Când ai un copil cu personalitate puternică, ai mult de furcă! Mie mi-e clar. Iar când acel copil cu personalitate puternică mai are și doar 2..3 ani, lucrurile pot degenera rapid într-o criză de furie, dacă tu, părinte complet nerezonabil, nu te supui nevoii lor de a-și impune dorințele în fața ta, de a avea controlul, de a decide pentru ei înșiși. Spun că este o nevoie a lor, deoarece chiar este o nevoie.
La vârsta aceasta, copiii simt nevoia să dețină și ei controlul, să aibă și ei un cuvânt de spus în tot ceea ce li se întâmplă. Se împotrivesc, nu acceptă lucrurile care vin în contradicție cu ce își doresc ei să facă într-un anumit moment, de aceea a gestiona o astfel de situație este, de cele mai multe ori, extrem de dificil. Vor să facă ce vor ei și punct.
Uneori, e ok să-i lași să facă asta, alteori însă… nu prea ai cum. Știi cum e când se petrec astfel de episoade, așa-i? Nici n-apuci să clipești de două ori, că te și trezești cu el, tăvălindu-se pe jos, cât e de lung, în mijlocul magazinului, la locul de joacă, pe stradă, la restaurant… oriunde! Ăștia micii nu discriminează. Te-ai întors și pac! Îl găsești tăvălit, în poziția aia care te face să-ți smulgi părul din cap de disperare, plângând și urlând de mama focului (copilul.. nu tu. Dar nici tu nu ești departe de asta!).
Nu vrea să plece din parc, nu vrea să iasă din mașină, nu vrea să se spele pe mâini, nu vrea să meargă la nani, nu vrea să facă baie/nu vrea să iasă din baie, nu vrea să se îmbrace, nu vrea să se încalțe/nu vrea să se descalțe! Cred că pot continua până mâine cu șanse mari să depășesc, ca mărime, cartea de telefoane! (Despre crizele de furie ale copiilor la 2 ani am scris și aici: Teribila vârstă de doi ani sau ce să faci, când n-ai ce să faci iar despre crizele de furie ale copiilor de 3 ani am scris aici: The threenager sau mini-adolescentul în vârstă de trei ani: ce e, cum apare și cum să-i faci față)
Pe scurt, nu vrea nimic din ce ai tu nevoie să facă! Apoi, pe la vârsta de trei ani, când crezi că ai scăpat de trântitul pe jos (deși n-ai scăpat total, doar alternează cu alte năbădăi) și de modul acela al lor de a se încorda și a se contorsiona ca un șarpe, de nici nu știi de unde să-i apuci, ca să-i ridici (știi la ce mă refer, nu-i așa?!)… în locul Luptătorului de Sumo tăvălit apare Alergătorul Maratonist.
O ia la fugă, frățică! Fuge mâncând pământul! Pe stradă, în magazin la cumpărături, în parc, la restaurant, oriunde! Și au o viteză, cât sunt ei de mici așa, de abia te poți ține după ei! Doamne ferește să mai ai vreo pungă, ceva, în mână… arunci tot și treci la cursa de viteză cu obstacole, adică ocolit obiecte și persoane pe lângă care ăsta micu se strecoară cu viteză maximă și aparent fără niciun efort (!!!), pe când tu… riști să demolezi tot cartierul. Așa stă treaba, se înlocuiește Luptătorul de Sumo cu Alergătorul Maratonist.
Acuma, să nu credeți că doar viteza e o problemă. Și statul tot o problemă e. Cel puțin la fel de mare.
Noi am avut o perioadă în care Gogoașă nu voia să urce în mașină și după aceea nu voia să mai iasă. Simțeam că înnebunesc când îi desfăceam centura de la scaunul de mașină și îl vedeam cum, într-o fracțiune de secundă, era în partea cealaltă, la cealaltă ușă. Și de-a dreptul minunat pentru mine era când mai și ploua. Mă rog, nici la 40 de grade, vara, nu era prea ușor. Uite așa, stăteam eu, găină plouată sau amețită de căldură, să conving copilul că trebuie să iasă din mașină și că trebuie să plecăm.
-Hai, iubitule, coboară din mașină! Trebuie să mergem acasă.
-Nu, Alex mai stă aici…
-Cât mai stă, mama, aici? Trebuie să plecăm
-Nu, Alex stă în mașinăăăăă!!
-Păi nu vrei să mergem acasă? Ce faci în mașină? Hai acasă la jucării.
-Nu, Alex peacă vruuum-vruuuum!!
Cum mă duceam la ușa de care se lipise, cum fugea la cealaltă. Eram ca-n filmele cu Mr. Bean. Vă spun sincer că exercițiul e mama perfecțiunii, am trecut prin atâtea situații, încât atunci când se întâmplă episoade de felul ăsta, mă bufnește râsul. Asta nu înseamnă că nu mă enervez. O, ba da! Doar că la mine e ceva tare ciudat. Cu cât simt că explodez mai cu aplomb pe dinăuntru, cu atât sunt mai calmă la exterior. Nu țip, nu-mi pun mâinile-n cap, nu mă (mai) lamentez, nu (mai) cad în genunchi. Cu cât țipă el mai tare, cu atât eu vorbesc mai calm. Și știți ce? Funcționează! Funcționează incredibil de bine. Tonul ăsta calm și… o singură întrebare. Întrebarea-minune.
E întrebarea aceea care nouă ne-a schimbat efectiv viața, vă spun sincer, fără nicio exagerare. E pur și simplu magică. Bine, asta deși explicația reală a de ce funcționează… nu are nimic de-a face cu magia. Îl întreb, pe tonul cel mai calm din lume: Mergi singur sau te ia mama în brațe? Cu variațiunile necesare, în funcție de situație: Te speli singur pe mâini sau te spală mama? Mă ții de mână ca să traversăm strada sau te pun în cărucior și traversăm așa? Nu vrea să iasă din mașină, nu vrea să traverseze strada, nu vrea să se spele pe mâini, nu vrea să plece din parc, nu se lasă convins de nicio explicație, deși i-am dat timp, l-am anunțat din vreme că trebuie să mergem sau să facem ceva anume, i-am explicat de ce trebuie să facă un anumit lucru, în toate cazurile acestea, dacă răspunsul preferat rămâne „Nu” și iarăși „Nu”… urmează întrebarea magică.
Dacă n-ați făcut asta încă, încercați-o cu încredere! Va funcționa și la voi. Bine, să nu credeți că va merge din prima. Trebuie să depui, la început, un pic de efort… dar tot e mai puțin efort decât să faci față unui pitic care nu vrea și nu vrea nimic din ce-i spui tu că e nevoie să facă, mai tot timpul.
Nu a mers din prima nici la noi, de câteva ori chiar a trebuit să îl iau în brațe ca să putem pleca din parc sau să-l pun în cărucior ca să traversăm strada sau să-l spăl eu pe mâini, cu el împotrivindu-se bineințeles. Dar! N-am făcut asta mai mult de cinci ori, în total, la început. Suficient cât piticul să înțeleagă că acestea sunt cele două opțiuni reale pe care le are. Pentru noi, indiferent de ce ar alege, rezultatul este același, e rezultatul pe care ni-l dorim, dar una dintre variante – cea de a face lucrurile singur – ne scapă de nervii întinși la maxim. Și pe noi, și pe cel mic.
Acum, piticul nostru, pus în fața întrebării și în situația de a-și exprima opțiunea, alege în 100% din cazuri să facă singur ceea ce trebuie făcut. Trebuie doar să-l întrebăm. Sigur, la început este supărat, dar după ce răspunde la întrebare, supărarea lui scade brusc cu 50% iar o îmbrățișare și asigurarea că va putea face altădată ceea ce își dorește acum și nu se mai poate… mai reduce supărarea asta cu încă 50%, așa că plecăm liniștiți și împăcați de oriunde am avea nevoie. Cu toții.
De ce funcționează? Pentru că micuțul tău, cu marea lui nevoie de a deține și el un pic de control în ceea ce i se întâmplă, obține astfel posibilitatea de a decide singur, de a alege și asta îi face plăcere: să hotărască singur ce urmează să se întâmple. Este o falsă alegere, ce-i drept, pentru că ambele variante, pe care i le dai, duc la același rezultat… și anume că el trebuie să respecte regulile explicate de tine, dar funcționează. Cel mic este mai puțin furstrat, având și el un cuvânt de spus în astfel de situații, iar tu ești un părinte mulțumit pentru că ai făcut lucrurile să se întâmple fără împotriviri interminabile, fără nu-urile acelea care îți ridică părul în cap.
Acesta e secretul nostru, dacă pot să-i spun așa. Întrebarea magică și – foarte important – tonul calm. Fac minuni. Exact atunci când simți că ai avea nevoie de o minune pentru ca piticul să coopereze. Întrebarea aceasta este o minune exersată. Și este foarte eficientă.