Etichetă: bebe

  • Și mamele spun lucruri trăsnite

    Și mamele spun lucruri trăsnite

    Și mamele spun lucruri trăsnite. O, da! Uneori mai ceva decât cei mici fiindcă, să recunoaștem, când ai copii, viața nu e întotdeauna roz, acesta este adevărul. La fel de adevărat este că dragostea noastră pentru ei e nemărginită.

    Și totuși, după ce n-ai pus geană pe geană, măcar două ore legat, timp de minim trei luni, când în casa ta e haos, nu ți-ai mai schimbat bluza de trei zile iar dacă ți-ai da acum cu pieptănul prin păr, probabil că nu l-ai mai găsi niciodată, singurul lucru care te menține pe linia de plutire e simțul umorului. Așa că, de prin lume adunate, iată unele dintre cele mai amuzante replici de mămici (ok… și de tătici) pe care le-am văzut sau le-am auzit în 2017. Asta ca să încheiem anul cu zâmbetul pe buze. 🙂

    -M-a întrebat un prieten care a fost partea cea mai grea de când am copii. I-am răspuns că, fără urmă de îndoială, partea cea mai grea sunt copiii.

    -Știi că ai devenit mamă când hainele de stat în casă au ajuns să fie mai multe decât cele de ieșit afară.

    -Îmi place să stau de vorbă cu copiii. Adulții nu mă întreabă niciodată care este a treia mea reptilă favorită!

    -Când e timpul să meargă la nani, copiii mei se transformă în filosofi deshidratați care au nevoie să fie ținuți în brațe.

    -Gata, de azi dau jos kilogramele în plus, o să trăiesc sănătos! Uite, chiar acum mă duc la o plimbare pe jos. Bine, iau și punga asta de M&Ms cu mine pentru că… hai să fim serioși…

    -Copiii mei au vrut să știe cum e să fii mămică, așa că mă gândesc să-i trezesc, în țipete, la două noaptea, ca să le spun că mi-a ieșit o șosetă din picior.

    -După doi ani de mămicie, mi-e clar: Nu putem arăta bine amândouă, în același timp. E… ori eu, ori casa!

    -Când cineva îți spune că are un copil energic, traducerea este: o să-ți răstoarne toată casa cu fundul în sus în 90 de secunde și probabil că o să-ți mănânce și toți peștii din acvariu.

    -Ce înseamnă să fii părinte: când le spui copiilor că ar fi vag posibil, într-un viitor ipotetic, foarte foarte îndepărtat și puțin probabil… să vă luați un cal iar copiii o iau ca pe un jurământ sacru, de sânge.

    -Te imaginai vreodată că ai striga la cineva fraze de genul „Nu mâncăm resturi pe care le găsim în canapea”? Nici eu…

    -Ce fac acum? Ah, foarte bine! Îl ajut pe fi-miu să caute prin casă ciocolata pe care i-am mâncat-o azi-noapte…

    -Niciodată nu știu ce să răspund la întrebarea „ce hobby-uri ai”. Sunt mamă, am doi copii, îmi place să pot intra singură la toaletă și să mă bucur acolo de liniște.

    -Azi-dmineață, fetița mea s-a trezit mai târziu decât de obicei! A dormit până la 6:06 dimineața! În mod normal dormea până la 6:00. Bine, cred că a ajutat și faptul că s-a culcat cu cinci ore mai târziu decât ora ei normală de somn…

    -Când îi spun copilului „îmbracă-te”, interpretarea lui este: „trebuie să stau la televizor, complet dezbrăcat, cu o singură șosetă în picior”.

    -Tăcerea e de aur, cu excepția cazului în care ai copii. Atunci tăcerea e suspectă. Foarte, foarte suspectă!

    E bine ca, din când în când, să facem și-un pic de haz de necaz și să nu uităm că, indiferent de cât de greu ni se pare acum, fiecare etapă prin care trec copiii noștri are frumusețea ei. Să prețuim fiecare clipă, ele nu se mai întorc. Și, dacă mai și râdem pe ici, pe colo… e perfect. 🙂

    Să aveți un An Nou bun și frumos ca un zâmbet de copil!

  • Hai să ne lăsăm copiii să mai și greșească

    Hai să ne lăsăm copiii să mai și greșească

    Voi fi întotdeauna adepta stilului de educație a copiilor cu blândețe. În mintea mea, nu există, de fapt, alternativă la modul acesta de a-ți educa puiul. Nu pot concepe niciun fel de „disciplinare” a copilului care prespune să-l faci să sufere, să-l pedepsești, să-l șantajezi, de bătaie… nici nu mai zic, mi se face rău numai când mă gândesc…  Zilele trecute, am asistat, pe când eram în parc, cu micuțul meu, la o scenă care m-a marcat. O mămică își certa băiețelul, care avea vreo doi anișori, fiindcă, în încercarea lui de a-și scoate singur sticla cu apă din buzunarul exterior al căruciorului, dărâmase și un pachețel desfăcut cu biscuiți, care se împrăștiaseră pe jos și alte câteva lucrușoare îndesate acolo. S-a dat o luptă între mamă și copil pentru sticla aceea de apă, băiețelul insistând s-o scoată singur de acolo, în timp ce mama insista să i-o dea ea (în mod evident, îi era frică să nu răstoarne și restul lucrurilor, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat, dar mai mult pentru că se luptaseră unul cu altul, trăgând de buzunarul căruciorului în toate părțile). Evident, a urmat un tantrum: plânsete, tăvălit pe jos, ceea ce a accentuat la maxim și frustrarea mamei, care a început și ea să țipe la copil, în timp ce aduna biscuiții și lucrurile împrăștiate pe jos.

    Dar de ce? De ce să îi oprim din a face lucrurile și singuri, dacă ei asta își doresc? Sigur, o să mai și greșească, o să răstoarne, o să facă mizerie, o să strice, dar așa vor învăța. Și-apoi, pe cine ajută dacă noi facem toate lucrurile pentru ei?! Sigur, câștigi timp, tu îi dai/faci/pui/ștergi mai repede decât micuțul tău. Dar pe el cu ce îl ajută?! Ce învață din asta?

    Hai să nu îi certăm dacă fac mizerie, dacă își varsă pe jos paharul cu apă sau își răstoarnă farfuria, din greșeală. În schimb, să le oferim șansa să învețe ce să facă atunci când se întâmplă astfel de lucruri. Un copil de doi ani este perfect capabil să șteargă singur sau împreună cu tine apa vărsată dintr-un pahar, care s-a răsturnat pe masă, de exemplu sau să adune bucățile de mâncare căzute pe jos și să le arunce la coș (sigur, trebuie să avem grijă ca nu cumva să decidă să ia masa, în continuare, de pe jos, în loc să arunce la coș). Dă-i un șervețel și arată-i ce trebuie să facă.

    Fiecare greșeală e o șansă să învețe ceva nou. Știm cu cât entuziasm imită cei mici gesturile noastre, în general, atunci de ce nu i-am lăsa să ne și ajute, cât pot ei, la treburile casei, de exemplu. Cele potrivite pentru vârsta lor, desigur. De exemplu, să ștergem masa din bucătărie împreună, să dăm cu mătura sau cu aspiratorul. I-a căzut bucățica de măr din mână? Nu te grăbi să o faci să dispară. În schimb, arată-i lui că trebuie să o arunce la coșul de gunoi și lasă-l să facă asta singur. Va fi încântat! Picii noștri pot deveni ajutoare de nădejde pentru noi, părinții. Bineînțeles, n-o să-i punem să spele geamurile, să facă piața sau să ducă gunoiul, dar la vârsta de doi ani pot duce și ei la îndeplinire, cu succes, diverse sarcini. Lucrurile pe care noi le considerăm banale, pentru ei sunt extraordinare și le vor îndeplini cu mare bucurie! Cel puțin acum… probabil, la 18 ani, când vor duce gunioul, n-o vor face cu prea mare entuziasm…

    Și dacă tot îi lăsăm să mai și greșească, în încercarea lor de a face lucrurile singuri, să încurajăm dorința lor de independență. Să-i lăsăm să-și facă singuri sandwich-ul, să-și ungă singuri felia de pâine cu miere, să taie bucățile de fructe (cu un cuțit potrivit, care să nu fie periculos, desigur), să-și pună farfuria îm chiuvetă, la spălat. Să-i lăsăm să o și spele! Să îi învățăm să strângă singuri după ei, să-și pună jucăriile la loc, să facă curat dacă au făcut mizerie (așa cum pot ei), niciodată nu e prea devreme pentru a începe să învețe lucrurile acestea, mai ales că lor le place atât de mult, fiindcă te-au văzut pe tine făcând toate astea și-și doresc să le poată face și ei. Este vârsta la care, mai mult ca niciodată, copiii noștri își manifestă dorința de a face lucrurile și singuri, fără ajutorul nostru. Să-i lăsăm!

    Așa că hai să facem noi un pas în spate, pentru ca ei să facă mai mulți pași înainte. Știu, ne-am obișnuit să facem totul pentru ei, dar omuleții aceștia mici, nu numai că sunt perfect capabili să facă lucrurile și singuri, își și doresc lucrul ăsta din tot sufletul lor! Să-i lăsăm să fie liberi să învețe, să exploreze și să mai și greșească – da. Hai să-i lăsăm să crească și să devină niște adulți responsabili, capabili să aibă singuri grijă de ei și care să nu depindă de alții.

    Cu fiecare lucru pe care i-l refuzi, pe care îl faci tu în locul lui, deși el ar fi perfect capabil s-o facă singur, îi spui că nu poate, că nu e în stare, îi spui că nu ai încredere în el. Fă asta suficient de des și, în cele din urmă, nici el n-o să mai aibă încredere în el. O să învețe să aștepte de la tine totul și el n-o să mai facă nimic. Și-o să-i placă. Apoi, peste ani și ani, ne vom întreba cum de copilul nostru ignoră total eforturile noastre, nu apreciază ce facem pentru el, așteaptă să fie servit, să i se spele, să i se calce, să i se facă de mâncare și să i se spele și farfuria. Și, peste alți ani și ani, se va transforma exact în adultul pe care l-am modelat noi, încă din copilărie. Un adult care așteaptă, în continuare, totul de la mama lui și mai târziu de la soția lui, care să o înlocuiască pe mama. Masa nu se face singură, nu se pune singură și nici nu se strânge singură. Rufele nu se pun singure în mașina de spălat, nici nu se calcă singure și nici nu se așează singure în dulap. Sunt atâția bărbați în toată firea, în ziua de azi, care așteaptă să fie serviți de mame și apoi de soții, toată viața lor. Hai să nu-i creștem așa, cu un asemenea handicap. Să-i ajutăm să devină niște adulți responsabili, echilibrați. Compleți.

    Pentru opinii, experiențe personale, sfaturi și reclamații (civilizate) vă aștept, cu drag, în comentarii.

  • Dormi acum, cât mai poți!

    Dormi acum, cât mai poți!

    Dormi acum, cât mai poți! De câte ori am auzit spunându-mi-se asta când eram însărcinată? Am pierdut șirul. De foarte, foarte multe ori. Nicio conversație la telefon nu se putea desfășura fără să aud asta, niciun prieten venit în vizită (cu sau fără copii!) nu pleca fără să-mi spună asta, de la mama, de la soacră, de la prietenele lor, de la colege, de la vecinele respectabile din bloc care își cresc acum nepoții, de la vânzătoarele magazinului de la colț, farmaciste și șoferița de taxi care m-a dus o dată unde aveam nevoie. „Dormi acum, cât mai poți!” a fost motto-ul zilelor mele de pinguin de apartament, care îngițise o balenă albastră, iar acum trebuia să meargă domol și legănat, ca să nu i se ciufulească balena. Ce-aș mai fi alergat, sprintenă ca o căprioară, de colo până colo, ca să scap și să nu mai aud „Dormi acum, cât mai poți!”. Dar nu puteam, până reușeam eu să mă ridic de unde eram așezată, mi-o trânteau inevitabil și ar fi putut la fel de bine să-mi recite și tot DEX-ul, pe două voci, în timp ce eu n-aș fi reușit să trec de încordatul mâinilor pe mânerele scaunului…. darămite să mă mai și ridic și să și dispar. În ceață. (Ca pinguinul, da? Nu ca măgarul!).

    N-o să pot înțelege niciodată de unde vine chestia asta. Dormi acum, cât mai poți! Poți să-ți faci cumva niște rezerve de somn cât timp ești însărcinată? Să le pui frumos în borcane și să le așezi pe un raft în cămară ca să ai de unde lua când n-o să mai poți? S-o fi găsit, între timp, vreo metodă de vidare și îmbuteliere pentru somn și sunt eu o ignorantă care habar n-are cum?! Poți să-l pui în sticle ca pe bulion și să scrii pe etichete: Rezervă de somn? Plus instrucțiuni: „A se duce la gură, după îndepărtarea ochilor din cavitatea bucală. A se sorbi încet și a nu se depăși doza maximă de 3 guri/zi sau pe noapte.” Cum să fac să-mi ajungă cât dorm acum încă vreo 2…3 ani?! Și ce să fac cu restul, dacă-mi rămâne? Să-l dau la prieteni?!

    Am auzit de atâtea ori și în atâtea feluri spunându-mi-se „Dormi acum, cât mai poți!” încât începusem să disting tot felul de nuanțe și să-mi dau seama că deși erau aceleași cuvinte, trezeau în mine tot felul de stări, complet diferite, în funcție de cuvântul pe care se punea accentul. „DORMI acum, cât mai poți!” era cataclismic, menit să mă bage în sperieți. Venea apocalipsa în curând și eu, ca să mă pregătesc pentru sfârșitul lumii, trebuia să trag un pui de somn. „Dormi ACUM, cât mai poți!” – poruncitor, care te îndemna la acțiune rapid, pe loc, mai că-mi venea să închid ochii și să încep să sforăi stând în picioare, sprijinită de vreun perete, de frică să nu ratez vreo secundă din „acum” când aș fi putut să dorm. Că doar acuma mai pot! După aia… Dumnezeu cu mila. De la alții auzeam „Dormi acum, CÂT mai poți!”- păi cât să mai pot?!.. mai pot… da’ ca un om normal așa, vreo 8 ore pe noapte. Ce să fac? Să dorm și ziua?! Să intru în hibernare, cam asta ar fi trebuit. Păi cum să intru în hibernare că nu eram Moș Martin, eram un pinguin care înghițise o balenă albastră. Mama ei de zoologie! Repetenților. „Dormi acum, cât MAI POȚI!” spus șoptit, accentuat și complice. Era un secret, bine păstrat. Bine, era scris practic pe toate gardurile, ca „Basarabia e România”, da’ totuși un secret. Era o revelație, o bucățică de înțelepciune de transmis de la o generație la alta de mame private de somn, cu ochii ieșiți din orbite. Cât MAI POȚI… frățică.

    Bine, după ce-am născut, n-am mai putut. Dar nici n-am găsit rezervele alea de somn perfuzabile, ca să-mi agăț o punguță dolofană de un băț și să-mi fac o transfuzie din propriul somn colectat în timpul sarcinii, când am dormit, că atunci încă mai puteam. Aș fi fost în stare să fac orice pentru încă o secundă în plus de somn. Colici, plânsete, nopți și zile fără să pui geană pe geană. Alergat prin casă cu ăsta micu legănat, că doar așa reușeam să-l mai liniștesc ca să ațipească. Și el, și eu. Aș fi fost în stare să stau cu capul în jos, agățată cu picioarele de lustră și să-l legăn pe ăsta micu prin balans, dacă asta mi-ar fi dat o secundă în plus de somn. Dar nu mă plâng, nu e ca și cum eforturile mele nu au fost încununate de succes. După ore și ore și ore de eforturi susținute, exact asta reușeam să obțin: o secundă în plus de somn.

     

     

  • Mai stai un pic copil, copile

    Mai stai un pic copil, copile

    Încă un pic și scăpăm de colici, nu va mai plânge, ne vom putea odihni mai bine amândoi. Încă un pic și scăpăm de mesele de noapte, din cele 3 somnuri din timpul zilei va mai rămâne doar unul, încă un pic și vom scăpa și de durerile de dințișori și peste încă un pic va putea sta singur în funduleț, apoi va merge de-a bușilea. Va fi mai ușor. Pentru amândoi. Tu vei putea dormi noaptea mai mult. Ești epuizată, e normal. Atât de epuizată încât ți se pare că nu o vei mai scoate la capăt. Nu mai știi cum e să dormi două ore legate, darămite o noapte întreagă. Nu mai știi nici cum e să dormi fără griji, fără să sari ca arsă la cel mai mic zgomot, nu mai știi cum e să ai bluza curată, fără pete de lapte regurgitat și nici cum e să te machiezi, să-ți pui pantofii cu toc, să mergi la coafor sau la un film. Nu mai știi nimic din viața ta de dinainte. Nu-ți pare rău, doar că nu mai știi cum e. Și-ți spui: încă un pic. Încă un pic și va fi mai bine. Mai ușor pentru amândoi.

    Încă un pic, continui să-ți spui, în timp ce faci a suta tură prin casă cu pufoșenia drăgălașă agățată de mâinile tale, făcând primi pași. Te doare spatele și nu mai știi cum e să mergi îndreptată de șale. Practic, ai numărat pentru a mia oară toate cele un milion de scame de pe covor. Te vaiți de șale și te bucuri. Crește puiul. Încă un pic și va începe să meargă. Singur. Fără niciun ajutor. Va învăța să pape singurel, să adoarmă singurel, fără să fie legănat și fără să îi cânți. Încă un pic și se va juca singurel, nu te va mai trage tot timpul de mână ca să te joci cu el sau să îți arate cum tropăie și defilează prin casă. Va fi mai independent, iar tu vei avea mai puține de făcut. Tot multe vor rămâne, dar totuși mai puține multe decât la început. Peste încă un pic va începe să vorbească, ce ușor va fi atunci. Va putea să îți spună ce vrea, ce crede, ce simte iar ție îți va fi, din nou, mai ușor. Tot greu va rămâne, dar parcă un greu mai ușor.

    Nu există nimic pe lumea asta pe care să nu-l rezolve timpul. Bebelușul tău pufos, cu mânuțele lui grăsuțe și pulpănițele numai bune de pupat crește. Și crește. Și devine un copilaș. Tot ce trebuie să faci e să aștepți. Încă un pic. Și încă un pic. În curând va merge la grădiniță. N-o să știi ce să mai faci cu atâta timp liber. Tu, care ai uitat viața ta de dinainte, n-o să știi ce să faci cu viața ta fără el. Fie și numai câteva ore. Ore libere. Ce-or fi alea?! Va fi, într-adevăr, mai ușor.  Apoi, peste încă un pic va merge la școală. Mai știi cum era când numărai zilele, săptămânile, până veți scăpa de colici? Mai știi cum era când i-ai dat prima oară mâncare, ce nod în stomac ai avut când ai îndreptat lingurița spre gurița lui, care cunoscuse până atunci numai gustul laptelui? Ce frică ți-a fost ca nu cumva să se înece? Mai știi cum era când se agăța de tine pentru orice? Când voia să stea doar la tine în brațe? Era foarte, foarte greu, dar era și teribil de frumos. Și mai știi cât de greu trecea atunci timpul? Câți de „un pic” ai așteptat până când toate milioanele de „un pic” pe care ți le-ai spus, s-au luat de mână și au început s-o ia la goană. Nici măcar nu ți-ai dat seama. Ai clipit și gata: bebelușul tău mic și frumos s-a făcut mare.

    Încă mai are nevoie de tine. Va avea mereu, ești mama lui, dar nu mai e ca înainte. Îți închide ușa de la cameră, vrea să fie și singur. Nu mai adoarme în brațele tale. Nu-ți mai povestește chiar tot. Nici nu te mai cheamă, tot timpul, să vă minunați împreună de cine știe ce descoperire a mai făcut. A crescut. Acum ai mai mult timp pentru tine. Acum dormi toată noaptea, nu te mai trezește să îi dai lapte și nici nu mai plânge ca să vii la el. S-a făcut mare. Poate prea mare?! Prea repede. Mult prea repede. Năucitor de repede. Timpul ăla mârșav, care părea că-și dă duhul pe minutarul ceasului agățat în perete, parcă a înnebunit dintr-o dată, parcă l-a trecut cineva pe steroizi, așa, peste noapte, și a luat-o la sănătoasa, lăsând în urma lui doar o dâră de praf, iar tu nu mai aștepți nimic, încă un pic. Un pic a fost. Și-atunci, în gândul tău, îți spui: Mai stai un pic copil, copile. Mai stai un pic.

     

     

  • Degețele de mămăligă de scăldat în sos de roșii cu ardei

    Degețele de mămăligă de scăldat în sos de roșii cu ardei

    Dacă v-ați săturat să-i dați lui bebe clasica mămăliguță cu brânză și iaurt, ce-ar fi să încercați o nouă combinație, pe care cel mic o poate mânca singurel, cu mânuța. E delicioasă iar sosul de roșii este o minunăție.

    Le-am spus degețele de mămăligă pentru că, pur și simplu, nu știu cum să traduc „polenta fries”, că nu-s nici cartofi ca să-i spun cartofi prăjiți și nu-s nici prăjiți, sunt la cuptor. Degețelele de mămăligă pot fi date ca gustare sau chiar la cină. Cel mic va fi încântat să înmoaie, el singurel, în sos, degețelele de mămăligă.(Poate chiar prea încântat! Al meu a fost așa de mulțumit, că nu-l mai puteam opri! Treaba asta e o distracție în sine, pare-se, așa că aviz amatorilor: dacă începe să se joace în sos, mai bine îi puneți un pic de sos în farfurie și adăugați treptat, pe măsură ce îl papă.)

    Rețeta aceasta, pe cât e de simplă și de rapidă, pe atât e de gustoasă. Sosul de roșii se regăsește într-o super carte de bucate pentru copii – Bebe Gourmet, scrisă de Jenny Carenco iar „degețelele de mămăligă” sunt făcute urmând o rețetă vegană, care mie mi-a plăcut foarte mult, doar că în loc de margarină, eu am folosit unt.

    Ingrediente:

    2 căței de usturoi (tocați mărunt)

    1 lingură de unt

    1/2 linguriță de paprika dulce

    1/2 linguriță de oregano (uscat)

    ulei de măsline

    Sosul de roșii

    5 roșii (sau puteți folosi 20 de roșii cherry, care sunt mult mai dulci decât suratele lor mai mari)

    2 ardei grași roșii

    ulei de măsline

    opțional: un praf de sare și unul de piper

    Ce și cum:

    Sosul de roșii și ardei. Tăiem ardeii grași în feliuțe subțiri și scoatem semințele. Roșiile le tăiem în patru. Le punem pe toate pe o tavă în care am pus hârtie de copt, stropim cu puțin ulei de măsline, (un praf de piper și un praf de sare – opțional) și punem tava la cuptorul preîncălzit la 150 grade Celsius, acoperind legumele cu folie de aluminiu. Lăsăm la cuptor timp de 30 de minute apoi scoatem legumele și le dăm prin blender pentru a obține sosul.

    (Tip: Sosul de roșii îl putem congela, ca să-l avem gata pregătit pentru data viitoare când vrem să facem degețelele de mămăligă)

    Degețelele de mămăligă. Punem mălaiul la fiert în apa clocotită cu puțină sare, împreună cu toate ingredientele: cei doi căței de usturoi tocați mărunt, untul, paprika dulce și oregano. Lăsăm să fiarbă la foc mediu cam 20 de minute sau până s-a fiert mălaiul. Turnăm mămăliga într-un recipient (cel mai bine ar fi să fie pătrat sau dreptunghiular, pentru a tăia mai ușor mămăliga în formă de cartofi pai), lăsăm să se răcească un pic și o punem la frigider timp de 30 de minute, ca să se întărească bine.

    Preîncălzim cuptorul la 230 grade Celsius și tăiem mămăliga în formă de cartofi pai. Punem bucățile într-o tavă, pe hârtie de copt și stropim cu puțin ulei de măsline. Lăsăm la cuptor timp de 7-8 minute, apoi scoatem tava, întoarcem degețelele de mămăligă și stropim, din nou, cu puțin ulei de măsline. Eu folosesc o sticluță din aceea care pulverizează uleiul de măsline. Lăsăm din nou la cuptor timp de 7-8 minute. Degețelele de mămăligă vor prinde o crustă aurie iar în interior vor fi moi. Se servesc împreună cu sosul călduț de roșii și ardei. Bon apetit celui mic!

     

     

  • Delicioasele prime cuvinte și atotputernicul „Nu!”

    Delicioasele prime cuvinte și atotputernicul „Nu!”

    Uite că a sosit și vremea aceea în care ăsta micu a început să spună primele sale cuvinte. Și sunt delicioase! Mai gustoase și mai dulci decât orice prăjitură. Sunt ca mierea pentru urechile noastre. Ne topim de drag, dar și de râs! A început cu „mama” și „tata”, normal, dar acum, în repertoriul lui se găsesc o grămadă de cuvinte, jumătăți de cuvinte, cuvinte inventate de el, dar și cuvinte în engleză. Numără până la 10, în engleză, dar în ce ordine vrea el. Până de curând, „two” era cuvântul preferat. Înșira câte două mașinuțe, două lingurițe, doi ursuleți și începea să-i numere: „two!”. Acum a trecut la „nine”. Tot câte două jucării înșiră, dar toate sunt „nine”. Pentru ce nu poate pronunța, are propriile cuvinte. E limba bebelușească și doar părinții o pot desluși! De exemplu „Ga!”. „Ga”, la noi, înseamnă ochelarii, cu care nu are voie să se joace, dar pe care îi ia, de fiecare dată când îi găsește pe undeva. Partea bună este că se înființează cu ei la mine, de fiecare dată, iar eu, în schimb, ca o mamă ascultătoare, trebuie să-i pun la ochi, vreau nu vreau. „Vai, mami, mulțumesc! Mi-ai găsit ochelarii! De când îi căutaaam!” iar el e tare mulțumit de isprava lui. Bine, treaba nu mai e la fel de senină când aduce toți ochelarii pe care îi găsește, cei de soare, ai mei și ai lui taică-su și ochelarii Domnului Cartof, jucăria lui preferată și așteaptă entuziasmat să îmi pun pe nas toate perechile de ochelari existente în univers.

    Mai avem: „păiiia”, adică pălăria, „pî-iaa”, adică pâinea, pe care o fură din pungile înșirate de tati în bucătărie, când vine de la cumpărături și pe care o folosește pe post de microfon (bănuiesc!) și vorbește cu ea în oglindă. Zice și „pipi/caca”, dar când îl întreb „mami, ai făcut caca?” mi-l aduce pe „Chichi”, adică pe Mickey Mouse, plușul lui preferat, care își face veacul prin cutii de pantofi, găletușe, oale, mașina de spălat, căsuța din burete a cățelușei noastre sau pe unde îl mai îndeasă el. Mi-l întinde mândru și zice ”Chichi! Caca!” iar apoi, ca să fie din cale afară de convingător, oftează un „puuuuuu!”, strâmbând din năsuc.

    – Sigur, mami, a făcut caca Mikey? Nu cumva ai făcut tu?!

    – Chichi! Caca! Puuuuu!

    – Bine, mama îl schimbă pe Mickey, dar apoi schimbă și băiatul! Amândoi trebuie să vă schimbați, pentru că miroase, mami! Eu cred că amândoi ați făcut caca! Puuuuu!

    Se prăpădește de râs văzându-mă cum mă strâmb și mă țin de nas și, după ce l-am schimbat temeinic pe Mickey, reușesc să îl schimb și pe el.  Bine, nu numai Mickey face caca. Și cățelușa noastră face. Dar nu ca Mickey ăsta, care e complet dubios și face pe el. Să explic: de curând, i-am luat o oliță în încercarea de a trece la următoarea etapă, dar între timp am renunțat la proiect, pentru o vreme, din motive de fugă prin toată casa. Nu mă simt complet în formă ca să alerg încă un maraton, în afară de celelalte 100 zilnice, pentru o oliță. A înțeles însă la ce se folosește și exersează pe câine. O ia pe Fifi  (un bichon mic și alb, cea mai blândă cățelușă din lume, dar și cea mai terorizată) și o îndeasă în oliță, spunându-i ferm, în timp ce agită degetul arătător în aer: „caca!”. Acum, fie vorba între noi, dacă eu, una, n-am reușit să-l învăț cu olița, dar – între timp – ăsta micu reușește să dreseze câinele să facă la oliță, mă declar complet și pe deplin mulțumită, pe cuvânt! Cum ar fi?! Mă și văd lăudându-mă în stânga și-n dreapta: „Ei? Și face la oliță sau tot cu scutec?” „Nu, el nu face la oliță. Dar câinele, DA!”.

    Bun, să revin. Pe scurt, a început să spună din ce în ce mai multe cuvinte, așa cum poate el, în versiunea lui. Spre bucuria noastră, e un băiețel tare vorbăreț, iar acum, că mai și înțelegem ce comunică el de zor, e veselie mare și pentru el, și pentru noi. Dar ce te faci că, o dată cu toate cuvintele astea noi, a mai venit unul la pachet, unul rău, care își arată mușchii și mârâie la noi.

    Acum, la aproape doi anișori, a început să îl folosească pe atotputernicul „nu”. Și ce minunăție e „nu!”. Pentru el. Pentru noi, după ce am trecut de faza în care ne uitam admirativ și perplex la băiețelul nostru cum ne spune el un „nu!” hotărât la „mami, hai să ne schimbăm” sau „ mami, dă-te jos de pe scaun, nu se stă în picioare pe scaun!”, sau „mami, Fifi nu papă sticle și nici pe Chichi! Hai, las-o și pe ea să facă nani!” ne-am dat seama cât vom avea de furcă din cauza atotputernicului „nu!”. Nu mai face ce vrem noi, face ce vrea el. Nu vrea să facă ce vrem noi, vrea să facem noi cum vrea el. Are personalitate! Și și-o manifestă cu toate puterile, mai ales acum, de când îl deține pe „nu!”. Puterea „nu-ului” e la el toată și o folosește discreționar! E însă cât se poate de imparțial, pentru că ni-l spune și nouă, dar și-l spune și lui. Una dintre activitățile lui preferate (și interzise) este să se joace cu un elefănțel din plastic sau cu Domnul Cartof pe masa noastră de cafea, care e din sticlă. Când mă vede în ușă își zice singur, ridicând degetul arătător:„nu!”. Apoi continuă ce făcea înainte. M-a bufnit râsul, vă dați seama. Cum să nu te topești, când îl vezi cu fățuca aia minunată cum ia o mină serioasă și își zice singur, senin, „nu!”, Acum, doar nu vă așteptați să și facă ce spune. Din repertoriul zilnic de „nu-uri”, enumăr aici și alergăturile zilnice prin casă, cu mine rugându-mă de el să mă lase să îl schimb sau să îl îmbrac, iar el galopând prin toate camerele, râzând în hohote și chiuind, cu mâinile în aer, ca un indian plecat la vânătoare de zimbri și strigând „Nuuuu!”.

    „Mami, hai să ne spălăm pe mâini” primește de asemenea un „nu!” fugărit și tupilat pe sub mese, scaune și orice altă piesă de mobilier care îi poate oferi o ascunzătoare. Preferate sunt cutiile de carton, pe care eu le păstrez ca să mai depozitez în ele niscaiva jucării. Cum dă peste o cutie, o golește rapid și și-o pune în cap, apoi o ridică încet, încet, până încep să i se zărească ochii. „Nu!” vine brusc și ferm, în timp ce își trage cu viteză cutia la loc, peste ochi, ca să devină invizibil. Zău că înainte, cu toate nopțile nedormite și despletite, parcă era mai simplu! Nu exista „Nu!”.

    Totuși, am și o veste bună. De câteva săptămâni, n-am mai auzit niciun „Nu”. Nu-l mai spune. În schimb, îmi spune senin și zâmbitor „Bye, bye! Si Su!” în timp ce îmi închide, în nas, ușa de la camera în care se află. „Si su!” înseamnă „See you soon!”. Ce băiat are mama! Gata cu „nu-urile” acelea venite brusc, vehement și fără loc de negociere. Zice „Bye, bye! Si Su!” Un băiat diplomat! Și politicos! Dacă facem abstracție de ușa trântită în nas. Și facem. Diplomat îl face mama! Deja am planuri la ce facultate să îl înscriu, imediat ce încheie cu grădinița. Atât am avut de raportat. De restul… Bye, bye! Si Su!

  • De ce abia așteaptă mamele să se întoarcă tăticii de la serviciu

    De ce abia așteaptă mamele să se întoarcă tăticii de la serviciu

    „A venit tati!!!” Și mă năpustesc cu copilul la ușă, ca să i-l plasez în brațe, înainte ca săracul om să apuce măcar să intre cu totul în casă. Asta am făcut. Recunosc. Și încă o mai fac. Doar că acum nu mai trebuie să-l țin în brațe în timp ce o iau la fugă spre ușă, pentru că și eu, și ăsta micu alergăm împreună, de parcă vine Moș Crăciun de la serviciu. În fiecare zi. Îl iubim pe tati, normal, de-asta alergăm la ușă. Dar pe lângă faptul că îl iubim, și o spun cu toată dragostea posibilă, abia aștept să iau o pauză. O pauză în care să-mi amintesc cine sunt, în afară de a fi mamă. O pauză în care să pot să beau o ceșcuță de cafea, fără să sar de pe scaun la fiecare 5 secunde, ba că se aud zgomote suspecte… ce-o face ăsta micu, dacă dărâmă casa, ba că e prea liniște! Ce-o face ăsta micu, sigur dărâmâ casa! Sau mai rău, dărâmă casa peste el!

    Bine, acum parcă, parcă e un pic diferit. Ăsta micu a mai crescut, are aproape 2 ani, așa că ne înțelegem altfel, dar în perioada când bebe tocmai venise pe lume eram mai ceva ca o panteră hămesită, aruncată într-o junglă în care cresc doar cireșe. Când auzeam soneria, din doi pași și trei mișcări eram la ușă, cu tot cu copil și cu tot cu operația mea cezariană, operație care, în restul timpului, mă obliga să mă deplasez ținându-mă de pereți ca un Spiderman cu două mâini stângi și cu o burtă de parcă îl înghițisem pe Batman. Cu tot cu Batmobil. Nu mă mai durea nimic în clipa aia, eram gata să sar pe ușă la orice zgomot ce părea că ar vesti venirea lui. De la ora 15:00 încolo, mă puneam pe așteptat, cu ochii pironiți pe ceas și mi se părea că orele nu mai vor să treacă până când se va întoarce acasă de la serviciu. Dacă întârzia, era dezastru! Mai că mă apuca plânsul la telefon. Sfârșitul lumii, nu alta. Eram epuizată și mă simțeam singură și cu toate grijile planetei atârnând pe umerii mei.

    Nu mă înțelegeți greșit, iubesc faptul că sunt mamă iar pentru copilul meu aș fi în stare să opresc planeta, dar câtă nevoie am să pasez, pentru o vreme și altcuiva măcar o parte din grijile mele zilnice. Plus că sentimentul acela că mai este cineva, acolo, cu tine este atât de reconfortant!

    Nu e ușor deloc să stai acasă cu un bebe. Îl iubești, e al tău pentru totdeauna, dar aștepți momentul ăla când tăticul vine de la serviciu, ca să i-l plasezi cu toată dragostea ta de mamă, fix în brațe, ca și cum toată viața ta ar depinde de asta.

    Pare exagerat? Pare, dar nu prea e. Și asta pentru că toată ziulica (și toată noaptea) ești numai tu cu bebe și toată, dar absolut toată, atenția ta este îndreptată asupra lui. Primele luni vin cu un șoc de acomodare la noul stil de viață, în care tu nu mai contezi aproape deloc, iar bebe înseamnă totul. Mintea ta nu ia niciodată pauză: te gândești constant la bebe, să ai grijă să mănânce, să nu cumva să trebuiască schimbat, să doarmă, să iasă afară, să nu plângă, să-l liniștești, să fii acolo. În plus, mai sunt și alte treburi casnice… rufe de spălat, de călcat, de făcut curat. Erau zile când uitam și să mănânc sau când mă prăvăleam, la un moment dat, pe un scaun, cu câțiva dumicați pe o farfurie și fix atunci ăsta micu începea să plângă, jur că parcă avea senzori!  Uite-așa, în secunda doi uitam de tot, aruncam cât colo farfuria și eram acolo, la el, să-l liniștesc, trup și suflet.

    Cine își închipuie că e ușor, că o mamă care stă acasă cu copilul are un mare avantaj, fix de-asta fiindcă… stă acasă, cred că s-a uitat prea mult la filme. Pe cât e de frumos, pe atât e de greu, mai greu decât la orice serviciu de pe lumea asta, așa că tăticilor, vă rog să le înțelegeți, dacă vă așteaptă cu sufletul la gură să veniți acasă ca să luați în primire copilul. Dacă vi se pare măcar un pic nedrept, pentru că și voi veniți nu tocmai odihniți, mai gândiți-vă, oți fi voi obosiți, dar ea e epuizată.

    Uite de-asta ne năpustim la ușă și abia așteptăm să vă întoarceți ca să stați și voi un pic cu copilul. Avem nevoie de o pauză. O pauză în care să facem și noi un duș, să mâncăm ceva fără să înghițim dumicații nemestecați, să ne decuplăm un pic mintea de la unica și aceeași grijă pe care o avem 24 de ore din 24: copilul. Așa că, tăticilor, oricât de epuizați ați fi după serviciu, preluați măcar pentru o vreme din atribuțiile și grijile mămicii, ca să aibă și ea un timp de respiro. Și, mai presus de toate, înțelegeți-le și nu strigați după ele la fiecare 5 minute. Nu „Vino că plânge!”, nu „Cred că a făcut pipi/caca”, ocupați-vă singuri să rezolvați problema, fără să o chemați în ajutor. Ai strigat-o, s-a zis cu pauza ei. E mamă și o să vină și dacă ar trebui să se cațere afară din măruntaiele iadului pentru copilul ei. Așadar și prin urmare, încercați să le dați acea pauză de care au atâta nevoie și nu vă mirați că vă așteaptă să veniți acasă de la serviciu ca și cum ați fi lipsit 8 ani… nu 8 ore.

     

     

  • Te simți vinovată că îl „abandonezi” la grădiniță?

    Te simți vinovată că îl „abandonezi” la grădiniță?

    Recunosc. Eu m-am simțit -nu vinovată-, ci de-a dreptul condamnabilă la închisoare pe viață atunci când am hotărât să îl duc pe Alex la grădiniță. Nu știu daca oi fi singura, poate oi fi exagerată, poate alte mame n-au atâtea remușcări și mustrări de conștiință, poate sunt mai raționale, dar eu mă simțeam de parcă i-am făcut cel mai mare rău posibil. Asta simțeam și n-aveam ce face, oricât mi-aș fi spus că Apocalipsa e doar în capul meu. Mă chinuia gândul că al meu copil suferă, că va plânge, că nu va mânca, nu va dormi, nu se va simți bine, că e prea mic, că poate m-am grăbit, are doar 1 an și 10 luni. Mă îndoiam de decizia luată. Ce va face el fără mine? Îl vedeam dependent de mine total -și evident că într-un fel chiar este, doar sunt mama lui – mă gândeam că dacă nu voi fi eu cea care îi dă de mâncare, care îl adoarme, care îi cântă și se joacă cu el, copilul meu nu va face nimic din toate astea, va suferi cumplit, se va simți abandonat.

    În același timp, mă simțeam vinovată pentru că nu aș fi fost obligată să îl las la grădiniță. De vreo două luni, Madridul a devenit noul nostru oraș adoptiv și cum, proaspăt mutați, deocamdată eu nu trebuie să merg la serviciu, nu era o nevoie acută de a-l înscrie pe micuțul meu la o grădiniță. Ar fi fost poate mai ușor de depășit momentul ăsta, dacă aș fi știut că nu am încotro. Dar nu a fost cazul meu. Bine, bine, păi și atunci de ce l-am dus, totuși, la grădiniță? Într-un mod de-a dreptul ciudat, decizia asta nu mi-a aparținut în totalitate. De fapt, el a decis că vrea acolo, iar eu n-am făcut decât să îi las să meargă unde își dorea.

    După ce ne-am mutat, am descoperit în apropierea casei un loc de joacă drăgălaș și am început să mergem acolo în fiecare zi. Numai că, ce să vezi, locul ăsta de joacă, se află efectiv „în poarta” unei grădinițe și, într-o zi, când ne-am nimerit acolo la ora la care copiii de la grădiniță ieșeau să se joace în același părculeț în care ne aflam și noi, am avut marea surpriză să-mi văd copilul alergând într-un suflet și oprindu-se fix în mijlocul cetei de copii. Era o fericire pe capul lui de nedescris. Chiuia, țopăia, alerga pe lângă ceilalți copilași, încerca să-i îmbrățișeze. Eram mută de uimire. Nu știu nici acum ce i-a plăcut așa de mult, ce era diferit, că doar în părculeț erau mereu copii… dar nu, el se juca numai cu copiii de la grădiniță. Luase cu asalt princhindeii în uniforme albastre și se ținea după ei peste tot. Când ăștia micii se încolonau, la îndemnul educatoarelor, ca să plece înapoi în grădiniță, piciul meu se băga între ei și nu se dădea dus nicicum.

    Frățică, îl luam pe sus în plânsete și urlete, pentru că voia să meargă cu ei. Uite așa am ținut-o cam două săptămâni, până într-o zi când educatoarele, care deja îl știau pe prichindelul meu pe nume, l-au invitat să intre în curtea grădiniței împreună cu copiii și mi-au propus să îl las o oră la ei. Nu-mi venea să cred ce se întâmplă, dar l-am lăsat și l-am așteptat afară. Băiețelul meu s-a jucat liniștit și și-a văzut de treabă. Nu a plâns, nu a vrut să iasă, deși m-a căutat la un moment dat, din câte mi-au povestit educatoarele. Uite așa am ajuns noi să îl înscriem pe ăsta micu la grădiniță.

    Bine, nu vă învchipuiți acum că a fost totul chiar lapte și miere. A doua zi a plâns când l-am lăsat acolo. Și a treia zi. Și a patra zi.( Și atât. Atât a durat adaptarea: 4 zile.) Dar nu plângea pentru că nu voia să stea acolo, plângea pentru că ar fi vrut să stau și eu acolo cu el. În momentul în care se deschidea ușa clasei și vedea copiii, se lumina la față brusc, nu mai plângea absolut deloc… se ducea glonț la jucării și la ceilalți copii. Treaba asta m-a făcut să continui să îl duc și să trec peste faptul că momentul separării de mine, dimineața, se lăsa invariabil cu lacrimi. Și nici mie nu îmi era deloc ușor să mă îndepărtez și să îmi las copilul plângând.

    Nu-mi era ușor, e puțin spus. Fac o paranteză ca să vă povestesc că mi-a fost așa de greu în prima zi, atâta eram de nervoasă și de panicată, încât am declanșat un incendiu. Da, ați citit bine, un incendiu. L-am lăsat pe ăsta micu la grădiniță și m-am pus pe așteptat în părculețul din fața ei. Dinăuntru, tot auzeam copii plângând, nu-mi dădeam seama dacă era și al meu printre ei, parcă era… parcă nu. Oricum, eram așa de agitată încât am zis că trebuie să fumez o țigară, ca să mă calmez.

    Evident, în părculețul din fața grădiniței este interzis fumatul, deși erau două cucoane acolo cu copiii lor, care fumau fără nicio jenă, fix lângă cei mici. Fumau relaxate, iar eu, care simțeam că crăp de agitație și deja vedeam în țigară ultima mea salvare (bad habit, i know), ce mi-am zis, ia să fumez și eu, dar nu așa, ca alea două, ca o doamnă – ies la marginea părculețului, fumez civilizat și apoi sting țigara și o arunc la coșul de gunoi, nu în nisipul în care se joacă ăia micii. Tănticile alea musteau a nesimțire, așa că am vrut să le arăt eu cum se face. Zis și făcut, numai că ce-a urmat a fost un dezastru. Înauntru se auzeau urlete de copii, iar afară, JE, cu mâna băgată pân’ la cot într-un coș de gunoi, scoteam servețele în flăcări și le călcam în picioare, în timp ce aruncam cu nisip. Ca la nebuni. Cucoanele fumătoare din părculeț se uitau la mine în stare de șoc, în timp ce-și scuturau țigările în capul copiilor. Așa mi-a trebuit dacă am vrut să le arăt eu cum se face.

    În fine, să revin: în prima zi, l-am lăsat pe ăsta micu la grădiniță preț de o oră (și un incendiu stins), apoi două, apoi trei, apoi l-am lăsat și pentru masa de prânz și pentru somnul de după-amiază, gradual, în fiecare zi un pic mai mult. Și, deși dimineața, despărțirea era grea și pentru el, și pentru mine (dar jur că nu s-a mai lăsat cu flăcări), pe măsură ce continuam să-l duc, plângea tot mai puțin, iar când veneam să îl iau mă întâmpina cu cel mai luminos zâmbet și asta mă reasigura că i-a mers bine acolo.

    Mă bucur enorm că am făcut pasul ăsta pentru el și vă spun cu mâna pe inimă că se vede o schimbare uriașă. A învățat cum să interacționeze cu alți copii. Înainte, când mergeam cu el în parc, se năpustea peste ceilalți prichindei, cuprins de entuziasm. Și, cum el e un băiețel mare, are talia unui copil de 2 ani jumate, nu de 1 an și 10 luni, trebuia să fiu mereu cu ochii pe el, ca să nu îi dărâme. Degeaba îl opream eu și îi explicam că piticii din jurul lui nu sunt jucăriile lui de pluș de acasă, ca să tragă de ei cum vrea el. Nu era conștient de propria forță, deși el era bine intenționat. Iubește copiii și voia să se joace cu ei, deși nu știa la ce folosesc ei exact și cum să facă asta.

    Acum însă, știe să își dozeze propria forță, e mult mai calm, e atent cu ceilalți copii și parcă se și joacă altfel: mai frumos, mai potolit. (Iar astea sunt niște schimbări apărute după numai două săptămâni de grădiniță.) Am un băiețel energic, e ca argintul viu și să-l văd cum stă împreună cu alți copii, jucându-se într-un singur loc, zeci de minute în șir, a produs un mare  – oau! – în familia noastră. A învățat să aibă mai multă încredere în el, să fie mai independent, a învățat că se poate simți bine și dacă nu sunt eu tot timpul lângă el, că se poate juca în parc fără să mă tragă pe mine după el peste tot, universul lui – care până acum se reducea doar la familia noastră – s-a extins, odată cu noile experiențe aduse de grădiniță. Locuri noi de explorat, oameni noi de cunoscut și lucruri noi de făcut.

    Starea lui de spirit s-a îmbunătățit, e bine dispus, zâmbitor, când stătea acasă doar cu mine, de multe ori era nervos, plângăcios, nimic parcă nu-i convenea. Cred, sincer, că a sta între aceiași patru pereți toată ziua – minus cele câteva ore de ieșit afară, dar mereu agățat numai de mine, nu-i făcea neapărat un bine. Cred că avea nevoie de o schimbare, de un program care să includă și alte persoane în afară noastră, a celor de acasă și, bineînțeles, alți copii cu care să interacționeze, într-un mediu prietenos și primitor. Ca o paranteză, e clar că trebuie găsită acea grădiniță unde să-l poți lăsa cu inima împăcată iar cel mic să se simtă în largul lui și să o perceapă ca pe un loc sigur, în care este protejat și îngrijit. Dar poa’ să fie locul ăla grădinița grădinițelor din cartea cărților, la început tot va fi greu. Indiferent de unde îl duci, apare anxietatea produsă de separarea de mamă, așa că nu te lăsa descurajată, dacă primele zile nu sunt chiar o poezie. E o stare prin care toți copiii trec și nu poate fi evitată, este normală până la urmă, dar după ce e depășită această etapă, beneficiile încep să se vadă. Și sunt enorme.

    După o săptămână, gândul cu „îl abandonez la grădiniță” mi-a părut de-a dreptul ridicol. Așa că, dacă crezi cumva că îl abandonezi la grădiniță, te asigur că nimic nu poate fi mai greșit. Nu îl abandonezi, îi dai aripi ca să învețe, încet-încet, să zboare. Singurel. E cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru el: să îl înveți că nu e dependent de tine, că e puternic și că se poate descurca și singur și că poate face o grămadă de lucruri fără ca tu să fii, în permanență, umbra lui.

    Cât despre mine, în prima zi când l-am lăsat să stea conform programului ales, adică de la 9:00 la 16:00, ajunsă acasă, eu, mamă singură și fără obligații, am dat petrecere! Glumesc, bineînțeles. Aș fi dat petrecere, dar n-am avut pe cine să chem. Serios vorbind însă, m-am trezit că am atât de mult timp liber, încât nu mai știam ce să fac cu el. E o senzație pe care nu o pot descrie. Parcă îmi pierdusem sensul în viață. M-am așezat pe canapea și mi-am zis: „Ok, ăsta micu e la grădiniță. And now what?” Încă n-am găsit răspunsul la întrebarea asta. Probabil că mai durează o vreme. Vă anunț imediat ce-l găsesc.

     

  • Pui cu aromă de caise

    Pui cu aromă de caise

    O rețetă delicioasă de pui cu aromă de caise, potrivită pentru copii începând de la vârsta de 9 luni. Caisele dau o aromă foarte plăcută cărnii de pui. În plus, sunt foarte sănătoase, fiind o sursă importantă de betacaroten, fier și potasiu. Prin uscare, concentrația acestora crește.

    Ingrediente:

    75 g  piept de pui, tăiat cubulețe

    5-6  bucăți de caise uscate, tocate mărunt

    50 g de ceapă

    1 cățel mic de usturoi

    150 ml de pastă de roșii (roșii date prin sită)

    150 ml de supă de pui sau apă

    2 lingurițe de ulei de măsline

    pui-aroma-caise-1

    Ce și cum

    Încălzim uleiul într-o cratiță neaderentă, apoi călim puțin ceapa până când se înmoaie, adăugăm usturoiul și mai lăsăm câteva secunde pe foc. Adăugăm apoi puiul și îl gătim până se pătrunde carnea și devine albă. Punem apoi caisele, pasta de roșii și supa de pui (sau apa).

    Așteptăm să dea în clocot, punem apoi un capac și lăsăm să fiarbă la foc mic timp de 10 minute. Compoziția se pune apoi în blender pentru picii care încă nu pot mesteca bucățele mai mari sau se mărunțește cu furculița. Porțiile se pot congela. Bon apetit!

     

  • File de pește în sos de portocale

    File de pește în sos de portocale

    O rețetă ușoară, gustoasă și foarte rapidă este file de pește în sos de portocale. Sună exotic, așa-i? Vă asigur că este foarte gustoasă și dacă măriți cantitățile puteți pregăti o cină de care să se bucure întreaga familie. O puteți prepara folosind file de cod sau merluciu. Eu am folosit file de cod.

    Ingrediente:

    200 g file de pește (cod sau merluciu)

    120 ml suc de portocale proaspăt stors

    40 g cașcaval Cheddar, ras

    25 g fulgi de porumb (simpli, fără zahăr) pisați

    7 g unt sau margarină

    1 linguriță de pătrunjel proaspăt, tocat

    file-peste-portocale-1

    Ce și cum

    Punem peștele file într-un vas termorezistent, pe care l-am uns cu puțină margarină sau unt. Acoperim apoi peștele cu sucul de portocale și adăugăm cașcavalul, pătrunjelul și fulgii de porumb. Presărăm apoi cele 7 grame de unt sau margarină.

    Acoperim vasul fie cu folie de aluminiu, fie punem un capac și îl introducem în cuptorul preîncălzit la 180 de grade Celsius. Lăsăm să se coacă timp de 20 de minute. Scoatem apoi vasul și desfacem peștele în feliuțe subțiri, îl amestecăm cu sosul în care a fiert și masa pentru pici este gata. Bon apetit!

    file-peste-portocale-32