Nu-i așa că sunt minunate? Bizare, misterioase și în același timp hipnotizante. Sunt Gorjuss Girls. Și au povestea lor. Pe mine una, m-au captivat, efectiv, din primul moment în care le-am văzut. Aceste personaje excentrice, atipice, îmbrăcate ca dintr-o altă epocă și totuși atât de actuale, cu ciorapi lungi, dungați și fără nas și gură, dar care reușesc să transmită, fără niciun efort, multă emoție, puritate, inocență.
Gorjuss Girls au o poveste extrem de interesantă. Ele au existat mai întâi pe pânză și au locuit în galeriile de artă de la New York, Los Angeles, Hollywood și Hong Kong. Sunt creația artistei scoțiene Suzanne Woolcott, mămică a trei copii, care este imobilizată, de mulți ani, într-un scaun cu rotile. În ciuda faptului că și-a pierdut mobilitatea, Suzanne a continuat să creeze iar în 2010, un parteneriat cu compania Santoro i-a adus, practic, faima internațională. Și-a văzut creațiile transpuse în realitate. Personajele ei au coborât de pe pânză în brațele a milioane de copii.
Suzanne a dat naștere, practic, unui imperiu, un cult al conceptului Gorjuss, pentru că i-a câștigat, prin arta sa, nu numai pe copii, dar și pe adulți. Păpușile-artă au devenit mai mult decât obiecte de joacă, pentru unii sunt obiecte de colecție. Acum se vând în peste 55 de țări. Suzanne este, înainte de toate, un exemplu despre cum să nu te dai bătut, atunci când viața te pune la grea încercare. Nu poate fi ușor să ai trei copii și să te afli, brusc, într-un scaun cu rotile, după luni întregi de suferință pe patul de spital și, totuși, să-ți găsești acea putere să continui și să creezi frumos.
Dar ce-i cu păpușile acestea Gorjuss și de ce sunt ele atât de speciale? În afara faptului că s-au materializat, practic, din arta lui Suzanne, primul lucru pe care îl observăm la ele, în afara modului excentric în care sunt îmbrăcate, este că nu au nici nas și nici gură. Și, totuși, transmit foarte multă emoție. Reușesc să te facă să vezi și să simți parcă inocența și frumusețea copilăriei. Gorjuss Girls, numele creațiilor artistei, e un joc de litere și vine de la Gorgeous Girls.
„Am fost mereu un fan al portretelor și a ceea ce poate fi capturat în ele, atitudinea, privirea și ce ne transmit. Stilul în care sunt desenate fetele mele a venit natural”, a spus artista, într-un interviu publicat pe dowhatyouloveforlife.com „Întotdeauna mi-am dorit să transmit emoțiile mele și pentru a face asta trebuie să te concentrezi pe acele elemente care fac privitorul să le simtă, emoția nu se transmite neapărat prin expresii faciale și cred că arta mea dovedește acest lucru”, a explicat Suzanne, în același interviu. De altfel, artista spune că prin nedesenarea completă a feței, atenția nu mai este centrată doar pe o expresie facială, ci pe întreg contextul în care este așezat personajul, iar asta reușește să transmită mai mult. „Totul are un sens, nimic din elementele care înconjoară fetele mele nu este întâmplător, totul se află acolo cu un motiv precis, pentru a completa povestea”, mărturisește artista.
Adevărul este că exact asta a reușit Suzanne, să transmită emoție, să spună o poveste pe pânză. Gorjuss sunt speciale în bizareria lor, misterioase, indescifrabile și totuși ușor de „citit”. Reușesc să te transpună, într-o clipită, într-o lume a lor, aparte, pe care o vezi și o simți și exact acesta este marele merit al creațiilor lui Suzanne, ce i-a adus succesul la care nu îndrăznea nici să viseze, atunci când a dat viață personajelor sale. Cu siguranță, Suzannne și-a lăsat amprenta în lume. Adulți și copii, deopotrivă, îndrăgesc personajele Gorjuss.
Mi-a plăcut mult să aflu că în spatele acestor păpușele se află o poveste. O poveste frumoasă. Ce mult s-au schimbat vremurile! Nu pot să nu mă gândesc la asta. Acum, păpușile vin inclusiv din galeriile de artă, în brațele copilașilor noștri. În copilăria noastră nu exista așa ceva sau mă rog, nu la nivelul acesta, dar totuși nu ne-a lipsit nici atunci arta. Îmi amintesc de jucăriile din lemn pe care le făceau bunicii la țară, rochițele păpușilor pe care le cosea mama, toate erau, până la urmă, o formă de artă.
Cred că toți am avut măcar o jucărie, în copilărie, de care ne aducem aminte cu drag și cu dor. Eu mă îndrăgostisem de o păpușă pe care mi-o dăruise mama, de ziua mea. A fost păpușa copilăriei mele. Și-acum o văd, cu ochii minții, de parcă ar fi în fața mea. Era o apariție ciudată, avea părul roz și cârlionțat, din fire răsucite de lână, o față mare și dodoloață, care-i servea și drept corp, pentru că se termina brusc, cu două tălpi dolofane umplute cu vată, lipite la baza feței.
Era ciudată, dar era tare frumoasă, cu capul ei uriaș, împodobit cu păr lung și roz, ochii mari, cu gene arcuite desenate și două tălpi. Cât de mult am iubit păpușica aceea! Nici nu eram sigură că era o păpușă, fiindcă în mod clar nu semăna cu celelalte, în nicio privință, dar tocmai pentru că era diferită, am iubit-o nespus. Dormeam cu ea, mâncam cu ea, o luam cu mine peste tot. Era minunată! Chiar și când i se dezlipise un picior și unul dintre ochi, cusuți cu delicatețe de fața aceea dodoloață, începuse să se desprindă… eu nu mă desprindeam de ea. A fost păpușa care mi-a marcat copilăria. Vouă ce jucărie v-a fost cea mai dragă în copilărie?
Photo credit: http://www.suzannewoolcott.co.uk/
Photo credit: http://www.santoro-london.com