Ioana Boca – Zori de Zen

Când Alex papă macaroi și cartofi și în niciun caz nu vrea căcășuță

Să vă povestesc o zi din viața mea. Să luăm total aleatoriu dar deloc întâmplător ziua de ieri. Aș zice de azi dar deja e trecut de 12 noaptea, acum, când m-am apucat eu să aștern aici toată tărășenia. Bun, ziua mea de duminică a început la ora 9:00, când Gogoașă mi-a dat trezirea. Ați zice că e o oră rezonabilă și chiar este. Este o oră mai mult decât rezonabilă. Ce e rezonabil legat de ziua asta începe și se oprește, brusc, aici.

Ora 9:00 Alex nu vrea diverse

-Mama, Alex papă lapte, cookies, cioco și ghețață.

-Serios, Alex? Când ai mai păpat tu așa ceva, în combinația asta, vreodată, măi, mamă? Alex papă lapte cu cereale. E ok așa? Vrei?

-Nu-nu-nu. (Să ne înțelegem. El nu îmi spune doar „nu”. El spune nu-nu-nu. Nici nu-ul nu mai e ce-a fost, frățică!)

-Mama, Alex papă ghețață și cioco, cacadea și ciolbiță!

-Seriooos? Văleu, Alex! Chiar așa? Ce-ai spune de… lapte cu cereale!

-Nu-nu-nu. Mama. (Face o pauză, trage aer în piept). Alex nu papă lapte cu cerecele!

-Dar ce papă, mami? Vrei un sandwich?

-Nu-nu-nu. Alex papă ut, macaroi, caltofi și cacadea!  (niște precizări: a primit o acadea, de la un copil, la grădiniță și de-atunci „cacadelele” sunt pe lista dorințelor,  ut egal unt și ce e un macaroi, vă întrebați. Păi, ce să fie. O macaroană. La singular, masculin. Cred.)

-Hai, măi, Alex, chiar așa?! Hai, gata, mâncăm lapte cu cereale. E foarte bun și ție îți place laptele cu cereale, mami. Gata cu gluma.

-Nu-nu-nu! Alex papă pâne.

-Doar pâine, mami? Nu vrei și niște lapte lângă pâinea aia? Și… ce-ai zice de niște cereale?! Sunt făcute tot din grâu, ca pâinea! Sunt ca pâinea! De fapt, ce să mai, sunt pâine! Cerealele sunt pâine!

Vrei?

Se gândește. Pe mine mă trec transpirațiile. Pfoaa… chiar n-aș vrea o criză de furie, așa, dis-de-dimineață. Nici cafeaua nu mi-am băut-o. Pare c-am scos-o la capăt, totuși. Da, am reușit. E ok, pot să răsuflu ușurată.

A, ce-a mâncat de fapt? Exact ce stabilisem: omletă, iaurt și un dinozaur verde. Ce, nu am zis?

(Vă-ntrebați și ce e un dinozaur verde. Un măr căruia i-am scobit doi ochi și o gură fioroasă înainte să-l tranșez.)

Ora 12:15: Alex nu vrea căcășuță! Căcășuța e mizerie!

După ce Gogoașă a luat micul dejun, am mai făcut una, alta prin casă iar apoi a început circul: îmbrăcatul pentru ieșit afară. Două ore mi-a luat, după ceas, ca să-l îmbrac. Am început la 11:00 și am terminat la 13:00. L-am alergat dezbrăcat prin toată casa, timp în care ăsta micu s-a ascuns în cabina de duș, în coșul cu rufe, sub pat, în dulap și după un umeraș. Da, se poate să te ascunzi după un umeraș gol, dacă închizi bine ochii!

Am reușit să-i pun pantalonii după ce am cântat de cinci ori „Ura, drăguța mea, țăranul e pe câmp”, adică pe la 12 și un sfert. Și, credeți-mă, aș fi renunțat demult la ieșitul afară, efectiv sunt zile în care e clar că nu ține să iasă neapărat și-atunci n-are rost să ne mai chinuim, dar era musai să ajung și la o farmacie.

Victorie nesperată așadar, pantalonii erau la posesor, mai negociez un pic și schimbarea tricoului și dau să-i pun este el o cămășuță în carouri. Circ!

-Mama, asta e mizerie! Îmi smulge cămășuța din mână, fuge cu ea înapoi la dulap și o îngrămădește pe un raft. Mizelie, mama, Alex nu vlea căcășuță!

-Cum, măi, mama, mizerie?! Cămășuța asta nu e mizerie, e foarte frumoasă, Alex! Hai măcar să o încerci!

-Nu-nu-nu. Mizerie! Pui la loc!

Mă mir un pic, de unde și până unde mizerie?! O întorc pe toate părțile. O fi văzut copilul ceva, o avea vreo pată și eu n-am văzut? Unde mizerie! Nu era. Dar ce contează. Cămășuța e mizerie (poate fiindcă e gri?!), în fine. Notă mentală să nu mai cumpăr haine gri, că sunt o mizerie.

Ora 14:00 Alex merge la restaurant, ca să mănânce pâine

Două alergături mai târziu și o venă pulsându-mi în tâmplă, am reușit să ieșim pe ușă. Am fost și la farmacie, dar ne-am blocat în parc. Nu mai voia să plece, l-am dat în leagăn până am simțit că-mi cade mâna. Am ajuns târziu, copii nu prea mai erau, fiindcă era ora prânzului și până ne-am învârtit noi între două leagăne, deja nu se mai zărea nici țipenie de om.

Dacă ar fi fost, ar fi auzit cum, la un moment dat, eu, mama responsabilă, îmi ademenesc copilul să mâncăm în oraș, la restaurant, o specialitate rar întâlnită: pâine. Da, păi ce să mâncăm noi la un restaurant: pâine, normal. Casa noastră e în pădure, n-avem pâine acolo. Trebuie să mergem la restaurant pentru ea. Când orice altceva eșuează, pâinea noastră cea de toate zilele e salvarea, cum ar veni. Dacă-i zici că mâncăm pâine e ca și cum s-ar deschide cerurile! Pâinea e delicatesa de masterchef pe care nu se poate s-o refuzi.

Deci…Hai, Alex, la restaurant, să mâncăm… (ta-na-na-na!!!)… pâine! 🙂

În general, sâmbăta e ziua în care nu gătesc, luăm prânzul la restaurant, săptămâna asta s-a nimerit însă să fie duminica. (De ce nu gătesc sâmbăta? Am scris aici 7 metode de a-ți eficientiza timpul atunci când ești mămică.)

Ora 19:00 Alex nu vrea la baie și Alex nu vrea să iasă din baie

Am ajuns acasă pe la cinci după-amiaza, ne-am tras sufletul olecuță și-apoi a început circul cu baia. Nu voia să facă baie și după ce a vrut să facă baie n-am mai vrut să nu facă baie. Douăzeci de minute am discutat despre ce bine e să nu mai faci baie.

L-am parcat, mulțumit, hrănit și spălat sub păturică, pe la 9 jumate și m-am prăbușit epuizată, pe canapea, să-mi trag un pic sufletul, să reflectez și-apoi m-am pus pe scris ca să vă comunic:

Ora 21:30 Câteva constatări și (nici)o concluzie

Oameni buni, deci sunt zile în care vrei să-ți tragi plapuma la loc peste ochi și să nu mai ieși de-acolo câțiva ani.

Vestea bună este, totuși, că, la trei ani și trei luni, astfel de episoade sunt tot mai rare, vestea și mai bună este că Alex a început să-l mai spună, din când în când și pe „R” și vestea cea mai bună – supremă, practic –  este că, după zeci de discuții și negocieri purtate cu calm, sute de explicații și jocuri de-a îmbrăcatul sau de-a ce mai era nevoie să facem, nici eu nu mai sunt la fel. Am răbdare, frățică. Câtă răbdare n-am avut în toată viața mea. Toată răbdarea din lume să vină la mine, vorba aia.

Și nici nu mă mai enervez așa rău – în afară de faptul că începe să mi se zbată o pleoapă, la un moment dat și-mi tremură genunchii – sunt un monument de calm. Vedeți ce-nseamnă exercițiul? Și, vorba aia, eu am exersat foarte des. Tot timpul, practic. Exercițiul e mama învățăturii, vă spun! Și pentru ei, și pentru noi.

 

 

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *