Ioana Boca – Zori de Zen

Ce faci când copilul tău este respins de ceilalți copii?

Zilele trecute, pe când eram în parc, cu Alex, am trăit amândoi o experiență tare neplăcută. Nu erau acolo decât vreo 4 copii, cu vârste între 4 și 5 ani, care se cunoșteau unii pe alții, mamele lor stăteau de vorbă pe o bancă, în timp ce ei alergau în jurul lor. Era clar că erau prieteni de multă vreme iar Alex s-a dus, cu pas întins, spre ei, imediat ce am ajuns acolo, așa cum face de obicei. E un băiețel foarte prietenos, foarte sociabil.

În ziua cu pricina, însă, nu s-a mai întâmplat ca de obicei, copiii nu l-au acceptat în grupul lor, ba chiar i-au strigat să plece de-acolo. Nu au vrut să-l lase nici măcar să se joace în apropierea lor și începuseră să țipe la el, spunându-i să nu se mai țină după ei. Erau, ce-i drept și un pic mai mari iar copiii mai mari sunt, în general, mai puțin dispuși să accepte în grupul lor pe unul mai mic. Dar Alex nu știe asta, el nu are cum să gândească așa și oricum, refuzul e refuz, să fii respins – doare, indiferent de explicații.

L-am strigat și l-am chemat la mine. A venit plângând în hohote, spunându-mi că acei copii nu vor să se joace cu el și că i-au spus să plece. Lacrimile îi curgeau șiroaie, plângea tare, cu sughițuri iar eu am avut un șoc, sincer, nu îl mai văzusem niciodată atât de supărat și nu eram pregătită să gestionez o astfel de situație.

Ok, nu era prima oară când un copil nu voia să se joace cu el. S-a mai întâmplat și n-a fost nicio tragedie. La 2-3 ani, nu toți copiii sunt la fel de sociabili. Uneori, preferă să se joace mai mult unul lângă altul, decât unul cu altul sau, pur și simplu, unora le place să se joace singuri. Și nu e nicio problemă. E firesc. De fiecare dată când s-a întâmplat asta, i-am propus lui Alex să caute un alt copil, pe care să-l întrebe dacă vrea să se joace cu el, explicându-i că, până la urmă și el are momente când preferă să se joace singur. N-a plâns niciodată, a înțeles, deși a fost dezamăgit iar apoi s-a reorientat și și-a găsit mereu un alt partener de joacă.

De data aceasta, însă, ceva s-a schimbat. În primul rând, n-a fost niciodată respins de un grup de copii și niciodată așa: „Pleacă! Nu vrem să ne jucăm cu tine! Nu te mai ține după noi!” – adică un refuz dur și direct și, în al doilea rând, Alex a crescut și începe să perceapă respingerea altfel, mai acut, începe să-l doară, cum pentru el e foarte important să-și facă prieteni. Așa e felul lui.

Am încercat să-l consolez, să-i spun că-l înțeleg că este trist și că și eu sunt tristă că s-a întâmplat așa, dar dacă acei copii nu vor să se joace decât între ei, atunci ar trebui să îi lăsăm în pace și să acceptăm că așa stau lucrurile. E decizia lor și noi nu putem să-i obligăm, dar putem să ne jucăm împreună și să așteptăm să vină în parc și alți copii sau să mergem în altul. A înțeles, până la urmă, și-a șters lacrimile și am mers împreună la un tobogan, de unde să-i lansăm dinozaurii cu care venise la joacă. În scurt timp, parcul s-a umplut de copii, Alex a uitat tot episodul și și-a găsit rapid grupul său, cu care să se joace.

Eu, însă, n-am putut să trec așa de ușor peste ce s-a întâmplat. Tot episodul mi-a lăsat un gust amar și m-a pus serios pe gânduri. Vom fi nevoiți să ne confruntăm cu tot felul de situații noi, pe care nu le-am mai trăit până acum – nici eu, nici el. Asta e clar.

Nu cred că există durere mai mare, pentru un părinte, decât să-și vadă propriul copil cum e respins de alți copii, la locul de joacă

Îți vine să îi iei pe toți la rost, să le cerți părinții, bunicii și străbunicii, să urli la lună. E foarte frustrant, mai ales când vezi cât de mult este afectat copilul tău de refuzul celorlalți. Până la urmă, al tău nu voia decât să se joace, nu le ceruse soarele de pe cer, nu? E nedrept să i se întâmple asta. Și doare.

Am văzut și alte situații, chiar mai dramatice, adică se poate și mai rău… De exemplu, acum ceva vreme, am fost martora unei scene care, efectiv, mi-a rupt inima în două. Am văzut cum câteva fetițe, care fuseseră de acord, aparent, să o primească în grupul lor pe o alta, nou-venită, o chemau la ele, dar când aceasta se apropia, ele nu făceau altceva decât să fugă de ea, să se ascundă și să râdă. Fetița încercase de mai multe ori să se apropie de ele, dar fără succes. Continuau să-i facă același lucru și râdeau de mama focului, atunci când pe ea începuseră s-o podidescă lacrimile.

Până la urmă, mama ei a decis că e momentul să plece de la locul de joacă. Cred că a luat cea mai bună decizie pe care o putea lua.

Fie ne încurajăm copilul să-și găsească alți copii cu care să se joace, fie plecăm în alt parc, dacă nu are de unde alege.

Unii copii își doresc atât de mult acceptarea într-un anumit grup, încât sunt dispuși să dea orice de la ei, să facă orice îi cer ceilalți, doar ca să-l placă. Așa începe bullying-ul și trebuie să-l identificăm ca atare, chiar dacă respectivii copii nu-și dau seama ce fac și mulți – chiar nu își dau seama, mai ales dacă părinții lor nu le explică și nu-i ajută să exerseze empatia.

Așadar, ce te faci când copilul tău este respins de alți copii, când este marginalizat? Cum îl ajuți să facă față și situațiilor de genul ăsta?

Când sunt mici (2-3 ani), copiii trec mai ușor peste astfel de incidente și, oricum, refuzul lor de a se juca unii cu alții, ține mai mult de de faptul că, pur și simplu, preferă să se joace singuri și nu vor să-și împartă jucăriile cu alți copii. Nici nu suferă prea tare dacă sunt respinși.

Ei, treaba se pare că se schimbă, începând de pe la 4 – 5 ani. Copiii pot fi, uneori, foarte duri unii cu alții, mai ales pentru că sunt foarte direcți, adică ce gândesc, aia spun, fără filtru de politețe. Și începem s-auzim lucruri precum: „Pleacă de-aici! Nu-mi place de tine! Nu vreau să mă joc cu tine!”. Iar pe tine, ca părinte, te doare sufletul.

Din păcate, cred că majoritatea copiilor vor trece, la un moment dat, prin așa ceva și e bine să fim pregătiți, pe cât posibil, atunci când se întâmplă. N-am o rețetă care să ofere soluția perfectă la astfel de probleme, dar iată ce cred eu că poți face, ca să-ți ajuți copilul, în astfel de situații:

1) Nu interveni în apărarea lui, vorbind cu copiii respectivi, ca să-i faci dreptate.

Chiar nu cred că este o idee bună să avem o atitudine de justițiar, în cazurile acestea. În general, eu nu mă amestec în treburile copiilor, decât dacă se întâmplă ceva care l-ar pune în pericol direct pe Alex, de ex. e împins, lovit sau dacă el e cel care face asta, caz în care intervin pentru a-l lua de acolo.

De ce nu cred că e bine să mă apuc să „cert” eu, ca adult, copiii, în parc, oricât de nedrept mi s-ar părea comportamentul lor față de copilul meu? În primul rând, pentru că nu cred că e rolul meu să fac educație copiiilor altora, în general vorbind. Aceasta e responsabilitatea părinților lor și este treaba lor cum aleg să-și crească copiii.

În al doilea rând, cred că toată situația ar avea șanse mari să escaladeze într-un adevărat conflict deschis, dacă începem noi, părinții, să ne certăm. În afară de asta, dacă devine un obicei ca tu să intervii pentru a-i „face dreptate” în fața altora, cred că îi transmiți celui mic că el nu se poate descurca singur și că există o problemă mult mai mare, în afara simplului fapt că niște copii n-au vrut să se joace cu el, de vreme ce tu faci atâta caz și intervii atât de des în apărarea lui.

2) Nu minimiza ceea ce simte.

Când spun asta, mă refer la exact opusul situației în care părintele „justițiar” ia frâiele situației în mână și se duce să împartă „dreptatea”, la locul de joacă.

Poate că am fi tentați să minimizăm ceea ce s-a întâmplat, având cele mai bune intenții, desigur. „Ei, asta e culmea, de ce te-ai supărat și ce dacă nu vor să se joace cu tine?! De-asta te superi tu și mai și plângi pe deasupra?!” Eu una, nu cred că genul ăsta de abordare ar fi cea mai potrivită.

Respingerea doare. Ăsta este adevărul. De ce să încerci să bagatelizezi ce s-a întâmplat, în speranța că îi vei scădea din importanță și nu-l va mai durea, pentru că tot o să-l doară, tot o să sufere. Și e absolut normal să se întâmple așa. Și pe noi, ca adulți, ne doare atunci când nu suntem acceptați de alții. Spune-i că îl înțelegi că este trist, pentru că ceilalți copii n-au vrut să se joace cu el. E normal să se simtă așa. Nimănui nu-i place să fie respins.

3) Învață-l să accepte și refuzul.

Cred că acesta este, poate, cel mai important lucru pe care îl poți face. Refuzul face parte din viață. Nu toți copiii vor vrea să se joace cu el și asta e ok. Nu înseamnă că sunt niște copii răi (oricând de mult ne-ar durea, pe noi, modul în care s-au comportat față de copilul nostru), ci că, pur și simplu, în momentul acela, nu erau pregătiți să accepte un alt copil în grupul lor.

Și-apoi, unii copii n-o să-l placă, ăsta este adevărul. Undeva, în lumea asta largă, vor exista copii care n-o să-l placă pe al nostru, indiferent de cât este el de sociabil, de darnic cu jucăriile lui și de prietenos. Asta nu înseamnă nimic altceva decât că trebuie să-și găsească grupul de copii potrivit pentru el.

4) Vorbește cu el despre ce s-a întâmplat și ajută-l să găsească soluții. 

De multe ori, copiii vin la noi spunându-ne despre problema lor, nu ca să intrăm noi în acțiune și să o rezolvăm, ci cred că, mai degrabă, pentru că au nevoie de noi să le explicăm ce s-a întâmplat și, mai ales, cum să interpreteze ce s-a întâmplat și ce simt.

E suficient să îl asculți și să-i arăți că-l înțelegi, apoi ați putea să vă gândiți la niște soluții, împreună. „Văd că ești trist pentru că acei copii n-au vrut să se joace cu tine, acum. Te înțeleg, nu e plăcut când se întâmplă asta. Crezi că te-ai simți mai bine dacă ai găsi alți copii cu care să te joci?…Eu sunt sigură că sunt mulți, aici, în parc, care și-ar dori să vă jucați împreună”.

5) Amintește-i că și el are prietenii lui și că, atunci când se joacă cu ei, poate nu e nici el întotdeauna interesat și de alți copii.

Eu cred că e important să-i dăm exemple, ca să îl facem să înțeleagă că a fi respins este neplăcut, dar nu e ceva peste care să nu poți trece. Până la urmă, e firesc. E dreptul copiiilor să aleagă cu cine se joacă, la fel cum și el alege să se joace mai mult cu prietenii lui, atunci când aceștia sunt acolo și – mai puțin, cu alții.

Acesta este și un exercițiu de empatie pe care ați putea să-l încercați cu cel mic: „Mai știi cum te-ai simțit când copiii aceia ți-au spus că nu vor să se joace cu tine? Eu îmi amintesc că ai fost foarte trist. Crezi că ai putea încerca să te joci și cu X? Sunt sigură că va fi chiar mai distractiv, dacă sunteți mai mulți!”

Asta e la ce m-am gândit eu că am putea face, ca să ne ajutăm copilul să treacă, mai ușor, peste astfel de situații neplăcute. Poate că mai sunt și alte lucruri de făcut. Dacă v-ați confruntat și voi cu astfel de situații, vă aștept să le povestiți, voi cum ați procedat sau ați proceda în astfel de cazuri?

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.