Ne-am mutat în Canada, la Vancouver; primele impresii

După o lungă tăcere, credeți-mă, însă, e o absență (bine) motivată, permiteți să raportez: ne-am mutat. Am schimbat țara. Și continentul. Suntem în Canada, la Vancouver, un oraș pe care încercăm să-l descoperim, pas cu pas, de vreo două săptămâni, de când am ajuns aici. Ne-a luat ceva să ne revenim și din șocul schimbării fusului orar. Și nouă, și lui Gogoașă. Nu-i ușor să-ți vină să stai treaz toată noaptea și să dormi toată ziua. Am plecat într-o zi de vineri, dis de dimineață și am ajuns tot vineri, pe la ora prânzului. Practic, cele 14 ore de călătorie au dispărut în neant. Pentru noi, timpul aproape că a stat în loc. A fost ca și cum am fi prins o coadă normală, în trafic, dinspre Sinaia spre București, un drum de câteva ore. Un mizilic!

Să fi traversat noi ditamai Oceanul? Ne zgâim la ceasuri, într-o lumină caldă și leneșă, de început de weekend. în timp ce ne așteptăm bagajele, în aeroportul din Vancouver. Nu pare! Suntem la capătul lumii. Iar la capătul lumii, capeți ziua înapoi! Așa… ca un premiu pentru cine s-a încumetat să străbată atâția zeci de mii de kilometri.

Și e frumos tare la capătul lumii! Canadienii ne-au uimit, încă din prima clipă, de când am pășit pe pământul lor. Pe lângă faptul că ne-au dat timpul înapoi :))) … Sunt niște oameni deschiși, extrem de prietenoși, cu mult simț al umorului și, aș spune – politicoși, dar nu e chiar cel mai potrivit cuvânt. Politicoși – sună cumva rece iar ei nu sunt deloc așa, cel puțin nu aici, în Vancouver. Nu bag mâna în foc pentru zona franceză, nu știu cum sunt oamenii de acolo, dar am auzit că n-ar fi chiar cei mai calzi și mai primitori cetățeni ai planetei. Ei, aici, în Vancouver, oamenii sunt nu politicoși, ci cu foarte mult bun simț și cu o amabilitate dezarmantă.

Vancouver – Primul contact cu extratereștrii de la capătul lumii

-Are you waiting for a cab? (Așteptați un taxi?) ne întreabă o doamnă cu părul blond-alb, îmbrăcată lejer în jeanși, la care a asortat o jachetă cochetă, căreia i-a suflecat mânecile. E o amiază caldă la Vancouver, 22 de grade arată termometrul din fața aeroportului,  iar noi așteptăm, afară, pe o băncuță, să ne vină taxi-ul. Avem nevoie de o mașină mare, una uriașă, în care să ne încapă cele câteva…  doar 6!!! bagaje imense de cală și două de mână, plus cărucior, plus noi, plus copil. Pentru asta, avem nevoie de o companie de taxi specială, una care ne va duce cu o basculantă în centrul orașului. Glumesc. Dar parcă nu prea. Una care dispune de mașini maari. (Și Doamne.. ce mașini mari. Uriașe!)

-Yes, we are, îi răspund. Ne uităm amândouă la ceas, Mai schimbăm două vorbe, cât să ne lămurim cam de când așteptăm.

Se ivește primul taxi, mă uit la doamna cu părul alb-blond care stătea de vorbă acum cu soțul ei și o întreb, deși știu că noi am fost primii acolo… I am not sure, were you guys here first? Is it our cab or yours that just arrived? (Nu sunt sigură, ați fost primii aici? E taxiul nostru acesta sau al vostru?)

-I’m pretty sure you were here first, but even if you weren’t, you’d still be taking this cab! Lil man over there looks very tired! Where did you guys fly in from? (Sunt destul de sigură că voi ați fost primii și chiar dacă nu ați fi fost, tot voi ați fi primii! Omulețul vostru pare tare obosit! De unde veniți?

-Madrid, îi spun.

-Aaah, atunci se explică! Urcați repede în taxi, lil man are nevoie de somn!

Le mulțumim, adevărul e că… și lil man și noi… avem nevoie de somn. Ziua asta de vineri are mai multe ore decât putem noi duce și oricât de mult ne-am dori să o trăim de două ori, la maxim, a doua aceeași vineri ne-am dori s-o petrecem simplu: sforăind.

Șoferul basculantei care joacă rol de taxi coboară ca să ne ajute să încărcăm „firavele” noastre 6 bagaje de cală plus două de mână, plus cărucior, în portbagajul monstruos al mașinii sale, în care sunt aproape sigură că ar încăpea și o sufragerie, cu puțin efort. Sau o garsonieră. Mai mică.

Soțul doamnei cu păr alb-blond începe să râdă și ne întreabă, în timp ce se repede să ne dea o mână de ajutor: are you guys sure you have enough luggage?

Ne oprim cu toții și începem să râdem cu poftă. Șoferul de taxi, un indian înalt, cu ochelari de soare și mustață, îi asigură că se poate și mai mult de atât. A văzut el.

Eu, încerc să mă scuz (dar sunt un pic invidioasă în sinea mea, măcar să fi bătut vreun record de bagaje ceva…). Dau vina pe lil man.

-Da, știți, cu un copil e greu… nu știi niciodată de ce ai putea avea nevoie, așa că am împachetat toată casa! (Normal că am împachetat toată casa, urmează să locuim aici și nu, nu ne-a încăput TOATĂ casa în cele 6 bagaje de cală, avem cutii și mobilă ce urmează să ne ajungă cu vaporul. Cele 6 bagaje sunt practic ce n-a mai încăput pe vapor, pe motiv că se scufundă:)) Dar, e o conversație prea lungă pentru cele câteva minute pe care le mai avem la dispoziție înainte să ne urcăm în mașina basculantă).

-Și sunt sigură că bagajele sunt doar pentru o săptămână, nu? îmi spune doamna cu păr alb-blond, râzând.

-Astea? O săptămână?? Nuuu, sunt pentru două zile. Strictul necesar pentru weekend!, îi răspund eu.

Un bagaj se prăvălește pe jumătate afară din mașină,  dar nimeni nu-l bagă în seamă. Suntem ocupați să ne recuperăm respirația printre hohotele de râs. Șoferul taxiului basculantă îl reperează până la urmă și îi dă un ghiont mai vânjos, ca să-și reia locul regulamentar printre celelalte bagaje. Împinge cu zvâc și căruciorul și gata, suntem pregătiți să urcăm în mașină.

-Bye, bye, ne-a făcut plăcere să vă cunoaștem! îmi strigă doamna cu păr alb-blond,… get some sleep lil man!

O asigur că și nouă și că lil man o să sforăie primul, în mașină, imediat cum îl urc.

Și-am plecat.

Despre aer și apă

Stăm în centrul Vancouver-ului, în downtown și asta, în sine, este o super experiență. N-am văzut în viața mea atâția zgârie-nori la un loc, parcă nu se mai termină, în timp ce, pe lângă ei, ici și colo, păzite strașnic de câte o perdea verde – mini-păduri în miez de metropolă, se ițesc căsuțe cochete, multe din lemn, cu terase și balcoane împovărate de flori.

 

Sunt rupte din alt film, parcă au fost construite în propria lor poveste paralelă, care nu are nimic de-a face cu mega orașul ce își etalează clădirile pînă la nori, în toate direcțiile. Au, mai degrabă, ceva din aerul pitorescului Provence, plin de lavandă, leandri și cicade. Și totuși aerul… aerul în sine, nu seamănă cu niciun aer pe care l-am respirat până acum.

E un aer sărat, de munte. Sună ciudat, nu? Dar chiar așa e. Orașul ăsta e înfiripat între ocean și munți. Iar oceanul este atât de aproape de munte, încât pe maluri i-au crescut brazi. E ciudat. E altfel. E frumos. Și nu cred (sau măcar sper) să mai avem nevoie vreodată, cât timp vom sta aici, de aparatul nostru de aerosoli pentru Gogoașă, devenit pe pământ canadian… Lil man.

De ocean și de peisajul acesta ne despart câteva străzi. O plimbare scurtă pe jos și lași în urmă zgârie-norii, ca să te bucuri de frumusețea asta încă sălbatică, în ciuda ambarcațiunilor de agrement din port și a zecilor de hidroavioane, destinate turiștilor curioși să vadă de sus orașul, și oceanul, și munții laolaltă.

Și, dacă tot am vorbit de aer, canadienii țin la aerul lor, o veste proastă pentru fumători: în Vancouver nu se fumează, pe nicăieri. Nici în restaurante, nici la terase, nici în parcuri. Nu ai voie să fumezi la o distanță mai mică de trei metri de orice intrare sau geam. Există câteva zone, ici și colo, prin oraș, unde sunt instalate scrumiere stradale. Dar sunt rare, foarte rare. De altfel, costul unui pachet de țigări ajunge la 15 dolari.

Vancouver se mândrește cu cea mai bună apă potabilă de la robinet din lume! Autoritățile de aici au investit enorm în instalațiile de filtrare și curățare a apei, după ce la începutul anilor 2000, canadienii ajunseseră să cumpere cantiăți uriașe de apă îmbuteliată. Principala îngrijorare a fost că reciclarea sticlelor din plastic ar fi devenit o problemă, din cauza cantității lor uriașe iar aici reciclarea e unul dintre cele mai importante subiecte pentru autorități.

Toată lumea trebuie să recicleze. Nici nu ai cum să arunci altfel gunoiul, așa că trierea lui o faci tu, încă de acasă: hârtii la hârtii, plastic la plastic și tot așa. Resturile alimentare nu se aruncă la gunoi, în afara câtorva excepții, de genul pliculețelor de ceai… pe care nu ai cum să le deschizi, ca să separi ceaiul de hârtia care îl conține. Resturile alimentare se aruncă în chiuvetă, o chiuvetă specială, la care pornești un tocător încorporat, care o macină și o lasă să se ducă mai departe. Străzile sunt extrem de curate, deși abia găsești câte un coș de gunoi. Ideea este ca fiecare să țină ce are de aruncat până acasă, unde să poată sorta pentru reciclare. Nu se aruncă la grămadă, în coșurile de gunoi stradale.

Restaurantele

În prima săptămână aici, ne-am simțit turiști. Încă mai avem sentimentul acesta, că suntem doar în vizită pe-aici și probabil că va mai stărui o vreme. Am luat la pas străduțele de pe lângă locuința noastră temporară, din centrul orașului și am încercat restaurantele locale. Am descoperit câteva străzi pline ochi de restaurante, aranjate care mai de care mai cochet și mai primitor, cu terase mari, încălzite. N-or avea canadienii vara madrilenilor dar asta nu-i împiedică să-și petreacă serile la terasele restaurantelor. Niște aparate uriașe care suflă aer cald reușesc să transforme serile lor răcoroase de iunie în oaze de căldură. Cine e mai friguros din fire, poate oricând să se adăpostească sub o pătură călduroasă. Pe scaunele și canapelele teraselor sunt așezate frumos, pături, pentru doritori.

Vă spuneam că nouă ne-a luat ceva ca să ne obișnuim cu fusul orar și din cauza asta, Lil Man dormea mai tot timpul. La una din terasele acestea am poposit noi într-o după-amiază ca să mâncăm ceva… și, cum ne-am nimerit să stăm, extrem de confortabil, pe o canapea, Gogoașă, cum a dat de moale, și-a făcut culcuș între pernuțe și a adormit instantaneu. La masa de lângă noi, de șase persoane, niște canadieni vorbăreți și corporatiști își povesteau ziua de la serviciu.

-Oh, ce mi-aș dori să fiu în locul lui! Să pun capul jos și să dorm de câte ori simt nevoia! ne spune unul dintre ei.

-Lil man, poftim și o păturică, se pare că n-au destule în seara asta, ia-o pe a mea, pari să ai mai multă nevoie de ea decât mine! adaugă el, râzând.

Îi mulțumim canadianului corporatist în numele lui Lil Man, care sforăia dus, îl acoperim cu păturica și ne întoarcem nasurile în farfuriile noastre. Vreau să vă spun că eu habar n-am avut că, de fapt, somonul are culoarea roșie! Este roșu ca focul! Asta am comandat și vă jur că primul meu gând a fost că o avea ceva colorant… doar eu știam că somonul e rozaliu palid spre portocaliu șters. Ei, nu, somonul este de culoarea roșu aprins.

N-am mai apucat să-i fac poză… am făcut alteia, un surf and turf, carne de vită și fructe de mare.

Nu am dat de un restaurant, aici, până acum, unde să nu ne placă mâncarea. Vorba aceea, curcubeu pe cerul gurii. Este absolut delicioasă! Partea mai puțin bună este că e foarte scump. Cel puțin în downtown, te doare card-ul, un pic, la plecare. O masă pentru doi (împărțită la trei, cu Lil Man)  plus băuturile, poate ajunge rapid la 100 de dolari canadieni, cu bacșiș. Acesta din urmă este și el trecut pe factură, se impozitează. Atunci când plătești cu cardul, poți alege cât la sută din sumă vrei să-i lași celui care te-a servit. În general, minimul este de 15% iar opțiunile care îți apar, automat, la plată sunt 15%, 20% sau 25%. Civilizat. Scump, dar civilizat.

Parcurile

Parcuri sunt peste tot iar pe faleza oceanului spațiile verzi vaste se întind pe zeci de kilometri. Canadienii stau tolăniți pe iarbă, copiii aleargă și se joacă cu mingea iar gâștele sălbatice se plimbă nestingherite printre trecători. Locurile de joacă, deși nu abundă în downtown, sunt totuși suficiente pentru familiile cu copii care locuiesc aici. Partea aceasta a orașului nu este chiar o zonă preferată de familiile cu prichindei, care, în general, se reorientează spre orașele ce împrejmuiesc Vancouver. Downtown e o zonă de business, prin excelență.

Majoritatea celor care îi bat străzile sunt corporatiști, tineri veniți la studii aici și turiști. Mulți, mulți turiști. În parcuri, diversitatea oamenilor care și-au făcut o casă din orașul canadian este și mai vizibilă. N-am văzut lume mai pestriță decât în Vancouver.

La locurile de joacă, pe lângă engleză, se vorbesc toate limbile pământului. Indieni, chinezi, români, pakistanezi, sud-americani, britanici, irlandezi, ucrainieni, ruși, americani, toți și-au găsit, pe pământul canadian, un loc sub soare. Lil man a avut ocazia să vorbească în toate cele trei limbi pe care le cunoaște. Vorbea în română cu un băiețel ai cărui părinți erau din Târgu Mureș, în spaniolă cu un proaspăt prieten sud-american și în engleză cu o frumoasă fetiță blondă, venită cu părinții aici tocmai din Rusia. Vancouver este, înainte de toate, un oraș caracterizat prin diversitate. A fi străin, imigrant, în Vancouver, nu e deloc ieșit din comun.

Am fost surprinsă să văd că, la 18 grade Celsius, copiii se joacă îmbrăcați numai în tricou și, mulți dintre ei, erau în picioarele goale. În comparație cu ei, noi parcă am fi venit la Polul Nord. Deși nu aveam decât câte o geacă subțire pe noi, tot păream super înfofoliți pe lângă ei.

Așteptăm acum să vedem cum o fi vara canadiană. Va fi o schimbare plăcută după verile toride spaniole, unde te coci, în suc propriu, la 45 de grade Celsius, la umbră. Aici, temperaturile ajung la maxim 30 de grade Celsius. Plăcut. Cât să poți sta afară și în miezul zilei, fără să te ia cu leșin, zic eu. Vancouver este, de altfel, cel mai cald oraș din Canada.

 

Aș mai avea multe de povestit dar mă opresc aici și las restul pentru o altă postare pe blog. Altfel, risc să scriu un roman. Vă mai spun doar că acum locuim într-un zgârie-nori, la etajul 26 și nu credeam că este posibil să ți se înfunde urechile ori de câte ori cobori cu liftul, la parter. Și nu e glumă, serios, chiar asta ni se întâmplă! 😀

Ce-aș mai vrea neapărat să adaug este că, zilele acestea, stăteam și mă gândeam cum am devenit, noi, așa păsări călătoare. Ne-am luat lumea în cap într-o zi și iată că viața ne poartă pe drumuri nebănuite. Adevărul este că odată ce ai decis să părăsești România, odată ce te-ai hotărât că țara ta, singura în care îți auzi limba pe toate străzile, nu are cum să-ți mai fie casă, în ciuda faptului că ea va fi mereu „acasă”, nici nu mai contează pe unde hoinărești prin lumea asta mare. (Despre motivele plecării noastre din țară, am scris aici De ce am plecat când n-am mai stat.)

A fost Madrid, acum este Vancouver… și cine știe pe unde ne-or mai purta pașii. Suntem noi și toată lumea asta mare, care așteaptă să fie descoperită.