Ioana Boca – Zori de Zen

Categorie: DESPRE DE TOATE

N-am vrut copii

N-am vrut copii. A fost o vreme când pur și simplu îmi îngheța mintea atunci când cineva aducea vorba de subiectul ăsta. Nici nu voiam să aud. Efectiv, discuțiile pe tema asta îmi făceau rău fizic. Îmi plăcea viața mea așa cum era, LIBERĂ. Liberă de orice griji în afara propriei mele persoane. Eu eram centrul universului meu și mă simțeam foarte bine cu asta.

Nu-mi spunea nimeni ce să fac, unde să merg, nu mă obliga nimeni nici să gătesc, nici să fac curat, nici nimic. Cele mai grele decizii pe care trebuia să le iau într-o zi obișnuită erau legate de – cu ce mă îmbrac azi și ce pantofi să asortez la geantă. Dacă aveam chef să ies în club, ieșeam, dacă aveam chef să merg la film la 12:00 noaptea, mă duceam. Puteam călători unde voiam și îmi puteam permite, aveam timp să stau cu orele în fața oglinzii ca să mă aranjez, petreceam ore în șir la shopping sau din contră, vegetam pe canapea cât voiam, citeam, mă uitam la filme sau mă uitam pe pereți. Dolce far niente perpetuu, idilic, minunat. Făceam absolut orice voiam, când voiam, cât voiam și cu cine voiam. Libertate totală.

La ce-mi trebuia mie un copil? La nimic. Aveam certa credință că, odată ce apare copilul, viața mea se termină. N-aș mai fi fost nici liberă, nici femeie, nici om. Aș fi fost doar mamă. Iar mama nu e liberă. Mama nu e femeie, e o ființă asexuală. Mama, de fapt, nu e om. E mamă. Practic, o cu totul altă specie. Un fel de extraterestru care încetează să mai trăiască pentru ea și trăiește doar pentru a-i servi pe alții. Copiii, adică. Eram îngrozită. Mi se tăia respirația când mă întreba cineva „Și? Copii, ceva? Aveți în plan?” Îmi venea să urlu. NU! N-am în plan și nici nu e treaba ta să întrebi asta. Subiectul ăsta era ca un fel de sabia lui Damocles, care atârna deasupra capului meu și cădea când îmi era lumea mai dragă, mai ales după ce m-am căsătorit. Îmi venea să sar pe nefericitul sau nefericita aia care îndrăznea să întrebe așa ceva și să-i scot ochii, înainte de a-i îndesa pe gât lista aia imaginară, atârnată de umeri, cu care se nasc fetele și care trebuie neapărat dar neapărat bifată, așa încât să intri „în rândul lumii”: mărită-te, fă un copil sau mai mulți, pune-i și pe ei să facă copii, fii bunică.

Oricum aș fi dat-o și oricum aș fi privit situația, tot la imaginea asta ajungeam: Copil egal viața mea s-a încheiat, e timpul să schimbi scutece și să treci la cratiță, să-ți crești proprii copii, apoi să-i crești pe copiii copiilor tăi. Tot viitorul era plin de copii și de lucruri pe care trebuie să le faci pentru ei, ca un fel de tăvălug care nu se mai oprește și care duce jos, atât de jos încât n-o să mai vezi niciodată lumina zilei. Vei rămâne cu nimic pentru tine. Asta să fie soarta mea? Doar atât? Atât se vede în viitorul meu? Copii, mâncare, curățenie, scutece, doctori, muci, griji peste griji, nopți nedormite?

Am stat mult și m-am gândit de ce aveam reacțiile astea față de ideea de a avea copii. Poate pentru că asta am văzut când eram eu copil. Am văzut și am crescut cu generația mamelor de sacrificiu. Mama care face tot, în rest nimeni nu trebuie să facă nimic. Nu trebuie să ridice niciun deget. Se ocupă ea. Ea spală, ea gătește, ea merge cu copilul la doctor, ea îl schimbă, ea îi dă să mănânce, ea face curat în casă. Ea, tot. Și pentru ea – aproape nimic. Chestia asta a declanșat în mine o reacție puternică de respingere și sunt sigură că nu sunt singura care a simțit așa.

În plus, sfatul mamelor noastre, care e drept că ne-au avut devreme, poate mai devreme decât și-ar fi dorit sau ar fi fost pregătite, rezonează cu fricile noastre. „Mamă, nu te grăbi, nu te grăbi cu copiii. Bucură-te de viață, copilul îți schimbă viața, n-o să mai poți merge în vacanțe, n-o să mai poți lucra, n-o să mai poți ieși în oraș când vrei tu. Nu te grăbi”. Și nu ne grăbim. Nu ne grăbim deloc, ba chiar nu că nu ne grăbim, o luăm la fugă în direcția opusă. Ne sperie așa de tare copiii încât, pentru unele dintre noi, a avea copii a început să fie incompatibil cu o viață normală, adică viața aceea care ne permite să avem libertatea pe care alte mame, din alte generații, n-au avut-o.

Și, peste toate astea, se adaugă presiunea de a face „ce trebuie” adică un copil, dar fără o explicație reală, fără argumente valide, ci enunțată ca o cerință, o datorie a ta față de restul lumii de a intra în rândul ei: „Trebuie să faci și tu un copil, că așa-i normal, așa face toată lumea.” Ei, enunțurile de genul ăsta, mă enervează cel mai tare pentru că sunt o mostră de gândire atât de limitată, încât sunt pur și simplu tâmpite. Ți se adresează ca și cum ai fi o oaie care trebuie adusă pe drumul cel bun, fiindcă te crezi, în mod straniu, căprioară. Și tu ești, de fapt, o oaie. Și asta e viața oilor. O oaie nu poate să aibă alte scopuri în viață, în afară de a fi oaie, întrucât nu a părăsit niciodată pajiștea unde e scoasă la păscut și dincolo de gard nu știe ce se află. Nici nu contează, de fapt, fiindcă „dincolo de gard” e rezervat non-oilor.

Între toate reacțiile astea despre cum ar fi, cum ar trebui să fie și cum e acum viața ta, o viață plăcută, în care poți fi, în voie, centrul propriului tău univers, îți cam vine s-o iei la fugă când auzi de copii. La ce-ți trebuie ție copil?

Îți trebuie. Doar că nu știi că-ți trebuie. Eu habar n-am avut că-mi trebuie, până când n-am fost dispusă să renunț la confortul de a ști exact cum decurge viața mea în fiecare zi, pentru a face un mare salt în necunoscut, spre o existență plină de incertitudini și bântuită de tot felul de griji și de temeri. E ca și cum te-ai arunca în gol, fără centură de siguranță. Nu știi ce te așteaptă, doar speri că la capătul celălalt va fi bine. Vei fi bine.

Și a fost. Nu doar bine, ci incredibil de bine. Totul capătă un alt sens, întreaga ta existență se redefinește. Da, viața ta dinainte, într-adevăr, a murit. Nu mai ai timp doar pentru tine, dar nici nu mai vrei să ai timp doar pentru tine. Nu-ți mai trebuie. Respiri pentru el. Pentru mogâldeața minunată pe care o ții strâns la piept, care te caută, se agață de tine și te iubește cu toată ființa. În locul vechii tale vieți s-a născut alta: viața ta alături de copilul tău. Și este incredibil de frumoasă. E frumusețea aceea care îți smulge lacrimi, care te face să simți că plesnești de prea plin de iubire. E fericire în stare pură. E ca un drog. Un carusel minunat, plin de lucururi noi de făcut, de provocări dar mai ales de iubire. Foarte multă iubire. Iubire care te vindecă, te alină, te face întreg. Și stai să te întrebi… de ce, Doamne iartă-mă, mi-a fost așa de frică?! Cum să-ți fie frică de omulețul ăsta mic, pe care îl ții în brațe și căruia nu vrei să-i mai dai drumul niciodată. Cum să-ți fie frică… de un pui de om care respiră, prin toți porii, iubire? Viața ta dinainte a murit, dar acum te bucuri. Trebuia s-o ucizi mai devreme, ca să faci loc vieții tale cu el. Pentru că acolo unde se termină eu, al meu și mie începe NOI. Noi doi.

Iar tu și cu mine, copile, vom cuceri lumea! O vom colora în culorile tale, vom râde până la lacrimi împreună și vom plânge amândoi, atunci când suferi. Ne vom ridica de jos întotdeauna mai puternici și vom descoperi lumea asta, pas cu pas, împreună. Tu, pentru prima oară, eu – ca și prima oară, pentru că acum o pot vedea și prin ochii tăi. Vom construi propriul nostru univers și îl vom umple pe tot cu iubire, vom crește și vom învăța împreună, fiindcă și eu am multe de învățat de la tine. Tu, copile, ești cea mai bună și mai frumoasă parte din mine. Doar că n-am știut asta de la început.

20/09/2017
De ce am plecat când n-am mai stat

Am plecat din România la mijlocul lui 2016, încărcați de bagaje și de speranță că facem alegerea corectă pentru noi și mai ales pentru copilul nostru. Acum, la aproape un an de când am făcut pasul acesta major vă spun, cu mâna pe inimă, că nu mi-e dor de nimic. Locuim la Madrid, un oraș cald, civilizat și prietenos, în care oamenii n-au nervii întinși pe arcuri. Nu zic că e perfect. Nu este. Dar este un loc în care se poate trăi decent.

Aici, sistemul de învățământ nu este la cheremul oricărui vremelnic pus șef la Educație, programa nu se schimbă odată cu guvernanții, aici școlile au profesori care nu sunt umiliți și care își tratează elevii cu respect, aici sunt autostrăzi, spitale, sisteme informatice puse la punct și cu ajutorul cărora poți rezolva orice treburi ai în relația cu autoritățile, fără să stai la cozi și să te închini pe la ghișee. Și, poate mai important decât orice altceva, aici sunt spitale în care oamenii tratează oameni, cu respect, cu empatie, cu normalitate în definitiv.

Aici există asigurări de sănătate private. Asta înseamnă că plătești lunar o sumă și beneficiezi de toate serviciile medicale de care ai nevoie pentru tine și familia ta (de toate, da? nu abonamente pentru niscaiva analize și consultații, așa cum se procedează pe la noi… ), în niște spitale care arată ca hotelurile, cu doctori care își fac treaba și cu asistente care nu își cos buzunare suplimentare la halat (evident că și la noi există excepții, nu zic că sunt toți așa, dar excepția de la noi este regula aici). Vă spun despre spitale și despre servicii medicale pentru că noi de asta am avut cel mai mult nevoie, din păcate, de când băiețelul nostru a început grădinița. Și, Dumnezeule! Ce diferență uriașă este între ce e la noi și ce e aici, în privința serviciilor medicale!

Îmi amintesc, cu groază, ce am pățit eu, însărcinată fiind în luna a opta, când am ajuns la urgențe, la Spitalul Universitar. Aveam niște dureri de mijloc îngrozitoare, din cauza cărora nu mai eram în stare nici să merg până la baie fără să urlu. Ei, bună decizie am luat. Am plecat de la Spitalul Universitar fiind alt om. Unul care a jurat că va fugi din țara asta ticăloasă cu prima ocazie. Am stat cinci ore, în picioare, (nu vă spun cum am reușit …) sprijinind pereții prin fața diverselor uși. Să vă descriu sentimentul de disperare care mă cuprinsese?! Și de durere. Abia mă țineam pe picioare, ajutată de soț iar ei mă trimiteau să merg așa.. cătinel, cătinel… de la unii la alții, de la un cabinet la altul, unde mi se lua, în continuu, tensiunea. Și cam atât. Cu asta m-am ales, la urgențe, la spitalul Universitar. Am înțeles, mai târziu, din discuția cu medicul meu ginecolog – o femeie minunată, printre puținii medicii adevărați de la noi – că am făcut foarte rău că m-am dus la Universitar. „Ăia nu se ating de gravide. Sunt speriați de bombe, zici că sunteți ouă Kinder cu surprize!” asta mi-a zis. Am plecat, așadar, după cinci ore de sprijinit pereții, timp în care am primit un singur diagnostic (a fost și ultimul cabinet căruia i-am sprijinit pereții de pe hol), de la neurologie – „probabil e sciatică, trebuie să stați în pat”. I-am mulțumit doctorului care mi-a spus asta după cinci ore de stat în picioare și am plecat acasă. Să stau în pat.

Inițial, mi se păruse civilizat. Era prima mea „vizită” la spitalul Universitar și m-am bucurat sincer să văd că oamenii fac triaj la intrare. Partea civilizată a început și s-a terminat, însă, tot acolo. Mai departe, am fost trimisă să mă descurc singură, către ginecologie. Eu eram caz cert pentru scaun cu rotile, dar n-am avut parte. În schimb, portarul ne-a cerut șpagă, pe față, ca să-l lase pe soțul meu să bată, împreună cu mine, holurile spitalului și să mă ajute să ajung acolo unde m-au trimis, în condițiile în care eu abia reușeam să merg. Nu zic, erau oameni în situații mai grave decât a mea. Un bătrân întins pe-un pat cu rotile, în stare de semi-conștiență, fusese lăsat/ uitat pe un culoar. Timp de două ore, cât am așteptat eu ca să intru la primul doctor, asistenți, infirmieri, medici care se perindau pe holul ăla nu au făcut altceva decât să împingă patul omului mai încolo, ca să-și facă loc să treacă. Când venea unul și împingea patul la peretele din dreapta, când altul îi făcea vânt către peretele din stânga. La un moment dat, un doctor mai supărat așa, cum îi stă bine unui doctor, l-a împins vânjos până a ajuns patul cu omul în dreptul ușii de la lift. Din lift au ieși niște asistente care au împins iar patul de perete și atunci una dintre ele a urlat blând: „Băăă, cine l-a lăsat pe ăsta aici? Al cui e?!”. Evident, n-a primit niciun răspuns, că doar nu era nimeni prin preajmă, doar pacienți care sprijineau pereții, așa ca mine, văitându-se și gemând, așteptând o minune. Adică să se deschidă ușile cabinetului. Săracul om abandonat în patul de pe culoar avea ochii dați peste cap și gemea și el ușor. Când am plecat eu, târâș-grăpiș, spre următorul cabinet la ușa căruia să mă apuce disperarea, omul ăla încă era împins de colo-colo, de toți pereții.

De ce trebuie să fie totul atât de greu, de umilitor, de complicat? De ce la noi nu se poate altfel? De ce totul trebuie să fie o luptă? M-a apucat așa o silă de țara asta, care nu se mai face bine, de oamenii ăștia (mulți, prea mulți) care au uitat să mai fie oameni! E prea multă mizerie și n-are cine să facă curat.

Așa că, draga mea România, te-am părăsit. Te-am părăsit pentru că nu te pot salva, pentru că te-au căpușat penalii, plagiatorii și nesimțiții și mai ales pentru că n-ai ce oferi copilului meu, pentru că nu te văd revenindu-ți vreodată sau cel puțin nu în timpul care mi-e dat mie și copilului meu pe acest pământ. Te-am părăsit de frică să nu ne ucizi în spitalele tale infecte, în care colcăie bacteriile, șpăgile și șpăgarii, te-am părăsit pentru că nu vreau să bag plicuri în buzunare toată viața, nici la medic, nici la școală, nici nicăieri, doar ca să obțin un tratament normal. Te-am părăsit pentru că vreau să-l învăț altceva pe copilul meu despre viață, pentru că îl educ să fie blând, generos și bun și-mi dau seama că vreau să-l învăț să fie fix invers decât cum ar avea nevoie ca să „se descurce” într-o astfel de țară. Vreau să-l învăț să fie încrezător și optimist, așa că am plecat, de teamă să nu-i strivești visele și să-i smulgi aripile pe care vreau să i le construiesc.

Și te-am mai părăsit pentru ceva, Românie, te-am părăsit pentru că, de la distanță, pot să te iubesc. De la distanță nu ți se mai văd poalele fustei roase de molii și nici basmaua petrecută peste gura fără dinți. Nu ți se văd nici mizeriile de sub preș și nici guzganii rozalii care îți rod coada de la mătură. Nu ți se văd nici șirurile interminabile de mașini, sufocate pe șoselele tale mici și înguste, nu se văd nici șoferii care înjură și te înjură, în timp ce mai îmbătrânesc câțiva ani stând pe la vreun semafor. Nu ți se văd nici cei câțiva kilometri de autostradă construiți în 20 de ani și nici penalii, netoții și netrebnicii care te conduc de atâția zeci de ani. De la distanță, tot ce văd e copilăria mea și oamenii dragi rămași acolo. Și asta pot să iubesc.

Te-am părăsit, Românie, ca să te pot iubi în continuare și-aștept să mi se facă dor de tine. Încă aștept.

20/07/2017
Și jucăriile au povestea lor: Gorjuss, păpușa venită din galeriile de artă

Nu-i așa că sunt minunate? Bizare, misterioase și în același timp hipnotizante. Sunt Gorjuss Girls. Și au povestea lor. Pe mine una, m-au captivat, efectiv, din primul moment în care le-am văzut. Aceste personaje excentrice, atipice, îmbrăcate ca dintr-o altă epocă și totuși atât de actuale, cu ciorapi lungi, dungați și fără nas și gură, dar care reușesc să transmită, fără niciun efort, multă emoție, puritate, inocență.

Gorjuss Girls au o poveste extrem de interesantă. Ele au existat mai întâi pe pânză și au locuit în galeriile de artă de la New York, Los Angeles, Hollywood și Hong Kong. Sunt creația artistei scoțiene Suzanne Woolcott, mămică a trei copii, care este imobilizată, de mulți ani, într-un scaun cu rotile. În ciuda faptului că și-a pierdut mobilitatea, Suzanne a continuat să creeze iar în 2010, un parteneriat cu compania Santoro i-a adus, practic, faima internațională. Și-a văzut creațiile transpuse în realitate. Personajele ei au coborât de pe pânză în brațele a milioane de copii.

Suzanne a dat naștere, practic, unui imperiu, un cult al conceptului Gorjuss, pentru că i-a câștigat, prin arta sa, nu numai pe copii, dar și pe adulți. Păpușile-artă au devenit mai mult decât obiecte de joacă, pentru unii sunt obiecte de colecție. Acum se vând în peste 55 de țări. Suzanne este, înainte de toate, un exemplu despre cum să nu te dai bătut, atunci când viața te pune la grea încercare. Nu poate fi ușor să ai trei copii și să te afli, brusc, într-un scaun cu rotile, după luni întregi de suferință pe patul de spital și, totuși, să-ți găsești acea putere să continui și să creezi frumos.

Dar ce-i cu păpușile acestea Gorjuss și de ce sunt ele atât de speciale? În afara faptului că s-au materializat, practic, din arta lui Suzanne, primul lucru pe care îl observăm la ele, în afara modului excentric în care sunt îmbrăcate, este că nu au nici nas și nici gură. Și, totuși, transmit foarte multă emoție. Reușesc să te facă să vezi și să simți parcă inocența și frumusețea copilăriei. Gorjuss Girls, numele creațiilor artistei, e un joc de litere și vine de la Gorgeous Girls.

„Am fost mereu un fan al portretelor și a ceea ce poate fi capturat în ele, atitudinea, privirea și ce ne transmit. Stilul în care sunt desenate fetele mele a venit natural”, a spus artista, într-un interviu publicat pe dowhatyouloveforlife.com „Întotdeauna mi-am dorit să transmit emoțiile mele și pentru a face asta trebuie să te concentrezi pe acele elemente care fac privitorul să le simtă, emoția nu se transmite neapărat prin expresii faciale și cred că arta mea dovedește acest lucru”, a explicat Suzanne, în același interviu. De altfel, artista spune că prin nedesenarea completă a feței, atenția nu mai este centrată doar pe o expresie facială, ci pe întreg contextul în care este așezat personajul, iar asta reușește să transmită mai mult. „Totul are un sens, nimic din elementele care înconjoară fetele mele nu este întâmplător, totul se află acolo cu un motiv precis, pentru a completa povestea”, mărturisește artista.

Adevărul este că exact asta a reușit Suzanne, să transmită emoție, să spună o poveste pe pânză. Gorjuss sunt speciale în bizareria lor, misterioase, indescifrabile și totuși ușor de „citit”. Reușesc să te transpună, într-o clipită, într-o lume a lor, aparte, pe care o vezi și o simți și exact acesta este marele merit al creațiilor lui Suzanne, ce i-a adus succesul la care nu îndrăznea nici să viseze, atunci când a dat viață personajelor sale. Cu siguranță, Suzannne și-a lăsat amprenta în lume. Adulți și copii, deopotrivă, îndrăgesc personajele Gorjuss.

Mi-a plăcut mult să aflu că în spatele acestor păpușele se află o poveste. O poveste frumoasă. Ce mult s-au schimbat vremurile! Nu pot să nu mă gândesc la asta. Acum, păpușile vin inclusiv din galeriile de artă, în brațele copilașilor noștri. În copilăria noastră nu exista așa ceva sau mă rog, nu la nivelul acesta, dar totuși nu ne-a lipsit nici atunci arta. Îmi amintesc de jucăriile din lemn pe care le făceau bunicii la țară, rochițele păpușilor pe care le cosea mama, toate erau, până la urmă, o formă de artă.

Cred că toți am avut măcar o jucărie, în copilărie, de care ne aducem aminte cu drag și cu dor. Eu mă îndrăgostisem de o păpușă pe care mi-o dăruise mama, de ziua mea. A fost păpușa copilăriei mele. Și-acum o văd, cu ochii minții, de parcă ar fi în fața mea. Era o apariție ciudată, avea părul roz și cârlionțat, din fire răsucite de lână, o față mare și dodoloață, care-i servea și drept corp, pentru că se termina brusc, cu două tălpi dolofane umplute cu vată, lipite la baza feței.

Era ciudată, dar era tare frumoasă, cu capul ei uriaș, împodobit cu păr lung și roz, ochii mari, cu gene arcuite desenate și două tălpi. Cât de mult am iubit păpușica aceea! Nici nu eram sigură că era o păpușă, fiindcă în mod clar nu semăna cu celelalte, în nicio privință, dar tocmai pentru că era diferită, am iubit-o nespus. Dormeam cu ea, mâncam cu ea, o luam cu mine peste tot. Era minunată! Chiar și când i se dezlipise un picior și unul dintre ochi, cusuți cu delicatețe de fața aceea dodoloață, începuse să se desprindă… eu nu mă desprindeam de ea. A fost păpușa care mi-a marcat copilăria. Vouă ce jucărie v-a fost cea mai dragă în copilărie?

Photo credit: http://www.suzannewoolcott.co.uk/

Photo credit: http://www.santoro-london.com

09/06/2017
Sunt timidă. Dar mă tratez.

Oamenii de știință au găsit, în sfârșit, gena timidității, după ani și ani de căutări. Ar fi găsit-o mult mai devreme, dacă nu ar fi stat ascunsă după alte gene!

Am găsit gluma asta din întâmplare și m-a făcut să râd. Un pic amar. Întotdeauna am fost o timidă. Încă de mică, atunci când alții vorbeau, în gura mare, vrute și nevrute, eu tăceam mâlc. Mi-ar fi plăcut să pot spune și eu ceva, aveam multe de spus, dar îmi lipsea curajul. Mi-ar fi plăcut să fiu și eu genul acela de persoană care captează toate privirile, care își „farmecă” audiența fără aproape niciun efort, genul acela pe care specialiștii îl numesc „social butterfly” – un om care înfiripă prietenii într-o clipită, cu oameni pe care nu-i cunoaște decât de câteva secunde, popular, mereu binedispus, mereu „cu vorbele la el”. Ce fascinată eram de genul acesta de persoane! (Și încă mai sunt!) Nimic nu mi se părea mai frumos decât să fii așa! Așa cum eu n-am putut să fiu niciodată. În școala generală a fost cel mai greu, mai ales la serbări, când trebuia să reciți, să cânți sau mai știu eu ce să faci în clasicul „program artistic” pentru care erau chemați părinții să asiste, la final de an sau de trimestru. La mine, timiditatea asta s-a tradus, de fapt, într-o lipsă de încredere în forțele proprii. Mă simțeam mai puțin importantă, interesantă, relevantă în comparație cu cei din jurul meu. Mai puțin bună. E greu să-ți trăiești copilăria așa, e și mai greu să accepți că asta ești, acum, într-o lume în care, practic, comunicarea este atotputernică. Da, sunt timidă, dar mă tratez. În fiecare zi. E o luptă continuă ca să reușești să fii bine cu tine. Odată cu adolescența am început, încet-încet, să lucrez cu mine și la mine. Uneori fără să-mi dau seama sau să fac asta într-un mod conștient.

Pare ciudat, acum, când mă gândesc de unde am pornit și ce am ajuns să fac: facultatea de jurnalism. Ba mai mult, să vorbesc la radio, zi de zi, pentru sute de mii de oameni, să fiu purtător de cuvânt, să fac PR. Și asta pentru că, în ciuda timidității mele, nimic nu mi-a plăcut vreodată mai mult decât să comunic cu cei din jurul meu. Cum se împacă timiditatea asta cu rigorile a ceea ce am ales să fac pe plan profesional? Uite că, într-un fel, s-au împăcat. Deși, poate „împăcat” nu e cel mai bun cuvânt. Am învățat să-mi ignor timiditatea, adică acea pornire instinctuală de a tăcea, de a mă ascunde, de a vrea să devin musca aia mică de pe tavan pe care nu o vede nimeni… sau mai bine zis să o accept, dar să nu o las să mă înfrângă și să dea cu mine de pământ. Am devenit expertă în a nu fi timidă, fix pentru că – de fapt – asta sunt. Iar dacă am putut eu, poți și tu!

Timiditatea strică vieți, îți ratează șansele. E o pacoste cu care mulți dintre noi trăim – știu că nu sunt eu singura specială care se confruntă cu asta – și e o predispoziție cu care va trebui să te lupți toată viața, dacă vrei să ai o viață frumoasă, să te simți împlinit și să nu cari după tine, tot timpul, o desagă uriașă plină cu frici, care să te gâtuiască, să nu te lase să respiri, să te tragă în jos. Doar nu te poți ascunde sub o piatră, pentru totdeauna și să trăiești acolo, singur și nevăzut de nimeni, până la adânci bătrâneți. De fapt, un timid nici nu își dorește asta cu adevărat, și-ar dori exact contrariul, doar că, de cele mai multe ori, nu reușește să „iasă la lumină”. E paralizat de frică. E greu să-ți găsești vocea interioară, să asculți ce spune ea, să ignori – de cele mai multe ori – ce simte că ar trebui să faci și să faci ce și-ar dori dar e îngrozită să facă. Nu vă gândiți că timiditatea e ceva de care, la un moment dat, reușești să te vindeci și gata, ai scăpat. Nu. Și acum, când am ajuns la vârsta maturității, când am o familie, un copil, am episoade care mă trimit, într-o clipită, la copila aceea tăcută, care stătea în bancă, terorizată de faptul că va trebui să răspundă cu voce tare, în fața clasei, la câte o întrebare a profesorului. Chiar și acum am momente în care tac, de frică să nu spun ceva nepotrivit. Uneori e bine că fac asta. Alteori e rău. Însă, de cele mai multe ori, când îmi dau seama că, de fapt, mi-e frică să vorbesc, fac exact contrariul. Poate că uneori greșesc, dar măcar e o chestie asumată.

Cel mai greu îmi este să vorbesc despre mine, despre ce simt, prin ce trec. Îmi e greu să spun familiei, îmi e și mai greu să spun prietenilor, uneori aproape imposibil. Îmi e greu să explic, îmi e greu să mă expun complet, să îmi arăt vulnerabilitatea. În unele cazuri, incapacitatea mea de a-mi împărtăși stările m-a costat prietenii. Prietenii vechi, pe care le prețuiam. A nu vorbi despre ce simți sau a nu împărtăși prin ce treci, la un moment dat, este de multe ori asociat cu a fi distant, rece, uneori chiar arogant. Este un lucru la care încă trebuie să mai lucrez. Mult.

Dar, deși nu îmi place să vorbesc despre mine (și iată că, totuși, o fac chiar acum), din toată tărășenia asta cu timiditatea, a ieșit măcar un lucru bun, un lucru care îmi place la mine. Am învățat să îi ascult pe alții. Și-mi place să-i ascult. Sunt un bun ascultător. Sunt atentă mereu la cei din jurul meu, îi studiez, de multe ori reușesc să „îi citesc”, sunt o fire empatică. Asta m-a ajutat de multe ori pentru că, pe cât e de important să te faci auzit, pe atât e de important să și asculți. Să asculți, nu să auzi. E o mare diferență.

Cred că, până la urmă, cu toții ne luptăm cu câte ceva care stă în calea eforturilor noastre de a deveni cea mai bună versiune a noastră posibilă. Fie că e timiditate, anxietate, nesiguranță, frică sau poate chiar e nevoie să depășim un obstacol fizic, nu neapărat unul care se regăsește ascuns bine în adâncul nostru. Toți avem demonii noștri, cu care ne luptăm zi de zi și povestea noastră despre cum am reușit să-i învingem. Niciodată definitiv, dar câștigăm lupte. Și asta e foarte bine, este tot ce poți face. Până la urmă, a câștiga bătălia se compune din a ieși învingător în luptele acelea mici, de zi cu zi.

Cineva spunea că, în mod paradoxal, timiditatea înseamnă, de fapt, să ai o oarecare doză de narcisism: frica de ce vor crede alții despre ce spui, ce faci, implică în mod obligatoriu credința ta că toată lumea chiar e interesată de ce faci tu, ce spui tu. Îmi vine să râd un pic. Pe cât e de neconceput pentru o persoană timidă să gândească așa, pe atât mi se pare de logică concluzia.

Problema timizilor este că sunt prea conștienți de ei, prea self aware, ca să zic așa. Nu văd problema asta la mulți alți oameni care n-au nicio reținere în a face circ în jurul lor, în a se da în spectacol (și nu în sensul bun), e suficient să arunci un ochi (dacă nu în jurul tău) la televizor, pe la emisiunile astea mondene, „de divertisment”, ca să vezi astfel de personaje, în toată splendoarea lor, de multe ori grotescă, dar fără niciun fel de inhibiții. Prostia nu știe ce este timiditatea. Prostia defilează cu gura mare și tropăie zgomotos cât o țin călcâiele. Exact cei care ar avea mai mult de câștigat din a-și ține gura închisă sunt, de cele mai multe ori, cei mai vocali.

Acum, când m-am despărțit de radio, mutați fiind în altă țară, am găsit o altă cale de „a vorbi”. Prin scris. Aici, pe blogul meu, cuvintele vindecă și mă vindecă în fiecare zi. Și simțul umorului. Dacă ne-am lua în serios, tot timpul, ce tristă ar fi viața! Timidității, însă, îi râd în față în fiecare zi. O sfidez și o îmbrățișez ca făcând parte din mine. O ignor, pentru a merge mai departe. Și, în unele cazuri, cele mai fericite dintre ele, uit complet de ea, atunci când lucrurile pe care le fac îmi plac atât de mult, încât mă simt absorbită cu totul. Mi-am promis însă un lucru: copilul meu nu va crește așa, nu vreau ca el să fie nevoit să lupte, asemeni mie, cu o asemenea piatră de moară, îl voi învăța să aibă încredere în el, să fie puternic și curajos. Să-și asume și riscuri. Să fie mai bun decât mine. De o mie de ori și încă o dată.

23/05/2017