Ioana Boca – Zori de Zen

Categorie: TRĂSNĂI

  • ȘOC: O mamă a fost văzută… făcând nimic!

    ȘOC: O mamă a fost văzută… făcând nimic!

    Stăm tolăniți pe canapea. Eu și Gogoașă. Ok, mai mult eu. El stă picior peste picior și plimbă un dinozaur pe genunchi. E fugărit de un extraterestru. Nimic ieșit din comun, cum ar veni.

    Îl las pe dinozaur să se descurce și-mi mut privirea, într-un punct fix, undeva, pe perdeaua noastră înflorată.

    Mă simt mulțumită și mă cuprinde așa…o stare de bine, din toate părțile. E ca și cum m-aș afunda într-o cadă cu apă caldă, peste care plutește un munte de spumă. Iar eu sunt taman în vârf.

    Știți senzația, așa-i? Senzația aceea minunată, pe care o simți când îți lași tot corpul moale, să se afunde, în liniște și cald, și-n spumă, până la vârful nasului iar tu închizi ochii și stai. Doar stai.

    E o după-amiază fantastică, îmi zic, chiar e ca o baie caldă, cu multă spumă fină. Stau tolănită pe canapea, televizorul e pornit, mă uit, cu un ochi, la un film siropos, de dragoste, cu accente comice și cu celălalt, fac cealaltă cea mai râvnită activitate din epoca post-natală: moțăi.

    M-apuc să-mi inventariez binecuvântările, cu ochiul care-i încă treaz: avem și-un pic de soare, ițit la colțul unui geam, avem și-un film siropos, avem și-un pic de liniște iar eu stau tolănită, pe canapea.

    Eu. Eu… stau…. pe canapea. Și copilul e lângă mine. Și eu.. stau. Tolănită.

    Tolănită?! Eu stau tolănită și copilul e lângă mine pe canapea?!

    Hei, ia stați un pic, oameni buni! Cum se face că subsemnata stă, afundată în după-amiaza asta, pân la nas, cu dragonul lângă. Hopaa, cine a dat pe repede înainte tot filmul ăsta? Când au trecut anii? S-o fi însurat deja și eu nu știu?!…

    Unde-s eu, alergând de colo, colo după el? Unde-s eu, încercând să-l conving să mănânce, să-și strângă jucăriile, să nu deseneze pereții?!.. Unde-s eu schimbând scutece, plimbându-l nopțile în brațe sau legănându-l? Unde-s eu, mergând aplecată, cu el, de mânuțe, văitându-mă de șale?!

    … Nu-s. Sunt aici, pe canapea. Tolănită!

    Ei hai, parcă nu-mi vine să mă cred. Cum a venit și ziua asta peste noi? Când a venit? Cum a venit?!

    Și ce bine c-a venit! Vai, dar ce bineee c-a venit, îmi zic, cu un zâmbet lățit pe față, ca-n desenele animate. Mă mai afund un pic, în baia mea cu spumă, cu nas cu tot. Mi se mai văd doar ochii. Tot ca-n desenele animate. Și stau așa. Stau și absorb statul ăsta, prin toți porii.

    Ei, și cum stăteam eu așa, mustind a bine și a pace, ce-aud … :

    -Mama, vreau o cafea.

    -Hăăăă?!….Ce-ai zis?!, bălmăjesc, simțind cum ies, brusc, la suprafață, din baia cu spumă virtuală, împroșcând apă pe toți pereții.

    -Poftim?! Ce-ai zis că vrei?!? … N-oi fi auzit bine, na. Mi-o fi intrat apă-n urechi.

    Din capătul opus al canapelei, văd doi ochi maari și serioși și-apoi iar vocișoara aceea cristalină, cerând…

    -O cafea, mama. Vreau o cafea, repetă Gogoașă, în timp ce începe să râdă. Probabil, fața mea, care nu mai are maxilar, fiindcă mi-a căzut în apă, e comică.

    Hopa, stați un pic. Pauză! Am zis eu de film dat pe repede înainte, dar parcă avea, totuși, patru ani, acum cinci minute… sau au fost cinci minute, acum patruzeci de ani?! Totul e confuz și difuz.

    -Cum… cafea, maimuță? îl întreb, în timp ce-mi caut maxilarul prin cadă.

    -Cum să bei, tu, cafea, măi, mamă, măi?

    -Da, mama, uite-așa beau! Din cană! Și-și duce mâinile la gură, sorbind zgomotos și demonstrativ.

    Scot un icnet de ceva… nu știu ce. Un fel de râs gâtuit, amestecat cu mirare.

    -Alex, nu pot să-ți dau cafea. Nu e pentru copii, ți-ar face rău… Ce zici de un lapte cu cacao?

    -Nuuu! Mama, nu vreau cacao cu lapte! Eu vreau cafea!, insistă, foarte serios, în timp ce extraterestrul îi dă un șut dinozaurului și-l proiectează pe o pernă a canapelei.

    Vai de mine. Vrea cafea. Ăsta micu vrea cafea! Nu era mai simplu când doar trebuia să-l duc, de mânuțe, ore-n șir, oreee-n șir, prin toată casa?! Parcă, acum, cam da…

    -Alex, nici nu e bună, mami, e amară. Nu pot să-ți dau cafea, îmi pare rău, dar… pot să-ți dau o cană cu lapte și cacao. Ce zici?!

    Gogoașă începe să plângă, în hohote, brusc. Dar ce mă fac.. că mie-mi vine să râd. În hohote. Mă fac toată roșie la față, vorbesc sa-ca-dat.. rar.. cu ochii-n lacrimi. De-abia pot să mă abțin.

    -Vree-aauu o ccc-aa-ffeee-aa! insistă, Gogoașă, printre sughițuri și lacrimi șiroaie.

    -Dd-aar nnuu pp-oott să-ți dd-aau ccc-aff-eeaa, măi, mamă! Nu e pentru copii. Îți ff-aacee rrăuu, zic, eu, tot printre sughițuri și icnete și încercări de a rămâne cât se poate de serioasă… dar e greu, e fooaarte greu. De fapt, e chiar imposibil.

    Nu mai, gata! E prea mult! Mă umflă râsul. Mă schimonosesc de râs, râd să leșin, mă contorsionez, râd cu sughițuri, râd cu lacrimi, râd cu palme proiectate pe spătarul canapelei. Nici nu mai pot să respir.

    Gogoașă se uită, mirat, la mine. Apoi începe să râdă încetișor…

    -…Mama, zice el.

    -Ddd-aaa?! îi răspund, fără aer, de la atâta râs.

    … Mama, zice,.. vreau… O CAFEA!

    Mă prăvălesc pe-o parte. Hă hăă hăăă! (Mda, nu e cel mai grațios râs, asta e)… Hăhăă hăăă! Da’ nu mai pooot de-atâta râs!!!

    Gogoașă continuă: „Mama, vreau o cafea! Hahahahaha! O cafea! Hahahaha! O cafea să o beau așa… șșșșuuppp! șuuuppp!” și-mi arată iar cum se soarbe din cană.

    După ce ne-am mai hlizit o vreme, și-a adus aminte de dinozaurul exilat de extraterestru și s-a dus să-i facă dreptate.

    Eu m-am dus să-mi fac o cafea. Vă spun, nu-i a bună cu moțăiala asta, cu făcutul ăsta de nimic, trebuie să rămâi vigilent, în orice condiții. Păi, nu era, eu, mai-mai să mă înec într-o baie cu spumă?! Noroc că mi-am găsit maxilarul și-acum pot să șșșuuuuppp din cana asta cu cafea! 😀

    Maimuță, o să-ți aduc aminte, când mai crești, că, la 4 ani, mi-ai cerut prima cafea. Îmi pare rău că a trebuit să aștepți încă 36 de ani să o și primești, dar să vezi ce bine o să fie, peste alți 10, când o să fiu de acord să bei prima bere!

    …Ce, voi nu plănuiți să faceți la fel?! Să fim serioși! 😀

  • ȘOC: O mamă a fost văzută… făcând nimic!

    ȘOC: O mamă a fost văzută… făcând nimic!

    Stăm tolăniți pe canapea. Eu și Gogoașă. Ok, mai mult eu. El stă picior peste picior și plimbă un dinozaur pe genunchi. E fugărit de un extraterestru. Nimic ieșit din comun, cum ar veni.

    Îl las pe dinozaur să se descurce și-mi mut privirea, într-un punct fix, undeva, pe perdeaua noastră înflorată.

    Mă simt mulțumită și mă cuprinde așa…o stare de bine, din toate părțile. E ca și cum m-aș afunda într-o cadă cu apă caldă, peste care plutește un munte de spumă. Iar eu sunt taman în vârf.

    Știți senzația, așa-i? Senzația aceea minunată, pe care o simți când îți lași tot corpul moale, să se afunde, în liniște și cald, și-n spumă, până la vârful nasului iar tu închizi ochii și stai. Doar stai.

    E o după-amiază fantastică, îmi zic, chiar e ca o baie caldă, cu multă spumă fină. Stau tolănită pe canapea, televizorul e pornit, mă uit, cu un ochi, la un film siropos, de dragoste, cu accente comice și cu celălalt, fac cealaltă cea mai râvnită activitate din epoca post-natală: moțăi.

    M-apuc să-mi inventariez binecuvântările, cu ochiul care-i încă treaz: avem și-un pic de soare, ițit la colțul unui geam, avem și-un film siropos, avem și-un pic de liniște iar eu stau tolănită, pe canapea.

    Eu. Eu… stau…. pe canapea. Și copilul e lângă mine. Și eu.. stau. Tolănită.

    Tolănită?! Eu stau tolănită și copilul e lângă mine pe canapea?!

    Hei, ia stați un pic, oameni buni! Cum se face că subsemnata stă, afundată în după-amiaza asta, pân la nas, cu dragonul lângă. Hopaa, cine a dat pe repede înainte tot filmul ăsta? Când au trecut anii? S-o fi însurat deja și eu nu știu?!…

    Unde-s eu, alergând de colo, colo după el? Unde-s eu, încercând să-l conving să mănânce, să-și strângă jucăriile, să nu deseneze pereții?!.. Unde-s eu schimbând scutece, plimbându-l nopțile în brațe sau legănându-l? Unde-s eu, mergând aplecată, cu el, de mânuțe, văitându-mă de șale?!

    … Nu-s. Sunt aici, pe canapea. Tolănită!

    Ei hai, parcă nu-mi vine să mă cred. Cum a venit și ziua asta peste noi? Când a venit? Cum a venit?!

    Și ce bine c-a venit! Vai, dar ce bineee c-a venit, îmi zic, cu un zâmbet lățit pe față, ca-n desenele animate. Mă mai afund un pic, în baia mea cu spumă, cu nas cu tot. Mi se mai văd doar ochii. Tot ca-n desenele animate. Și stau așa. Stau și absorb statul ăsta, prin toți porii.

    Ei, și cum stăteam eu așa, mustind a bine și a pace, ce-aud … :

    -Mama, vreau o cafea.

    -Hăăăă?!….Ce-ai zis?!, bălmăjesc, simțind cum ies, brusc, la suprafață, din baia cu spumă virtuală, împroșcând apă pe toți pereții.

    -Poftim?! Ce-ai zis că vrei?!? … N-oi fi auzit bine, na. Mi-o fi intrat apă-n urechi.

    Din capătul opus al canapelei, văd doi ochi maari și serioși și-apoi iar vocișoara aceea cristalină, cerând…

    -O cafea, mama. Vreau o cafea, repetă Gogoașă, în timp ce începe să râdă. Probabil, fața mea, care nu mai are maxilar, fiindcă mi-a căzut în apă, e comică.

    Hopa, stați un pic. Pauză! Am zis eu de film dat pe repede înainte, dar parcă avea, totuși, patru ani, acum cinci minute… sau au fost cinci minute, acum patruzeci de ani?! Totul e confuz și difuz.

    -Cum… cafea, maimuță? îl întreb, în timp ce-mi caut maxilarul prin cadă.

    -Cum să bei, tu, cafea, măi, mamă, măi?

    -Da, mama, uite-așa beau! Din cană! Și-și duce mâinile la gură, sorbind zgomotos și demonstrativ.

    Scot un icnet de ceva… nu știu ce. Un fel de râs gâtuit, amestecat cu mirare.

    -Alex, nu pot să-ți dau cafea. Nu e pentru copii, ți-ar face rău… Ce zici de un lapte cu cacao?

    -Nuuu! Mama, nu vreau cacao cu lapte! Eu vreau cafea!, insistă, foarte serios, în timp ce extraterestrul îi dă un șut dinozaurului și-l proiectează pe o pernă a canapelei.

    Vai de mine. Vrea cafea. Ăsta micu vrea cafea! Nu era mai simplu când doar trebuia să-l duc, de mânuțe, ore-n șir, oreee-n șir, prin toată casa?! Parcă, acum, cam da…

    -Alex, nici nu e bună, mami, e amară. Nu pot să-ți dau cafea, îmi pare rău, dar… pot să-ți dau o cană cu lapte și cacao. Ce zici?!

    Gogoașă începe să plângă, în hohote, brusc. Dar ce mă fac.. că mie-mi vine să râd. În hohote. Mă fac toată roșie la față, vorbesc sa-ca-dat.. rar.. cu ochii-n lacrimi. De-abia pot să mă abțin.

    -Vree-aauu o ccc-aa-ffeee-aa! insistă, Gogoașă, printre sughițuri și lacrimi șiroaie.

    -Dd-aar nnuu pp-oott să-ți dd-aau ccc-aff-eeaa, măi, mamă! Nu e pentru copii. Îți ff-aacee rrăuu, zic, eu, tot printre sughițuri și icnete și încercări de a rămâne cât se poate de serioasă… dar e greu, e fooaarte greu. De fapt, e chiar imposibil.

    Nu mai, gata! E prea mult! Mă umflă râsul. Mă schimonosesc de râs, râd să leșin, mă contorsionez, râd cu sughițuri, râd cu lacrimi, râd cu palme proiectate pe spătarul canapelei. Nici nu mai pot să respir.

    Gogoașă se uită, mirat, la mine. Apoi începe să râdă încetișor…

    -…Mama, zice el.

    -Ddd-aaa?! îi răspund, fără aer, de la atâta râs.

    … Mama, zice,.. vreau… O CAFEA!

    Mă prăvălesc pe-o parte. Hă hăă hăăă! (Mda, nu e cel mai grațios râs, asta e)… Hăhăă hăăă! Da’ nu mai pooot de-atâta râs!!!

    Gogoașă continuă: „Mama, vreau o cafea! Hahahahaha! O cafea! Hahahaha! O cafea să o beau așa… șșșșuuppp! șuuuppp!” și-mi arată iar cum se soarbe din cană.

    După ce ne-am mai hlizit o vreme, și-a adus aminte de dinozaurul exilat de extraterestru și s-a dus să-i facă dreptate.

    Eu m-am dus să-mi fac o cafea. Vă spun, nu-i a bună cu moțăiala asta, cu făcutul ăsta de nimic, trebuie să rămâi vigilent, în orice condiții. Păi, nu era, eu, mai-mai să mă înec într-o baie cu spumă?! Noroc că mi-am găsit maxilarul și-acum pot să șșșuuuuppp din cana asta cu cafea! 😀

    Maimuță, o să-ți aduc aminte, când mai crești, că, la 4 ani, mi-ai cerut prima cafea. Îmi pare rău că a trebuit să aștepți încă 36 de ani să o și primești, dar să vezi ce bine o să fie, peste alți 10, când o să fiu de acord să bei prima bere!

    …Ce, voi nu plănuiți să faceți la fel?! Să fim serioși! 😀

  • Niște cizme cu dinți și o fermă cu dovleci

    Niște cizme cu dinți și o fermă cu dovleci

    Bun, deci i-am cumpărat lui Lil’ Man o pereche de cizmulițe. Mai de toamnă-iarnă așa. Fie, mai mult spre iarnă. Se ducea băiatul în excursie cu grădinița, la o fermă de dovleci. Se apropie Halloween iar aici sărbătoarea asta e la ea acasă, deci nici că se putea să rateze așa ceva.
     
    Ne-au avertizat cei de la grădiniță că, dimineață, când pleacă ei, e frig și vor fi pe câmp, deci – cizme, oameni buni. Luați cizme la copii! Le-am luat. A fost bine că le-am luat, fiindcă, în ziua cu pricina, chiar a fost frig. Soare, dar frig.
     Lil Man s-a opintit din răsputeri în dimineața aceea, abia l-am încălțat. Nu voia și pace. I-am explicat că este foarte frig afară, că o să-i înghețe picioarele, am deschis ușa de la casă, ca să-i arătăm ce frig e, am încercat să-l entuziasmăm că se închid cu doi arici, nu cu unul, precum pantofii lui sport… Nici gând. Era de neclintit!
    Până la urmă, ne-a venit mintea la cap și i-am adus argumentul suprem: i-am atras atenția că sunt cu dinți. Sunt cizme cu dinți. Cu crocodil! Deci n-aveau cum să nu-i placă. Cui nu-i place o pereche de cizme cu dinți?! Pfoaaa… n-am auzit pe nimeni să nu-i placă așa ceva. Nu există!
    Și i-au plăcut. Mult. Prea mult. Așa de mult, încât acum nu mai vrea să iasă din casă decât cu cizme. Doar că, acum, mai mult e cald, decât frig. La amiază, e mai mult spre vară decât spre toamnă iar cizmele sunt mai mult de iarnă decât de toamnă. Suntem pierduți prin anotimpuri. Ajutor!
     Uite-așa a venit, acasă, din excursie: cu un dovleac mic, mic, dar cu o pasiune maaare…
    A, nu, că nu vreau nimic, doar mă plâng! 😀 Spuneți-mi că și piticii voștri au făcut câte o pasiune din asta nebună pentru un anumit lucru de îmbrăcat/încălțat?! Vă roog! Măcar să mă simt mai bine, atunci când ies pe stradă, cu un eschimos mic, încălțat cu cizme cu dinți. 
  • Cum (n-)a fost la Zoo Vancouver

    Cum (n-)a fost la Zoo Vancouver

    Eu cred că, în viața asta, nouă nu ne e sortit să mergem cu copilul la Zoo. Pe cuvânt. De fapt, nu că nu putem merge la Zoo –  fiindcă putem. Și am și mers. (Nu cedăm, nu ne învățăm minte.) Doar că nu reușim, în ruptul capului, să trecem de zona de la intrare, odată ajunși acolo.

    Pur și simplu, e misiune imposibilă. Grădinile astea zoologice au ceva cu noi! Credeți că exagerez? Ei, uite că nu exagerez deloc. Am dovezi! Pentru cine nu a aflat cum a fost prima noastră vizită la Zoo, cu Lil’ Man, pe vremea când locuiam la Madrid, citiți aici: Cine-a pus caprele-n drum, ăla n-a fost om. Punct.

    Ei, ce ne-am zis acum. Hai că a crescut copilul. Prima dată era prea mic. N-ai cu cine, domne’, la un an și nouă luni, n-ai cu cine te-nțelege, daaar… acum, la trei ani și opt luni, gata! E altă poveste! Mergem la Zoo!

    Lista noastră era bifată în întregime: de crescut, a crescut? Da, să trăiți! Animalele îi plac? Dar ce-i mai plac! Răbdare mai multă are? Are (oarecum)! Ne înțelegem (mai bine) cu el? Ne înțelegem!

    Ei, haida! Zoo scrie pe noi! Acum e momentul, Și-o să vadă o grămadă de animale! Și-o să-i placă! Și-o să fie fără capre. (Verificasem. N-aveau). Așadar și prin urmare, ne duserăm, săptămâna trecută, cu Lil’ Man, la Zoo. Ei, ce să vă spun… minunată Zoo Vancouver. N-am văzut nimic.

    Dacă, la Madrid, nu am reușit să trecem de zona cu capre, de la intrare, acel Petting Zoo, în care zeci de copii mângâiau/fugăreau alte câteva zeci de capre, urmați de alte câteva zeci de părinți obosiți, transpirați, exasperați (și captivi) în țarcul cu capre și copii… la Zoo Vancouver (pe numele ei complet, Greater Vancouver Zoo) a fost total diferit.

    Adică nu erau capre. În rest, ne-am împotmolit tot acolo. La intrare.

    Deci, ca să explic… imaginează-ți cum intri tu, așa, cu pas domol, ca un părinte nevinovat, plin de intenții bune, credul și optimist, după ce ai lăcrimat un pic la poarta la care ai plătit biletele și te-ai dezis total de instinctul tău de conservare, atunci când ți-ai deschis portofelul și reușești să te mai deplasezi, senin așa, câțiva metri (vreo 10)… și-apoi îl vezi pe EL.

    EL – în toată splendoarea lui. Și te oprești în loc pentru că pulsul îți crește la 300, ochii ți se fac maari, cât roata de rezervă de la mașină și parcă nu mai poți să vorbești. Ți se taie respirația. E minunat! E de-a dreptul hipnotic. E frumos ca un păun, doar că nu e păun. Și e MARE! Mare cât 10 elefanți, doar că nu e elefant! Și colorat! Colorat ca un papagal! Doar că nu e papagal. E…LOCUL de JOACĂ.

    Un loc de joacă în care vezi zeci de copii alergându-se în toate părțile, cățărându-se și chiuind fericiți și-ți dai seama că, în timp ce tu ți-ai ridicat maxilarul de pe jos, cu bombeul pantofului, al tău copil e deja acolo și chiuie mai abitir decât toți ceilalți la un loc.

    Apoi, privirea ți se îndreaptă încet, în timp ce picioarele măresc pasul, spre marginile locului de joacă, unde stau ciorchine, ca liliecii, părinții. Părinții cu copii între 1 și vreo 4 ani. Stau pe borduri, cu capul plecat în mâini și cu privirea fixă. Și te duci. Te duci să îngroși rândurile ciorchinelui.

    Am stat acolo vreo 2 ore, Lil’ Man nici gând să mai plece. Ce animale, ce Zoo. Copii! Joacă! E de înțeles, dar e și de plâââns, cu lacrimi mari, de crocodil (pe care nu am apucat să-l vedem, evident).

    După două ore de zbenguială în parc, se făcuse deja ora mesei. Noi, tot acolo. Dar nicio problemă! Oamenii de la Zoo prevăzuseră că, în cazul puțin probabil în care te-ar prinde prânzul (sau Crăciunul) acolo, ai nevoie de un restaurant. Așa că l-au pus fix lângă.

    Bun, tot e bine, luăm copilul, cu chiu cu vai, să-l așezăm la una dintre măsuțele în aer liber din vecinătatea locului de joacă și îl hrănim temeinic, imediat după ce îi schimbăm tricoul fleașcă de transpirație, de la atâta zbenguială, cu un altul cumpărat de la Magazinul de Suveniruri. Așezat fix lângă Restaurant. Asta doar așa… în cazul puțin probabil în care ți-ar transpira copilul de la atâta alergat la locul de joacă și ai avea nevoie de un tricou, la preț triplu. (Tricoaie n-aveau, am căutat. Doar tricou la preț triplu).

    Eram pe punctul de a renunța complet la ideea că vom ajunge chiar să și vizităm Grădina Zoologică, când… a venit vacanța cu trenul din Franța! Doar că nu era vacanța, era speranța și nu era Franța, era Canada. Ne-a salvat speranța… un trenuleț.

    Zoo Vancouver are un trenuleț care face turul grădinii zoologice. Ce bucurie pe noi! Hai că alegem varianta asta, cum Lil’ Man e deja mega obosit. Am învins! Reușim să vizităm, totuși, Grădina Zoologică înainte să plecăm acasă. Facem un ultim efort!

    Îl convingem pe Lil’ Man să lase locul de joacă și să mergem cu trenul, cum el e un mare amator de trenuri.

    Hai că n-a fost totul ratat! Oarecum. Cât de cât. Ne urcăm în trenuleț și sunt în măsură să vă raportez ce-am văzut noi la Zoo Vancouver:

    -Uiteee, maammi o giiiraa…. gâtul de la oo giiiraa…

    Capetele ni se rotesc, ca girofarul, în timp ce trenulețul nostru prinde viteză și distanță, cotește și se zgâlțâie din toate încheieturile. Dar tot mai vedem ceva!

    -Coada de de la o giiii..

    Ăăă, nu. Nu mai vedem nimic.

    Readucem capetele în poziția inițială, ca la mașina de scris a bunicului. Știți mașina aceea veche, de scris, căreia trebuia să-i împingi la loc capătul pe care avea rulată hârtia, ca să începi un alt rând? Ei, așa și noi. Alt rând.

    -Uuiteee, maami, un ceeeerb!

    Capetele, girofar, spre dreapta.

    -Coarnele de la un ceeeeerr… A fost un cerb, mama. Va trebui să mă crezi pe cuvânt.

    Ni se termină rândul, mașina de scris o ia de la capăt.

    -Uite, mami, un hipopotam….în apăăă! .

    Capetele, girofar spre stânga.

    -… Ia uiteeee cummm…

    Bâldâbâc, hipopotamul dispare, cât e el de mare, după un mega pietroi din apă și noi, cu tot cu tren, după crengile unor copaci.

    Pac, mașina de scris începe alt rând:

    -Ia uite, maamii, o zebră! Repede, repede! Uite-acolo!

    Capetele tuturor din tren, girofar la dreapta. Vedem în depărtare o zebră, în țarcul ei, cum galopează.

    -Uite ce dungi areee, vezi, mamaa? Dungi neegree și frunzeee! Frunze?!

    Zebra dispare, după o tufă prin fața căreia trece trenulețul nostru.

    Punct și de la capăt, mașina de scris revine în poziția inițială.

    Alte țarcuri sunt goale sau par goale, din trenulețul nostru. Crocodilul, rinocerul și ce-o mai fi fost.

    Lame, capre de munte, alți cerbi, căprioare. Le vedem, oarecum. Printre crengi de copaci, tufe înalte, garduri. Ne doare gâtul de la cât a funcționat pe post de girofar și mașină de scris. Trenulețul nostru are un traseu ca prin junglă. E frumos, vegetație luxuriantă, doar că nu se vede Zoo. În rest, e perfect.

    Trenulețul revine de unde am plecat, adică înapoi la câțiva metri depărtare de intrarea în Zoo și de locul de joacă. Acum însă e gol, toți copiii și părinții lor, învinși de sistem și de statul paralel (în sensul că stăteau în paralel cu copiii) au plecat spre casele lor. Lil’ Man nu mai e interesat de un loc de joacă pustiu și prinde imediat drag de animale. Vede un cal. De aproape. Și se urcă pe el fără nicio ezitare! Și calul îl lasă! Minune!

    Noi –  repede, o poză! În sfârșit, un animal care nu pleacă de lângă noi și nici noi nu mai avem șine ca să plecăm de lângă el.

    Lil’ Man se poate bucura în voie. Doar suntem la Zoo!

    Poză cu calul:

     

    (Dați mai jooos…)

     

    (Maaai joooooss….)

     

    (Și maai joooooss…)

     

    (Cel mai joooos…)

    Și…..

     

    ….Iat-o! 😀

    Cred că va fi nevoie, în curând, să fac o nouă rubrică pe blog, separată, în care să vă spun ce grădini zoologice N-AM mai vizitat.

    În rest, noi să fim sănătoși. Nu ne lăsăm învinși. Ca leii suntem! Ca leii, vă spun! 😀

     

  • Viața paralelă a mamelor

    Viața paralelă a mamelor

    Nu știu dacă vouă vi se întâmplă, oi fi singura?! Dar vă spun sincer că eu am o viață paralelă! Începe după ce Gogoașă își ia tălpășița, la plimbare, prin lumea viselor, adică de pe la 9:30, 10:00 și durează până când adorm în fotoliu, pe scaunul de la calculator sau pe canapea. Nu discriminez!

    Jur, de când al meu copil a decis că vrea să doarmă toată noaptea, eu am decis că nu mai vreau să dorm. După ce se duce el la nani, mă trezesc pentru a doua oară, la o nouă viață! Și înghesui, cu mare talent, în cele două… trei ore nocturne, tot ce aș fi vrut să fac pentru mine, în timpul zilei și n-am putut.

    Pe cuvânt. După ce adoarme el, e petrecere la mine în cap! Mooaamă! Să vezi câte fac acum! Mă uit la film, da, filmul ăla pe care mi-l doream să-l văd demuuult! Ăla care a fost în cinematografe acum vreo 6,7 luni și la care iar n-am ajuns. Pe urmă scriu vreo două, trei articole pentru blog. Toate minunate, normal. Super mega documentate, evident, cu zeci de ore de citit articole de specialitate, că doar dacă ai o viață paralelă, practic mai câștigi 24 de ore. (Bine, în momentul de față, viața mea paralelă are o durată nedefinită: începe de la un sfert de oră și, în unele cazuri, cele mai fericite… sau nu?… durează până la două.. trei.)

    Mai bag și un capitol, două, trei… zece din cartea pe care tocmai am început-o și stau să „frunzăresc” și internetul, ca să mă pun la punct cu ce se întâmplă în lume în cealaltă viața, aia în care eu n-am timp de așa ceva. Și, pe urmă, mă mai uit la un film! Și mai scriu ceva! Și cercetez iar internetul! Bine, în majoritatea cazurilor nu ajung să fac nici măcar două lucruri din lista mea, apuc să schimb două-trei vorbe cu al meu soț, ne mai hilizim de una, alta și… adorm în mână.

    Știți ce bine se doarme în mână? Sprijinită fie de biroul calculatorului, cu ochelarii pe nas și cu cealaltă mână leșinată pe tastatură, fie întinsă pe canapea, într-o parte așa –  adică să nu fie nici prea comod, dar nici prea incomod. Practic stau într-un cot și adorm în mână. E ceva…. nici nu pot să vă descriu! E vis! Și la propriu, și la figurat.

    Și, totuși, eu încerc! În fiecare seară încerc. Mă ridic în capul oaselor, ca teleghidată din pat, după ce l-am adormit pe ăsta micu, cu o mie de planuri în cap și zero spre sub nivelul mării – energie. Dar mă las?! Nuuu, nu mă las eu așa ușor! Sunt o învingătoare! Numai ideea că am niște timp liber să-l folosesc doar pentru mine, mă animă să-mi înfig scobitori între pleoape, ca-n desenele animate și să-mi pun papucii în picioare! Al meu soț mă așteaptă și el să petrecem un pic de timp împreună și să vedeți ce mai petrecem! Cam un sfert de oră, așa, după aceea, fiecare sforăie pe unde apucă. În 90% din cazuri.

    Asta e viața mea paralelă. Ok, știu că nu e mare lucru de capul ei. Știu, știu. E firavă, dar e a mea! Și e un proiect în lucru. Lucrez în fiecare seară la ea. Și, într-o zi (sau mai bine zis, noapte), trag speranță că voi deveni atât de bună în a-mi trăi, la maxim, viața asta paralelă, încât nici n-o să-mi mai pese de somn! Cine are timp pentru somn? Nu, domnule, eu n-am. Și nici nu-mi trebuie. Sunt ocupată să profit de orice minut la maxim. Bine, pentru asta trebuie să depășesc faza cu adormitul în mână. Mă gândesc să o retrag ușor, până reușesc să adorm cu tâmpla sprijinită de un singur deget. După aceea, oi vedea eu ce-oi face. Poate învăț să levitez.

    Câtă vreme există speranță că mai poți face și lucruri pentru tine și doar pentru tine, o să mă târăsc din pat și dacă la noi în casă ar bate viforul, s-ar îndoi copacii și ar ninge cu bormașini.

    Cred că e clar pentru toată lumea că încă n-am ajuns la statutul de pasăre de noapte. Tot ce-am reușit până acum e să devin un soi de porumbel permanent extenuat. Dar nu mă las eu descurajată așa ușor. Nununu… Mă lupt pentru dreptul meu de a avea o viață paralelă. Uneori reușesc, alteori nu. Dar speranța… ei bine, speranța doarme ultima. Parcă așa era zicala aceea, nu? 🙂

     

  • Ce să fie, ce să fie…

    Ce să fie, ce să fie…

    O poveste dubioasă. Nu știu dacă o fi fost de vină super Luna albastră sângerie despre care se tot vorbește, dar…  Aseară, dau să-l adorm pe Alex, după lungi negocieri. Îl învelesc cu păturica, ne așezăm confortabil (mai ales el), închidem ochii (mai ales eu) și… începe să se foiască. Ba dă din câte-un picior, ba se întoarce de pe-o parte pe alta, ba cere apă, ba vrea să-l țin de mânuță, ba să mă țină el… iar mai dă din câte-un picior. Se dezvelește. Eu, mamă grijulie și pe jumătate adormită, trag de păturică să-l învelesc la loc, când.. ce să vezi. Parcă văd, așa, cu coada ochiului, un fel de lumină de sub păturica băiatului.
     
    În fine, nu mă gândesc la asta de două ori, o fi vreo licărire de-afară, n-am draperiile trase la geam. Mai stăm ce stăm, iar se dezvelește ăsta micu, iar dau să-i pun păturica la loc, iar parcă văd o lumină. Mai puternică acum.
     
    Hmm, ce Dumnezeu, am vedenii! Mă frec la ochi și mă așez mai confortabil pe pernă. E totuși ceva suspect, mă tot gândesc ce-o fi. O fi lumina de afară? Vreo jucărie prin pat?!.. întind vârful piciorului și „caut” cu el prin jur… (fără mișcări bruște, nu cumva să adoarmă copilul și eu să-l trezesc). Nu găsesc nimic. Mă liniștesc, în sinea mea, sigur mi s-a părut. N-are ce să fie.
     
    Gogoașă se răsucește brusc și își aruncă iar păturica, cât colo.
     
    -Ahahaha!! Mama, luminaaa! E luminaaaa!
     
    Sar ca arsă, panicată până la Dumnezeu. Puls 300, în creștere. Simt cum mă iau transpirațiile.
     
    -Ce lumină???? Unde e LUMINA, Alex?!
     
    Ăsta micu sare, în picioare, în pat și începe să danseze. Lumina vine din pantalonii lui.
    – Hahaha! Uteee, mamaa! Uteee!
     
    Ce era, vă întrebați. Păi, ce era. O pijama nouă, de la care îi dădusem doar pantalonii. Cu model de schelet (e foarte pasionat de Halloween, scheleți și dovleci, ca să înțelegeți de ce modelul ăsta). Avea desenate, pe fiecare crac, niște oase. Fosforescente. Fosforescente, frățică! Orbitor de fosforescente!
     
    Uite-așa face omul infarct, în pat. Uite-așa.
  • O noapte furtunoasă

    O noapte furtunoasă

    Stau de aproape o oră și jumătate (după estimările mele în beznă) cu o mână petrecută pe sub cap și cu cealaltă încolăcită în jurul lui Gogoașă. Când face nani, trebuie să ne ținem în brațe. Adică eu pe el. Nu-mi mai simt mâna de sub cap, parcă nici nu mai e a mea. E un lemn pe care stau sprijinită. Mi-e frică să mă mișc, dacă tocmai adoarme, Doamne ferește și eu taman atunci fac o mișcare greșită?! Așa că stau așa… bolovan.

    Gogoașă oftează, mai dă din câte-un picior, apoi se liniștește. Nu i se mai aude decât respirația, calmă. Ah! Întrevăd speranță. Deja simt gustul libertății și mă imaginez sărind din pat ca o căprioară și târând după mine lemnul stâng – cât se poate de grațios și de demn, desigur – în afara dormitorului, ca să mă uit și eu la un episod din Supernatural. Aveam planuri de popcorn.

    Când să sper mai cu aplomb, Gogoașă începe să se joace cu propriile mâini prin întuneric. Mi se pune un nod în gât. Of, dacă tot nu a adormit, măcar să-mi scot lemnul ăsta de sub cap. Dau să mă mișc…

    -Mama, pun la loc, în blațe!

    -Da, iubitule, imediat. N-apuc să-mi scot mâna.

    Dar apuc să arunc un ochi către ceas. E 11 și jumătate. De la ora 10:00 suntem aici, așa. Gogoașă, nici gând să adoarmă. Îmi cere apă, de două ori, la cinci minute diferență. Se întoarce pe-o parte, apoi pe celalaltă. Își mută perna la picioare, apoi picioarele pe pernă.

    -Alex, vino înapoi, nu așa se doarme, Alex. Dau să îi iau perna și s-o mut.

    -Nuuu! Mama, apinde lumiia, că nu văd. Pun pelna la loc! Singul!

    Mama lui aprinde lumina. Ce să facă. Gogoașă își mută tacticos domiciliul nocturn în poziția regulamentară, îmi cere păturica, îl învelesc temeinic, pun la loc lemnul sub cap și stau așa. Și stau. În liniște. Pare că a adormit. Dau să mă ridic…

    -Mama?

    -Da, iubitule.

    -Fac pipi.

    -Serios, Alex? Vrei să mergi la veceu?

    -Da, mama. Fac pipi. Yucky, pipi, la veceu.

    -Bine…

    Iar aprindem lumina, dăm la o parte păturica, mergem la toaletă. Ne întoarcem. Stingem lumina, punem păturica la loc, buturuga semi-dezmorțită sub cap, toate sunt la locul lor. Și stau. Și stau. Și-aștept. Pare că nu mai e nicio mișcare în front. Dau să mă ridic…

    -Mama?

    -Da, iubitule.

    -Fac caca.

    -Aoleu, Alex?! Chiar faci caca?!

    -Da, mama. Caca.. IS COMING!!!

    -Caca is coming?! ( îmi dau lacrimile de râs, dar încerc să mă mențin serioasă… cât să nu dispară și bruma aia de somn, dacă o fi, pe undeva…)

    -Bine, hai la veceu.

    -Repede, repede! Mama! Is coming!

    Fugim de mâncăm pământul toți cei doi metri până la toaletă.

    Cocoțat confortabil pe reductor, Gogoașă e mulțumit. Și ușurat.

    -Mama, aduce la Alex avionu’?

    -Ce avion, mami? Lasă avionul acum, hai, fă caca și să mergem la nani. E foarte târziu!

    -Mama, avionu’ la Alex, să face caca? mă privește intens. Avionu’ pe canapea?

    Cedez și mă conformez. Nu vreau o criză de plâns în miezul nopții. Dacă stau să mă gândesc mai bine, să faci caca cu un avion nu e mare lucru. De Crăciun mi-a cerut o zebră adevărată, ca să facă caca cu ea…

    Mă duc să caut avionul de pe canapea. Nu-l văd, că-s chioară de somn dar îmi pică ochii pe o gigănțenie care se ițea dintr-o cutie cu jucării. Hmm, un Boeing 747. E bun. Îl înșfac și i-l duc lui Gogoașă, să stea cu el pe tron. Nu-l vrea p-ăsta, îi voia pe cel mic, de pe canapea, așa că mă trimite înapoi, dar îl păstrează și p-ăla mare. Îi găsesc și avionul mic și stau s-aștept în ușă să-și termine băiatul treaba. Gogoașă nu mai are loc de avioane pe reductorul lui, dar le ține strâns pe amândouă, hotărât.

    -Gata, mami? Ai făcut? Mergem la nani?

    -Nuu, mama. Face poză la Alex. Telefonu?

    -Ce spui, mama? Ce poză? Vrei poză?!

    -Da! Face poză la Alex, la caca, cu avionu! Face poza! Face poza!

    Mă duc după telefon, îi fac vreo 13 poze, la cerere și verificate. Trebuie să le vadă, să fie mulțumit. Îl cheamă și pe taică-su, buimac de somn, să-i mai facă vreo 5. După sesiunea foto, Gogoașă e pregătit să mergem la nani.

    E aproape 12 și jumătate. Ne urcăm în pat, stingem lumina, îi pun păturica, îl învelesc și pe el și avioanele, iau poziția regulamentară cu lemnul sub cap și brațul încolăcit în jurul lui Gogoașă. Și stau. Și-aștept. Și stau. Și-adorm…

    -Mama?

  • Și mamele spun lucruri trăsnite

    Și mamele spun lucruri trăsnite

    Și mamele spun lucruri trăsnite. O, da! Uneori mai ceva decât cei mici fiindcă, să recunoaștem, când ai copii, viața nu e întotdeauna roz, acesta este adevărul. La fel de adevărat este că dragostea noastră pentru ei e nemărginită.

    Și totuși, după ce n-ai pus geană pe geană, măcar două ore legat, timp de minim trei luni, când în casa ta e haos, nu ți-ai mai schimbat bluza de trei zile iar dacă ți-ai da acum cu pieptănul prin păr, probabil că nu l-ai mai găsi niciodată, singurul lucru care te menține pe linia de plutire e simțul umorului. Așa că, de prin lume adunate, iată unele dintre cele mai amuzante replici de mămici (ok… și de tătici) pe care le-am văzut sau le-am auzit în 2017. Asta ca să încheiem anul cu zâmbetul pe buze. 🙂

    -M-a întrebat un prieten care a fost partea cea mai grea de când am copii. I-am răspuns că, fără urmă de îndoială, partea cea mai grea sunt copiii.

    -Știi că ai devenit mamă când hainele de stat în casă au ajuns să fie mai multe decât cele de ieșit afară.

    -Îmi place să stau de vorbă cu copiii. Adulții nu mă întreabă niciodată care este a treia mea reptilă favorită!

    -Când e timpul să meargă la nani, copiii mei se transformă în filosofi deshidratați care au nevoie să fie ținuți în brațe.

    -Gata, de azi dau jos kilogramele în plus, o să trăiesc sănătos! Uite, chiar acum mă duc la o plimbare pe jos. Bine, iau și punga asta de M&Ms cu mine pentru că… hai să fim serioși…

    -Copiii mei au vrut să știe cum e să fii mămică, așa că mă gândesc să-i trezesc, în țipete, la două noaptea, ca să le spun că mi-a ieșit o șosetă din picior.

    -După doi ani de mămicie, mi-e clar: Nu putem arăta bine amândouă, în același timp. E… ori eu, ori casa!

    -Când cineva îți spune că are un copil energic, traducerea este: o să-ți răstoarne toată casa cu fundul în sus în 90 de secunde și probabil că o să-ți mănânce și toți peștii din acvariu.

    -Ce înseamnă să fii părinte: când le spui copiilor că ar fi vag posibil, într-un viitor ipotetic, foarte foarte îndepărtat și puțin probabil… să vă luați un cal iar copiii o iau ca pe un jurământ sacru, de sânge.

    -Te imaginai vreodată că ai striga la cineva fraze de genul „Nu mâncăm resturi pe care le găsim în canapea”? Nici eu…

    -Ce fac acum? Ah, foarte bine! Îl ajut pe fi-miu să caute prin casă ciocolata pe care i-am mâncat-o azi-noapte…

    -Niciodată nu știu ce să răspund la întrebarea „ce hobby-uri ai”. Sunt mamă, am doi copii, îmi place să pot intra singură la toaletă și să mă bucur acolo de liniște.

    -Azi-dmineață, fetița mea s-a trezit mai târziu decât de obicei! A dormit până la 6:06 dimineața! În mod normal dormea până la 6:00. Bine, cred că a ajutat și faptul că s-a culcat cu cinci ore mai târziu decât ora ei normală de somn…

    -Când îi spun copilului „îmbracă-te”, interpretarea lui este: „trebuie să stau la televizor, complet dezbrăcat, cu o singură șosetă în picior”.

    -Tăcerea e de aur, cu excepția cazului în care ai copii. Atunci tăcerea e suspectă. Foarte, foarte suspectă!

    E bine ca, din când în când, să facem și-un pic de haz de necaz și să nu uităm că, indiferent de cât de greu ni se pare acum, fiecare etapă prin care trec copiii noștri are frumusețea ei. Să prețuim fiecare clipă, ele nu se mai întorc. Și, dacă mai și râdem pe ici, pe colo… e perfect. 🙂

    Să aveți un An Nou bun și frumos ca un zâmbet de copil!

  • Cum să ieși pe ușă cu copilul în 24 de pași foarte, foarte simpli. Practic, revoluționari.

    Cum să ieși pe ușă cu copilul în 24 de pași foarte, foarte simpli. Practic, revoluționari.

    Pregătirea dinainte de a pleca undeva (oriunde), împreună cu copilul, poate fi un proces complex, care necesită toată priceperea ta ca adult, toată imaginația ta ca fost (sau actual, în sinea ta) copil, toate cunoștințele tale de matematică și probabilistică în funcție de starea copilului, situarea lui în spațiu și piesa vestimentară pe care vrei să i-o aloci, toată răbdarea planetei și toată pregătirea fizică a unui halterofil care s-a apucat de alergat maratoane, toate cunoștințele tale de psihologie în care îți dai doctoratul de fiecare dată când îl convingi să te lase să-i pui și cealaltă șosetă, precum și toată dragostea din lume, ca să-i spui cu cea mai mare căldură că ai nervii sub preș, făcuți zob, dar tot îl iubești ca pe ochii din cap (deși, momentan, vezi doar negru cu ei).

    Dacă ai trecut prin asta, știi exact despre ce vorbesc, așa că vin în ajutorul tău, cu cei 24 de pași foarte, foarte simpli, de a ieși cu copilul pe ușă. Cu ocazia asta, țin să mă scuz în fața tuturor prietenilor noștri, pentru că nu mai suntem în stare să ajungem niciodată, nicăieri, la ora stabilită. Timpul e relativ și ce voiam să zic este că dacă le propun vreodată să ne vedem la 10:00, la micul dejun, ce propun, de fapt, e un prânz târziu (sau o cină devreme) pe la ora 4:00. Bine, asta până să descopăr acești 24 de pași revoluționari, care mă fac să ies cu copilul pe ușă… în 24 de pași revoluționari.

    1. Începe pregătirile de ieșit pe ușă cu minim două ore înainte să fie nevoie să ieși, efectiv, pe ușă.
    2. Îmbracă-te înaintea copilului, fă-i băgăjelul de deplasare (a se citi ia toată casa cu tine) cu șervețele, snack-uri, pamperși, jucării și ce mai crezi tu că e necesar, cu încă două ore înaintea celor două ore de dinaintea celor două ore când trebuie să ieși, efectiv, pe ușă.
    3. Îmbracă-ți copilul. Începe prin a negocia cu el că trebuie să-și dea jos bluza de pijama. Dacă refuză după 10 tentative de negociere, 4 de mituiri și 20 de runde de alergături în jurul mesei, abandonează misiunea! E ok dacă iese afară cu tricouașul ăla spălat de milioane de ori, dar tot pătat cu tot felul de sosulețe și din desenul căruia nu se mai vede decât un nas de Mickey Mouse, o jumătate de picior stâng și un deget de la mâna dreaptă. E ok! E preferatul lui.
    4. Pune tricoul pe care vrei să-l poarte în băgăjelul de deplasare și reia pasul 3 în mașină. Dacă nu funcționează, abandonează ideea. Partea bună este că ești în mașină, deci ai reușit deja să ieși pe ușă. Felicitări!
    5. Scoate-i pantalonașii de casă și schimbă-i pampersul cu o singură mână, în timp ce el atârnă de tine, cu picioarele-n sus și cântă cât îl țin rărunchii ”Avion, cu motooooor!”
    6. Pune-i șosetele. Ideal pe amândouă. Începe cu pași mici, cu prima. Aplică tactica de diversiune „Zoo la mine acasă”, care presupune să-i spui (pentru a mia oară) toate animalele care există pe pământ  și ce sunete fac ele.
    7. Dacă s-au terminat animalele care există pe pământ și tu mai ai de pus și a doua șosetă, continuă cu toate animalele care nu există pe pământ (poate or exista undeva, departe, în univers – fii avangardistă!)
    8. Pune-i pantalonii, fii perseverentă și ajustează-ți așteptările. Ele trebuie să fie mici, foarte mici. Începe cu un crac. E bine că ai reușit să-i pui un crac, asta înseamnă că atunci când o ia la fugă ai de ce să-l prinzi și să-l priponești mai ușor.
    9. Pune-i și al doilea crac, după ce îl fugărești temeinic prin toată casa. Dacă se bagă sub pat și nu mai vrea să iasă de acolo, mituiește-l că îl lași să facă baie îmbrăcat. Pentru mai multă convingere, dă drumul la apă în cadă și scoate sunete de încântare autentică. Dacă a ieșit de sub pat, ai învins.
    10. Dă-i jos cracul pe care ai reușit să i-l pui, îmbracă-l la loc cu pantalonii de pijama și bagă-l în cadă. (I-ai promis, să ne ținem de cuvânt).
    11. Reia pasul 8 și cu puțin noroc o să sari acum peste pasul 9 și pasul 10.
    12. Dacă se răzgândește și nu mai vrea acum să-și pună nici pantalonii și nici tricoul și vrea costumul de Superman, dă-i costumul de Superman. Gândește-te că partea bună e că are și tricou, și pantaloni și chiar și pelerină. Practic, e o vestimentație mai mult decât completă. Bingo!
    13. Încalță-l. Caută-i pantofii, ia ce găsești la îndemână, nu sta să alegi pentru că pierzi timp.
    14. Ai luat pantofii greșiți, care i-au rămas mici de vreun an și pe care tot ai vrut să-i dai, dar ai tot uitat. Și, culmea, a stat să îl încalți iar tu ai ratat ocazia. E ok. Nu dispera. Mai e timp.
    15. Caută, cu calm, altă pereche de pantofi și abordează copilul cu mult entuziasm, lăudând frumusețea pantofilor, culoarea și capacitatea de a tropăi extrem de zgomotos dacă îi pune în picioare.
    16. E ok dacă refuză și în schimb vrea să se încalțe cu pantofii tăi cu toc, pe care i-a găsit pe hol. Măcar e încălțat cu ceva și e un pas în direcția bună.
    17. Fii entuziasmată de alegerea lui și propune-i, totuși, să încerce și pantofii proprii, ca să vadă dacă tropăie mai tare decât pantofii tăi cu toc. Probabil că nu. Dar ce contează. L-ai încălțat și e minunat.
    18. Ia o pauză, stai jos, trage-ți sufletul, bea un pahar cu apă. Fă o mică ședință de yoga în capul tău.
    19. Piaptănă-l. Vorbește mult, vesel și tare în timp ce pieptănul se transformă în avion care zboară deasupra capetelor voastre. Nu te descuraja dacă o ia la sănătoasa. Și tu ai picioare, și tu poți. Și ai antrenament. Și ale tale sunt mai lungi.
    20. Dacă îl prinzi, începe o repriză de gâdilat, ca să uite că nu vrea să se pieptene. Dacă poți să-l mai și piepteni după aceea, e minunat. Dacă nu, nu. Dă-i cu degetele prin păr și e numai bine.
    21. Dacă nu îl prinzi, continuă să-l alergi până când îl prinzi. Sau până obosește. Sau până se plictisește. Sau până vrea apă. Sau înlocuiește toate „sau-urile” cu „și”.
    22. Acum încalță-te tu. Învață să înjuri printre dinți, ideal neinteligibil și chiar și mai ideal decât ideal – cântă un cântecel vesel – dacă îți rupi degetele într-o piesă lego vârâtă în vârful pantofului sau dacă dai peste vreo bucată de măr molfăită îndesată bine tot acolo.
    23. Ia-ți geanta, băgăjelul (toată casa) și ieși pe ușă. Fii fericită. Zâmbește. Ai reușit.
    24. Nu uita copilul.
  • A-nceput timid să plouă cu o minciunică… două…

    A-nceput timid să plouă cu o minciunică… două…

    De la o vreme-ncoace, la noi în casă a-nceput timid să plouă, cu o minciunică-două… și uite-așa, foarte curând, mândrul meu, la cei 2 ani și 4 luni ai săi, s-a prins de arta manipulării în 2 pași și 3 zile. Ce etapă! Prima oară m-a testat, ca să mă aducă de la bucătărie unde trebăluiam de zor și de unde nu mă dădeam dusă nicicum. Nu m-a mai tras de mână, nu mi-a mai zis „Mama, hai, haaaiii!”. A intrat alergând ca o furtună fugărită de soare și a început să strige răspicat: „Mama, apa!!! Appaaa, mamaaa!!” Săr ca arsă. Sunt o mamă denaturată! De când i-o fi sete și eu nu i-am pus sticla cu apă! Văleu! Am lăsat totul baltă și m-am dus cu el în sufragerie doar ca să observ cum stătea, semeață, pe măsuța noastră de cafea, ditamai sticluța plină ochi cu apă. Mă uit la el, el se uită la mine și îl văd cum îi sticlesc ochii și râde cu gura până la urechi.

    „Uite, mami, apa, aici. Vrei să bei apă?”

    „Nu? Nu? Mama, jos.. da? daa?? tiiittt-tiiittt… poooccc!” și îmi arată un autobuz mare și galben, răsturnat lângă canapea

    A fost prima oară când mândrul mi-a spus o minciunică, să se consemneze pentru posteritate! Am rămas mută de uimire și tare impresionată am mai fost de noul meșteșug dibaci al mândrului, de a obține ce-și dorește. Până la urmă și asta e o etapă în dezvoltarea lui. Omulețul are un obiectiv și încearcă să și-l atingă așa cum poate el mai bine. Dacă scopul lui e să mă aducă în camera de joacă și știe că în momentul ăla nu pot veni, și-a fabricat niște „unelte” cu care să obțină ce-și dorește, indiferent de situație. „Viața e greu” nu? Deci trebuie să știi să te descurci iar dolofanii ăștia mici și inocenți au uimitoarea capacitate de a deveni cei mai mari minciunei manipulatori din univers. Și o spun cu toată dragostea!

    Ei, de-atunci, de la prima minciunică au început tăvălug, iar eu am dat de greu, fiindcă acum trebuie să evaluez ce are potențial de minciunică și ce nu. De cele mai multe ori, însă, mândrul câștigă, fiindcă nu pot risca să fie adevărat, mai ales că marea artă deprinsă de Minciunel este să facă referire la nevoile de bază. Practic, e ca și cum a câștigat la loterie. Cum să faci triaj cu așa ceva?! „Mama, papa! Mama, apa! Mama șuuuu, fiiiggg!”- adică șosetele și îi e frig. Și le scoate din picioare și pe urmă trage de mine să vin să i le pun la loc. Întâmplător, exact în locul în care vrea el să mă aducă și să și rămân. De fiecare dată când nu reușește să mă convingă să vin, să fac, să fiu acolo unde își dorește el, hopa și minciunica salvatoare!

    Seara, la culcare, încearcă să evadeze din pat punând în practică o tactică de distragere a atenției. Cere apă. Și cât mă ridic eu să iau sticla de apă de pe măsuța din dormitor.. mândrul dă năvală jos din pat în chiote și îl prind tocmai când e cu mâna pe clanță. Râde de se prăpădește. „Ce faci, hoțomanule?! Unde fugi, te-am prins!!” Din păcate, nu i-a ținut figura decât de două ori. Acum țin sticla lângă pat. Nu-i nimic. A găsit altceva ca să se hlizească. Broasca lui țestoasă, care proiectează lumini pe tavan și fără de care nu putem face nani, deodată nu mai face lumină albastră, ci verde. El știe foarte bine ce culori sunt, mi le recită pe toate oricând și la orice oră… dar țestoasa asta nu mai are lumina albastră, ci verde, cam de vreo două săptămâni, așa. Îmi arată tavanul camerei plin de steluțe albăstrui și îmi spune:

    „Mama, verde!”

    „Nu e, mama, verde, e albastru!”

    Îl bufnește râsul și insistă: „Verdeee!”

    „Nuuu e verde… e albastruuu, mama! Cum să fie verde?!”

    Iar o porție de râs zdravănă.

    Treaba asta cu albastrul care e verde a devenit deja parte din ritualul nostru de culcare. Nu se mai satură să râdă de propria minciunico-glumă. Apoi trece la animale. Pisica face ham ham, catelul face cotcodac, Singurul care mai face cum trebuie e dinozaurul. Îi place prea mult ca să reziste și să nu spună „Gîîîîîrrrr!”. Punem capăt menajeriei noastre nocturne de animăluțe care scot toate sunetele posibile numai pe ale lor -nu, cu veșnicul „În pădurea cu alune”, pe care i-l cânt de vreo 50 de ori. Și adormim amândoi, el cu gândul la minciunelele lui, eu cu gândul la ce-i voi spune când va declara că pădurea aia nu are alune și-o să-mi spună că are struguri, că nu sunt 3 pitici, sunt doi uriași și că nu stau într-o căsuță, stau într-un cort de hipsteri. Simt că trebuie să încep să lucrez la rime, pentru noua versiune. Dorm în stres, zău. Nu știu cât timp mai am la dispoziție ca să definitivez noua variantă!

    Bine, bine… dar de ce mint copiii?

    Bun, asta e la noi acasă, dar lăsând gluma la o parte, hai să vedem ce spun specialiștii referitor la ce înseamnă minciuna la copii, pentru că nu are nicio legătură cu moralitatea – a copiilor sau a părinților. Vreau să fie foarte clar că de minciunile copiilor nu scapă nimeni ( și nici nu ar trebui vreodată să-ți dorești așa ceva!) iar treaba asta nu are nicio legătură cu cât de bine îți educi tu copilul acasă. Toți copiii vor spune câte o minciunică la un moment dat iar asta nu e deloc un lucru rău. La vârste atât de fragede nici nu se pune problema de așa ceva. Cum gestionezi situația și cum îl înveți diferența dintre adevăr și minciună, de acum înainte, ei bine, asta este o cu totul altă discuție.

    Acum însă, vreau să fie clar și să nu crezi cumva că ești o mamă rea și că ai făcut ceva teribil de greșit, dacă piciul tău începe să spună tot felul de minciunele! Dimpotrivă, bucură-te, pentru că minciunelele astea nu reprezintă altceva decât un nou salt în dezvoltarea lui cognitivă. Experții în psihologia copiilor o spun foarte clar: toți copiii mint. Potrivit Victoriei Talwar, cercetător la McGill University din Montreal, manipularea adevărului pentru a-și atinge propriile scopuri, reprezintă un salt în dezvoltarea copiilor, precum învățatul de a se îmbrăca singuri sau de a-și aștepta rândul să se dea în leagăn, atunci când se află în parc. O echipă de psihologi de la Universitatea Brock a făcut un studiu din care a reieșit că 20% dintre copiii cu vârsta de doi ani spun minciunele, procentul crește la 50% în cazul copiilor cu vârsta de 3 ani și la 80% în cazul celor care au împlinit 4 ani.

    Între 4 și 6 ani, potrivit specialiștilor, copiii tind să mintă mai mult și să devină mult mai buni în a-și spune minciunile, reușind să-și controleze și să-și transforme expresiile faciale și tonul vocii pentru a se potrivi cu „minciunica” servită. De la 6 ani încolo, minciunile tind să devină mult mai complicate și mai complexe, odată ce vocabularul copilului se mărește considerabil, la fel ca și capacitatea lui de a înțelege cum gândesc cei din jurul lui și, deci, ce ar putea fi înclinați să creadă. De la 8 ani încolo, copiii devin niște minciunei desăvârșiți, putând minți fără a se da de gol, spun specialiștii.

    Deci, ce înseamnă saltul acesta în dezvoltarea lor pentru noi, părinții? Nimic altceva decât o nouă provocare. Aceea de a-ți corecta și învăța copilul diferența dintre adevăr și minciună și de a încuraja, apoi, onestitatea, pe măsură ce el crește și testează tot mai multe limite. Acum, la o vârstă atât de fragedă, această diferență – între adevăr și minciună – nu este clară deloc pentru ei. Până la 3, 4 anișori, copiii nu pot înțelege pe deplin conceptul de „a minți”, pentru că nu pot înțelege ideea de adevăr obiectiv, care se bazează pe un fapt real. În această etapă, imaginația lor funcționează ca un motoraș ce gonește la viteză maximă. Psihologii numesc asta „gândirea magică”, adică atunci când un copil își dorește ca o anumită situație sau un anumit lucru să fi decurs sau să fie altfel decât este, va minți pentru că el chiar crede că dacă spune că ursulețul lui alb ca laptele… e negru, de exemplu, ursulețul chiar va fi negru pentru că așa spune și își dorește el.

    Cum gestionăm minciuna în cazul acesta? Cu blândețe, în niciun caz pedepsindu-l sau certându-l, iar eu una am ales să mă bucur pe deplin de etapa aceasta în dezvoltarea Minciunelului meu. Poate părea contraproductiv, dar nu este deloc așa. La cei doi anișori ai lui, nu poți face altceva decât să te relaxezi și să te amuzi de „invențiile” lui, învățându-l diferența dintre adevăr și minciună, între fantezie și realitate, cu blândețe și prin joacă. Multă, multă joacă.