Ioana Boca – Zori de Zen

Autor: Ioana

De ce am plecat când n-am mai stat

Am plecat din România la mijlocul lui 2016, încărcați de bagaje și de speranță că facem alegerea corectă pentru noi și mai ales pentru copilul nostru. Acum, la aproape un an de când am făcut pasul acesta major vă spun, cu mâna pe inimă, că nu mi-e dor de nimic. Locuim la Madrid, un oraș cald, civilizat și prietenos, în care oamenii n-au nervii întinși pe arcuri. Nu zic că e perfect. Nu este. Dar este un loc în care se poate trăi decent.

Aici, sistemul de învățământ nu este la cheremul oricărui vremelnic pus șef la Educație, programa nu se schimbă odată cu guvernanții, aici școlile au profesori care nu sunt umiliți și care își tratează elevii cu respect, aici sunt autostrăzi, spitale, sisteme informatice puse la punct și cu ajutorul cărora poți rezolva orice treburi ai în relația cu autoritățile, fără să stai la cozi și să te închini pe la ghișee. Și, poate mai important decât orice altceva, aici sunt spitale în care oamenii tratează oameni, cu respect, cu empatie, cu normalitate în definitiv.

Aici există asigurări de sănătate private. Asta înseamnă că plătești lunar o sumă și beneficiezi de toate serviciile medicale de care ai nevoie pentru tine și familia ta (de toate, da? nu abonamente pentru niscaiva analize și consultații, așa cum se procedează pe la noi… ), în niște spitale care arată ca hotelurile, cu doctori care își fac treaba și cu asistente care nu își cos buzunare suplimentare la halat (evident că și la noi există excepții, nu zic că sunt toți așa, dar excepția de la noi este regula aici). Vă spun despre spitale și despre servicii medicale pentru că noi de asta am avut cel mai mult nevoie, din păcate, de când băiețelul nostru a început grădinița. Și, Dumnezeule! Ce diferență uriașă este între ce e la noi și ce e aici, în privința serviciilor medicale!

Îmi amintesc, cu groază, ce am pățit eu, însărcinată fiind în luna a opta, când am ajuns la urgențe, la Spitalul Universitar. Aveam niște dureri de mijloc îngrozitoare, din cauza cărora nu mai eram în stare nici să merg până la baie fără să urlu. Ei, bună decizie am luat. Am plecat de la Spitalul Universitar fiind alt om. Unul care a jurat că va fugi din țara asta ticăloasă cu prima ocazie. Am stat cinci ore, în picioare, (nu vă spun cum am reușit …) sprijinind pereții prin fața diverselor uși. Să vă descriu sentimentul de disperare care mă cuprinsese?! Și de durere. Abia mă țineam pe picioare, ajutată de soț iar ei mă trimiteau să merg așa.. cătinel, cătinel… de la unii la alții, de la un cabinet la altul, unde mi se lua, în continuu, tensiunea. Și cam atât. Cu asta m-am ales, la urgențe, la spitalul Universitar. Am înțeles, mai târziu, din discuția cu medicul meu ginecolog – o femeie minunată, printre puținii medicii adevărați de la noi – că am făcut foarte rău că m-am dus la Universitar. „Ăia nu se ating de gravide. Sunt speriați de bombe, zici că sunteți ouă Kinder cu surprize!” asta mi-a zis. Am plecat, așadar, după cinci ore de sprijinit pereții, timp în care am primit un singur diagnostic (a fost și ultimul cabinet căruia i-am sprijinit pereții de pe hol), de la neurologie – „probabil e sciatică, trebuie să stați în pat”. I-am mulțumit doctorului care mi-a spus asta după cinci ore de stat în picioare și am plecat acasă. Să stau în pat.

Inițial, mi se păruse civilizat. Era prima mea „vizită” la spitalul Universitar și m-am bucurat sincer să văd că oamenii fac triaj la intrare. Partea civilizată a început și s-a terminat, însă, tot acolo. Mai departe, am fost trimisă să mă descurc singură, către ginecologie. Eu eram caz cert pentru scaun cu rotile, dar n-am avut parte. În schimb, portarul ne-a cerut șpagă, pe față, ca să-l lase pe soțul meu să bată, împreună cu mine, holurile spitalului și să mă ajute să ajung acolo unde m-au trimis, în condițiile în care eu abia reușeam să merg. Nu zic, erau oameni în situații mai grave decât a mea. Un bătrân întins pe-un pat cu rotile, în stare de semi-conștiență, fusese lăsat/ uitat pe un culoar. Timp de două ore, cât am așteptat eu ca să intru la primul doctor, asistenți, infirmieri, medici care se perindau pe holul ăla nu au făcut altceva decât să împingă patul omului mai încolo, ca să-și facă loc să treacă. Când venea unul și împingea patul la peretele din dreapta, când altul îi făcea vânt către peretele din stânga. La un moment dat, un doctor mai supărat așa, cum îi stă bine unui doctor, l-a împins vânjos până a ajuns patul cu omul în dreptul ușii de la lift. Din lift au ieși niște asistente care au împins iar patul de perete și atunci una dintre ele a urlat blând: „Băăă, cine l-a lăsat pe ăsta aici? Al cui e?!”. Evident, n-a primit niciun răspuns, că doar nu era nimeni prin preajmă, doar pacienți care sprijineau pereții, așa ca mine, văitându-se și gemând, așteptând o minune. Adică să se deschidă ușile cabinetului. Săracul om abandonat în patul de pe culoar avea ochii dați peste cap și gemea și el ușor. Când am plecat eu, târâș-grăpiș, spre următorul cabinet la ușa căruia să mă apuce disperarea, omul ăla încă era împins de colo-colo, de toți pereții.

De ce trebuie să fie totul atât de greu, de umilitor, de complicat? De ce la noi nu se poate altfel? De ce totul trebuie să fie o luptă? M-a apucat așa o silă de țara asta, care nu se mai face bine, de oamenii ăștia (mulți, prea mulți) care au uitat să mai fie oameni! E prea multă mizerie și n-are cine să facă curat.

Așa că, draga mea România, te-am părăsit. Te-am părăsit pentru că nu te pot salva, pentru că te-au căpușat penalii, plagiatorii și nesimțiții și mai ales pentru că n-ai ce oferi copilului meu, pentru că nu te văd revenindu-ți vreodată sau cel puțin nu în timpul care mi-e dat mie și copilului meu pe acest pământ. Te-am părăsit de frică să nu ne ucizi în spitalele tale infecte, în care colcăie bacteriile, șpăgile și șpăgarii, te-am părăsit pentru că nu vreau să bag plicuri în buzunare toată viața, nici la medic, nici la școală, nici nicăieri, doar ca să obțin un tratament normal. Te-am părăsit pentru că vreau să-l învăț altceva pe copilul meu despre viață, pentru că îl educ să fie blând, generos și bun și-mi dau seama că vreau să-l învăț să fie fix invers decât cum ar avea nevoie ca să „se descurce” într-o astfel de țară. Vreau să-l învăț să fie încrezător și optimist, așa că am plecat, de teamă să nu-i strivești visele și să-i smulgi aripile pe care vreau să i le construiesc.

Și te-am mai părăsit pentru ceva, Românie, te-am părăsit pentru că, de la distanță, pot să te iubesc. De la distanță nu ți se mai văd poalele fustei roase de molii și nici basmaua petrecută peste gura fără dinți. Nu ți se văd nici mizeriile de sub preș și nici guzganii rozalii care îți rod coada de la mătură. Nu ți se văd nici șirurile interminabile de mașini, sufocate pe șoselele tale mici și înguste, nu se văd nici șoferii care înjură și te înjură, în timp ce mai îmbătrânesc câțiva ani stând pe la vreun semafor. Nu ți se văd nici cei câțiva kilometri de autostradă construiți în 20 de ani și nici penalii, netoții și netrebnicii care te conduc de atâția zeci de ani. De la distanță, tot ce văd e copilăria mea și oamenii dragi rămași acolo. Și asta pot să iubesc.

Te-am părăsit, Românie, ca să te pot iubi în continuare și-aștept să mi se facă dor de tine. Încă aștept.

20/07/2017
Hai să ne lăsăm copiii să mai și greșească

Voi fi întotdeauna adepta stilului de educație a copiilor cu blândețe. În mintea mea, nu există, de fapt, alternativă la modul acesta de a-ți educa puiul. Nu pot concepe niciun fel de „disciplinare” a copilului care prespune să-l faci să sufere, să-l pedepsești, să-l șantajezi, de bătaie… nici nu mai zic, mi se face rău numai când mă gândesc… Zilele trecute, am asistat, pe când eram în parc, cu micuțul meu, la o scenă care m-a marcat. O mămică își certa băiețelul, care avea vreo doi anișori, fiindcă, în încercarea lui de a-și scoate singur sticla cu apă din buzunarul exterior al căruciorului, dărâmase și un pachețel desfăcut cu biscuiți, care se împrăștiaseră pe jos și alte câteva lucrușoare îndesate acolo. S-a dat o luptă între mamă și copil pentru sticla aceea de apă, băiețelul insistând s-o scoată singur de acolo, în timp ce mama insista să i-o dea ea (în mod evident, îi era frică să nu răstoarne și restul lucrurilor, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat, dar mai mult pentru că se luptaseră unul cu altul, trăgând de buzunarul căruciorului în toate părțile). Evident, a urmat un tantrum: plânsete, tăvălit pe jos, ceea ce a accentuat la maxim și frustrarea mamei, care a început și ea să țipe la copil, în timp ce aduna biscuiții și lucrurile împrăștiate pe jos.

Dar de ce? De ce să îi oprim din a face lucrurile și singuri, dacă ei asta își doresc? Sigur, o să mai și greșească, o să răstoarne, o să facă mizerie, o să strice, dar așa vor învăța. Și-apoi, pe cine ajută dacă noi facem toate lucrurile pentru ei?! Sigur, câștigi timp, tu îi dai/faci/pui/ștergi mai repede decât micuțul tău. Dar pe el cu ce îl ajută?! Ce învață din asta?

Hai să nu îi certăm dacă fac mizerie, dacă își varsă pe jos paharul cu apă sau își răstoarnă farfuria, din greșeală. În schimb, să le oferim șansa să învețe ce să facă atunci când se întâmplă astfel de lucruri. Un copil de doi ani este perfect capabil să șteargă singur sau împreună cu tine apa vărsată dintr-un pahar, care s-a răsturnat pe masă, de exemplu sau să adune bucățile de mâncare căzute pe jos și să le arunce la coș (sigur, trebuie să avem grijă ca nu cumva să decidă să ia masa, în continuare, de pe jos, în loc să arunce la coș). Dă-i un șervețel și arată-i ce trebuie să facă.

Fiecare greșeală e o șansă să învețe ceva nou. Știm cu cât entuziasm imită cei mici gesturile noastre, în general, atunci de ce nu i-am lăsa să ne și ajute, cât pot ei, la treburile casei, de exemplu. Cele potrivite pentru vârsta lor, desigur. De exemplu, să ștergem masa din bucătărie împreună, să dăm cu mătura sau cu aspiratorul. I-a căzut bucățica de măr din mână? Nu te grăbi să o faci să dispară. În schimb, arată-i lui că trebuie să o arunce la coșul de gunoi și lasă-l să facă asta singur. Va fi încântat! Picii noștri pot deveni ajutoare de nădejde pentru noi, părinții. Bineînțeles, n-o să-i punem să spele geamurile, să facă piața sau să ducă gunoiul, dar la vârsta de doi ani pot duce și ei la îndeplinire, cu succes, diverse sarcini. Lucrurile pe care noi le considerăm banale, pentru ei sunt extraordinare și le vor îndeplini cu mare bucurie! Cel puțin acum… probabil, la 18 ani, când vor duce gunioul, n-o vor face cu prea mare entuziasm…

Și dacă tot îi lăsăm să mai și greșească, în încercarea lor de a face lucrurile singuri, să încurajăm dorința lor de independență. Să-i lăsăm să-și facă singuri sandwich-ul, să-și ungă singuri felia de pâine cu miere, să taie bucățile de fructe (cu un cuțit potrivit, care să nu fie periculos, desigur), să-și pună farfuria îm chiuvetă, la spălat. Să-i lăsăm să o și spele! Să îi învățăm să strângă singuri după ei, să-și pună jucăriile la loc, să facă curat dacă au făcut mizerie (așa cum pot ei), niciodată nu e prea devreme pentru a începe să învețe lucrurile acestea, mai ales că lor le place atât de mult, fiindcă te-au văzut pe tine făcând toate astea și-și doresc să le poată face și ei. Este vârsta la care, mai mult ca niciodată, copiii noștri își manifestă dorința de a face lucrurile și singuri, fără ajutorul nostru. Să-i lăsăm!

Așa că hai să facem noi un pas în spate, pentru ca ei să facă mai mulți pași înainte. Știu, ne-am obișnuit să facem totul pentru ei, dar omuleții aceștia mici, nu numai că sunt perfect capabili să facă lucrurile și singuri, își și doresc lucrul ăsta din tot sufletul lor! Să-i lăsăm să fie liberi să învețe, să exploreze și să mai și greșească – da. Hai să-i lăsăm să crească și să devină niște adulți responsabili, capabili să aibă singuri grijă de ei și care să nu depindă de alții.

Cu fiecare lucru pe care i-l refuzi, pe care îl faci tu în locul lui, deși el ar fi perfect capabil s-o facă singur, îi spui că nu poate, că nu e în stare, îi spui că nu ai încredere în el. Fă asta suficient de des și, în cele din urmă, nici el n-o să mai aibă încredere în el. O să învețe să aștepte de la tine totul și el n-o să mai facă nimic. Și-o să-i placă. Apoi, peste ani și ani, ne vom întreba cum de copilul nostru ignoră total eforturile noastre, nu apreciază ce facem pentru el, așteaptă să fie servit, să i se spele, să i se calce, să i se facă de mâncare și să i se spele și farfuria. Și, peste alți ani și ani, se va transforma exact în adultul pe care l-am modelat noi, încă din copilărie. Un adult care așteaptă, în continuare, totul de la mama lui și mai târziu de la soția lui, care să o înlocuiască pe mama. Masa nu se face singură, nu se pune singură și nici nu se strânge singură. Rufele nu se pun singure în mașina de spălat, nici nu se calcă singure și nici nu se așează singure în dulap. Sunt atâția bărbați în toată firea, în ziua de azi, care așteaptă să fie serviți de mame și apoi de soții, toată viața lor. Hai să nu-i creștem așa, cu un asemenea handicap. Să-i ajutăm să devină niște adulți responsabili, echilibrați. Compleți.

Pentru opinii, experiențe personale, sfaturi și reclamații (civilizate) vă aștept, cu drag, în comentarii.

12/07/2017
Unde mergem cu copiii: Peñíscola – Orașul din mare, aflat pe coastele valenciene

Tocmai ne-am întors dintr-o vacanță la mare minunată, prima în care mergem doar noi cu piticul, fără ajutoare. Am fost în Peñíscola, la Marea Mediterană, o localitate situată în zona valenciană a Spaniei, pe Coasta Azahar și căreia i se mai spune „Gibraltarul Valenciei” sau „Orașul din mare”. Și a fost nemaipomenit! Plaja, apa, hotelul, piscina, zona… totul parcă a fost special gândit pentru familii cu copii. N-a fost însă doar distracție la plajă, au fost și plimbări pe faleză și hoinărit pe străduțe întortocheate și cățărat până la Castelul din Peñíscola (cunoscut și sub denumirea de Castelul Papaluna), o minunăție care veghează semeață toată zona litoralului din jur.

Construit de cavalerii templieri și fostă rezidență papală, castelul e cocoțat pe o stâncă ce iese, stingheră, din mare și care e unită de peninsulă doar printr-o fâșie îngustă de pământ. Nu e de mirare că producătorii serialului Game of Thrones au ales să filmeze aici și să transforme Castelul din Peñíscola în celebrul Mereen, în sezonul 6. Merită din plin o vizită la Castel și o plimbare prin Grădinile Artileriei. Peisajul este fabulos!

Peñíscola e o destinație foarte populară printre turiști, însă cum noi am fost la finalul lui iunie, am găsit o plajă primitoare, cu nisip fin și apă curată, unde nu ne-am „călcat” unii pe alții pe cearceafuri. Plaja nu e înghițită de zone amenajate, în afara a câteva rânduri de umbreluțe din stuf e liberă, așa cum a lăsat-o mama natură. Are însă dușuri amenajate ca să te poți spăla de nisip înainte s-o iei din loc, pubele unde să poți arunca gunoiul, într-un cuvânt: civilizat. E o stațiune liniștită, fără cluburi de noapte, fără muzică tare și tot felul de tiribombe, de aceea spun că e o alegere minunată pentru familiile cu copii. E liniște, e frumos, e curat.

Noi am stat la Aparthotel & Spa Acuazul, un hotel de patru stele, aflat la vreo 5 metri de plajă, care are două corpuri, unul cu clasicele camere de hotel și altul cu apartamente. Am ales un apartament, cu dormitor, sufragerie, terasă și chicinetă dotată cu frigider și plită. Și bine am făcut! În sfârșit, odată cu apariția lui Gogoșel, ne-a venit mintea la cap și am încetat să alegem camerele de hotel clasice în care, după ce deschizi ușa, te rostogolești prin pat ca să ajungi în partea cealaltă, atâta sunt de „spațioase”. Bine, în condițiile actuale, post-copil, când bagajele noastre constituie, practic, o casă întreagă, unde să le bagi într-o cameră normală de hotel?! Adică bine, le bagi. Dar noi am fi dormit pe preș, la ușă. Bun, să revin: am găsit în dulăpioarele chicinetei farfurii, căni, pahare, tacâmuri și chiar și câteva oale și tigăi. Utile, în caz că e nevoie să gătești câte ceva, deși noi n-am simțit nevoia asta deloc. N-am folosit-o decât pentru a încălzi laptele lui Gogoșel și pentru a-i face câte un sandwich de luat cu noi la plajă. Mâncarea de la hotel a fost excelentă! Multă, diversă, gustoasă. Noi am avut pensiune completă, așa că am mâncat la restaurantul hotelului de cele mai multe ori, excepție făcând serile când colindam stațiunea și luam la pas cărările ce duc la Castel, înțesate cu taverne și restaurante, care te îmbiau cu cocktail-uri, fructe de mare și specialități valenciene.

La hotel, mâncarea e servită în stil bufet suedez și e imposibil să nu găsești ceva care să-ți placă sau să nu ai ce alege pentru copil. Zilnic aveai la dispoziție grătare de pui, vită, curcan, porc, cel puțin două feluri de pește, două feluri de paella, scoici, calamar și alte fructe de mare, salate de tot felul, fructe multe: pepene galben și roșu, ananas, piersici, mere, prune, prăjituri, supe creme, legume la grătar de tot felul, pizza, paste, orez negru, jamon și alte specialități ale locului. Există și o zonă de bufet destinată special copiilor, unde în general găseai paste, supe creme de pui sau de legume, chicken fingers sau de legume și -atracția tuturor copiilor – o fântână de ciocolată în care își puteau scălda bucățile de fructe. Ce-i drept, bufetul copiilor nu era chiar variat, în fiecare zi găseai cam aceleași lucruri, dar eu una nu i-am văzut neapărat rostul, câtă vreme oricum era imposibil să nu ai ce alege pentru copil (și gustos, și sănătos) din atâta mâncare.

Hotelul are piscină pentru pitici, deci vă dați seama că acolo ne-am făcut veacul atunci când nu am mers pe plajă, stând în apa care ne ajungea până la genunchi, scrutând piscina și pescuind mașinuțe, pompe, pistoale, colac… Dar ce să-i faci, asta-i viața de părinte. 🙂

Hotelul are și un loc de joacă și program de animație pentru pitici. În fiecare seară o echipă de animatori dansau, cântau și povesteau înconjurați de zeci de pici. Al nostru a fost de-a dreptul încântat. În fiecare zi se ducea în zona de spectacole a hotelului să se asigure că nu ratează nimic. Nu cumva să fi început distracția fără el! Așadar, seara, când veneam din hoinărelile noastre, nu puteam intra în hotel fără să stăm un pic și la mini-discoteca pentru copii și fără să ne întâlnim cu Minnie Mouse, Donald Duck și Goofy. Personaje care, de altfel, își făceau apariția și pe parcursul zilei, la piscină. N-am văzut în viața mea o piscină plină cu copii golindu-se atât de repede, când își făcea apariția, agale, Goofy, care se plimba voios pe marginea piscinei sau se așeza comod pe un șezlong. Toți copiii erau grămadă pe el, în două secunde! Animatorii organizau și concursuri pentru cei mici, la piscină.

Una peste alta, am stat și la plajă, ne-am și plimbat, dar am și dormit pe rupte (deși nu credeam că va fi posibil așa ceva, uite că a fost). E primul concediu din care venim odihniți, de când ne știm. Am dormit așa de mult, încât nu mai puteam să dormim. Nici acum nu-mi vine să cred că spun asta: „nu mai puteam să dormim”. În mod cert, vacanțele arată altfel atunci când picii au împlinit doi ani și jumătate. Ăsta micu trăgea pe dreapta, în fiecare după-amiază, cel puțin 3 ore iar la 10:00 seara cădea rupt, din nou. De-asta e bine să stai la apartament. Nu te obligă să ai același program cu cel mic, adică îți mai rămâne loc să ai și altă viață, cât timp piticul visează căluți de mare, castele de nisip și alergături prin valuri. Am reușit să ne uităm și noi la un film de la început până la final, fără să cădem secerați încă de la genericul de început, mai stai de vorbă, mai joci o carte… 🙂

Dacă ajungeți în Peñíscola, vă recomand, pe lângă vizita la castel, o plimbare cu „titi-car-ul” stațiunii, unul dintre trasee te duce sus, sus, la munte, suuus… de unde puteți vedea tot orașul, străjuit de mare. Un peisaj magnific! Și, că tot veni vorba de peisaje magnifice, faceți o vizită și în Parcul Natural Serra d’Irta, cu vegetație tipic mediteraneeană și plaje sălbatice, scăldate de ape cristaline.

Mai aproape de „casă”, vă mai spun și de restaurantul La Golosona, aflat la câțiva metri de Hotel Acuazul, un micuț restaurant italian unde am mâncat cea mai bună înghețată artizanală din toată viața mea și o pizza absolut delicioasă, pe care o puteai îmbogăți cu ulei picant, pentru amatorii de senzații… iuți. I-aș fi făcut o poză, dar până m-am dumirit eu, pizza a dispărut din farfurie! 🙂

Concluzia noastră: un loc potrivit 100% pentru familiile cu copii mici și foarte mici. E frumos, e curat, plaja e cu nisip fin, apa mării e curată, hotelurile sunt în general orientate către nevoile familiilor cu copii și și-au adaptat serviciile în funcție de acestea. Nu e balamuc, e liniște, n-ai muzică pe plajă. De fapt, plaja este aproape neamenajată, cu excepția celor câteva rânduri răzlețe de umbreluțe din stuf și a dușurilor instalate. O întoarcere la natură, la calm, un loc în care efectiv îți încarci sufletul cu liniște și frumos.

03/07/2017
Și jucăriile au povestea lor: Gorjuss, păpușa venită din galeriile de artă

Nu-i așa că sunt minunate? Bizare, misterioase și în același timp hipnotizante. Sunt Gorjuss Girls. Și au povestea lor. Pe mine una, m-au captivat, efectiv, din primul moment în care le-am văzut. Aceste personaje excentrice, atipice, îmbrăcate ca dintr-o altă epocă și totuși atât de actuale, cu ciorapi lungi, dungați și fără nas și gură, dar care reușesc să transmită, fără niciun efort, multă emoție, puritate, inocență.

Gorjuss Girls au o poveste extrem de interesantă. Ele au existat mai întâi pe pânză și au locuit în galeriile de artă de la New York, Los Angeles, Hollywood și Hong Kong. Sunt creația artistei scoțiene Suzanne Woolcott, mămică a trei copii, care este imobilizată, de mulți ani, într-un scaun cu rotile. În ciuda faptului că și-a pierdut mobilitatea, Suzanne a continuat să creeze iar în 2010, un parteneriat cu compania Santoro i-a adus, practic, faima internațională. Și-a văzut creațiile transpuse în realitate. Personajele ei au coborât de pe pânză în brațele a milioane de copii.

Suzanne a dat naștere, practic, unui imperiu, un cult al conceptului Gorjuss, pentru că i-a câștigat, prin arta sa, nu numai pe copii, dar și pe adulți. Păpușile-artă au devenit mai mult decât obiecte de joacă, pentru unii sunt obiecte de colecție. Acum se vând în peste 55 de țări. Suzanne este, înainte de toate, un exemplu despre cum să nu te dai bătut, atunci când viața te pune la grea încercare. Nu poate fi ușor să ai trei copii și să te afli, brusc, într-un scaun cu rotile, după luni întregi de suferință pe patul de spital și, totuși, să-ți găsești acea putere să continui și să creezi frumos.

Dar ce-i cu păpușile acestea Gorjuss și de ce sunt ele atât de speciale? În afara faptului că s-au materializat, practic, din arta lui Suzanne, primul lucru pe care îl observăm la ele, în afara modului excentric în care sunt îmbrăcate, este că nu au nici nas și nici gură. Și, totuși, transmit foarte multă emoție. Reușesc să te facă să vezi și să simți parcă inocența și frumusețea copilăriei. Gorjuss Girls, numele creațiilor artistei, e un joc de litere și vine de la Gorgeous Girls.

„Am fost mereu un fan al portretelor și a ceea ce poate fi capturat în ele, atitudinea, privirea și ce ne transmit. Stilul în care sunt desenate fetele mele a venit natural”, a spus artista, într-un interviu publicat pe dowhatyouloveforlife.com „Întotdeauna mi-am dorit să transmit emoțiile mele și pentru a face asta trebuie să te concentrezi pe acele elemente care fac privitorul să le simtă, emoția nu se transmite neapărat prin expresii faciale și cred că arta mea dovedește acest lucru”, a explicat Suzanne, în același interviu. De altfel, artista spune că prin nedesenarea completă a feței, atenția nu mai este centrată doar pe o expresie facială, ci pe întreg contextul în care este așezat personajul, iar asta reușește să transmită mai mult. „Totul are un sens, nimic din elementele care înconjoară fetele mele nu este întâmplător, totul se află acolo cu un motiv precis, pentru a completa povestea”, mărturisește artista.

Adevărul este că exact asta a reușit Suzanne, să transmită emoție, să spună o poveste pe pânză. Gorjuss sunt speciale în bizareria lor, misterioase, indescifrabile și totuși ușor de „citit”. Reușesc să te transpună, într-o clipită, într-o lume a lor, aparte, pe care o vezi și o simți și exact acesta este marele merit al creațiilor lui Suzanne, ce i-a adus succesul la care nu îndrăznea nici să viseze, atunci când a dat viață personajelor sale. Cu siguranță, Suzannne și-a lăsat amprenta în lume. Adulți și copii, deopotrivă, îndrăgesc personajele Gorjuss.

Mi-a plăcut mult să aflu că în spatele acestor păpușele se află o poveste. O poveste frumoasă. Ce mult s-au schimbat vremurile! Nu pot să nu mă gândesc la asta. Acum, păpușile vin inclusiv din galeriile de artă, în brațele copilașilor noștri. În copilăria noastră nu exista așa ceva sau mă rog, nu la nivelul acesta, dar totuși nu ne-a lipsit nici atunci arta. Îmi amintesc de jucăriile din lemn pe care le făceau bunicii la țară, rochițele păpușilor pe care le cosea mama, toate erau, până la urmă, o formă de artă.

Cred că toți am avut măcar o jucărie, în copilărie, de care ne aducem aminte cu drag și cu dor. Eu mă îndrăgostisem de o păpușă pe care mi-o dăruise mama, de ziua mea. A fost păpușa copilăriei mele. Și-acum o văd, cu ochii minții, de parcă ar fi în fața mea. Era o apariție ciudată, avea părul roz și cârlionțat, din fire răsucite de lână, o față mare și dodoloață, care-i servea și drept corp, pentru că se termina brusc, cu două tălpi dolofane umplute cu vată, lipite la baza feței.

Era ciudată, dar era tare frumoasă, cu capul ei uriaș, împodobit cu păr lung și roz, ochii mari, cu gene arcuite desenate și două tălpi. Cât de mult am iubit păpușica aceea! Nici nu eram sigură că era o păpușă, fiindcă în mod clar nu semăna cu celelalte, în nicio privință, dar tocmai pentru că era diferită, am iubit-o nespus. Dormeam cu ea, mâncam cu ea, o luam cu mine peste tot. Era minunată! Chiar și când i se dezlipise un picior și unul dintre ochi, cusuți cu delicatețe de fața aceea dodoloață, începuse să se desprindă… eu nu mă desprindeam de ea. A fost păpușa care mi-a marcat copilăria. Vouă ce jucărie v-a fost cea mai dragă în copilărie?

Photo credit: http://www.suzannewoolcott.co.uk/

Photo credit: http://www.santoro-london.com

09/06/2017
Ai rămas cu „burtică” după ce ai născut? S-ar putea să ai Diastasis Recti

Știți burtica aceea umflată, care rămâne și după ce naști și care pare să nu mai vrea să dispară niciodată? Chiar și dacă ai dat jos kilogramele în plus dobândite în timpul sarcinii și ai reușit să ajungi la greutatea ta normală, unele mămici vor observa cu stupoare, așa cum a fost și cazul meu, că burtica aia nu vrea să plece nicăieri. Rămâne acolo. Și e cauza pentru care multă lume te întreabă, în continuare, cu cea mai mare dragoste… cât mai ai până naști. Dacă ai observat și tu că ai asta, s-ar putea să te confrunți cu Diastasis Recti. Iar asta nu are treabă cu grăsimea sau cu vreo dietă, este pur și simplu o separare a mușchilor tăi abdominali, cauzată de sarcină. Diastasis Recti apare, mai frecvent, în cazul în care ai avut un bebe mare în burtică. Al meu a avut aproape 5 kilograme… deci da, totul are o explicație, dar se poate întâmpla și în cazul în care ai avut mai multe sarcini, relativ apropiate între ele sau ai avut gemeni sau tripleți. Apariția Diastasis Recti poate fi favorizată și de vârstă, dacă ai avut peste 35 de ani când ai rămas însărcinată sunt șanse mai mari să apară Diastasis Recti, spun specialiștii.

E un subiect despre care nu se prea vorbește la noi, nici măcar doctorii nu-ți spun despre asta. Eu am aflat despre existența acestei afecțiuni a musculaturii abdominale după îndelungi cercetări. Habar n-aveam despre așa ceva. Am fost la medicul ginecolog pentru un control post-natal și am întrebat inclusiv despre ce se întâmplă cu abdomenul meu, de ce există în continuare „burtica” … și n-am primit un răspuns clar. Nici de la el, nici de la medicul de familie, nici de la alții. M-am apucat să-mi fac investigații, de frică, dar totul era „normal”. În schimb, m-a șocat să aflu că „așa se mai întâmplă după sarcină” și că „asta e, n-ai ce să-i faci, bucură-te că e copilul sănătos”. Evident că mă bucur că e copilul sănătos, că am devenit mămică, dar chiar așa… să acceptăm, pur și simplu, că nu se poate face nimic? Ba se poate, dar asta doar dacă știi cu ce te confrunți exact, ca să poți căuta informații și să poți primi ajutorul adecvat.

Ce este Diastasis Recti

În timpul sarcinii, uterul aflat în creștere odată cu bebe, își „face loc” întindzând mușchii abdominali iar acest lucru poate cauza o separare a lor. Apare practic un spațiu între mușchii tăi abdominali iar această separare se numește Diastasis Recti. Uneori, mușchii revin la poziția inițială și se reunesc în mijlocul abdomenului, dar dacă lucrul acesta nu se întâmplă de la sine între 3 și 6 luni după sarcină, atunci separarea mușchilor rămâne permanentă fără a urma un tratament adecvat. Potrivit studiilor, 40% dintre femei suferă de Diastasis Recti după sarcină, conform Babycenter.com

Ai Diastasis Recti dacă separarea mușchilor tăi abdominali a lăsat în urmă un spațiu de minim două degete.

*Sursa foto: Fit2b.us

Cum depistezi dacă ai Diastasis Recti

Treaba asta se face printr-un test simplu, acasă, pe care îl poți face singură. Întinde-te pe podea, cu fața în sus, îndoaie-ți genunchii ținând tălpile pe podea și ridică ușor capul pentru a-ți contracta mușchii abdominali. În poziția aceasta, pune-ți palma pe abdomen și apasă cu două degete pe mijlocul abdomenului. Dacă simți că degetele se afundă într-un „spațiu gol”, atunci ai Diastasis Recti. Repetă procedura pe toată lungimea stomacului, ca să-ți dai seama cât de extinsă este separația mușchilor. Nu toate formele de Diastasis Recti sunt la fel. În cazul cel mai norocos, mușchii s-au separat doar pe o porțiune mică a abdomenului, dar se poate întâmpla să fie separați pe toată lungimea lui.

Ce e de făcut

În niciun caz exerciții fizice, de capul nostru. Efortul fizic poate înrăutăți Diastasis Recti, așa că mare atenție la ele. Potrivit specialiștilor, pot produce o lărgire a spațiului de separare a mușchilor abdominali, deci este foarte important să căutați ajutor specializat și să nu facem noi acasă tot felul de exerciții de tonifiere a musculaturii. Nu ajută și, chiar mai rău, pot avea exact efectul contrar, ne avertizează specialiștii.

Trebuie să știți că exercițiile făcute sub îndrumarea unui specialist pot duce la dispariția totală a acelui spațiu dintre mușchi, la ameliorarea Diastasis Recti… dar, uneori, ar putea să nu dea, în toate cazurile, rezultatele dorite, în funcție de gravitatea situației. În unele cazuri, spațiul dintre mușchi este atât de mare încât, pentru a remedia complet problema, singura soluție rămâne intervenția chirurgicală, e necesară o abdominoplastie. Chiar și în acest caz ultim, însă, exercițiile fizice speciale pentru această afecțiune o pot ameliora!

Căutați, așadar, un specialist care să vă ajute să faceți exact exercițiile fizice necesare pentru a repara această separație între mușchi și nu apelați la clasicele exerciții fizice pe care le știe toată lumea fiindcă, în cazul de față, riscați să înrăutățiți situația în loc să o ameliorați. Deși nu vă pot recomanda un specialist, fiindcă nu mai sunt în țară, știu că ar exista câțiva… cel puțin în București (din auzite, nu din încercate), avem totuși mereu la îndemână resursele online. Asta pentru că în alte părți din lume, Diastasis Recti nu e un subiect pe care îl afli după ce descoperi toate secretele piramidelor și rezolvi misterul Triunghiului Bermudelor. Nu. Se știe despre asta. Poate nu se discută nici prin alte părți cât ar trebui despre acest subiect, dar oamenii tot sunt mai informați în legătură cu Diastasis Recti decât la noi.

Am ținut mult să scriu despre asta, ca să afle cât mai multe mămici care trec prin aceeași situație despre Diastasis Recti. Este o afecțiune despre care nu se discută suficient (spre deloc), inclusiv mulți dintre doctori nu sunt instruiți în legătură cu acest subiect, îți dau un set de analize și investigații, dacă le ceri… dar mie nici măcar unul nu mi-a pomenit despre Diastasis Recti.

Resurse online despre Diastasis Recti, care vă pot ajuta: Wellnessmama.com , Mutusystem.com, Babycenter.com, Fit2b.us

Exerciții fizice (video) pentru corectarea Diastasis Recti găsiți și aici: Jessica Valent Pilates, Bodyfit by Amy

06/06/2017
O pizza pe-un cartof

Am încercat o rețetă nouă și nu pot s-o țin doar pentru mine, fiindcă este pur și simplu minunată. E o pizza… pe-un cartof. Secretul este sosul, vă spun de la început. Băiețelul meu efectiv a ras toată farfuria, așa că încercați-o cu încredere. Se prepară rapid iar dacă aveți sosul deja făcut, practic… aproape că se prepară singură. 🙂

Ingrediente:

1 cartof mare

mozzarela rasă

sare

piper

sos de roșii

Sosul de roșii:

O conservă de roșii fără coajă

1 cățel de usturoi

1 ceapă

3 linguri de ketchup

1 linguriță de zahăr din trestie de zahăr nerafinat (sau zahăr brun)

Ce și cum:

Sosul: Tocăm ceapa mărunt și zdrobim cățelul de usturoi și le călim în puțin ulei, timp de 2 minute. Adăugăm apoi roșiile mărunțite din conservă și le zdrobim cu o lingură din lemn, cele 3 linguri de ketchup și lingurița de zahăr. Lăsăm să fiarbă la foc mic timp de 15..20 de minute. Condimentăm cu un praf de sare și unul de piper.

Rondelele de cartof

Preîncălzim cuptorul la 200 de grade Celsius. Luăm un cartof mare, generos, îl spălăm foarte bine și îl tăiem rondele, fără să îndepărtăm coaja. Stropim rondelele cu ulei, un pic de sare și un pic de piper și le punem într-o tavă, pe care am întins înainte hârtie de copt. Le lăsăm la cuptor timp de 10 minute și apoi le întoarcem pe partea cealaltă și le mai lăsăm 10 minute sau până când cartofii au prins culoarea aurie.

Scoatem tava din cuptor, punem câte o linguriță de sos pe fiecare feliuță de cartof apoi presărăm mozarella rasă. Punem tava înapoi în cuptor și mai lăsăm 5-8 minute sau până când s-a topit mozzarela. Scoatem apoi rondelele din tavă, le lăsăm să se răcească un pic și pizza pe-un cartof e gata de mâncat! Bon apetit!

05/06/2017
Dormi acum, cât mai poți!

Dormi acum, cât mai poți! De câte ori am auzit spunându-mi-se asta când eram însărcinată? Am pierdut șirul. De foarte, foarte multe ori. Nicio conversație la telefon nu se putea desfășura fără să aud asta, niciun prieten venit în vizită (cu sau fără copii!) nu pleca fără să-mi spună asta, de la mama, de la soacră, de la prietenele lor, de la colege, de la vecinele respectabile din bloc care își cresc acum nepoții, de la vânzătoarele magazinului de la colț, farmaciste și șoferița de taxi care m-a dus o dată unde aveam nevoie. „Dormi acum, cât mai poți!” a fost motto-ul zilelor mele de pinguin de apartament, care îngițise o balenă albastră, iar acum trebuia să meargă domol și legănat, ca să nu i se ciufulească balena. Ce-aș mai fi alergat, sprintenă ca o căprioară, de colo până colo, ca să scap și să nu mai aud „Dormi acum, cât mai poți!”. Dar nu puteam, până reușeam eu să mă ridic de unde eram așezată, mi-o trânteau inevitabil și ar fi putut la fel de bine să-mi recite și tot DEX-ul, pe două voci, în timp ce eu n-aș fi reușit să trec de încordatul mâinilor pe mânerele scaunului…. darămite să mă mai și ridic și să și dispar. În ceață. (Ca pinguinul, da? Nu ca măgarul!).

N-o să pot înțelege niciodată de unde vine chestia asta. Dormi acum, cât mai poți! Poți să-ți faci cumva niște rezerve de somn cât timp ești însărcinată? Să le pui frumos în borcane și să le așezi pe un raft în cămară ca să ai de unde lua când n-o să mai poți? S-o fi găsit, între timp, vreo metodă de vidare și îmbuteliere pentru somn și sunt eu o ignorantă care habar n-are cum?! Poți să-l pui în sticle ca pe bulion și să scrii pe etichete: Rezervă de somn? Plus instrucțiuni: „A se duce la gură, după îndepărtarea ochilor din cavitatea bucală. A se sorbi încet și a nu se depăși doza maximă de 3 guri/zi sau pe noapte.” Cum să fac să-mi ajungă cât dorm acum încă vreo 2…3 ani?! Și ce să fac cu restul, dacă-mi rămâne? Să-l dau la prieteni?!

Am auzit de atâtea ori și în atâtea feluri spunându-mi-se „Dormi acum, cât mai poți!” încât începusem să disting tot felul de nuanțe și să-mi dau seama că deși erau aceleași cuvinte, trezeau în mine tot felul de stări, complet diferite, în funcție de cuvântul pe care se punea accentul. „DORMI acum, cât mai poți!” era cataclismic, menit să mă bage în sperieți. Venea apocalipsa în curând și eu, ca să mă pregătesc pentru sfârșitul lumii, trebuia să trag un pui de somn. „Dormi ACUM, cât mai poți!” – poruncitor, care te îndemna la acțiune rapid, pe loc, mai că-mi venea să închid ochii și să încep să sforăi stând în picioare, sprijinită de vreun perete, de frică să nu ratez vreo secundă din „acum” când aș fi putut să dorm. Că doar acuma mai pot! După aia… Dumnezeu cu mila. De la alții auzeam „Dormi acum, CÂT mai poți!”- păi cât să mai pot?!.. mai pot… da’ ca un om normal așa, vreo 8 ore pe noapte. Ce să fac? Să dorm și ziua?! Să intru în hibernare, cam asta ar fi trebuit. Păi cum să intru în hibernare că nu eram Moș Martin, eram un pinguin care înghițise o balenă albastră. Mama ei de zoologie! Repetenților. „Dormi acum, cât MAI POȚI!” spus șoptit, accentuat și complice. Era un secret, bine păstrat. Bine, era scris practic pe toate gardurile, ca „Basarabia e România”, da’ totuși un secret. Era o revelație, o bucățică de înțelepciune de transmis de la o generație la alta de mame private de somn, cu ochii ieșiți din orbite. Cât MAI POȚI… frățică.

Bine, după ce-am născut, n-am mai putut. Dar nici n-am găsit rezervele alea de somn perfuzabile, ca să-mi agăț o punguță dolofană de un băț și să-mi fac o transfuzie din propriul somn colectat în timpul sarcinii, când am dormit, că atunci încă mai puteam. Aș fi fost în stare să fac orice pentru încă o secundă în plus de somn. Colici, plânsete, nopți și zile fără să pui geană pe geană. Alergat prin casă cu ăsta micu legănat, că doar așa reușeam să-l mai liniștesc ca să ațipească. Și el, și eu. Aș fi fost în stare să stau cu capul în jos, agățată cu picioarele de lustră și să-l legăn pe ăsta micu prin balans, dacă asta mi-ar fi dat o secundă în plus de somn. Dar nu mă plâng, nu e ca și cum eforturile mele nu au fost încununate de succes. După ore și ore și ore de eforturi susținute, exact asta reușeam să obțin: o secundă în plus de somn.

01/06/2017
Sunt timidă. Dar mă tratez.

Oamenii de știință au găsit, în sfârșit, gena timidității, după ani și ani de căutări. Ar fi găsit-o mult mai devreme, dacă nu ar fi stat ascunsă după alte gene!

Am găsit gluma asta din întâmplare și m-a făcut să râd. Un pic amar. Întotdeauna am fost o timidă. Încă de mică, atunci când alții vorbeau, în gura mare, vrute și nevrute, eu tăceam mâlc. Mi-ar fi plăcut să pot spune și eu ceva, aveam multe de spus, dar îmi lipsea curajul. Mi-ar fi plăcut să fiu și eu genul acela de persoană care captează toate privirile, care își „farmecă” audiența fără aproape niciun efort, genul acela pe care specialiștii îl numesc „social butterfly” – un om care înfiripă prietenii într-o clipită, cu oameni pe care nu-i cunoaște decât de câteva secunde, popular, mereu binedispus, mereu „cu vorbele la el”. Ce fascinată eram de genul acesta de persoane! (Și încă mai sunt!) Nimic nu mi se părea mai frumos decât să fii așa! Așa cum eu n-am putut să fiu niciodată. În școala generală a fost cel mai greu, mai ales la serbări, când trebuia să reciți, să cânți sau mai știu eu ce să faci în clasicul „program artistic” pentru care erau chemați părinții să asiste, la final de an sau de trimestru. La mine, timiditatea asta s-a tradus, de fapt, într-o lipsă de încredere în forțele proprii. Mă simțeam mai puțin importantă, interesantă, relevantă în comparație cu cei din jurul meu. Mai puțin bună. E greu să-ți trăiești copilăria așa, e și mai greu să accepți că asta ești, acum, într-o lume în care, practic, comunicarea este atotputernică. Da, sunt timidă, dar mă tratez. În fiecare zi. E o luptă continuă ca să reușești să fii bine cu tine. Odată cu adolescența am început, încet-încet, să lucrez cu mine și la mine. Uneori fără să-mi dau seama sau să fac asta într-un mod conștient.

Pare ciudat, acum, când mă gândesc de unde am pornit și ce am ajuns să fac: facultatea de jurnalism. Ba mai mult, să vorbesc la radio, zi de zi, pentru sute de mii de oameni, să fiu purtător de cuvânt, să fac PR. Și asta pentru că, în ciuda timidității mele, nimic nu mi-a plăcut vreodată mai mult decât să comunic cu cei din jurul meu. Cum se împacă timiditatea asta cu rigorile a ceea ce am ales să fac pe plan profesional? Uite că, într-un fel, s-au împăcat. Deși, poate „împăcat” nu e cel mai bun cuvânt. Am învățat să-mi ignor timiditatea, adică acea pornire instinctuală de a tăcea, de a mă ascunde, de a vrea să devin musca aia mică de pe tavan pe care nu o vede nimeni… sau mai bine zis să o accept, dar să nu o las să mă înfrângă și să dea cu mine de pământ. Am devenit expertă în a nu fi timidă, fix pentru că – de fapt – asta sunt. Iar dacă am putut eu, poți și tu!

Timiditatea strică vieți, îți ratează șansele. E o pacoste cu care mulți dintre noi trăim – știu că nu sunt eu singura specială care se confruntă cu asta – și e o predispoziție cu care va trebui să te lupți toată viața, dacă vrei să ai o viață frumoasă, să te simți împlinit și să nu cari după tine, tot timpul, o desagă uriașă plină cu frici, care să te gâtuiască, să nu te lase să respiri, să te tragă în jos. Doar nu te poți ascunde sub o piatră, pentru totdeauna și să trăiești acolo, singur și nevăzut de nimeni, până la adânci bătrâneți. De fapt, un timid nici nu își dorește asta cu adevărat, și-ar dori exact contrariul, doar că, de cele mai multe ori, nu reușește să „iasă la lumină”. E paralizat de frică. E greu să-ți găsești vocea interioară, să asculți ce spune ea, să ignori – de cele mai multe ori – ce simte că ar trebui să faci și să faci ce și-ar dori dar e îngrozită să facă. Nu vă gândiți că timiditatea e ceva de care, la un moment dat, reușești să te vindeci și gata, ai scăpat. Nu. Și acum, când am ajuns la vârsta maturității, când am o familie, un copil, am episoade care mă trimit, într-o clipită, la copila aceea tăcută, care stătea în bancă, terorizată de faptul că va trebui să răspundă cu voce tare, în fața clasei, la câte o întrebare a profesorului. Chiar și acum am momente în care tac, de frică să nu spun ceva nepotrivit. Uneori e bine că fac asta. Alteori e rău. Însă, de cele mai multe ori, când îmi dau seama că, de fapt, mi-e frică să vorbesc, fac exact contrariul. Poate că uneori greșesc, dar măcar e o chestie asumată.

Cel mai greu îmi este să vorbesc despre mine, despre ce simt, prin ce trec. Îmi e greu să spun familiei, îmi e și mai greu să spun prietenilor, uneori aproape imposibil. Îmi e greu să explic, îmi e greu să mă expun complet, să îmi arăt vulnerabilitatea. În unele cazuri, incapacitatea mea de a-mi împărtăși stările m-a costat prietenii. Prietenii vechi, pe care le prețuiam. A nu vorbi despre ce simți sau a nu împărtăși prin ce treci, la un moment dat, este de multe ori asociat cu a fi distant, rece, uneori chiar arogant. Este un lucru la care încă trebuie să mai lucrez. Mult.

Dar, deși nu îmi place să vorbesc despre mine (și iată că, totuși, o fac chiar acum), din toată tărășenia asta cu timiditatea, a ieșit măcar un lucru bun, un lucru care îmi place la mine. Am învățat să îi ascult pe alții. Și-mi place să-i ascult. Sunt un bun ascultător. Sunt atentă mereu la cei din jurul meu, îi studiez, de multe ori reușesc să „îi citesc”, sunt o fire empatică. Asta m-a ajutat de multe ori pentru că, pe cât e de important să te faci auzit, pe atât e de important să și asculți. Să asculți, nu să auzi. E o mare diferență.

Cred că, până la urmă, cu toții ne luptăm cu câte ceva care stă în calea eforturilor noastre de a deveni cea mai bună versiune a noastră posibilă. Fie că e timiditate, anxietate, nesiguranță, frică sau poate chiar e nevoie să depășim un obstacol fizic, nu neapărat unul care se regăsește ascuns bine în adâncul nostru. Toți avem demonii noștri, cu care ne luptăm zi de zi și povestea noastră despre cum am reușit să-i învingem. Niciodată definitiv, dar câștigăm lupte. Și asta e foarte bine, este tot ce poți face. Până la urmă, a câștiga bătălia se compune din a ieși învingător în luptele acelea mici, de zi cu zi.

Cineva spunea că, în mod paradoxal, timiditatea înseamnă, de fapt, să ai o oarecare doză de narcisism: frica de ce vor crede alții despre ce spui, ce faci, implică în mod obligatoriu credința ta că toată lumea chiar e interesată de ce faci tu, ce spui tu. Îmi vine să râd un pic. Pe cât e de neconceput pentru o persoană timidă să gândească așa, pe atât mi se pare de logică concluzia.

Problema timizilor este că sunt prea conștienți de ei, prea self aware, ca să zic așa. Nu văd problema asta la mulți alți oameni care n-au nicio reținere în a face circ în jurul lor, în a se da în spectacol (și nu în sensul bun), e suficient să arunci un ochi (dacă nu în jurul tău) la televizor, pe la emisiunile astea mondene, „de divertisment”, ca să vezi astfel de personaje, în toată splendoarea lor, de multe ori grotescă, dar fără niciun fel de inhibiții. Prostia nu știe ce este timiditatea. Prostia defilează cu gura mare și tropăie zgomotos cât o țin călcâiele. Exact cei care ar avea mai mult de câștigat din a-și ține gura închisă sunt, de cele mai multe ori, cei mai vocali.

Acum, când m-am despărțit de radio, mutați fiind în altă țară, am găsit o altă cale de „a vorbi”. Prin scris. Aici, pe blogul meu, cuvintele vindecă și mă vindecă în fiecare zi. Și simțul umorului. Dacă ne-am lua în serios, tot timpul, ce tristă ar fi viața! Timidității, însă, îi râd în față în fiecare zi. O sfidez și o îmbrățișez ca făcând parte din mine. O ignor, pentru a merge mai departe. Și, în unele cazuri, cele mai fericite dintre ele, uit complet de ea, atunci când lucrurile pe care le fac îmi plac atât de mult, încât mă simt absorbită cu totul. Mi-am promis însă un lucru: copilul meu nu va crește așa, nu vreau ca el să fie nevoit să lupte, asemeni mie, cu o asemenea piatră de moară, îl voi învăța să aibă încredere în el, să fie puternic și curajos. Să-și asume și riscuri. Să fie mai bun decât mine. De o mie de ori și încă o dată.

23/05/2017
Prima zi de grădiniță nu e cea mai grea. E cea mai ușoară!

Înainte să începem să-l ducem pe Bondăraș al nostru la grădiniță, habar n-aveam ce ne așteaptă. Bine, citisem, întrebasem alte mămici care trecuseră deja prin această experiență, aveam așa… o idee, suficient cât să fim foarte speriați de ce avea să urmeze, dar tot habar n-aveam, pentru că până nu treci prin asta (și e greu, e foarte greu), efectiv n-ai cum să știi totul și nici să fii pregătită pe deplin. De despărțirea de puiul tău, chiar și pentru câteva ore, nu te poți pregăti, oricât te-ai pregăti. Sună paradoxal? Da, asta pentru că așa și este. Anxietatea despărțirii de mamă nu e o poveste, asta e clar. Și nici a ta, de despărțirea de puiul tău! Un milion de griji te macină și-ți pui încă un milion de întrebări, care se reduc, de fapt, la una singură: o să-i fie bine și fără mine lângă el? Vei vedea și tu, la fel ca mine, că răspunsul este: categoric DA.

Toți copiii trec prin această anxietate de separare iar noi stăm cu inima-n gât, gândindu-ne ce urmează să se întâmple și la cât va plânge și va suferi ghemotocul nostru de soare, atunci când se va vedea „abandonat” într-un loc complet nou, cu oameni noi și reguli noi și fără noi prin preajmă. Nu cred să existe părinte care să nu fi trecut prin asta atunci când și-a dus, pentru prima oară, copilul la grădiniță. Indiferent de cât de frumos, minunat și ca-n povești e locul pe care l-ai ales pentru copilașul tău, indiferent de cât de bună e educatoare care se va ocupa de el și cât de mult i-ai explica micuțului tău ce urmează să se întâmple acolo și că, la finalul programului, te vei întoarce negreșit să-l iei acasă.

Am făcut totul ca la carte, am început să-l lăsăm la grădiniță gradual, în prima zi – o oră, a doua zi – două ore, a treia zi – 3 ore și tot așa, până am ajuns la programul complet, asta însemnând, la noi, de la 9:00 la 16:00. În general, adaptarea la noul mediu le ia copiilor cam două săptămâni. Uneori un pic mai mult de atât, alteori mai puțin. La noi a durat cam o săptămână, dar de la a doua încercare, adică a doua oară când am reînceput să-l ducem la grădi, la vârsta de 2 ani și 4 luni. Prima oară l-am dus la 1 an și jumătate și, după ce am trecut de perioada de adaptare, ne-am pomenit cu altă problemă: răcelile. Practic, mai mult a stat acasă decât la grădi, pentru că se îmbolnăvea non-stop. Nici nu-i trecea bine o răceală că lua alta. După vreo 4 vizite la urgențe în decurs de două săptămâni am hotărât să mai așteptăm cu grădinița până mai crește un pic. Am luat, așadar, o pauză și am reluat programul de grădi anul acesta, în martie. Ca o paranteză, vreau să vă spun că bine am făcut! Din martie până acum, la final de mai, n-a mai răcit decât de vreo trei ori și niciodată grav. Nu vă gândiți că, dacă l-am mai dus o dată, înainte, știa deja care-i treaba cu grădinița asta și cu ce se mănâncă ea. Nu. Era prea mic să-și amintească, așa că am trecut prin aceleași etape de două ori, plus că între timp ne-am și mutat, deci a doua oară l-am dus la altă grădiniță.

Așadar și prin urmare, am trecut de două ori și prin experiența „primei zile de grădi”. Și-o să vă spun acum ce nu v-a spus nimeni (cel puțin nouă nimeni nu ne-a spus): prima zi de grădiniță nu este cea mai grea! Este cea mai ușoară! Asta pentru că prichindelul nu știe că urmează să rămână singur acolo, asta o știm doar noi. E fascinat de noul loc, de jucării și de mulțimea de copii și nici măcar nu-și poate închipui că tu, mama lui, mereu prezentă, mereu în preajma lui, nu vei fi acolo. Este de neconceput pentru prichindel. Nici nu știe ce înseamnă asta, chiar dacă tu îi spui că vei pleca și că te vei întoarce mai târziu, chiar și-atunci când îi faci cu mâna și îți iei la revedere, el tot nu va realiza pe deplin. Practic, tu, mamă speriată de bombe, în prag de leșin din cauza scenariilor ălora horror, care-ți rulează non-stop în cap, în care copilul plânge cu lacrimi șiroaie, printre sughițuri și te strigă, te trezești că-ți iei la revedere de la copilul tău și mai și pleci… iar pe el nu pare să-l deranjeze treaba asta. E prea ocupat să exploreze atâtea lucruri noi. Ce sentiment de ușurare! Pleci cu inima ca un fulg, dar și siderată de ce tocmai ți s-a întâmplat. Și-atunci, o să te întrebi, ca mine: „Doamne, oi fi eu aia norocoasă? Oi fi eu aia care câștigă la Loto fără să-și fi cumpărat bilet? Eu oi fi?! Asta a fost?! Atâta tot?!” Și-acum, o să te dezamăgesc iremediabil. Nu, nu ești tu norocoasa aia (nimeni nu e), n-ai câștigat la Loto chiar dacă ți-ai cumpărat 100 de bilete, nu, n-ai scăpat, ce e greu abia acum urmează. Eu, una, am avut un șoc când l-am lăsat, în prima zi, zâmbitor și vesel, printre ceilalți copii… și încă un șoc, a doua zi, când s-a întâmplat exact pe dos și exact atunci când, eu, în naivitatea mea, mă gândeam că am scăpat, ca prin minune, de ce era mai greu. De ce să mai plângă a doua zi, că doar văzuse cum a fost în prima și îi plăcuse așa de mult!

Ei bine, cea mai grea zi de grădiniță nu este prima. Este a doua și a treia și a patra și a cincea… Practic, de când al tău prichindel realizează că prețul pe care îl plătește pentru a sta în locul acela nou, plin de jucării și de copii este lipsa ta… și până în ziua în care își va da seama că nu te pierde definitiv și că vei veni să-l iei acasă, întotdeauna. În a doua zi de grădiniță, n-o să-l mai preocupe nici jucăriile noi, nici copiii, nici nimic. Singura lui preocupare va fi să vii tu înapoi, așa că nu se va mai bucura de nimic din jurul lui, chiar dacă în mod normal, adică dacă ai rămâne și tu acolo cu el, ar fi numai chiuieli de veselie și joacă. O să plângă. E normal. Și va continua să plângă până când își va da singur seama (chiar nu contează de câte ori îi spui tu, dar nici nu înseamnă că trebuie să te oprești din a-i spune) că vei veni întotdeauna să-l iei acasă. Va plânge în fiecare dimineață, până când noul lui program va deveni o rutină. Până când va ști exact ce urmează.

Dar nici negrul cel mai negru nu e chiar așa de negru… adică nu te gândi vreo clipă că va plânge toată ziua. Va plânge în momentul despărțirii de tine, apoi se va lua cu joaca, cu ceilalți copii iar dacă ești tentată să te întorci să-l iei, dacă sprijini gardurile pe-afară, cu urechile pâlnie, încercând să-ți dai seama dacă plânsetele pe care le auzi sunt ale copilului tău, așa cum am făcut eu, nu reacționa la primul impuls. Mai stai un pic, mai sprijină un pic gardurile și vei vedea că se va liniști. Nu te întoarce imediat, dă-i șansa să descopere lumea și fără să fii tu, umbra lui, constant. Dă-i șansa să afle că e puternic, că poate fi și independent, că se poate simți bine și în alt mediu, cu alte persoane în jurul lui, în afară de tine.

Vei ști că a meritat atunci când îl vei găsi zâmbitor și fericit ca o rază de soare, când vei veni să-l iei acasă, vei ști că a meritat atunci când, dimineața, va sări din pat nerăbdător să meargă la grădiniță! Când își va lua singur ghiozdănelul și se va repezi la ușă, ca să ajungă în locul acela minunat, în care se va juca cu o grămadă de copii, în care va învăța o mie de lucruri noi și – cel mai important – de unde va ști că pleacă, împreună cu tine, înapoi acasă, în fiecare zi.

22/05/2017
Teribila vârstă de doi ani sau ce să faci, când n-ai ce să faci.
Da. Chiar așa îi zice: teribila vârstă de doi ani. Și pe bună dreptate. Este vârsta la care stai și te uiți la copilul tău, care până acum era un îngeraș gânguritor, curios și cooperant, cum izbucnește în crize de furie, se tăvălește pe jos, plânge cu lacrimi șiroaie, lovește, aruncă, dă din picioare, fix când ți-e lumea mai dragă. Adică în magazin, la cumpărături, pe stradă, în vizită la prieteni, în sala de așteptare de la doctor, în stația de autobuz, în autobuz, în parc. Oriunde, numai public să fie. Cât mai public și cu o audiență cââât mai mare, cum altfel?!

Practic, exact acolo unde numai de asta nu aveai tu nevoie, de un copil în plină criză de furie, dezlănțuit, sub privirile uimite/dezaprobatoare/șocate/revoltate/furioase ale altor persoane. Ți se pare că perioada colicilor a fost groaznică?! Stai să vezi ce te așteaptă! (Introduceți aici coloană sonoră cu râs malefic și ropot de tobe. Mersi.)

Parcă cineva ți-a luat, într-o noapte, copilul și ți-a pus altul în loc, care seamănă cu al tău, dar care nu are decât două viteze – fulger și bang supersonic; un singur nivel de volum, blocat pe „Atât-de-tare-încât-un pui-de-somn-în-interiorul-unui-clopot-de-biserică-ți-se-pare-odihnitor” și niciun buton de oprit sau vreun fir de scos din priză.

Ei, când ți se întâmplă asta, cum ni se întâmplă și nouă acum și vreau să-ți spun că simțim din plin cât de teribili pot fi cei doi anișori ai năzdrăvanului nostru, îți vine să te faci mic, mic de tot și invizibil, să-ți tragi o pătură peste cap, în mijlocul raionului cu pește proaspăt și să strigi în gura mare: „Nu m-ați văzut! Vi s-a părut! Și nici nu știu cine e copilul ăsta! Seamănă cu mine, dar mai mult cu ta-su! Practic, dacă facem excepție că eu l-am făcut, nici măcar nu-i al meu!”. „Strigă mama? A, da! Păi, să vină, domne’ mama lui, odată! Aloooo, mama lu’ copilu’ care face tămbălău! Vino, domne’ și ia-l de-aici, că ne deranjează pe noi, Ăștilalții, știi?! Ăștilalții care avem toate țiglele pe casă și niciun copil pe jos! Sau în altă parte.”

Ei, ce să-i faci, cum n-ai nicio pătură la îndemână ca să te ascunzi sub ea, porți dialogul ăsta tu cu tine în capul tău, în timp ce încerci să aduni de pe jos și să calmezi una bucată copil care se zbate, țipă și plânge în hohote, ignorând complet toată lumea aia care s-a strâns în jurul vostru ca la urs. Te chinui din toate puterile să-ți recompui copilul deșirat și răsfirat prin toate părțile, în timp ce mai încerci să și etalezi, triumfătoare, pentru audiența numeroasă din jurul vostru, cea mai demnă postură a ta, din puținul ăla de demnitate care ți-a mai rămas nescurs pe jos, undeva între raftul cu iaurturi și frigiderele cu pui înghețați. De-acolo tot încerci să calmezi copilul. Și n-ai reușit încă, deși ai trecut de standurile cu legume. Dacă te-ai întoarce acum, le-ai putea folosi drept camuflaj: ești deja roșie ca o roșie, da’ și galbenă ca lămâia. Cu morcovu’ nu prea mai ai ce face. Îl aveai de când ai plecat de-acasă. Acu’, nu te mai ajută la nimic ăia din magazin. Sunt complet inutili. Mă rog.

Îți aduni degrabă bruma de gânduri care îți trece prin cap și le înghesui mai bine între urechi, apoi schițezi, timid, pentru audiență, un zâmbet larg. Cât mai laarg. Se vrea demn, dar aduce mai mult a disperare, fiindcă simți cum îți tremură buza de jos. Practic, se bălăngăne inertă și franjurată, ca o frunză de varză. „Varză. Ce aliment minunat mai este și varza!”, îți mai spui un pic în sinea ta. „Și ce multe avem în comun! Eu și varza.”

Una peste alta, cam asta e prin ce trec părinții cu copiii lor, la vârsta de doi ani. (Mai exact între doi și trei ani, că doar nu se termină totul când împlinește doi ani și o lună. Nuu. Ar fi prea simplu, prea monoton, prea ca la televizor.) Pregătește-te sufletește, dacă încă n-ai ajuns acolo, iar dacă ai ajuns deja acolo… (s-a terminat, nu mai ieși întreg!) Dacă ai ajuns deja acolo, înarmează-te cu multă, multă răbdare. Și empatie. Și înțelegere. Și simțul umorului. (Și nu mai bea cafea, că n-ai nevoie de agitație în plus. Ai nevoie în minus.)

Asta este teribila vârstă de doi ani. E perioada în care copiii se luptă între nevoia lor de a se baza, în continuare, pe ajutorul adulților și cea de a fi complet independenți. Acum îl vezi că e un ghemotoc de soare, zâmbitor și fericit și în două secunde îl privești, mută de uimire, cum se tăvălește pe jos, plânge și țipă din te miri ce.

Adevărul este că e o etapă perfect normală în dezvoltarea copiilor, la vârsta asta ei trec prin schimbări atât mentale, cât și emoționale majore. Vocabularul lor e în continuă creștere, dar tot nu e suficient de mare încât să-ți poată spune ce-i supără sau îi nemulțumește și, mai ales, nu îți pot spune ce simt, pentru că încă nu au capacitatea de a distinge și a înțelege toată paleta asta de emoții umane, pe care încep să le simtă tot mai acut și cu care nu știu ce să facă. Și îi copleșesc. Toate astea provoacă frustrare, comportament nepotrivit, crize de furie.

Bun. Și acum trec la partea în care îți spun ce să faci, când n-ai ce să faci, ca să treci și tu, și copilul, și nervii tăi pe bigudiuri, peste perioada asta extrem de dificilă:
- Înțelege-l, nu e ușor să ai doi anișori și să vrei să faci, să spui, să înțelegi și să nu poți.
- Acceptă situația, nu poți să schimbi nimic, dar din momentul în care accepți că asta este realitatea perioadei prin care treceți acum, îți va fi ție mult mai ușor, ca părinte, să gestionezi situațiile care par imposibile, fără să te mai învinovățești și pe tine pe deasupra: Nu, n-ai făcut nimic greșit, copilul tău nu e needucat, nu ești o mamă rea sau un tată rău, nu e nimic în neregulă cu copilul tău și în niciun caz NU ai un copil rău. Nu există copii răi, există doar copii care au o suferință, o nemulțumire, o frustrare și este datoria noastră, ca părinți, să aflăm ce ne supără copilul și să-l ajutăm să treacă peste asta.
- Fii calmă, fii blândă, oferă-i cât de multă dragoste poți (și știu că poți enorm!), tot timpul, dar MAI ALES atunci când pare să o merite cel mai puțin, adică în momentele alea în care în loc să-l iei în brațe, îți vine să urli și s-o iei la fugă în direcția opusă. Exact atunci are cea mai mare nevoie de tine! Fii lângă el. Exact atunci are nevoie cel mai mult de părinții lui, când el nu știe cum să se calmeze, cum să gestioneze ce simte, cum să se oprească sau să iasă singur din starea în care se află.
- Gândește-te că veți trece și peste asta, la fel cum ați trecut peste nopțile nedormite, peste colici și ieșitul dințișorilor și dacă te consolează cu ceva, îți mai spun un lucru: nu ești singura care se confruntă cu teribila vârstă de doi anișori. 99% dintre părinți trec prin asta. Iar aici cuvântul-cheie este „trec”. Trece, totul trece. Timpul (și răbdarea) le rezolvă pe toate. Iar treaba asta, în timp ce ți-o spun ție, mi-o spun și mie. De un milion de ori pe zi mi-o spun.
17/05/2017