izolezi”, deci e bine ce faci, respiri ușurată. Dai de alt articol și pac – iar l-ai stricat, ăsta zice că dacă nu doarme singur, riști să nu îl încurajezi suficient să fie independent, practic să vezi tu câte ore la terapeut va fi nevoie să plătească, adult fiind, doar ca să încerce să repare din toate stricăciunile astea pe care i le-ai făcut tu. Doarme cu pisicile în pat și vreo doi, trei vecini, ca să nu fie singur.

    Mai stai un pic și vezi o postare despre alimentația copiilor. Se proslăvește broccoli. Te uiți la ăsta micu și-ți spui că al tău nu va mânca în veci așa ceva. Citești că broccoli fiert în raze de soare e o binecuvântare pentru organism și mai ales pentru dezvoltarea copiilor. Al tău nu vrea. Te apucă panica. Nici broccoli nu-s în stare să-l fac să mănânce și e cel mai bun. Iar strici copilul fiindcă na, uite, el îți cere prăjituri, nu spanac bronzat pe prosop de quinoa. Sigur ai făcut ceva greșit. L-ai defectat, gata. Dă-i și caută soluții.

    Încingem google-ul: cum să-mi fac copilul să mănânce păstăi, cu poftă. Pac! 300 de articole de rețete de păstăi delicioase, pentru copii. Încerci și faci vreo 30 de rețete. Tot nu merge. Îți vine să arunci farfuria pe geam, cu tine ținându-te de ea. Când nu mai vezi speranță, găsești una care te salvează. Zice să bagi păstăile în ciocolată. Le bagi, ce să faci. Că ești disperată. Ai citit că e foarte important să mănânce copilul păstăi, sunt pline de vitamine și tu nu vrei să-l strici și să ajungă un anemic, fiindcă n-a mâncat păstăi când era mic.

    Deja l-ai terminat cu televizorul, ținutul în brațe și dormitul cu tine în pat. Măcar să aibă suficiente vitamine…  așa că le bagi în ciocolată. Faci asta și cu broccoli, încerci și cu spanac și ce să vezi… succes pe toată linia. Scrii pe grupurile de mămici: Am reușit, acum mănâncă păstăi cu poftă! Nu mai pot să-l opresc! Dar nu spui și partea cu ciocolata, fiindcă aia nu ți se pare chiar ok. Alte mămici se întreabă cum ai reușit? Și ele vor să le mănânce copilul păstăi, cu poftă. Caută pe google. Pac! 300 de articole cu rețete de păstăi delicioase….

    Ăsta micu face tot timpul exact invers de cum îi spui. Tu zici ceva, el o ia la sănătoasa în direcția opusă. Aoleu, e o luptă de putere aici. Iar ai greșit ceva. Bagă repede o postare pe grupurile de mămici: ce mă fac, oameni buni, eu îi zic că trebuie să mergem la dreapta, el o ia la stânga. În câteva secunde, se umple coloana de răspunsuri cu zeci de studii și articole care tratează tema stânga-dreapta la copii. Nu zic că-i rău. Nu e.

    E bine să știi, e bine să întrebi, să te informezi. Și eu întreb, de multe ori, e în regulă să ceri ajutor, măcar nu te simți singură. Sigur, înveți din experiențele altora iar tu încerci, citești, întrebi, aplici tot felul de metode documentate și recomandate. Câteodată funcționează, alteori – nu.  Și-atunci vine dezamăgirea, frustrarea, deznădejdea. La alții merge! Hei, ia uite o scorbură de copac, ia să mă ascund eu acolo și să nu mai ies vreo trei ani sau mai bine până merge copilul la facultate.

    Ce, Doamne iartă-mă, fac așa de greșit?! De ce e așa de greu la noi? Dincolo părea mai simplu. Sigur ceva nu e bine, nu mă pricep la treaba asta cu părințeala… dacă nu e suficient ce fac, dacă pot să fac mai mult? Dacă fac prea multe eu și nu-l las pe el să facă destule singur?

    Citeam, pe un blog american, că, părinții din generațiile anterioare, fără acces la atâta informație, funcționau după un singur principiu, în relația cu copiii: „Feed them sometimes and everything will be ok”. Adică, dă-le de mâncare, din când în când – și totul va fi bine. Simplu, nu? 🙂 Este, evident, o exagerare (sau poate nu?!) amuzantă, dar care scoate în evidență cât de mult s-au schimbat lucrurile. Azi, părinții sunt asaltați, din toate părțile, de atât de multă informație, articole, cărți, sfaturi de pe grupuri și forumuri, atâtea studii despre cum ar trebui să ne creștem și să ne educăm copiii, încât – pe bună dreptate – la un moment dat, te simți complet depășit și inadecvat. Te-apucă disperarea. Toți au ceva de spus despre orice faci (sau nu faci) cu copilul, cu consecințe eventual mega, super grave asupra lui și a viitorului său. Plus că mai citești și poveștile de succes ale altora, cum au rezolvat ei problema X cu copilul. Unele sunt chiar folositoare, ajută, te ajută… altele nu.

    Suntem generația părinților online și trăim cu spaima de a nu strica copilul.

    Ok, e clar că suntem norocoși că avem acces la atâtea resurse, informație, suntem norocoși pentru că nu trebuie decât să ne deschidem telefoanele mobile și, în câteva secunde, aflăm tot ce e de știut despre un anumit subiect care ne interesează, dar e și mult „zgomot”, mult, muuult „zgomot”, un volum atât de mare de informație, păreri, sugestii, recomandări, trucuri, liste, metode de aplicat pe puncte, pe liniuțe, pe subpuncte, cărți scrise de psihologi, parapsihologi și cititori în stele, încât e ușor să te simți total copleșit. Este atât de multă presiune pe părinți, disperați să facă ce trebuie și cum e mai bine pentru copilul lor – și nu e nimic greșit în a vrea să faci asta, doar că ne punem singuri pe umeri atâtea așteptări de la noi înșine, încât ne îngenunchem.

    Cred că, toată informația asta, la care avem acces, trebuie s-o trecem prin propriul filtru și să luăm de-acolo doar ce ni se potrivește. Și, uneori, e bine să mai lăsăm deoparte ce spun alții în cărți și să „citim” mai mult din ce ne spun copiii noștri. De multe ori, răspunsurile se află chiar la ei.

    N-avem copiii trași la indigo. Fiecare e diferit, ce funcționează la unul, ar putea să nu funcționeze la altul iar de la teorie la practică, de multe ori, se cască un hău de netrecut. Și, dacă nu reușești să faci exact cum scrie „la carte”, nu te învinovăți! Nu, n-o să strici copilul. Nu e panică, man! Nu ne trebuie și stresul ăsta suplimentar.

    Eu zic așa: îl iubești? Ok. E perfect. Asta e prima și cea mai importantă condiție, pentru ca totul să fie bine. Restul ar trebui să vină de la sine. Dacă tot ce faci pentru el e cu iubire și vine din iubire… nu cred să poată ieși ceva greșit din asta.

    Follow your heart. Fă ce-ți spune inima. Cred că ăsta e cel mai bun drum pe care îl putem alege. Acolo se află, de cele mai multe ori, toate răspunsurile de care avem nevoie. În noi. Și în ei. Trebuie doar să-i „citim” pe ei mai mult și să filtrăm mai temeinic ce spun alții. N-o să ne iasă totul ca la carte, fiindcă ființele astea mici nu vin cu manual de utilizare, ca mașinile de spălat.

    Și-apoi, suntem oameni, greșim. Ne corectăm. Nu putem fi perfecți tot timpul. Poate niciodată. Important este să încercăm să fim cea mai bună variantă a noastră posibilă, ca părinți. Poate nu ne iese mereu, dar atunci când ne iese, este minunat. Și asta e tot ce contează.

  • O discuție cu final neașteptat

    O discuție cu final neașteptat

    Poate vă întrebați de ce am pus o poză cu iarna, vara-n amiaza mare. Păi, citiți și spuneți și voi… așa-i că vara nu-i ca iarna? Așa-i?
    Discuție cu Gogoașă, aseară, în pat, înainte de culcare:
    – Mama…. șșșșș!
    – N-am zis nimic, iubitule. Facem liniște, ok.
    În sfârșit are de gând să adoarmă, îmi zic, în gând…
     
    – Nu, mama, șșșșșt! Lin-ști-nneee, că vine!
    Intru un pic în panică.
    – Cine să vină, mama?! Nu vine nimeni! Te-ai speriat?!
    – Nuuuu, mama, Alex nu e speriat. Așteptăm! ȘȘȘȘȘșșș!
    – Pe cine așteptăm, Alex?
    – Așteptăm un cadou.
    De unde să așteptăm cadou, iubitule? Ce cadou? E 10:00 noaptea, nu e niciun cadou. Dar un cadou pentru mine ar fi dacă ai închide ochișorii și ai dormi. Haide.
    – Nuuu, mama, șșșșș, vine!
    -Cine să vină, Alex?
    – Moș Crăciun, mama. Vine Moș Crăciun și aduce un cadou!
     
    (Pfoooaaa.. ce?!)
    – Păi cum așa, Alex. Moș Crăciun nu vine vara, vine iarna, mami, când e zăpadă afară și e frig. Noi facem bradul… mai știi?! Punem globuri și luminițe în el și îl așteptăm pe Moș Crăciun, dar acum e vară, iubitule, nu e iarnă. Mai e mult până la iarnă.
    Gogoașă începe să se agite, se supără și insistă:
     
    – Nuuuu, mama! Așteptăm pe Moș Crăciun! Vine cu cadou. Pentru Alex!
    – Alex, ți-am spus că nu are cum să vină Moș Crăciun. Îmi pare rău, iubitule, dar ăsta este adevărul. Nu vine în seara asta, va veni la iarnă. Hai, te rog, culcă-te, închide ochișorii și gata.. la nani!
     
    Liniște.
    OK, e bine, a înțeles până la urmă care-i treaba cu iarna și cu Moș Crăciun. Mă simt mulțumită. Poate, în sfârșit, adoarme acum…
     
    – Mama?
    – Da, iubitule?
    -Mă scarpin?
    Asta e noua găselniță, noaptea, înainte de culcare, trebuie să îl scarpin pe spate.
    E semn bun, că e gata să capituleze. Mă cuprinde o bucurie nemărginită și așa un avânt…!
    – Cum să nu?! Păi nu te scarpină, mama, pe tine? Sigguur că te scarpină!
    Trec la scărpinat Gogoașa pe spate. Și-l scarpin… și-l scarpin… și mi se închid ochii…
     
    – Gata, iubitule, ajunge? Te mai scarpin?
    – Daaa, scarpin mama!
    – Păi până când să te tot scarpin, Alex? îl întreb eu, vădit ajunsă la capătul bucuriei și avântului nemărginit.
    – …Până vine Moș Crăciun!
     
    …. ??????
    Ei, na, poftim, mi-am făcut-o cu mâna mea, cum s-ar zice.
  • Mă dori, țară a mea

    Mă dori, țară a mea

    Am plecat. Mă număr printre românii aceia care au lăsat totul în urmă și au fugit unde-au văzut cu ochii. Departe, de frică să nu ne împotmolim în spitale din care să nu mai ieșim, pe picioare, niciodată, de silă, de revoltă și iar de frică, dar cu speranță. Speranța că pot oferi copilului meu un viitor mai bun, am plecat pentru el, mai ales pentru el.

    Am vrut să-i schimb destinul, să-i dau șansa să crească într-un loc care să-l ajute să devină cea mai bună variantă a sa posibilă, să-i dau șansa de a trăi frumos, fără încrâncenare, fără umilințe. Despre motivele plecării noastre, am scris aici: De ce-am plecat când n-am mai stat.

    N-am stat pe gânduri, n-am ezitat. Suntem departe acum, foarte departe, atât de departe, încât nici data din calendar nu mai e aceeași.

    Și, totuși, n-am fost niciodată mai aproape.

    Am plecat și-am îngroșat rândurile diasporei. Am ajuns la capătul lumii, sperând să uit, să nu mă mai uit înapoi, să nu-mi mai pese. Mi-am promis că nu voi mai citi nimic despre ce se întâmplă în țara mea, în care nu am mai simțit că-mi poate fi casă, deși acasă – va fi mereu, mi-am promis că nu voi privi înapoi, pentru că-mi face rău. Mă umple de nervi, de furie, de frustrare, atâta nedreptate, atâta batjocură, nesimțire, minciună, furt organizat.

    Mi-am zis că nu-mi mai trebuie așa ceva. Am vrut să o iau de la capăt, să-mi găsesc liniștea, să mă bucur de ce am, să trăiesc clipa și să inspir frumosul, calmul, normalitatea din lumea asta nouă, prin toți porii, până când normalitatea și liniștea ei vor deveni și ale mele. Mi-am promis să nu mai trăiesc între două lumi, să-mi cos la loc sufletul rupt în două și să-l port pe tot, întreg, cu mine. Aici. Să uit Acolo.

    Asta mi-am promis. Să uit și să mă uit doar aici, în fața mea, la oamenii zâmbitori, împăcați cu ei înșiși, oameni care nu știu ce înseamnă să nu ai șosele, să mori în curtea spitalului, oameni care nu știu ce înseamnă șpagă și nici nu știu să stea ploconiți pentru 3 lei în plus la pensie.

    Mi-am promis să fiu ca ei. Am vrut să fiu ca ei. Cu înverșunare. Dar, oricât aș încerca, nu pot, nu pe de-a-ntregul.

    Mă doare țara mea.

    Mă doare țara asta care și-a călcat copiii în picioare, în care autoritățile statului nu luptă pentru propriul popor, ci împotriva lui. Mă doare cum ecourile furiei și ale umilinței, mă prind din urmă și mă găsesc oriunde aș fi.

    Mă doare țara asta în care femeile, copiii sunt gazați în stradă, ca să tacă, în care politicienii sfidează cu nerușinare, mint, fură, manipulează, fără frică. Mă doare țara asta în care penalii nu știu ce-i pușcăria.

    Mă doare revolta și lacrimile pe care mi le înăbuș –  mă dor.

    Da, și eu sunt acum Diaspora. Diaspora hulită de netoții ăștia, care au pus țara în marșarier și au apăsat pedala de accelerație până la capăt și din ale căror rânduri se ridică tot felul de inconștienți siniștri, care promit că vor scoate și ei un milion de oameni în stradă și vor călca în picioare alți români.

    Mă doare cum ne-au făcut să fim român contra român.

    Și plâng de furie, dar și de neputință. Nu pot aparține, cu totul, unei alte lumi, oricât aș încerca. Abia acum am înțeles că, de fapt, nu voi putea niciodată.

    Mă dori prea mult, țară a mea. Mai mult ca niciodată. Mă dori.

    *Photo credit: Valentin Chisoceanu, jurnalist RFI România

     

  • Cum (n-)a fost la Zoo Vancouver

    Cum (n-)a fost la Zoo Vancouver

    Eu cred că, în viața asta, nouă nu ne e sortit să mergem cu copilul la Zoo. Pe cuvânt. De fapt, nu că nu putem merge la Zoo –  fiindcă putem. Și am și mers. (Nu cedăm, nu ne învățăm minte.) Doar că nu reușim, în ruptul capului, să trecem de zona de la intrare, odată ajunși acolo.

    Pur și simplu, e misiune imposibilă. Grădinile astea zoologice au ceva cu noi! Credeți că exagerez? Ei, uite că nu exagerez deloc. Am dovezi! Pentru cine nu a aflat cum a fost prima noastră vizită la Zoo, cu Lil’ Man, pe vremea când locuiam la Madrid, citiți aici: Cine-a pus caprele-n drum, ăla n-a fost om. Punct.

    Ei, ce ne-am zis acum. Hai că a crescut copilul. Prima dată era prea mic. N-ai cu cine, domne’, la un an și nouă luni, n-ai cu cine te-nțelege, daaar… acum, la trei ani și opt luni, gata! E altă poveste! Mergem la Zoo!

    Lista noastră era bifată în întregime: de crescut, a crescut? Da, să trăiți! Animalele îi plac? Dar ce-i mai plac! Răbdare mai multă are? Are (oarecum)! Ne înțelegem (mai bine) cu el? Ne înțelegem!

    Ei, haida! Zoo scrie pe noi! Acum e momentul, Și-o să vadă o grămadă de animale! Și-o să-i placă! Și-o să fie fără capre. (Verificasem. N-aveau). Așadar și prin urmare, ne duserăm, săptămâna trecută, cu Lil’ Man, la Zoo. Ei, ce să vă spun… minunată Zoo Vancouver. N-am văzut nimic.

    Dacă, la Madrid, nu am reușit să trecem de zona cu capre, de la intrare, acel Petting Zoo, în care zeci de copii mângâiau/fugăreau alte câteva zeci de capre, urmați de alte câteva zeci de părinți obosiți, transpirați, exasperați (și captivi) în țarcul cu capre și copii… la Zoo Vancouver (pe numele ei complet, Greater Vancouver Zoo) a fost total diferit.

    Adică nu erau capre. În rest, ne-am împotmolit tot acolo. La intrare.

    Deci, ca să explic… imaginează-ți cum intri tu, așa, cu pas domol, ca un părinte nevinovat, plin de intenții bune, credul și optimist, după ce ai lăcrimat un pic la poarta la care ai plătit biletele și te-ai dezis total de instinctul tău de conservare, atunci când ți-ai deschis portofelul și reușești să te mai deplasezi, senin așa, câțiva metri (vreo 10)… și-apoi îl vezi pe EL.

    EL – în toată splendoarea lui. Și te oprești în loc pentru că pulsul îți crește la 300, ochii ți se fac maari, cât roata de rezervă de la mașină și parcă nu mai poți să vorbești. Ți se taie respirația. E minunat! E de-a dreptul hipnotic. E frumos ca un păun, doar că nu e păun. Și e MARE! Mare cât 10 elefanți, doar că nu e elefant! Și colorat! Colorat ca un papagal! Doar că nu e papagal. E…LOCUL de JOACĂ.

    Un loc de joacă în care vezi zeci de copii alergându-se în toate părțile, cățărându-se și chiuind fericiți și-ți dai seama că, în timp ce tu ți-ai ridicat maxilarul de pe jos, cu bombeul pantofului, al tău copil e deja acolo și chiuie mai abitir decât toți ceilalți la un loc.

    Apoi, privirea ți se îndreaptă încet, în timp ce picioarele măresc pasul, spre marginile locului de joacă, unde stau ciorchine, ca liliecii, părinții. Părinții cu copii între 1 și vreo 4 ani. Stau pe borduri, cu capul plecat în mâini și cu privirea fixă. Și te duci. Te duci să îngroși rândurile ciorchinelui.

    Am stat acolo vreo 2 ore, Lil’ Man nici gând să mai plece. Ce animale, ce Zoo. Copii! Joacă! E de înțeles, dar e și de plâââns, cu lacrimi mari, de crocodil (pe care nu am apucat să-l vedem, evident).

    După două ore de zbenguială în parc, se făcuse deja ora mesei. Noi, tot acolo. Dar nicio problemă! Oamenii de la Zoo prevăzuseră că, în cazul puțin probabil în care te-ar prinde prânzul (sau Crăciunul) acolo, ai nevoie de un restaurant. Așa că l-au pus fix lângă.

    Bun, tot e bine, luăm copilul, cu chiu cu vai, să-l așezăm la una dintre măsuțele în aer liber din vecinătatea locului de joacă și îl hrănim temeinic, imediat după ce îi schimbăm tricoul fleașcă de transpirație, de la atâta zbenguială, cu un altul cumpărat de la Magazinul de Suveniruri. Așezat fix lângă Restaurant. Asta doar așa… în cazul puțin probabil în care ți-ar transpira copilul de la atâta alergat la locul de joacă și ai avea nevoie de un tricou, la preț triplu. (Tricoaie n-aveau, am căutat. Doar tricou la preț triplu).

    Eram pe punctul de a renunța complet la ideea că vom ajunge chiar să și vizităm Grădina Zoologică, când… a venit vacanța cu trenul din Franța! Doar că nu era vacanța, era speranța și nu era Franța, era Canada. Ne-a salvat speranța… un trenuleț.

    Zoo Vancouver are un trenuleț care face turul grădinii zoologice. Ce bucurie pe noi! Hai că alegem varianta asta, cum Lil’ Man e deja mega obosit. Am învins! Reușim să vizităm, totuși, Grădina Zoologică înainte să plecăm acasă. Facem un ultim efort!

    Îl convingem pe Lil’ Man să lase locul de joacă și să mergem cu trenul, cum el e un mare amator de trenuri.

    Hai că n-a fost totul ratat! Oarecum. Cât de cât. Ne urcăm în trenuleț și sunt în măsură să vă raportez ce-am văzut noi la Zoo Vancouver:

    -Uiteee, maammi o giiiraa…. gâtul de la oo giiiraa…

    Capetele ni se rotesc, ca girofarul, în timp ce trenulețul nostru prinde viteză și distanță, cotește și se zgâlțâie din toate încheieturile. Dar tot mai vedem ceva!

    -Coada de de la o giiii..

    Ăăă, nu. Nu mai vedem nimic.

    Readucem capetele în poziția inițială, ca la mașina de scris a bunicului. Știți mașina aceea veche, de scris, căreia trebuia să-i împingi la loc capătul pe care avea rulată hârtia, ca să începi un alt rând? Ei, așa și noi. Alt rând.

    -Uuiteee, maami, un ceeeerb!

    Capetele, girofar, spre dreapta.

    -Coarnele de la un ceeeeerr… A fost un cerb, mama. Va trebui să mă crezi pe cuvânt.

    Ni se termină rândul, mașina de scris o ia de la capăt.

    -Uite, mami, un hipopotam….în apăăă! .

    Capetele, girofar spre stânga.

    -… Ia uiteeee cummm…

    Bâldâbâc, hipopotamul dispare, cât e el de mare, după un mega pietroi din apă și noi, cu tot cu tren, după crengile unor copaci.

    Pac, mașina de scris începe alt rând:

    -Ia uite, maamii, o zebră! Repede, repede! Uite-acolo!

    Capetele tuturor din tren, girofar la dreapta. Vedem în depărtare o zebră, în țarcul ei, cum galopează.

    -Uite ce dungi areee, vezi, mamaa? Dungi neegree și frunzeee! Frunze?!

    Zebra dispare, după o tufă prin fața căreia trece trenulețul nostru.

    Punct și de la capăt, mașina de scris revine în poziția inițială.

    Alte țarcuri sunt goale sau par goale, din trenulețul nostru. Crocodilul, rinocerul și ce-o mai fi fost.

    Lame, capre de munte, alți cerbi, căprioare. Le vedem, oarecum. Printre crengi de copaci, tufe înalte, garduri. Ne doare gâtul de la cât a funcționat pe post de girofar și mașină de scris. Trenulețul nostru are un traseu ca prin junglă. E frumos, vegetație luxuriantă, doar că nu se vede Zoo. În rest, e perfect.

    Trenulețul revine de unde am plecat, adică înapoi la câțiva metri depărtare de intrarea în Zoo și de locul de joacă. Acum însă e gol, toți copiii și părinții lor, învinși de sistem și de statul paralel (în sensul că stăteau în paralel cu copiii) au plecat spre casele lor. Lil’ Man nu mai e interesat de un loc de joacă pustiu și prinde imediat drag de animale. Vede un cal. De aproape. Și se urcă pe el fără nicio ezitare! Și calul îl lasă! Minune!

    Noi –  repede, o poză! În sfârșit, un animal care nu pleacă de lângă noi și nici noi nu mai avem șine ca să plecăm de lângă el.

    Lil’ Man se poate bucura în voie. Doar suntem la Zoo!

    Poză cu calul:

     

    (Dați mai jooos…)

     

    (Maaai joooooss….)

     

    (Și maai joooooss…)

     

    (Cel mai joooos…)

    Și…..

     

    ….Iat-o! 😀

    Cred că va fi nevoie, în curând, să fac o nouă rubrică pe blog, separată, în care să vă spun ce grădini zoologice N-AM mai vizitat.

    În rest, noi să fim sănătoși. Nu ne lăsăm învinși. Ca leii suntem! Ca leii, vă spun! 😀

     

  • Cum să reziști unui zbor lung cu avionul, când ai copil mic

    Cum să reziști unui zbor lung cu avionul, când ai copil mic

    Prima noastră experiență a unui zbor pe distanță lungă, împreună cu Omulețul nostru a fost acum două luni, adică atunci când ne-am mutat în Canada, la Vancouver. Până la momentul respectiv, cel mai lung zbor cu avionul fusese de 4 ore, București – Madrid. Și când te gândești că, pe-atunci, 4 ore mi se părea enorm… Vă dați seama că am intrat în panică, nu îmi puteam imagina cum vor trece 14 ore de călătorie… 14!!!… în total (dintre care 10 de zbor continuu) fără să o luăm razna! Și noi, și copilul. Mă și vedeam zgâriind hublourile avionului, pe sistemul: Opriți planeta, eu vreau să cobor!

    Dar, uite că, totuși, spre surprinderea noastră, călătoria chiar a fost ok. Am zburat, mai întâi, de la Madrid la Frankfurt, o călătorie de vreo 2 ore și jumătate iar apoi ne-am îmbarcat într-un uriaș cocoșat al Lufthansa (adică gigantul Boeing 747), unde am locuit vreo 10 ore și ceva. Zic, am locuit, pentru că exact asta a fost impresia noastră, după atâtea ore… parcă ne mutasem acolo. 😀

    Așa că, dacă aveți în plan o călătorie lungă cu avionul, iată câteva tips & tricks, care au funcționat la noi și ne-au ajutat să facem zborul mai ușor de suportat, ba chiar, culmea – plăcut! Nu-i ușor să călătorești 14 ore, cu un prichindel de trei ani și jumătate. E greu și pentru un adult, darămite pentru un copil.

    Primul sfat ar fi să căutați zborurile de noapte. Când copilul adoarme în avion, nimic nu e mai simplu. Din păcate, însă, noi n-am avut norocul ăsta, toate zborurile noastre au fost ziua. Ne-am trezit de dimineață și am ajuns tot dimineața la destinație.

    1) În aeroport

    -Căutați locurile de joacă din aeroport, dacă aveți o călătorie cu escală, așa cum am avut noi. Majoritatea aeroporturilor mari au astfel de locuri amenajate pentru copii, așa că, dacă aveți ceva timp, între curse, merită să mergeți cu cel mic la un astfel de loc de joacă.

    Se mai dezmorțește și el și îi dați ocazia să își mai consume din energie, până când vine iar momentul să vă urcați în avion, unde va fi nevoit să stea, din nou, pe scaun.

    Aici e spațiul amenajat pentru copii, din aeroportul de la Frankfurt, unde piticul nostru a tras o porție de joacă pe cinste, împreună cu alți copii, până când ne-am urcat iar în avion, pentru zborul cel lung, de 10 ore.

    -Valiza Trunki. Nu e chiar un secret valijoara aceasta, pe roți, la care poți atașa o curea, ca să o poți trage după tine, cu copil cu tot. Sunt sigură că mulți părinți o folosesc deja atunci când călătoresc cu cei mici, dar –  pentru cine nu știe încă de ea, iat-o.

    Este destul de încăpătoare. În Trunki i-am pus arsenalul de rezistat în avion + o pernuță și o pătură.

    Vă spun sincer, n-am fost foarte siguri, la început, dacă să o luăm sau nu, mai ales că nu e chiar ieftină și noi urma să avem încă două bagaje de mână, dar, până la urmă, am decis să o cumpărăm și nu ne-a părut rău deloc.

    Așa am mers prin aeroportul din Frankfurt, cu ăsta micu călare pe mini-dinozaurul lui. Și ce bine a fost! El a fost încântat! La fel și noi, pentru că am avut de parcurs niște distanțe deloc neglijabile prin aeroport, de la o poartă de îmbarcare la alta și, deși luasem cu noi și căruciorul, special pentru ca Gogoașă să aibă și el un loc în care să stea și să nu fim nevoiți să-l cărăm în brațe (are 16 kilograme deja, spatele nostru ne mulțumește pentru valiza-dinozaur!), am avut surpriza să constatăm că al nostru cărucior nu ne-a fost returnat, la ușa avionului, în escală, așa cum se întâmplă de obicei, ci transportat direct la celălalt avion. Ne-a salvat valiza-dinozaur.

    Iată și arsenalul de rezistat în avion, pe distanțe lungi:

    2) La bord

    -Salteaua care transformă scaunul avionului – în pat

    Nici nu pot să vă explic cât de utilă ne-a fost!  Este cel mai important lucru pe care l-am descoperit și l-am cumpărat pentru călătoria noastră cu avionul! A fost esențială! Vă recomand cu încredere să o luați! Chiar face diferența.

    Nu îmi pot imagina cum ar fi fost zborul nostru fără salteluța aceasta, care se umflă și pe care o așezi, la picioare, în prelungirea scaunului pe care stă cel mic. Transformă, practic, scaunul incomod al avionului, într-un pat, pe care cel mic se poate întinde și poate dormi liniștit (sau se poate juca), într-o poziție confortabilă și nu făcut ghem în brațele noastre sau atârnând jumătate pe picioarele părinților și jumătate pe scaun –  asta dacă ai norocul ca mânerele scaunelor să se rabateze.

    Noi am zburat pe niște scaune ale căror mânere nu se rabatau. Am cumpărat-o de pe amazon.es, o găsiți aici.

    Majoritatea liniilor aeriene acceptă genul acesta de salteluță gonflabilă, aâta vreme cât ea este folosită pentru scaunul de la geam sau cel din mijloc.

    E foarte ușor de transportat, ca dimensiuni –  e cam cât o umbrelă mai dolofană, strânsă în săculețul ei, așa că o poți pune, fără bătăi de cap, în bagajul de mână, nu ocupă mult loc. Odată ce avionul decolează și ajunge la înălțimea de croazieră, o umflați și o puneți pe jos, în prelungirea scaunului. Salteluța va trebui strânsă înainte de aterizare.

    Omulețul nostru a dormit, întins așa, vreo 3 ore, din cele 10 de zbor. Nu-i de ici de colo… să tai 3 ore din 10!

    În restul de 7 de ore, ne-au ajutat gentuțele:

    -Gentuța cu jocuri

    Am pus aici, o mulțime de jocuri și jucării, de dimensiuni mici, cât să încapă pe măsuța avionului și să poată fi strânse și transportate ușor. Omulețul nostru e în faza dinozauri, adică tot ce e cu dinozaur – e bun, așa că m-am conformat și am făcut gentuța conform cerințelor, având grijă ca măcar o jucărie să fie nouă. În geanta noastră, au fost noi: mini-puzzle-urile, un mic set de lego  și cărțile cu activități.

    Am folosit o gentuță transparentă, ca să putem umbla ușor în ea și să găsim repede ce căutăm iar în interiorul ei am pus un organizator pentru geantă, compartimentat, cu multe buzunare, astfel încât să separ lucrurile între ele și să nu fie nevoie să răscolesc tot, în căutarea unui anumit lucru. Organizatorul îl găsiți aici, (e foarte bun pentru gențile tip sac) iar gentuța transparentă, care vine într-un set de trei (de dimensiuni diferite) – o găsiți aici.

    Toate jucăriile au fost sortate și puse separat în punguțe mici (din acelea de congelat, care se închid) de la Ikea –  tot din motive organizatorice, ca să ne fie mai ușor să le scoatem și să le punem la loc.

    Conținutul gentuței noastre:

    -două mini-puzzle-uri, cu 12 piese fiecare;

    -un mini-lego, din ale cărui piese poți face trei jucării diferite: un castel, un tractor și un crocodil. Îl găsiți aici

    -set de păpușele pentru degete (de la Ikea): jocurile de rol sunt la putere în perioada asta iar animăluțele din setul de la Ikea sunt hit-ul verii la noi. 🙂

    -câțiva dinozauri mici;

    -o mașinuță;

    -o carte de colorat (nouă) cu carioci mess-free, adică niște carioci speciale, care nu colorează decât paginile cărții respective. Asta ca să nu ne trezim că trebuie să-l păzim să nu coloreze și scaunele și masa. I-am mai luat însă și câteva creioane cerate, pentru desen liber, pe hârtie.

    -două cărticele cu activități. În cazul nostru, cum funcționăm numai pe bază de dinozauri, au fost cu… ați ghicit, dinozauri. Normal.

    1)o carte de la Usborne, de desenat dinozauri, în care trasezi liniile ghidându-te după puncte; Noi am luat-o de aici.

    2)o carte-puzzle, care îți antrenează spiritul de observație, aș spune eu. Trebuie să depistezi niște personaje, care se ascund în fiecare pagină. În cazul nostru –  evident, dinozauri.

    Cartea se numește  Help! My dinosaurs are lost in the city! – și trebuie să vă spun că a devenit preferata lui. Bineînțeles că, la un moment dat, învață pe de rost fiecare pagină și nu mai trebuie să caute personajele, dar e la fel de amuzantă și azi… ca-n prima zi. O găsiți aici.

    –Cutiile cu slime: nu știu dacă știți de slime – e un fel de plastilină care însă nu se fărâmițează, nu pătează, nu rămâne lipită pe unde nu trebuie. La Madrid, de unde am plecat noi, e foarte la modă. E nebunie cu slime-ul ăsta, printre copii. Pe al nostru îl ține ocupat muuult, muuult timp! Nu știu să vă spun din ce e făcut, dar e non-toxic și asta e cel mai important.

    Am avut două tipuri de slime la noi: unul magnetic, care vine și cu doi ochișori din plastic (bine, la noi n-a mai rămas decât unul 🙂 ) și cu un cub metalic, asta pentru că slime-ul, fiind magnetic, se lipește de el și e bucurie mare pentru cei mici să vadă cum cubul e „înghițit”.

    Și un slime care e gelatinos, pe bază de apă.

    Nu eram sigură că vom putea trece de controlul de securitate având cutiile cu slime, dar uite că ne-au lăsat. Deci se poate. Gogoașă e pasionat de slime-uri. Își pune dinozaurii în el, îl face piscină, face tot felul de scenarii în care trebuie să îi salveze, fiindcă au rămas blocați acolo. Ce să vă spun, e o joacă întreagă, care poate ține mai bine de o oră! Îl ține foarte ocupat.

    -Jucăria-surpriză: Jucăria-surpriză nu se scoate decât în cazuri de urgență, doar de-asta e surpriză, nu? Atunci când chiar nu se mai poate și nu se mai poate. Nu contează ce e, poate fi un ou Kinder, important e să fie nouă și de dimensiuni mici și să fie… surpriză! La noi, jucăria-surpriză a fost un set de 5 figurine cu animăluțe (mici!).

    -Gentuța cu bunătăți

    Am folosit un bento lunchbox, se numește Yumbox și îl puteți găsi aici. E foarte bun, se închide etanș și are o mulțime de compartimente, în care îi poți pune celui mic tot felul de bunătăți, fără să se amestece între ele. Acum îl folosim pentru grădiniță.

    Nu vă luați, însă, după mine – eu, care, în general, îl feresc cât pot de dulciuri – de data aceasta, m-am întrecut pe mine. I-am pus cu nemiluita, din disperare, eram terorizată de zborul ăsta lung. Norocul nostru e că nu a mâncat decât un biscuit din toate dulciurile acelea, în rest nici nu s-a uitat la ele, fiindcă nu e obișnuit cu așa ceva. Eu le-am pus însă acolo, să fie, în caz de nevoie. Și a fost nevoie. Le-am mâncat noi, adică eu și tatăl lui Gogoașă. 😀

    Acum, însă, judecând la rece, atâta zahăr și un spațiu atât de mic precum avionul… egal o combinație nu tocmai ideală. Nu vrei un copil hiper-activ captiv pe un scaun din avion.

    Ce-a mâncat însă și l-a ținut ocupat au fost peștișorii cu cacao (de fapt, peștișorii sunt cereale de pus în lapte, dar sunt buni și de crănțănit), sticks-urile și o punguță (mică!) cu chips-uri simple. Tot junk-food, ce-i drept, dar complet inofensive față de zahărul din dulciuri. Oricum, să nu vă simțiți vinovate! Eu refuz să mă simt așa. Nu pătește nimic copilul dacă mănâncă o dată și crănțănele sau niște dulciuri. Important este să aibă ce să ronțăie și să îl țină ocupat acele multe ore de zbor, cu accent pe muuulte ore de zbor.

    E bine, însă, să îi luați și ceva mai serios de mâncare, un sandviș măcar, fiindcă orele de servit masa în avion ar putea să nu se potrivească cu orele de masă ale celui mic și ar fi bine să nu fie nevoie să așteptați și să depindeți de mâncarea din avion. Un copil flămând e un copil nervos și predispus la crize de furie. Nu vrem crize de furie în avion! Nu, nu, nu!

    Și, nu în ultimul rând, luați la voi:

    – O acadea. De ce e important să ai o acadea și să i-o dai celui mic: îl ajută la schimbările de presiune, la decolare și aterizare. Dacă e ocupat cu acadeaua, va ține gura deschisă și evităm, astfel, durerile de urechi. Eu i-am dat-o doar în acele două momente-cheie. E adevărat că nu este așa de ușor să i-o și iei, fără scandal, dar până la urmă am reușit să-i deturnăm atenția, așa că a fost ok.

    Desenele animate de la bord – soluția de avarie

    Majoritatea avioanelor care zboară pe distanță lungă au ecrane montate în scaune și programe de divertisment: filme, documentare, la care poți să te uiți, inclusiv programe pentru copii cu desene animate. Noi am încercat să evităm, cât mai mult posibil, situația asta, dar, dacă n-ai încotro, măcar o jumătate de oră din cele 10 de zbor, cel mic se poate uita la desene.

    E un mod foarte bun de a-i ocupa timpul, atunci când s-a plictisit de orice altceva, așa că n-am de gând să-l exclud din listă. Până la urmă, o călătorie de 10 ore cu avionul (plus încă 2 din prima cursă) nu e ușoară. Mai facem și compromisuri. 🙂

    Cât despre cum ne-am îmbrăcat: sfatul meu e să vă îmbrăcați ”în straturi”, adică tricouri, o cămașă sau un hanorac pe deasupra sau o bluză, ceva ca să aveți ce da jos în caz că e cald sau să puneți, în caz că e frig în avion. Câteodată, puteți să aveți surpriza de a vă simți ca și cum ați fi intrat într-un congelator, de la aerul condiționat din avion.

    Cât despre copii, e bine să aveți la voi și un schimb de haine comode, chiar pijama. Oricum, ar fi bine să-i îmbrăcați cât mai comod încă de la început. Noi am preferat pantaloni cu elastic, fără nasturi sau fermoare care să-l deranjeze pe prichindel. Am mai avut la noi un set complet de haine de schimb pentru el, în caz de ”accidente”, sticlă vărsată sau mâncare, plus un tricou pentru mine – din aceleași motive, în caz că „accidentele” ricoșează. 😀

    Aceasta a fost călătoria noastră. Lungă! Sper să vă fie de folos tips & tricks-urile noastre. Dacă vreți să aflați și care au fost primele noaste impresii, când am ajuns în Canada, la Vancouver, găsiți articolul aici.

    Zbor lin și cer senin să aveți, oriunde ați călători în lumea asta mare! 😀

  • Ziua în care ni s-a terminat norocul

    Ziua în care ni s-a terminat norocul

    Oameni buni, vă scriu din vârful unui morman de cutii. E bine aici, n-am ce zice. Aerul e rarefiat…. și parcă nici nu mai zăresc balamucul care tronează la poalele lui.

    Am cărat muntele ăsta din centrul Vancouver-ului și l-am reașezat într-un orășel de lângă metropola canadiană. Zic eu orășel, dar aici, nici orășelelor nu le lipsesc zgârie-norii. Am ales, însă, să stăm într-un mic ansamblu rezidențial, cu case din lemn și mult verde în jur.

    Etajele din nori nu ni se potrivesc și ne cam săturaserăm să ni se înfunde urechile de fiecare dată când urcam sau coboram cu liftul. :))

    La câțiva metri de terasa noastră avem o perdea de brazi. O pădure micuță, care camuflează orașul și îți dă senzația că trăiești în mijlocul naturii. Ne place. Mult. Orașul se numește Coquitlam și e la poalele unor munți adevărați, pe care, altminteri, muntele meu de cutii dă semne că vrea să-l concureze, deși eu mă împotrivesc din răsputeri!

    Dar nuuu, nu despre asta vreau eu să vă povestesc, ci despre cum am ajuns aici.

    În ziua în care am decis că vrem să stăm în căsuța noastră din pădure și nicio clipă în plus în apartamentul dintre nori… parcă s-au aliniat planetele, zău. Sau s-au dezaliniat. Știți genul acela de zi în care toate lucrurile care pot merge prost, merg infinit mai prost decât îți imaginasei tu că pot merge prost?! Ei, noi n-am știut cum este… până în acea Zi. Ziua în care ni s-a terminat norocul.

    Să vă povestesc. Am fost așa de disperați să ne mutăm mai repede în noua noastră căsuță din pădure, încât am decis că nu avem nevoie de paturi. O să dormim pe jos, hai, domne’, să dăm o șansă stilului minimalist al japonezilor. Până la urmă, dacă ei pot… de ce n-am putea și noi, nu? Mobilă încă nu aveam. Venea cu vaporul de la Madrid. (Fie vorba între noi, eu cred că a venit înot). De două luni tot venea și noi tot o așteptam.

    Eram pregătiți să facem mutarea, doar mobila ne mai lipsea. Și cutiile. Astea pe care stau eu acum.

    Aveam tot. Contract semnat, cheile de la casă și, în ziua cu pricina, cea în care am decis noi că nu mai rezistăm nicio secundă în plus în zgârie-norul nostru, trebuia să facem un drum până la căsuța din pădure fiindcă venea tipul cu internetul. Să-l instaleze. Să ne facă locul… locuibil. Vorba aceea, la paturi renunți, dar nu poți să trăiești fără internet! :))

    Și venirăm la căsuță, tipul cu internetul veni și el, instală ce era de instalat și plecă. Noi n-am mai vrut să plecăm. Bine, am plecat jumate și am rămas jumate, adică am lăsat toate lucrurile cu care veniserăm aici, în căsuța din pădure și am plecat să ne facem bagajele adevărate și să revenim hotărâți să încropim niște culcușuri pe jos. Ca japonezii.

    Bine, nu vă imaginați că eram foarte, foarte încântați de idee, dar perspectiva de a ne trezi dimineața și de a ne bea cafeaua de pe o terasă primitoare, înconjurată de brazi, în locul sticlei etalate de zgârie-nori a fost prea seducătoare și noi – prea nerăbdători.

    Bun, ne-am urcat în mașină și am gonit spre Vancouver, un drum de vreo 40 de minute cu mașina, la ore fără trafic de vârf. Am împachetat tot ce aveam și cînd să ieșim pe ușă… al meu soț primește vestea. A VENIT MOBILA!!! E în vamă, așteaptă să completăm niște formulare ca să poată fi încărcată și trimisă către noi. A venit mobilaa! Ce noroc pe noi! Exact în ziua în care am decis că, fie ce-o fi, noi ne mutăm în pădure!

    Așa o bucurie ne-a copleșit… eram în extaz. Uite, domne’, ce înseamnă să ai noroc. Norocul ne-a mai ținut două paragrafe din mailul care anunța că ajunsese mobila. După aceea, ni s-a terminat norocul.  Era joi, vama nu lucra vineri. Joi, vama avea program pînă pe la ora 16:00. Era 12:00. Timp ar fi fost. Al meu soț zice.. gata, dau o fugă până la ei, ce bine că suntem în Vancouver, duc formularele, semnez și aia e! Luni, marți, cred că avem deja toată mobila!

    Suuper! Doar că ne dăm seama că geanta cu laptopul, imprimanta și actele noastre rămăseseră în căsuța din pădure. Ok, trebuie să facem încă un drum până la căsuță, ca să putem printa formularele. Hai, că se poate! Să nu disperăm!

    O luăm iar din loc și gonim la căsuță. Ajungem la laptop, ajungem la imprimantă. Mulțumim încă o dată, în gând, tipului cu internetul. Hai că iar avem noroc! N-avem mobilă, dar avem net. Nu-i atât de rău! Eram pe punctul de a printa formularele când.. ce să vezi, iar ni se termină  norocul. Așa, brusc. Cablul de la imprimată a rămas în apartamentul din Vancouver.

    Ne uităm la ceas. Ora 13:30. Hai că e timp! Gonim în Vancouver, dăm o fugă până la apartament, printăm formularele și fugim la vamă. Înșfăcăm geanta cu laptopul și imprimanta și dăm să ieșim pe ușă când… Ați ghicit. Pac, ni s-a teminat norocul.

    -Unde sunt cheile de la casă?!

    -Nu știu, nu-s la tine?!

    -Nu, ți le-am dat.

    -Ba nu mi le-ai dat. Le-ai pus pe șemineu.

    – Ne holbăm pe blatul alb și gol al șemineului, singura piesă de „mobilier” din toată sufrageria. Adică singura suprafață plată pe care puteai pune lucruri, în afară de podea. Nicio cheie.

    Cotrobăim prin toată casa.

    Cum naiba poți să pierzi niște chei într-o casă goală?! Cum??

    Ora 13:40. Cheile nu-s. Ia-le dacă poți. Unde să căutăm?? Sub covor?! Casa e goală. N-are decât pereții, șemineul, plus buzunarele noastre întoarse pe dos, două genți răsturnate pe covor și un copil chiuind prin camerele cu ecou.

    Strig la ăsta micu:

    -Mai încet, iubitule, nu ne mai auzz…………

    Ninnoooniiinnnoooo, langaaaa, daaanga, laaanga dangaaaa! BIIPPP BIIPPP! Ninnooo-niiinoooo! Laaangaaa DAAANGAAA!

    N-apuc să-mi termin fraza către copil, cum că nu ne mai auzim om cu persoană, că un zgomot asurzitor, de alarmă, ne îngheață sângele în vene. Ne sângerează timpanele!

    Fug la copil, ca să îi pun mâinile la urechi.

    -CEEE EEE ASTAAAAA?!?! Ceee-i… aaastaaaa?? Strig la soț din cealaltă cameră.

    -Nu ȘTIUUUUU!!

    -CEEE??

    -AM ZIS CĂ NUUUU ȘTIUUUU!!!

    -O FI DOAR LA NOI??? O FI APĂSAT ĂSTA MICU PE CEVA ȘI A DECLANȘAT ALARMA???

    Ne apucă panica. Ne dăm seama că proprietarul ne-a zis că avem alarmă. Casa are alarmă. Dar unde e panoul de control?

    Căutăm disperați panoul

    -Auzii… și dacă îl găsim.. știi codul?!?

    -CEEE?

    -CODUL DE ALARMĂ, ÎL ȘTII? E SCRIS UNDEVA?

    -ĂĂĂĂ. NU, N-AVEM NICIUN COOOD!

    -DA’ PANOU AVEM??

    Nu e, frățică, niciunde. Nici urmă de panou! Pipăim pereții, ne învârtim de zeci de ori pe holul de la intrare, în sufrageria goală, iar pe hol iar în sufragerie. Nu e. Îmi vine să smulg toți perii covorului și să-i îndes în urechi, cu mâna până la cot. Unde e panoul?! S-o fi dus după cheile de la casă. Unde se duc cheile și panourile de control de la alarmă când se duc? Decât vă-ntreb. Decât.

    Simțim cum ne ies creierii prin timpane. De afară se aude și un clopot. Ăsta era ăla care făcea LAANGAA DANGAAA și-l auzeam noi din casă. Bate clopotul. Bate clopotul, frățică!!! Avem un clopot. Și bate!! Ce naiba e asta!? Alarmă în interior și clopot în exterior?! Ieșim afară din casă. Clopotul și alarma se aud în tot complexul.

    Domne, ce-am făcut, am declanșat alarma în tot cartierul?! Aoleu, na, ce intrare ne-am făcut. Și noi nu căutam decât niște chei….

    Iese o vecină-n prispă și dă cu ochii de noi. Doi adulți terorizați și un copil care râdea. Nu se știe din ce motiv. Poate de fețele noastre.

    Ne lămurim că nu e de la noi. E în tot complexul. E alarma de incendiu. Ah, e doar alarma de incendiu, nu e de la noi.  Răsuflăm ușurați.

    Aoleu, stai așa, incendiu?? E incendiu??? Domne’, eu înțeleg să ni se termine norocul, dar să-l terminăm pe-al tuturor, din tot cartierul? Nici chiar așa.

    Nu era incendiu, dar sărise o siguranță de la panoul de electricitate al complexului iar alarma se declanșează automat, în astfel de cazuri.

    Hai că ne-am mai liniștit. Măcar nu e de la noi. Oricum nu găseam panoul de la alarmă. Dar am găsit cheile. Erau în ușă.

    Intrăm înapoi în casă, un pic mai liniștiți dar la fel de surzi, ne luăm catrafusele și cheile și coborâm în parcarea subterană, la mașină. În lift ne întâlnim cu pompierii. Ne salutăm și ieșim în parcare.

    Pfiu, hai că am scăpat. Ne uităm la ceas. Ora 14:00. E timp. Hai că reușim să ajungem și să ne scoatem mobila din vamă, ca să o avem mai repede. Ce-o fi fost în capul nostru cu.. „să dormim pe jos, în stil minimalist, ca japonezii”. Ei, da, lasă să doarmă ei. Noi avem paturi!

    Îl instalăm pe ăsta micu în scaunul lui și ne punem centurile. Suntem pregătiți să fugim de aici. Urechile nu ne mai suportă. Nici noi pe ele. Al meu soț bagă cheile în contact. Gata, suntem ca și salvați. Când…

    Se stinge lumina în parcare. Beznă. Brusc.

    Ne uităm unul la altul. Doamne, acum ce-o mai fi?! … Nu mai contează, suntem în mașină, plecăm la vamă. Gata!

    Suntem în fața porții din parcarea subterană. Apăsăm disperați pe telecomandă ca s-o deschidem. Poarta – nici gând s-o ia din loc. Normal. N-are curent. N-are cureeent. S-a oprit curentul electric, de-asta stăm în beznă, în parcarea subterană și butonăm disperați o telecomandă rămasă fără obiectul muncii. Pompierii din lift trecuseră la treabă și opriseră curentul.

    Stăm și ne uităm unul la altul. Na, acum ce facem? Cum ieșim de-aici. Asta e, așteptăm. Oprim motorul și stăm în mașină. Ce rost are să ne întoarcem în zgomotul ăla infernal. Oricum și din parcare auzim sirenele, dar totuși parcă mai înfundat așa…

    După vreo 5 minute apare paznicul complexului. Un domn în vârstă, aplecat de spate, pe care scrie SECURITY. Fugim la el.

    -Domnule, cum poate ieși o familie din parcarea subterană, în caz de incendiu, cu mașină cu tot?

    -Habar n-am, ne zice. Doar pe scări cred se poate. Fără mașină.

    Aoleu. Nu, nu suntem pregătiți să renunțăm la visul cu mobila care ne vine foarte curând. Și paturile.

    Rămânem în mașină și în beznă.  Între timp, în spatele nostru se mai strâng vreo două mașini cu șoferii lor captivi. Ieșim din mașini să ne sfătuim iar al meu soț începe să inspecteze poarta parcării.

    Trebuie să existe o modalitate de a o acționa în lipsa curentului electric, nu? Nu putem crede că nu se poate.

    După încă vreo 5 minute, timp în care toți captivii din parcare pun la bătaie telefoanele mobile, drept lanternă, pentru al meu soț   (el fiind ăl mai înalt), reușim să evadăm. Meșterește el ce meșterește și decuplează ceva de deasupra porții… Evrika! Se aude un zbang și  poarta e deconectată, se poate ieși, deschizând-o manual. Împingem toți la poartă.

    Ne felicităm unii pe alții, dăm noroc, ne întoarcem în mașini și plecăm. Plecăăăm! În sfârșit, plecăăăămmm. Ora 14:30. E timp. Ne-a venit înapoi norocul.

    Gonim pe autostradă, grăbiți și muți. Și la fel de surzi. Încă ne țiuie urechile. E trafic, e aglomerat. O să ne ia mai mult să ajungem în Vancouver. Totuși, avem șanse să reușim. Când…. iar ne dă una în cap norocul și o ia la sănătoasa.

    Dăm de un ambuteiaj. Mai mult se stă, decât se merge. Asta n-ar fi nimic, dar ni se termină benzina. Ne trebuie o benzinărie. Urgent. Ieșim de pe autostradă și dăm iar de noroc. Îl cheamă Petro Canada. E ok, totul va fi bine. Alimentăm, ne luăm și o sticlă cu apă. E ok. Suntem bine.

    Mă mut în spate, ca să stau lângă flăcău. Pornim. Ăsta micu cere apă.

    Soțul îmi dă sticla cu apă a lui Gogoașă rămasă pe scaunul din față. E goală. Oau, a băut toată apa? mă mir eu, în sinea mea. Nu-i nimic! Norocul e de partea noastră, tocmai am cumpărat o sticlă cu apă! Îi umplu sticluța din dotare, îi dau și mă întorc la căutat zen-ul pierdut odată cu cheile, panoul de la alarmă, incendiul, cablul de la imprimantă…

    -Mama, fac pipi!

    Ok, trebuie să oprim. Rezolvăm problema, mă mut pe scaunul din față, lângă soț, ca să-mi pun tot aerul condiționat să-mi bată în față. E cald! Foarte cald! Cine-a zis că la Vancouver vara nu e vară, că e răcoare, greșește amarnic! Ne coacem! Zac cu toată fața băgată în aerul condiționat. Hmm, parcă e un pic mai bine.

    -Mama, mi-e foame!

    Ok, nu-i nimic, ne abatem de la drum doar câteva minute, suntem proaspăt evadați dintr-o parcare subterană rămasă în beznă – ce mai contează o oprire de câteva minute?! Îi luăm ceva repede și mănâncă în mașină. Nu mai suntem pe autostradă. Oprim în fața unui magazin și ies să îi cumpăr rapid un sandviș.

    Dar… ce răcoare s-a făcut așa, deodată! Vântul parcă e mai rece, îmi zic, în gând, când… îmi pun mâna pe spate și-mi pipăi tricoul. Sunt fleașcă. Pantalonii, tricoul… fleașcă. Sunt udă până la piele.

    Deschid ușa de la mașină ca să îi comunic soțului că, dintr-un motiv necunoscut, e ca și cum am făcut pluta pe spate și sunt leoarcă, așa că nu pot să intru în magazin.  Mi se scurg blugii pe picioare și îmi plouă din tricou la fiecare rafală de vânt. Mă uit la scaunul pe care am stat și misterul se risipește. Scaunul mașinii e fleașcă.

    Toată sticla cu apă a lui ăsta micu se vărsase pe scaun. De-asta era goală. Și eu m-am așezat confortabil pe el. În fine, asta e, lasă că mă usuc. Soțul cumpără ce trebuie iar eu mă mut înapoi, lângă flăcău, pe bancheta din spate. Aia uscată.

    -Îmi dai și mie sticla cu apă? îmi zice.

    -Sigur! Dau să o și desfac și i-o întind, doar că nu apuc să-i spun că n-am desfăcut-o de tot, așa că domnul Tata lui Gogoașă apucă sticla de dopul semi-desfăcut și o varsă pe el. Pe toată.

    Perfect! Ne potrivim de minune! Eu sunt fleașcă pe spate, el pe față!

    -Ei, poftim! Cum mă duc eu la vamă, acum! Arăt de parcă am făcut pe mine!

    Râdem. Mai mult de disperare. Tragem, însă, speranță că ne uscăm amândoi până ajungem la biroul vamal. Este, totuși, foarte, foarte cald. Și-acum parcă ne bucurăm un pic că aerul condiționat al mașinii noastre pare să nu facă față provocării.

    Deznodământul: Am ajuns, într-un final, la biroul vamal. Uzi, obosiți, surzi, cu nervii făcuți praf. Inerți la orice. Și dacă s-ar fi despicat pământul în două, nu cred că ne-ar mai fi păsat. Cel mult am fi scos un „He-He, make a photo” a la Veorica D.

    Mobila a venit, avem și paturile. Și toate lucrurile noastre care au călătorit cu vaporul. Iar eu am făcut o pauză și vă scriu acum, de pe mormanul meu de cutii. Nu-mi mai văd casa de ele. Dar sper că o voi regăsi curând. Și c-o să-mi placă iar, la fel de mult ca atunci când era goală.

    Vă las cu câteva poze, ca să mă înțelegeți de ce atâta grabă să fugim din centrul Vancouver-ului.

    Acesta este drumul spre casa noastră din pădure.

    Vedere de la pădurea din geam 🙂

    Exemplificat în poza de mai jos este complexul nostru. Cu clopot.

    Urați-ne succes! Escaladăm Everestul ăsta cartonat în următoarele zile! Și.. poate găsim și panoul ăla de la alarmă… (da, e încă un mister unde e). 😀

    (Nu vă arăt și partea cealaltă a casei, fiindcă nu vreau să vă sperii. Nu se vede nimic de cutii).

  • Ne-am mutat în Canada, la Vancouver; primele impresii

    Ne-am mutat în Canada, la Vancouver; primele impresii

    După o lungă tăcere, credeți-mă, însă, e o absență (bine) motivată, permiteți să raportez: ne-am mutat. Am schimbat țara. Și continentul. Suntem în Canada, la Vancouver, un oraș pe care încercăm să-l descoperim, pas cu pas, de vreo două săptămâni, de când am ajuns aici. Ne-a luat ceva să ne revenim și din șocul schimbării fusului orar. Și nouă, și lui Gogoașă. Nu-i ușor să-ți vină să stai treaz toată noaptea și să dormi toată ziua. Am plecat într-o zi de vineri, dis de dimineață și am ajuns tot vineri, pe la ora prânzului. Practic, cele 14 ore de călătorie au dispărut în neant. Pentru noi, timpul aproape că a stat în loc. A fost ca și cum am fi prins o coadă normală, în trafic, dinspre Sinaia spre București, un drum de câteva ore. Un mizilic!

    Să fi traversat noi ditamai Oceanul? Ne zgâim la ceasuri, într-o lumină caldă și leneșă, de început de weekend. în timp ce ne așteptăm bagajele, în aeroportul din Vancouver. Nu pare! Suntem la capătul lumii. Iar la capătul lumii, capeți ziua înapoi! Așa… ca un premiu pentru cine s-a încumetat să străbată atâția zeci de mii de kilometri.

    Și e frumos tare la capătul lumii! Canadienii ne-au uimit, încă din prima clipă, de când am pășit pe pământul lor. Pe lângă faptul că ne-au dat timpul înapoi :))) … Sunt niște oameni deschiși, extrem de prietenoși, cu mult simț al umorului și, aș spune – politicoși, dar nu e chiar cel mai potrivit cuvânt. Politicoși – sună cumva rece iar ei nu sunt deloc așa, cel puțin nu aici, în Vancouver. Nu bag mâna în foc pentru zona franceză, nu știu cum sunt oamenii de acolo, dar am auzit că n-ar fi chiar cei mai calzi și mai primitori cetățeni ai planetei. Ei, aici, în Vancouver, oamenii sunt nu politicoși, ci cu foarte mult bun simț și cu o amabilitate dezarmantă.

    Vancouver – Primul contact cu extratereștrii de la capătul lumii

    -Are you waiting for a cab? (Așteptați un taxi?) ne întreabă o doamnă cu părul blond-alb, îmbrăcată lejer în jeanși, la care a asortat o jachetă cochetă, căreia i-a suflecat mânecile. E o amiază caldă la Vancouver, 22 de grade arată termometrul din fața aeroportului,  iar noi așteptăm, afară, pe o băncuță, să ne vină taxi-ul. Avem nevoie de o mașină mare, una uriașă, în care să ne încapă cele câteva…  doar 6!!! bagaje imense de cală și două de mână, plus cărucior, plus noi, plus copil. Pentru asta, avem nevoie de o companie de taxi specială, una care ne va duce cu o basculantă în centrul orașului. Glumesc. Dar parcă nu prea. Una care dispune de mașini maari. (Și Doamne.. ce mașini mari. Uriașe!)

    -Yes, we are, îi răspund. Ne uităm amândouă la ceas, Mai schimbăm două vorbe, cât să ne lămurim cam de când așteptăm.

    Se ivește primul taxi, mă uit la doamna cu părul alb-blond care stătea de vorbă acum cu soțul ei și o întreb, deși știu că noi am fost primii acolo… I am not sure, were you guys here first? Is it our cab or yours that just arrived? (Nu sunt sigură, ați fost primii aici? E taxiul nostru acesta sau al vostru?)

    -I’m pretty sure you were here first, but even if you weren’t, you’d still be taking this cab! Lil man over there looks very tired! Where did you guys fly in from? (Sunt destul de sigură că voi ați fost primii și chiar dacă nu ați fi fost, tot voi ați fi primii! Omulețul vostru pare tare obosit! De unde veniți?

    -Madrid, îi spun.

    -Aaah, atunci se explică! Urcați repede în taxi, lil man are nevoie de somn!

    Le mulțumim, adevărul e că… și lil man și noi… avem nevoie de somn. Ziua asta de vineri are mai multe ore decât putem noi duce și oricât de mult ne-am dori să o trăim de două ori, la maxim, a doua aceeași vineri ne-am dori s-o petrecem simplu: sforăind.

    Șoferul basculantei care joacă rol de taxi coboară ca să ne ajute să încărcăm „firavele” noastre 6 bagaje de cală plus două de mână, plus cărucior, în portbagajul monstruos al mașinii sale, în care sunt aproape sigură că ar încăpea și o sufragerie, cu puțin efort. Sau o garsonieră. Mai mică.

    Soțul doamnei cu păr alb-blond începe să râdă și ne întreabă, în timp ce se repede să ne dea o mână de ajutor: are you guys sure you have enough luggage?

    Ne oprim cu toții și începem să râdem cu poftă. Șoferul de taxi, un indian înalt, cu ochelari de soare și mustață, îi asigură că se poate și mai mult de atât. A văzut el.

    Eu, încerc să mă scuz (dar sunt un pic invidioasă în sinea mea, măcar să fi bătut vreun record de bagaje ceva…). Dau vina pe lil man.

    -Da, știți, cu un copil e greu… nu știi niciodată de ce ai putea avea nevoie, așa că am împachetat toată casa! (Normal că am împachetat toată casa, urmează să locuim aici și nu, nu ne-a încăput TOATĂ casa în cele 6 bagaje de cală, avem cutii și mobilă ce urmează să ne ajungă cu vaporul. Cele 6 bagaje sunt practic ce n-a mai încăput pe vapor, pe motiv că se scufundă:)) Dar, e o conversație prea lungă pentru cele câteva minute pe care le mai avem la dispoziție înainte să ne urcăm în mașina basculantă).

    -Și sunt sigură că bagajele sunt doar pentru o săptămână, nu? îmi spune doamna cu păr alb-blond, râzând.

    -Astea? O săptămână?? Nuuu, sunt pentru două zile. Strictul necesar pentru weekend!, îi răspund eu.

    Un bagaj se prăvălește pe jumătate afară din mașină,  dar nimeni nu-l bagă în seamă. Suntem ocupați să ne recuperăm respirația printre hohotele de râs. Șoferul taxiului basculantă îl reperează până la urmă și îi dă un ghiont mai vânjos, ca să-și reia locul regulamentar printre celelalte bagaje. Împinge cu zvâc și căruciorul și gata, suntem pregătiți să urcăm în mașină.

    -Bye, bye, ne-a făcut plăcere să vă cunoaștem! îmi strigă doamna cu păr alb-blond,… get some sleep lil man!

    O asigur că și nouă și că lil man o să sforăie primul, în mașină, imediat cum îl urc.

    Și-am plecat.

    Despre aer și apă

    Stăm în centrul Vancouver-ului, în downtown și asta, în sine, este o super experiență. N-am văzut în viața mea atâția zgârie-nori la un loc, parcă nu se mai termină, în timp ce, pe lângă ei, ici și colo, păzite strașnic de câte o perdea verde – mini-păduri în miez de metropolă, se ițesc căsuțe cochete, multe din lemn, cu terase și balcoane împovărate de flori.

     

    Sunt rupte din alt film, parcă au fost construite în propria lor poveste paralelă, care nu are nimic de-a face cu mega orașul ce își etalează clădirile pînă la nori, în toate direcțiile. Au, mai degrabă, ceva din aerul pitorescului Provence, plin de lavandă, leandri și cicade. Și totuși aerul… aerul în sine, nu seamănă cu niciun aer pe care l-am respirat până acum.

    E un aer sărat, de munte. Sună ciudat, nu? Dar chiar așa e. Orașul ăsta e înfiripat între ocean și munți. Iar oceanul este atât de aproape de munte, încât pe maluri i-au crescut brazi. E ciudat. E altfel. E frumos. Și nu cred (sau măcar sper) să mai avem nevoie vreodată, cât timp vom sta aici, de aparatul nostru de aerosoli pentru Gogoașă, devenit pe pământ canadian… Lil man.

    De ocean și de peisajul acesta ne despart câteva străzi. O plimbare scurtă pe jos și lași în urmă zgârie-norii, ca să te bucuri de frumusețea asta încă sălbatică, în ciuda ambarcațiunilor de agrement din port și a zecilor de hidroavioane, destinate turiștilor curioși să vadă de sus orașul, și oceanul, și munții laolaltă.

    Și, dacă tot am vorbit de aer, canadienii țin la aerul lor, o veste proastă pentru fumători: în Vancouver nu se fumează, pe nicăieri. Nici în restaurante, nici la terase, nici în parcuri. Nu ai voie să fumezi la o distanță mai mică de trei metri de orice intrare sau geam. Există câteva zone, ici și colo, prin oraș, unde sunt instalate scrumiere stradale. Dar sunt rare, foarte rare. De altfel, costul unui pachet de țigări ajunge la 15 dolari.

    Vancouver se mândrește cu cea mai bună apă potabilă de la robinet din lume! Autoritățile de aici au investit enorm în instalațiile de filtrare și curățare a apei, după ce la începutul anilor 2000, canadienii ajunseseră să cumpere cantiăți uriașe de apă îmbuteliată. Principala îngrijorare a fost că reciclarea sticlelor din plastic ar fi devenit o problemă, din cauza cantității lor uriașe iar aici reciclarea e unul dintre cele mai importante subiecte pentru autorități.

    Toată lumea trebuie să recicleze. Nici nu ai cum să arunci altfel gunoiul, așa că trierea lui o faci tu, încă de acasă: hârtii la hârtii, plastic la plastic și tot așa. Resturile alimentare nu se aruncă la gunoi, în afara câtorva excepții, de genul pliculețelor de ceai… pe care nu ai cum să le deschizi, ca să separi ceaiul de hârtia care îl conține. Resturile alimentare se aruncă în chiuvetă, o chiuvetă specială, la care pornești un tocător încorporat, care o macină și o lasă să se ducă mai departe. Străzile sunt extrem de curate, deși abia găsești câte un coș de gunoi. Ideea este ca fiecare să țină ce are de aruncat până acasă, unde să poată sorta pentru reciclare. Nu se aruncă la grămadă, în coșurile de gunoi stradale.

    Restaurantele

    În prima săptămână aici, ne-am simțit turiști. Încă mai avem sentimentul acesta, că suntem doar în vizită pe-aici și probabil că va mai stărui o vreme. Am luat la pas străduțele de pe lângă locuința noastră temporară, din centrul orașului și am încercat restaurantele locale. Am descoperit câteva străzi pline ochi de restaurante, aranjate care mai de care mai cochet și mai primitor, cu terase mari, încălzite. N-or avea canadienii vara madrilenilor dar asta nu-i împiedică să-și petreacă serile la terasele restaurantelor. Niște aparate uriașe care suflă aer cald reușesc să transforme serile lor răcoroase de iunie în oaze de căldură. Cine e mai friguros din fire, poate oricând să se adăpostească sub o pătură călduroasă. Pe scaunele și canapelele teraselor sunt așezate frumos, pături, pentru doritori.

    Vă spuneam că nouă ne-a luat ceva ca să ne obișnuim cu fusul orar și din cauza asta, Lil Man dormea mai tot timpul. La una din terasele acestea am poposit noi într-o după-amiază ca să mâncăm ceva… și, cum ne-am nimerit să stăm, extrem de confortabil, pe o canapea, Gogoașă, cum a dat de moale, și-a făcut culcuș între pernuțe și a adormit instantaneu. La masa de lângă noi, de șase persoane, niște canadieni vorbăreți și corporatiști își povesteau ziua de la serviciu.

    -Oh, ce mi-aș dori să fiu în locul lui! Să pun capul jos și să dorm de câte ori simt nevoia! ne spune unul dintre ei.

    -Lil man, poftim și o păturică, se pare că n-au destule în seara asta, ia-o pe a mea, pari să ai mai multă nevoie de ea decât mine! adaugă el, râzând.

    Îi mulțumim canadianului corporatist în numele lui Lil Man, care sforăia dus, îl acoperim cu păturica și ne întoarcem nasurile în farfuriile noastre. Vreau să vă spun că eu habar n-am avut că, de fapt, somonul are culoarea roșie! Este roșu ca focul! Asta am comandat și vă jur că primul meu gând a fost că o avea ceva colorant… doar eu știam că somonul e rozaliu palid spre portocaliu șters. Ei, nu, somonul este de culoarea roșu aprins.

    N-am mai apucat să-i fac poză… am făcut alteia, un surf and turf, carne de vită și fructe de mare.

    Nu am dat de un restaurant, aici, până acum, unde să nu ne placă mâncarea. Vorba aceea, curcubeu pe cerul gurii. Este absolut delicioasă! Partea mai puțin bună este că e foarte scump. Cel puțin în downtown, te doare card-ul, un pic, la plecare. O masă pentru doi (împărțită la trei, cu Lil Man)  plus băuturile, poate ajunge rapid la 100 de dolari canadieni, cu bacșiș. Acesta din urmă este și el trecut pe factură, se impozitează. Atunci când plătești cu cardul, poți alege cât la sută din sumă vrei să-i lași celui care te-a servit. În general, minimul este de 15% iar opțiunile care îți apar, automat, la plată sunt 15%, 20% sau 25%. Civilizat. Scump, dar civilizat.

    Parcurile

    Parcuri sunt peste tot iar pe faleza oceanului spațiile verzi vaste se întind pe zeci de kilometri. Canadienii stau tolăniți pe iarbă, copiii aleargă și se joacă cu mingea iar gâștele sălbatice se plimbă nestingherite printre trecători. Locurile de joacă, deși nu abundă în downtown, sunt totuși suficiente pentru familiile cu copii care locuiesc aici. Partea aceasta a orașului nu este chiar o zonă preferată de familiile cu prichindei, care, în general, se reorientează spre orașele ce împrejmuiesc Vancouver. Downtown e o zonă de business, prin excelență.

    Majoritatea celor care îi bat străzile sunt corporatiști, tineri veniți la studii aici și turiști. Mulți, mulți turiști. În parcuri, diversitatea oamenilor care și-au făcut o casă din orașul canadian este și mai vizibilă. N-am văzut lume mai pestriță decât în Vancouver.

    La locurile de joacă, pe lângă engleză, se vorbesc toate limbile pământului. Indieni, chinezi, români, pakistanezi, sud-americani, britanici, irlandezi, ucrainieni, ruși, americani, toți și-au găsit, pe pământul canadian, un loc sub soare. Lil man a avut ocazia să vorbească în toate cele trei limbi pe care le cunoaște. Vorbea în română cu un băiețel ai cărui părinți erau din Târgu Mureș, în spaniolă cu un proaspăt prieten sud-american și în engleză cu o frumoasă fetiță blondă, venită cu părinții aici tocmai din Rusia. Vancouver este, înainte de toate, un oraș caracterizat prin diversitate. A fi străin, imigrant, în Vancouver, nu e deloc ieșit din comun.

    Am fost surprinsă să văd că, la 18 grade Celsius, copiii se joacă îmbrăcați numai în tricou și, mulți dintre ei, erau în picioarele goale. În comparație cu ei, noi parcă am fi venit la Polul Nord. Deși nu aveam decât câte o geacă subțire pe noi, tot păream super înfofoliți pe lângă ei.

    Așteptăm acum să vedem cum o fi vara canadiană. Va fi o schimbare plăcută după verile toride spaniole, unde te coci, în suc propriu, la 45 de grade Celsius, la umbră. Aici, temperaturile ajung la maxim 30 de grade Celsius. Plăcut. Cât să poți sta afară și în miezul zilei, fără să te ia cu leșin, zic eu. Vancouver este, de altfel, cel mai cald oraș din Canada.

     

    Aș mai avea multe de povestit dar mă opresc aici și las restul pentru o altă postare pe blog. Altfel, risc să scriu un roman. Vă mai spun doar că acum locuim într-un zgârie-nori, la etajul 26 și nu credeam că este posibil să ți se înfunde urechile ori de câte ori cobori cu liftul, la parter. Și nu e glumă, serios, chiar asta ni se întâmplă! 😀

    Ce-aș mai vrea neapărat să adaug este că, zilele acestea, stăteam și mă gândeam cum am devenit, noi, așa păsări călătoare. Ne-am luat lumea în cap într-o zi și iată că viața ne poartă pe drumuri nebănuite. Adevărul este că odată ce ai decis să părăsești România, odată ce te-ai hotărât că țara ta, singura în care îți auzi limba pe toate străzile, nu are cum să-ți mai fie casă, în ciuda faptului că ea va fi mereu „acasă”, nici nu mai contează pe unde hoinărești prin lumea asta mare. (Despre motivele plecării noastre din țară, am scris aici De ce am plecat când n-am mai stat.)

    A fost Madrid, acum este Vancouver… și cine știe pe unde ne-or mai purta pașii. Suntem noi și toată lumea asta mare, care așteaptă să fie descoperită.