Ioana Boca – Zori de Zen

De ce e bine să vorbești cât mai mult cu bebelușul tău

Când Gogoașă era o gogoașă mică, mică, vorbeam cu el mai tot timpul. Practic, vorbeam singură, de nebună, prin casă. Mă și bufnea râsul când îmi dădeam seama că trăncăneam non-stop. Țineam monologuri. Îmi și ziceam (aș zice în sinea mea, dar nu… era cu voce tare): „Fato, tu ai înnebunit de-a binelea, uite cum vorbești singură, la pereți”. Bine, teoretic, vorbeam cu bebe, dar nu era ca și cum el m-ar fi înțeles.

De-asta începuse să mi se pară amuzant și cam într-o ureche, obiceiul ăsta al meu, de a-i povesti lucruri sau, pur și simplu, de a-i descrie tot felul de acțiuni pe care urma să le fac sau să le facem: „Uite, aaacumaaa trebuie să schimbăm scuteeceeeluul! Hai la maa-maaa în braațe! Iaaaa să veeeedeem ce avem noooi aaaiciii, ia uite ce ursuleeeț frumoooos! Ia să beau eu niște aaapăăă!” Mno, chestii din astea. Simțeam nevoia să vorbesc.

Adevărul este că după ce stai atâta timp la „izolator”, adică doar tu cu bebe, începe să-ți lipsească interacțiunea umană cu alte specii – gen cea a adulților. Te simți ca un dinozaur uitat în epoca de gheață. Dar, deși mă uscam de dorul unei conversații cu un partener de dialog, care să și răspundă ceva mai mult decât „îngîîîî” și „aguguuuu” plus niscaiva chiote, pornite din motive necunoscute, când ajungea acasă celălalt adult din trib, adică al meu soț, îmi venea să îi răspund în bebelușească, pe sistemul:

– Ei, ce faci? Cum a fost astăzi, totul bine?!

– Aa-guu-guuu!!

– Ce?!

– Agugu, domnule, aguuuuguuuu. Asta fac. Ce? N-am voie?!

Dar, uite că, în zăpăceala mea, am făcut un lucru bun, deși nu știam că e bine ce fac, adică eu credeam că mă ajută doar pe mine. Așa s-au potrivit lucrurile sau poate că, pur și simplu, așa suntem „programați” noi, părinții, să le vorbim copiilor de la cea mai fragedă vârstă, chiar dacă știm că încă nu ne înțeleg. Eu habar n-aveam ce făceam, adică nu o făceam cu un scop anume, poate doar acela de a nu mă mai simți atât de singură.

Ei, dacă faceți și voi așa, vă încurajez să continuați! Nu, n-ați înnebunit de singurătate și știu că izolarea socială prin care trec proaspetele mămici este cât se poate de reală. Când ai copii, parcă intri în carantină, prietenii (mai ales cei fără copii) nici nu te mai sună, darămite să treacă pe la tine, ești doar tu cu bebe, toată ziua și cu grijile și nesomnul tău.

Ce voiam eu să zic este că, dacă vă treziți că începeți să-i povestiți copilului inclusiv reclamele de la televizor, faceți foarte bine ce faceți. Dacă nu faceți așa, e un moment bun să începeți să îi vorbiți cât de mult puteți.

Specialiștii spun că este esențial, pentru dezvoltarea inteligenței copilului tău, să îi vorbești cât mai mult. De când să începi? Din prima clipă. Cât mai devreme cu putință.

Cercetările arată că unui copil căruia părinții îi vorbesc mult, ajunge să aibă un IQ mai mare, față de cei cărora părinții le vorbesc mai puțin.

Aceasta este una dintre cele mai bine stabilite descoperiri din toată literatura despre dezvoltarea mintală, potrivit cercetătorului american John Medina, care a scris, despre acest subiect, în cartea sa „Secretele inteligenței copilului”, o carte în care se citează numeroase studii de specialitate și care ne spune cum îl putem ajuta pe cel mic să-și dezvolte inteligența.

A le vorbi mult bebelușilor este unul dintre cele mai mai sănătoase lucruri pe care le putem face pentru creierele lor, potrivit autorului cărții.

Mi s-a părut foarte interesantă cartea lui, nu e de mirare că a fost un best seller. John Medina este tătic și profesor asociat la Universitatea din Washington, precum și la Universitatea Pacific din Seattle, unde conduce Centrul de Cercetare Aplicată asupra Creierului. Este specializat în cercetarea genelor implicate în dezvoltarea creierului uman. Vă recomand să citiți această carte. Conține o grămadă de informații extrem de utile despre cum putem contribui la dezvoltarea inteligenței copiilor noștri.

Mi-a plăcut așa de mult tema acestei cărți, încât m-am gândit să vă spun și vouă, într-un scurt rezumat, ce spune el referitor la câte de important este să vorbim mult cu copiii noștri, de la cea mai fragedă vârstă.

Varietatea și numărul cuvintelor contează

Cu cât părinții vorbesc mai mult cu copiii lor, chiar din primele momente de viață, cu atât mai bune devin abilitățile lor lingvistice, spune John Medina.

Standardul de aur este de 2.100 de cuvinte pe oră! Bine, asta nu înseamnă acum că trebuie să începeți să vă numărați cuvintele dar, ca să vă faceți o idee despre ce ar însemna asta, o persoană obișnuită aude sau vede aproape 100 de mii de cuvinte pe zi și asta în afara orelor de serviciu.

Potrivit studiilor, contează foarte mult și varietatea cuvintelor folosite: substantivele, verbele și adjectivele, precum și lungimea și complexitatea frazelor pe care le rostim. Copiii ai căror părinți au vorbit mai mult cu ei și au folosit un vocabular mai bogat, în mod regulat, știau de două ori mai multe cuvinte decât cei cărora li s-a vorbit mai puțin.

Atunci când acești copii au intrat în sistemul școlar, abilitățile lor de lectură, ortografie și scriere au fost peste cele ale copiilor din familiile în care s-a vorbit mai puțin, potrivit autorului cărții. Chiar dacă micuții noștri nu răspund la fel ca adulții, atunci când le vorbim, ei ascultă și este un lucru bun pentru ei, subliniază cercetătorul.

Vorbitul duce la creșterea IQ-ului, statul în fața televizorului – nu

Conform unui studiu, citat de Medina, în cartea sa, care a urmărit dezvoltarea inteligenței la un grup de copii până la vârsta de trei ani, micuții cu care părinții au discutat în mod regulat au avut scoruri IQ de o dată și jumătate mai mari decât ceilalți copii, cu care s-a vorbit mai puțin.

Autorul cărții subliniază, însă, că, pentru ca rezultatele să fie pozitive iar copilul să culeagă toate beneficiile expunerii lui constante la vorbire, este nevoie ca noi să le vorbim, noi – persoane reale, în niciun caz nu vor exista aceleași beneficii dacă substituim interacțiunea copilului cu noi, plantându-l în fața televizorului, ca să-l expunem la o anumită limbă.

„Inteligența nu se dezvoltă în aparate electronice reci, lipsite de viață și de interacțiune, ci în brațele oamenilor calzi și iubitori”, spune John Medina.

Învățarea umană, în starea ei cea mai nativă, este în primul rând un exercițiu relațional, subliniază cercetătorul. Adică, e nevoie ca bebelușul să interacționeze cu persoana care îi vorbește. Învățarea se face prin interacțiune, nu prin expunerea la un ecran cu care copilul nu poate comunica, la rândul lui.

Ce să spui și cum să spui

Poți să-i spui orice, de la a-i descrie celui mic ce urmează să faceți sau a-i vorbi despre ce vedeți în jur, când mergeți la plimbare, în parc, până la a-ți număra pașii cu voce tare, atunci când urci scările. Vorbește-i despre tot ce vrei. Fiecare cuvânt, pe care i-l spui, contează, fiecare propoziție sau frază, pe care o rostești, îl ajută pe cel mic să învețe să vorbească, să distingă cuvintele, să perceapă frazarea, așa că vorbește-i cât mai mult, despre orice. Încearcă să-ți faci un obicei din asta.

Autorul cărții mai spune un lucru extrem de interesant, de care eu habar n-aveam: contează foarte mult și cum îi vorbești. Știți obiceiul acela al părinților de a lungi și accentua diferite cuvinte?! Sunt sigură că și voi faceți sau ați făcut asta, măcar din când în când.

Înainte de a avea copii, mi se părea extrem de teatral, de exagerat și cam enervant, dacă e să fiu sinceră, când îi auzeam pe părinți vorbindu-le copiilor pe tonul acela specific, înalt, cântat, cu lungirea cuvintelor și accentuarea unora: Ce face băăăiaatul mameeei? Ți-e foaameee, mamaa?! Hai să mâncăm niște spaaaagheeeteee!

Ei, domnule, ce să vezi. Felul acesta de vorbire, pe care părinții, pare-se, îl manifestă instinctual, se numește „parenteză”, în termeni de specialitate. Parenteza are și o definiție: este o formă de limbaj specifică dialogului cu un copil de vârstă mică, în care se folosește un ton cântat și mai înalt.

Deci, când eu îi vorbeam copilului „aaașaaa” – iarăși nu o luasem razna. Făceam bine ce făceam, deși nu știam ce făceam.

Medina explică faptul că, deși părinții nu realizează întotdeauna că procedează astfel, acest mod de vorbire ajută creierul bebelușului să învețe iar parenteza face ca sunetele fiecărei vocale să fie mai distincte. Această exagerare permite bebelușului să audă cuvintele ca entități distincte și să le deosebească mai bine unele de altele, explică autorul cărții.

La ce ajută tonul melodic? Îi ajută pe copii să separe sunetele în categorii contrastante. În plus, când sunt foarte mici, copiii se folosesc de sunetele ridicate pentru a imita vorbirea, cum sistemul lor vocal este doar la un sfert din dimensiunea celui al unui adult. De aceea, la început, bebelușii pot produce puține sunete și, într-o primă fază, doar pe cele cu tonalitate ridicată.

Desigur, la dezvoltarea inteligenței copilului, contribuie mai mulți factori, dar vorbirea este, practic, o piatră de temelie a ceea ce urmează să se construiască. Ce anume mai contribuie la dezvoltarea inteligenței copilului și ce putem face noi ca să îl stimulăm, vă las să descoperiți singuri, citind cartea lui John Medina. V-o recomand cu căldură.

Și, până una, alta, nu uitați: vorbiți-le mult, vorbiți-le des, cu cuvinte cât mai variate și dacă folosiți și tonul acela cântat, dați-i înainte cu încredere! O fi el un pic teatral… așa, dar este exact ce ne-a programat natura să facem și exaaact ce-i trebuie copilului.

Gaaaataaa! Am încheiaaaaaaat. Sfâârșiiiit! 🙂

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.