Ioana Boca – Zori de Zen

Etichetă: copii

  • Și mamele spun lucruri trăsnite

    Și mamele spun lucruri trăsnite

    Și mamele spun lucruri trăsnite. O, da! Uneori mai ceva decât cei mici fiindcă, să recunoaștem, când ai copii, viața nu e întotdeauna roz, acesta este adevărul. La fel de adevărat este că dragostea noastră pentru ei e nemărginită.

    Și totuși, după ce n-ai pus geană pe geană, măcar două ore legat, timp de minim trei luni, când în casa ta e haos, nu ți-ai mai schimbat bluza de trei zile iar dacă ți-ai da acum cu pieptănul prin păr, probabil că nu l-ai mai găsi niciodată, singurul lucru care te menține pe linia de plutire e simțul umorului. Așa că, de prin lume adunate, iată unele dintre cele mai amuzante replici de mămici (ok… și de tătici) pe care le-am văzut sau le-am auzit în 2017. Asta ca să încheiem anul cu zâmbetul pe buze. 🙂

    -M-a întrebat un prieten care a fost partea cea mai grea de când am copii. I-am răspuns că, fără urmă de îndoială, partea cea mai grea sunt copiii.

    -Știi că ai devenit mamă când hainele de stat în casă au ajuns să fie mai multe decât cele de ieșit afară.

    -Îmi place să stau de vorbă cu copiii. Adulții nu mă întreabă niciodată care este a treia mea reptilă favorită!

    -Când e timpul să meargă la nani, copiii mei se transformă în filosofi deshidratați care au nevoie să fie ținuți în brațe.

    -Gata, de azi dau jos kilogramele în plus, o să trăiesc sănătos! Uite, chiar acum mă duc la o plimbare pe jos. Bine, iau și punga asta de M&Ms cu mine pentru că… hai să fim serioși…

    -Copiii mei au vrut să știe cum e să fii mămică, așa că mă gândesc să-i trezesc, în țipete, la două noaptea, ca să le spun că mi-a ieșit o șosetă din picior.

    -După doi ani de mămicie, mi-e clar: Nu putem arăta bine amândouă, în același timp. E… ori eu, ori casa!

    -Când cineva îți spune că are un copil energic, traducerea este: o să-ți răstoarne toată casa cu fundul în sus în 90 de secunde și probabil că o să-ți mănânce și toți peștii din acvariu.

    -Ce înseamnă să fii părinte: când le spui copiilor că ar fi vag posibil, într-un viitor ipotetic, foarte foarte îndepărtat și puțin probabil… să vă luați un cal iar copiii o iau ca pe un jurământ sacru, de sânge.

    -Te imaginai vreodată că ai striga la cineva fraze de genul „Nu mâncăm resturi pe care le găsim în canapea”? Nici eu…

    -Ce fac acum? Ah, foarte bine! Îl ajut pe fi-miu să caute prin casă ciocolata pe care i-am mâncat-o azi-noapte…

    -Niciodată nu știu ce să răspund la întrebarea „ce hobby-uri ai”. Sunt mamă, am doi copii, îmi place să pot intra singură la toaletă și să mă bucur acolo de liniște.

    -Azi-dmineață, fetița mea s-a trezit mai târziu decât de obicei! A dormit până la 6:06 dimineața! În mod normal dormea până la 6:00. Bine, cred că a ajutat și faptul că s-a culcat cu cinci ore mai târziu decât ora ei normală de somn…

    -Când îi spun copilului „îmbracă-te”, interpretarea lui este: „trebuie să stau la televizor, complet dezbrăcat, cu o singură șosetă în picior”.

    -Tăcerea e de aur, cu excepția cazului în care ai copii. Atunci tăcerea e suspectă. Foarte, foarte suspectă!

    E bine ca, din când în când, să facem și-un pic de haz de necaz și să nu uităm că, indiferent de cât de greu ni se pare acum, fiecare etapă prin care trec copiii noștri are frumusețea ei. Să prețuim fiecare clipă, ele nu se mai întorc. Și, dacă mai și râdem pe ici, pe colo… e perfect. 🙂

    Să aveți un An Nou bun și frumos ca un zâmbet de copil!

  • Noul trend 2018: Revelion în pijama

    Noul trend 2018: Revelion în pijama

    Mai e puțin și intrăm într-un nou an și parcă simți așa… că 1 ianuarie 2018 e un fel de „reset”, o pagină curată dintr-o nouă carte care ți se deschide. Pentru noi, însă, chiar va fi un an care ne va da „reset”, vom începe o călătorie nouă, plină de necunoscut dar și de frumos (sperăm noi), dar despre asta voi scrie la momentul potrivit. Până una alta însă, ne pregătim de noaptea dintre ani și nu știu cum sunteți voi, dar eu am de gând să aștept 2018, la fel cum l-am așteptat și pe 2017: cu un vin vechi, în pijamale noi. 🙂 De fapt, de trei ani e trend-ul ăsta nou în viața noastră: Revelionul în pijama (și văd că se ține tare), că așa-i viața cu copii mici, fără petreceri până dimineața.

    Să fiu sinceră nici nu aș mai rezista, ca înainte, la chefuri care țin până la răsăritul soarelui. O fi vârsta, că deh, de la 30+ nu mai sunt chiar o căprioară fără obligații. Dar nu mă deranjează deloc treaba asta. Am ajuns să prefer mai mult liniștea de-acasă și confortul unei pijamale moi, asortate cu papuci pufoși, decât rochițele cu paiete și tocurile cui. Bine, nu zic că nu-mi place să mă mai și dichisesc și să merg la petreceri zgomotoase, dar să fie regulamentar… adică să nu dureze mai mult de două, trei ore. Cam asta e limita mea. După aceea, risc să fiu găsită moțăind sprijinită de perete sau pe vreun colț de canapea. Mi-amintesc cum ne-a prins 2014, anul când a venit pe lume băiețelul nostru: încercând să ne uităm la un film. Același film pe care încercam să-l vedem de două săptămâni și la care adormeam mereu la același moment, după 10 minute. ( Pe vremea aia chiar credeam că încă mai e posibil să strecori și-un amărât de film acolo, pe lângă trezirile nocturne, hrănit copil, schimbat copil, legănat copil). Practic, n-am reușit niciodată să trecem de generic și de scena de început. Ajunsesem să râdem singuri de noi. Al meu mă întreba seara, după ce adormeam copilul pentru cele 45 de minute înscrise în program ( atât dormea, câte 45 de minute legat):

    -Ei, și azi la ce generic ne mai uităm? Tot același sau încercăm unul nou, mai cu acțiune? îmi zicea el, în timp ce eu deja eram culcușită pe un colț de canapea.

    -Hai cu-același, n-am fost atentă la ce scrie după Universal Pictures și chiar mă interesa!

    Nici nu mai știu ce film era, am uitat cu totul, am renunțat să ne mai uităm la el… și asta a fost. 🙂

    Anul ăsta, clar e mai bine, cum iubirea noastră mică nu mai e chiar bebe… are deja 3 anișori, e tot mai independent, deci și noi suntem mai liberi, dar mie tot nu-mi mai vine să petrec altfel decât împreună, acasă, gustând câte ceva, alături de un vin bun, după ce Gălușcă s-a dus la nani. Așadar și prin urmare, ne-am propus ca meniu de asortat la pijamalele noastre noi și la vinul vechi… ceva salată Boeuf, un risotto cu fructe de mare și un cheesecake. Vinul, e un vin de Porto, luat de noi într-o vacanță petrecută în Portugalia acum câțiva ani și păstrat, până acum, cu sfințenie. Momentul culminant, adică atunci când ceasul bate ora 12:00, l-am împrumutat de la țara noastră gazdă, așa că vom face și noi la fel ca spaniolii. Vom mânca 12 boabe de strugure, la 12:00 noaptea și ne vom pune câte o dorință.

    Nu știm ce ne așteaptă în 2018, sper doar că va fi un an bun, mult mai bun decât cel care a trecut și care ne-a adus și momente de fericire, dar și momente extrem de dificile și de triste.

    Lista mea personală de lucruri pe care aș vrea să le fac mai bine în 2018 este luuuungă. Interminabilă. Glumesc. Vreau să fac mai bine două lucruri și ambele țin de timp:

    •  Aș vrea să scriu mai des aici, pe blog, în ultima vreme l-am cam lăsat la urmă și îmi pare rău. Scrisul e un fel de terapie pentru mine, am nevoie să scriu, e un lucru care mă face fericită.
    • Aș vrea să-mi fac mai mult timp pentru mine, să merg la un salon, să-mi acord o clipă de răsfăț la mani-pedi sau câteva sesiuni de masaj, adică să-mi ofer câteva ore doar pentru mine, în care să fiu doar eu cu mine. Cred că toate mămicile au nevoie de așa ceva, din când în când, ca să-și încarce bateriile. Vorba aceea, când mama e fericită, toată lumea e fericită. 🙂

    Voi ce vă doriți de la 2018? Și.. mâna sus cine petrece Revelionul, ca noi, în pijama! 🙂

  • Patru soluții pentru ca limitele impuse copilului tău să fie eficiente

    Patru soluții pentru ca limitele impuse copilului tău să fie eficiente

    Copiii au nevoie de limite, de reguli, cel puțin la fel de mult cum avem și noi nevoie ca ele să existe și să fie respectate, ca părinți. Dar cum stabilim aceste limite și cum le facem să fie eficiente?

    Vestea proastă este că nu există o rețetă magică, pentru că niciun copil nu este la fel. Contează foarte mult personalitatea lui, cea a părinților, vârsta lui, preocupările și tendințele lui. Vestea bună este că există însă niște reguli generale de a stabili limite, care atunci când sunt respectate, le fac să fie eficiente. Întâi de toate însă, trebuie să te asiguri că prichindelul înțelege CE îi ceri și DE CE îi ceri un anumit lucru.

    Iată cele patru soluții de a stabili limite eficiente, conform specialiștilor în psihologia copilului:

    1. Asigură-te că limitele pe care le impui sunt clare, coerente și ajustate la vârsta copilului și capacitatea lui de înțelegere

    Asta înseamnă că trebuie să eviți formulările neclare, precum: „când ajungem la restaurant, poartă-te frumos”. Este atât de general, încât copilul poate să nu înțeleagă ce înseamnă asta. Înlocuiește formulările generale cu cele clare, în care îi spui exact ce vrei de la el: „când ajungem la restaurant, trebuie să te speli pe mâini și să te așezi la masă”.

    De asemenea, asigură-te că ceea ce îi ceri nu depășește capacitatea de înțelegere a vârstei lui. Asta înseamnă că, atunci când stabilim limitele, trebuie să avem așteptări realiste și să ne asigurăm că regulile impuse de noi chiar pot fi respectate de către copil. Nu îi putem cere, de exemplu, unui copil de doi ani, să stea așezat pe scaun, timp de o oră, în sala de așteptare de la doctor. Ar fi complet nerealist. Un copil de doi ani nu poate avea atâta răbdare și stăpânire de sine pentru a respecta regula impusă de noi.

    2. Fii consecvent odată ce ai stabilit o limită și evită dublul mesaj

    Odată ce ai stabilit o limită, aceasta trebuie respectată mereu. Nu poți să-i ceri copilului ca azi să nu se cațere pe canapea sau pe masă, fiindcă aveți invitați și să te aștepți ca el să respecte această limită, dacă tu, de obicei, îl lași să facă asta.

    Evită mesajele duble. Este vorba de situațiile în care îi cerem copilului să nu facă un anumit lucru, dar noi, ca adulți, facem exact contrariul. De exemplu, îi cerem copilului să ne spună mereu adevărul, dar el ne vede pe noi spunând minciuni sau păcălindu-l – aceasta este o situație care produce confuzie.

    3. Nu face abuz de „NU” și oferă-i alternative

    Cuvântul NU este mai mult decât necesar. Parentingul pozitiv, cu blândețe, nu înseamnă că nu trebuie să-i spui „nu” copilului, niciodată. Dimpotrivă. Copiii trebuie să învețe să audă și „nu”. Așa e viața până la urmă. Nu putem face tot timpul, doar ce ne dorim și este important pentru cei mici să înțeleagă că și NU face parte din viață.

    Specialiștii în psihologia copilului ne atrag însă atenția că nu e bine să facem abuz de NU. Să-i spui tot timpul „nu face asta, nu face aia, nu te duce acolo” reduce din impactul și puterea cuvântului „NU”. Riscăm, practic, ca acest cuvânt să-și piardă din însemnătate iar copiii să devină „imuni” la el, adică să nu mai stârnească nicio reacție din partea lor. De câte ori n-am văzut copii cărora părinți le strigă – nu te duce acolo, nu face aia –  și ei par nici să nu audă? Din păcate, chiar așa și este în unele cazuri. Nu-l mai aud, au devenit „imuni” la NU. Folosit în exces, „Nu” devine banal, devine un zgomot de fundal pe care copiii vor începe să-l ignore.

    În schimb, păstrează cuvântul NU pentru cazurile cele mai necesare, pentru situațiile pe care le consideri tu cele mai importante. La noi, cuvântul acesta apare, de obicei, în cazurile în care există un pericol pentru copil sau pentru cei din jurul lui. „Copiii nu se lovesc, pentru că îi doare”, „nu este voie să pui mâna pe aragaz pentru că te poți arde/ nu te pot lăsa să traversezi singur strada pentru că te poate lovi o mașină”. Sunt practic regulile cele mai importante și mai grave.

    Mai spune-i și DA. Prima noastră reacție, ca părinți, este să spunem NU face aia, nu face asta și tindem ca, în general, restul comportamentelor sau lucrurilor pe care le face copilul și cu care suntem de acord să nu producă nicio reacție din partea noastră. Reacționăm, instinctiv, când e vorba de situații în care e nevoie de noi să spunem NU, dar cu DA – e mai greu. Vorbește cu el și când ceea ce-și dorește este ok cu tine. Spune-i și „Da, poți să faci lucrul acesta”.

    În loc să folosim „Nu” la nesfârșit, mai bine le oferim alternative. Asta învață copilul că, atunci când practic o ușă îi este închisă, altele se deschid imediat în locul ei. Poți evita să-i mai spui încă un Nu: „Nu ai voie să desenezi pe pereți”, oferindu-i alternative și redirecționându-i atenția: „Hai să lăsăm pereții așa cum sunt ei și să facem un desen frumos, în toate culorile, pe această coală de hârtie sau pe cartea aceasta de colorat.”

    4. Limitele trebuie impuse cu fermitate și cu dragoste

    Odată ce ai stabilit o regulă, ea trebuie respectată. E timpul să plecați din parc, i-ai spus lucrul acesta și el nu vrea, fuge, se ascunde sau face o criză de furie. Vorbește-i cu dragoste, de la nivelul lui, uită-te în ochii lui, fii calm și arată-i că ești de partea lui, dar că limita trebuie respectată: „Știu că ești supărat și că vrei să mai stăm în parc și eu vreau să mai stăm, dar acum s-a făcut noapte și trebuie să plecăm acasă. Ne întoarcem mâine!” Fii pregătit și pentru cazurile în care va fi nevoie să îl iei în brațe și să pleci cu el pe sus. Nu ești singurul părinte care trece prin așa ceva. Important este să îți păstrezi calmul și să impui limita ferm, dar cu dragoste. Nu-i spune niciodată „ești rău”, ci „ce ai făcut este rău”, adică dezaprobă comportamentul, nu copilul. Copilul nu este niciodată rău, doar comportamentele pot fi rele, nepotrivite.

     

     

     

  • Modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară

    Modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară

    Stătea în ploaie și plângea. Singură. Își ținea bicicleta strâns, de ghidon, cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână încerca s-o sprijine mai bine de ea, ca să nu cadă și să-și șteargă și lacrimile în același timp. Nu părea să aibă mai mult de vreo cinci… șase anișori. Plângea în hohote și se uita undeva, către intrarea unui bloc. Nu reușeam să zăresc ușa spre care privea copila, din cauza unui rând stufos de copaci. Dar pe ea o vedeam bine de la geamul apartamentului nostru. Părul ei, prins în două codițe, îi zăcea ud, pe spate. Era fleașcă până la piele și continua să stea în ploaie și să plângă. Eram pe punctul de a o striga și de a o întreba dacă s-a pierdut, dacă are nevoie de ajutor, când am auzit-o țipând după tatăl ei, printre sughițuri iar apoi l-am auzit și pe el. N-am înțeles ce spunea, era prea departe, dar vocea lui, care tuna și ropotea mai rău decât ploaia de-afară, mi-a înghețat sângele în vene. Era extrem de agresiv. A continuat să urle ceva indescifrabil timp de câteva minute și, pe măsură ce vorbea, fetița lui plângea tot mai tare. Era sfâșietor. Nu mai avea voce din cauza sughițurilor, se îneca încercând să respire, dar nu se mișca de-acolo, din ploaie. Iar el nu venea după ea, s-o ia, s-o țină în brațe, să o calmeze, stătea la adăpost, sub streașina blocului a cărui intrare eu n-o puteam zări. Voiam să o ajut, dar nu știam cum. Nu era copilul meu, n-aveam niciun drept să mă apuc să spun altora cum să-și crească copiii. M-am dezlipit cu greu de scena care se desfășura sub geamul meu și am plecat de-acolo, încercând să-mi adun gândurile zbuciumate. Imaginea fetiței aceleia în ploaie, plângând în hohote, mă tăia ca un cuțit, pe interior.

    După 20 de minute de perpelit prin casă, m-am dus iar la geamul cu pricina, sperând să nu o mai văd în stradă, să se fi încheiat coșmarul. N-a fost să fie așa. Fetița era tot acolo. Nu mai ploua. Ea însă nu se oprise din plâns. Plângea mai tare ca niciodată. Iar apoi l-am auzit din nou pe el. Și a fost mai dureros decât toată scena asta la un loc, care se desfășura de aproape o jumătate de oră. O imita. Ea plângea și el o imita scălâmbăiat, scoțând niște sunete stridente și batjocoritoare. Vă spun sincer, m-a bufnit plânsul, mă durea durerea ei așa de tare, încât mi s-a făcut rău fizic. Nu știam cum s-o ajut, așa că am strigat la ea și am întrebat-o dacă e bine, ca să mă audă omul ăla care efectiv își bătea joc de copilul lui, să i se facă rușine, să înceteze. Îmi venea să mă duc la el, să-l iau de guler și să-l scutur din toate încheieturile! Măi, omule, tu știi cât de mult rău îi faci propriului tău copil?!

    Individul s-a simțit vizat, a ieșit din adăpostul lui anti-ploaie și și-a tras copila de mână, conducând-o spre intrarea blocului pe care eu n-o puteam vedea. Nu știu dacă am făcut bine sau rău, dar simțeam nevoia să fac ceva. Orice. Nu știu nici ce s-a întâmplat mai departe. Probabil că nimic bun, deși sper din tot sufletul să nu fi fost așa. Și acum, în timp ce scriu despre asta, mi se împăienjenește privirea din cauza lacrimilor.

    Azi voiam să scriu despre cum modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară. Despre cât este de important să ne cântărim vorbele și să avem o abordare pozitivă, chiar și atunci când cei mici greșesc sau fac lucruri cu care noi nu suntem de acord în ruptul capului. Voiam să scriu despre asta, dar îmi dau seama acum că astea sunt deja nuanțe, în condițiile în care noi nu am reușit să depășim stadiul grobian de a ne altoi copiii și de a-i călca în picioare fizic sau/și emoțional. Mă simt de parcă aș fi trăit într-o bulă în tot acest timp, iar lumea din jurul meu e cu totul alta, una pe care n-o cunosc, mi-e complet străină. Și mi-e frică de ea.

    Unii părinți nu-și merită copiii. Da. Unii părinți NU-ȘI MERITĂ copiii. Dați cu pietre, dacă vreți, dar eu asta simt și asta cred acum, când scriu textul ăsta, poate prea la cald. Copiii nu vin în viața noastră ca să facem ce vrem noi cu ei și din ei. Copiii nu ne sunt inferiori doar pentru că sunt mai mici. Copiii merită părinți care să-i iubească orice ar face, care să-i înțeleagă, să le explice ce ei încă nu știu și să-i ajute atunci când au nevoie. Nu există copii răi, există doar copii care suferă.

    Fetița care plângea în stradă, probabil voia să mai stea cu bicicleta afară, chiar dacă începuse să plouă. Se ținea de bicicleta aia de parcă ar fi fost cel mai important lucru din lume pentru ea. Și probabil că așa și era. Chiar era cel mai important lucru pentru ea, oricât de irațională, imposibilă sau ridicolă ni s-ar părea nouă, ca adulți, treaba asta. S-o lași să plângă, în ploaie și-apoi, practic, s-o umilești, imitând-o, râzând de ea pentru că plânge, mi se pare sfâșietor. Ce traume oribile îi poți produce propriului copil având un astfel de comportament. Cum să râzi și să iei în batjocură durerea unui copil? Ce învață copilul ăla de la tine, ca părinte? Cum se va privi pe ea, mai târziu, ca adult? Ce imagine de sine va avea? Dacă îți crești copilul cu sentimentul de vinovăție, de frică, de ridicol, nici nu mai vorbesc despre cum e să-l crești cu bătaie – despre asta am scris aici – îl pregătești pentru o viață de victimă.

    „Modul în care vorbesc cu copilul meu devine vocea lui interioară.” E fraza rostită de Peggy O’ Mara (autoare a numeroase cărți de parenting și, printre altele, fondatoarea revistei Mothering), e fraza pe care mi-o spun mereu în gând, când simt și eu că explodez de nervi. Mi se întâmplă câteodată. Încerc să fiu cea mai bună versiune a mea ca părinte. De multe ori îmi iese, alteori – mai puțin. Știm cu toții cum copiii ne testează constant limitele, dar până la urmă ăsta e job-ul lor: să încerce, să experimenteze iar job-ul nostru este să îi iubim necondiționat, să-i ghidăm și să le explicăm de ce e bine să facă sau nu, un anumit lucru, întotdeauna cu dragoste.

    De multe ori, a te opune unui copil care vrea cu tot dinadinsul să obțină sau să facă ceva cu care tu nu ești de acord, e ca și cum te-ai pune de-a curmezișul unei tornade. O furtună de emoții de nestăpânit, un uragan de plânsete și furie. N-am întâlnit însă, niciodată până acum, vreo situație de felul ăsta, care să nu poată fi rezolvată dacă tu, ca părinte, ești calm. Și știu că e foarte greu să fii calm, atunci când în jurul tău se despică pământul și se crapă blocurile, dar nu e imposibil. Trebuie doar să faci câțiva pași înapoi, să urli în sinea ta ca lupul la lună, să respiri adânc, să numeri până la 5… până la 10 sau până la cât ai nevoie și să-ți spui, în gând, lucrul ăsta:„modul în care vorbesc cu copilul meu devine vocea lui interioară.”

    Aceasta este ideea care, pe mine, mă readuce cu picioarele pe pământ. Așa am reușit să trec cu bine peste crizele de furie ale băiețelului meu. Multe, dese și întotdeauna în cele mai nepotrivite locuri: în parc, pe stradă, în supermarket, în autobuz (parcă le alegea ca să fie cât mai publice, jur). A fost fraza care mă calma aproape instantaneu și îmi mai dădea un pic de putere, atunci când credeam că nu mai am de unde. Fiindcă, vorba aia, atunci când crezi că nu mai poți deloc, mai poți un pic. Acum, crizele de furie (specifice vârstei de 2 -3 anișori), aproape că nu mai există. Am învățat amândoi cum să ne gestionăm emoțiile. Eu, pe ale mele, el pe ale lui. Și începe să se priceapă tot mai bine la asta. Și eu la fel.

    Modul în care vorbești și te comporți cu copilul tău îi va creea imaginea de sine. Tu, ca părinte, îi arăți în fiecare zi cine este el, fără să vrei sau să conștientizezi asta neapărat. Tu îi construiești imaginea despre sine iar modul în care se vede el pe el, va influența toată viața lui. Dacă se vede pe el ca fiind un copil bun, se va purta ca un copil bun, dacă se vede ca fiind apreciat, demn de iubire, dacă simte că ai încredere în el (chiar și atunci când greșește) și în capacitatea lui de a rezolva situațiile cu care se confruntă și el va avea încredere în forțele proprii.

    Dacă îi spui unui copil, suficient de des, că este un copil rău, nesimțit, obraznic, leneș, ridicol sau mai știu eu ce-ți vine să-i zici când simți că explodezi de nervi, dacă îi arunci vorbe grele, îl faci în toate felurile –  așa cum am văzut și am mai auzit, din păcate, în jurul meu – la un moment dat, el chiar va începe să creadă că așa e, că este într-adevăr un copil rău, obraznic, leneș, incapabil, nedemn de dragostea ta ca părinte și va începe să se comporte în consecință. Îi știrbești încrederea în el și în capacitățile lui de a face lucruri bune și frumoase, îi creezi o cu totul altă imagine de sine. Arunci, practic, asupra lui, o profeție care se auto-îndeplinește.

    Hai să ne merităm copiii, să nu-i luăm ca pe un dat. Sunt niște suflete mari, în corpuri mici. De suflete mici, în corpuri mari… e mult prea plină lumea asta.

  • Ce uleiuri esențiale putem folosi, în siguranță, pentru copii

    Ce uleiuri esențiale putem folosi, în siguranță, pentru copii

    Trecem printr-o perioadă cu multe răceli, mai ales de când micuțul nostru a început grădinița. Cel mai mult îi dă de furcă nasul congestionat. Într-un punct, ajunsese să fie atât de rău, încât nu mai reușea să se odihnească noaptea, să respiri pe gură aproape non-stop nu poate fi de bine, cu siguranță.

    Pentru decongestionarea nasului la copiii mici, medicii recomandă apă de mare, aspirarea mucilor, lavaj și aerosoli. De multe ori, lucrurile astea ne-au salvat, alteori însă efectul lor nu a fost tocmai cel scontat, indiferent de cât de mult ne-am străduit, așa că am căutat și alte metode prin care să îl ajut să respire mai bine, ca să se poată odihni. Așa am descoperit uleiurile esențiale  și vă las aici câteva informații importante despre cum trebuie ele folosite, conform specialiștilor, pentru că nu toate uleiurile esențiale pot fi utilizate, în siguranță, pentru copii mici, există de asemenea o clasificare a lor în funcție de vârsta copilului.

    Uleiurile esențiale sunt extrem de concentrate și trebuie avut mare grijă ce folosim și cum le folosim.  O picătură de ulei esențial este echivalentul a 15 – 40 de căni de ceai medicinal sau de până la 10 lingurițe de tinctură, potrivit specialistului pediatru, Erika Krumbeck ,fondator al NaturopathicPediatrics.com. Și, vorba ei… n-am da unui copil să bea 40 de căni de ceai, nu? Deci, atenție mare, sunt foarte concentrate.

    Prin urmare, nu e de glumă cu ele și trebuie să avem mare grijă să le diluăm corect. Folosite nepotrivit, uleiurile esențiale pot fi neurotoxice pentru copii, există cazuri în care uleiurile esențiale au provocat convulsii copiilor.

    Așa, acum, după ce v-am speriat bine, vine și partea bună a lucrurilor: Uleiurile esențiale pot ajuta mult, dacă sunt folosite în mod corect! Pe noi ne-au ajutat incredibil de mult cu problema respirației și a nasului congestionat la băiețelul nostru (uleiul de pin și cel de arbore de ceai au fost salvatoare!).

    Uleiurile esențiale pot fi aplicate pe piele –  atenție, însă niciodată aproape de gura și de nasul copiilor ci, de exemplu, pe picioare – metoda nu este indicată pentru copii cu vârsta mai mică de trei luni, întrucât uleiurile esențiale pot fi iritante pentru pielea nou-născuților. În Essential Oil Safety, considerată a fi cartea cel mai bine documentată științific despre terapia cu uleiurile esențiale (e practic biblia aromaterapiei, v-o recomand cu căldură!), a specialiștilor Robert Tisserand și Rodney Young, se explică faptul că:

    „Este nevoie de mare precauție în utilizarea uleiurilor esențiale pentru bebeluși. De vreme ce pielea nou-născuților nu devine matură până la vârsta de trei luni, aceasta este mult mai sensibilă și mai permeabilă la uleiurile esențiale. Un nou-născut este, de asemenea, mai puțin echipat fizic să facă față unui eventual efect advers, din cauza capacității metabolice scăzute în comparație cu cea a adulților”.

    În cazul aplicării pe piele, uleiurile esențiale nu se folosesc niciodată direct, ci diluate într-un ulei purtător (care poate fi orice preferați, de exemplu ulei de cocos, de migdale, jojoba, ulei de argan, de măsline, mai multe despre uleiul purtător, puteți citi aici). Pentru copiii cu vârsta de peste 3 luni, diluarea este (în general) de 1,2 picături de ulei esențial la 30 de grame de ulei purtător.  Personal, însă, eu nu aș folosi niciodată metoda aceasta de aplicare direct pe piele, pentru că nu e cea mai sigură, cel puțin în cazul copiilor. În plus, unele uleiuri sunt fotosensibile, ceea ce înseamnă că după aplicarea lor pe piele trebuie evitată expunerea la soare, fiindcă pot provoca iritații puternice sau chiar arsuri.

    Noi am ales difuzarea prin vaporizator, întrucât am găsit-o a fi cea mai bună și mai sigură metodă de a folosi uleiurile esențiale. (Atenție, dacă un membru al familiei suferă de astm, întrebați medicul înainte de a utiliza uleiurile esențiale prin difuzare). Pentru asta, aveți nevoie de un aparat de difuzare a uleiurilor esențiale, precum acesta. Aparatul se umple cu apă și se adaugă apoi 1-2 picături de ulei esențial. Așadar, în continuare mă voi referi doar la uleiurile esențiale și utilizarea lor prin metoda difuzării.

    Uleiuri sigure pentru difuzare, în funcție de vârsta copiilor

     

    Uleiurile esențiale considerate sigure pentru copiii cu vârsta de la 3 luni + :

    • Iasomie (Jasminum sambac) – are efect de calmare.
    • Lemongrass (Cymbopogon flexuosus) – efect de calmare, antiparazitar și antifungic.
    • Ylang ylang (Cananga odorata) – efect calmant.

    Uleiurile esențiale considerate sigure pentru copiii cu vârsta de la 6 luni + :

    • Bergamotă (Citrus bergamia) –  ameliorează stresul și anxietatea, dar si unele infectii de piele, precum psoriazisul si eczemele, stimulează funcțiile ficatului și sistemului digestiv.
    • Lemn de cedru (Cedrus atlantica, Cedrus deodora, Juniperus virginiana)  –  are efect calmant, ajută în tratarea problemelor respiratorii.
    • Scorțișoară (Cinnamomum verum) –  are proprietăți antivirale, antifungice, antiparazitare, este un antibacterian cu spectru larg, tonifiant, favorizează circulația sanguină și limfatică.
    • Citronella (Cymbopogon nardus) – are proprietăți antioxidante, antibacteriene și antifungice, purifică aerul.
    • Coriandru (Coriandrum sativum) – are proprietăți anti-inflamatorii, tonic, stimulent al memoriei și analgezic în cazul migrenelor.
    • Chiparos (Cupressus sempervires) ameliorează astenia, purifică și împrospătează aerul, calmează tusea.
    • Brad siberian (Abies sibirica)  – eliberează sinusurile și ușurează respirația, calmează tusea, expectorant.
    • Geranium (Pelargonium graveolens)  – antiseptic și antibacterian; util mai ales în anotimpul rece când ajută la evitarea răcelilor sau a gripei, ajută la combaterea insomniei.
    • Grapefruit (Citrus paradisi) – tonic al sistemului nervos, antiseptic.
    • Lămâie (Citrus limon)  – ajută în probleme de concentrare, în tratarea efectelor răcelii și gripei și a durerilor de cap.
    • Mandarin (Citrus reticulata) – are efect calmant, relaxant, antispasmodic.
    • Neroli (Citrus aurantium) –  are efect calmant, revitalizant, este antiinflamator și antibacterian.
    • Petitgrain (Citrus aurantium) – ajută în stările de neurastenie, depresii, agitație, insomnii, tuse spasmodice
    • Pin (pinus divaricata, pinus resinosa, pinus strobus, pinus sylvestris) – unul dintre cele mai eficiente uleiuri, apreciat pentru efectul antiseptic asupra căilor respiratorii, antihistaminic.
    • Ravensara (Ravensara aromatica) – ajută în tratarea efectelor gripei, virozei, problemelor respiratorii, are efect antistres, analgezic și imunostimulant.
    • Rosalina (Melaleuca ericifolia) –  are efect energizant și purifiant, este antiinfecțios și antifungic
    • Trandafir (Rosa damascena) – ameliorează depresia, dar și tusea.
    • Lemn de santal (Santalum spicatum) –  efect de relaxare și ameliorare a tensiunii, ajută și la atenuarea durerilor toracice.
    • Molid (picea abies, picea glauca, picea mariana, picea rubens) – ajută la ameliorarea efectelor răcelii.
    • Portocală dulce (Citrus sinensis) – aromatizant, antiseptic aerian, calmant, sedativ.
    • Mandarină verde (Citrus reticulata) – diminuează stresul, ajută în probleme digestive, are proprietăți antiseptice, depurative, sedative, tonice.
    • Arbore de ceai (Melaleuca alternifolia)  – este unul dintre cele mai cunoscute și mai eficiente uleiuri care acționează pentru stimularea sistemului imunitar, ajută la tratarea răcelilor și afecțiunilor respiratorii.

    Uleiurile esențiale considerate sigure pentru copiii cu vârsta de la 2 ani + :

    • Busuioc(Ociumum x citriodorum) – ajută în ameliorarea stărilor de oboseală, depresie, anxietate, dureri de cap, infecții respiratorii, bronșită, tuse.
    • Benzoină (Styrax benzoin, Styrax paralleloneurus) – are un efect calmant puternic asupra sistemului nervos, tonic pentru sistemul respirator.
    • Piper negru (Piper nigrum) – are efect analgezic, antiseptic.
    • Cassia (sau Scorțișoară de China)  – puternic antibacterian, stimulează imunitatea.
    • Salvie (Salvia sclarea) – atenuează stările de oboseală
    • Usturoi (Allium sativum)  – puternic efect antiviral și antibacterian, ajută la tratarea răcelilor
    • Ghimbir (Zingiber officinale) – antispastic, analgezic, eficient în tratarea răcelilor și gripei, tuse, sinuzită, guturai
    • Ienupăr (Juniperus communis) – ajută în tratarea bolilor aparatului respirator, are efect relaxant
    • Smirnă (Commiphora myrrha) – efect antiseptic, antiinfecțios, antiinflamator, calmant, purifiant.
    • Oregano (Origanum onites, Origanum smyrnaeum, Origanum vulgare, Origanum compactum, Origanum hirtum) este numit cel mai puternic antiseptic natural, conform specialiștilor.
    • Maghiran (Marjorana hortensis) are un efect sedativ, este un bun remediu pentru insomnii.
    • Patchouli (Pogostemon cablin) – are efect tonic, ajută în stările de oboseală, astenie.
    • Mentă (Mentha cardiaca, Mentha spicata) – are efect în tratarea afectiunilor respiratorii – răceli, gripă, febră, sinuzită, decongestionarea căilor respiratorii.
    • Cimbru (Thymus vulgaris, Thymus Zygis)  – purifică și dezinfectează aerul (prin difuzare), adjuvant în tratarea răcelilor, tusei, infecții ale căilor respiratorii.
    • Turmeric (Curcuma longa) – are proprietăți antiseptice, antiinflamatoare, antioxidante, antivirale, antibacteriale, antialergice și anticancerigene.
    • Vetiver (Vetiveria zizanoides) – efecte calmante, relaxante
    • Valeriană (Valeriana officinalis) – are proprietãţi sedative asupra sistemului nervos şi cardiac, precum şi acţiune antispasticã.

    Uleiurile esențiale considerate sigure pentru copiii cu vârsta de la 6 ani + :

    • Anason (Pimpinella anisum) – puternic antibacterian, purifică aerul prin difuzare, ajută la decongestionarea căilor respiratorii.
    • Cajeput (Melaleuca cajuputi, Melaleuca leucadendron) – antiseptic pentru tractul respirator, antiinflamator, expectorant.
    • Cardamom (Elettaria cardamomum) – tonic, atenuează stările de oboseală.
    • Dafin (Laurus nobilis)  – are efect antiviral puternic, antiseptic, fungicid, tonic.
    • Nucșoară (Myristica fragrans) –  are proprietăți dezinfectante și antibacteriene, calmante și sedative.
    • Salvie oficinală (Salvia officinalis) – puternic antiviral, antibacterian, antifungic.

    Cazuri speciale: Uleiurile esențiale de Mentă și Eucalipt

    În cazul utilizării acestor două uleiuri, există o mare controversă legată de cât de sigure sunt ele pentru copii.

    Potrivit specialiștilor, uleiurile esențiale de mentă și eucalipt conțin 1,8 cineole, o substanță cunoscută și sub numele de eucaliptol care, deși are efecte benefice asupra aparatului respirator la adulți, în cazul copiilor poate avea efecte negative asupra receptorilor de temperatură de la nivelul plămânilor și poate cauza încetinirea respirației. Potrivit lui Robert Tisserand, uleiurile de mentă și eucalipt pot fi folosite prin difuzare, la copii cu vârsta între 3 și 6 ani, cu mare precauție –  adică a nu se depăși, sub nicio formă, doza de 2 picături de ulei esențial în difuzor.

     

    Îți mulțumesc pentru că ești aici. Dacă îți place ce ai citit, susține-mă și cu un Like pe pagina mea de Facebook.

  • N-am vrut copii

    N-am vrut copii

    N-am vrut copii. A fost o vreme când pur și simplu îmi îngheța mintea atunci când cineva aducea vorba de subiectul ăsta. Nici nu voiam să aud. Efectiv, discuțiile pe tema asta îmi făceau rău fizic. Îmi plăcea viața mea așa cum era, LIBERĂ. Liberă de orice griji în afara propriei mele persoane. Eu eram centrul universului meu și mă simțeam foarte bine cu asta.

    Nu-mi spunea nimeni ce să fac, unde să merg, nu mă obliga nimeni nici să gătesc, nici să fac curat, nici nimic. Cele mai grele decizii pe care trebuia să le iau într-o zi obișnuită erau legate de – cu ce mă îmbrac azi și ce pantofi să asortez la geantă. Dacă aveam chef să ies în club, ieșeam, dacă aveam chef să merg la film la 12:00 noaptea, mă duceam. Puteam călători unde voiam și îmi puteam permite, aveam timp să stau cu orele în fața oglinzii ca să mă aranjez, petreceam ore în șir la shopping sau din contră, vegetam pe canapea cât voiam, citeam, mă uitam la filme sau mă uitam pe pereți. Dolce far niente perpetuu, idilic, minunat. Făceam absolut orice voiam, când voiam, cât voiam și cu cine voiam. Libertate totală.

    La ce-mi trebuia mie un copil? La nimic. Aveam certa credință că, odată ce apare copilul, viața mea se termină. N-aș mai fi fost nici liberă, nici femeie, nici om. Aș fi fost doar mamă. Iar mama nu e liberă. Mama nu e femeie, e o ființă asexuală. Mama, de fapt, nu e om. E mamă. Practic, o cu totul altă specie. Un fel de extraterestru care încetează să mai trăiască pentru ea și trăiește doar pentru a-i servi pe alții. Copiii, adică. Eram îngrozită. Mi se tăia respirația când mă întreba cineva „Și? Copii, ceva? Aveți în plan?” Îmi venea să urlu. NU! N-am în plan și nici nu e treaba ta să întrebi asta. Subiectul ăsta era ca un fel de sabia lui Damocles, care atârna deasupra capului meu și cădea când îmi era lumea mai dragă, mai ales după ce m-am căsătorit. Îmi venea să sar pe nefericitul sau nefericita aia care îndrăznea să întrebe așa ceva și să-i scot ochii, înainte de a-i îndesa pe gât lista aia imaginară, atârnată de umeri, cu care se nasc fetele și care trebuie neapărat dar neapărat bifată, așa încât să intri „în rândul lumii”: mărită-te, fă un copil sau mai mulți, pune-i și pe ei să facă copii, fii bunică.

    Oricum aș fi dat-o și oricum aș fi privit situația, tot la imaginea asta ajungeam: Copil egal viața mea s-a încheiat, e timpul să schimbi scutece și să treci la cratiță, să-ți crești proprii copii, apoi să-i crești pe copiii copiilor tăi. Tot viitorul era plin de copii și de lucruri pe care trebuie să le faci pentru ei, ca un fel de tăvălug care nu se mai oprește și care duce jos, atât de jos încât n-o să mai vezi niciodată lumina zilei. Vei rămâne cu nimic pentru tine. Asta să fie soarta mea? Doar atât? Atât se vede în viitorul meu? Copii, mâncare, curățenie, scutece, doctori, muci, griji peste griji, nopți nedormite?

    Am stat mult și m-am gândit de ce aveam reacțiile astea față de ideea de a avea copii. Poate pentru că asta am văzut când eram eu copil. Am văzut și am crescut cu generația mamelor de sacrificiu. Mama care face tot, în rest nimeni nu trebuie să facă nimic. Nu trebuie să ridice niciun deget. Se ocupă ea. Ea spală, ea gătește, ea merge cu copilul la doctor, ea îl schimbă, ea îi dă să mănânce, ea face curat în casă. Ea, tot. Și pentru ea – aproape nimic. Chestia asta a declanșat în mine o reacție puternică de respingere și sunt sigură că nu sunt singura care a simțit așa.

    În plus, sfatul mamelor noastre, care e drept că ne-au avut devreme, poate mai devreme decât și-ar fi dorit sau ar fi fost pregătite, rezonează cu fricile noastre. „Mamă, nu te grăbi, nu te grăbi cu copiii. Bucură-te de viață, copilul îți schimbă viața, n-o să mai poți merge în vacanțe, n-o să mai poți lucra, n-o să mai poți ieși în oraș când vrei tu. Nu te grăbi”. Și nu ne grăbim. Nu ne grăbim deloc, ba chiar nu că nu ne grăbim, o luăm la fugă în direcția opusă. Ne sperie așa de tare copiii încât, pentru unele dintre noi, a avea copii a început să fie incompatibil cu o viață normală, adică viața aceea care ne permite să avem libertatea pe care alte mame, din alte generații, n-au avut-o.

    Și, peste toate astea, se adaugă presiunea de a face „ce trebuie” adică un copil, dar fără o explicație reală, fără argumente valide, ci enunțată ca o cerință, o datorie a ta față de restul lumii de a intra în rândul ei: „Trebuie să faci și tu un copil, că așa-i normal, așa face toată lumea.” Ei, enunțurile de genul ăsta, mă enervează cel mai tare pentru că sunt o mostră de gândire atât de limitată, încât sunt pur și simplu tâmpite. Ți se adresează ca și cum ai fi o oaie care trebuie adusă pe drumul cel bun, fiindcă te crezi, în mod straniu, căprioară. Și tu ești, de fapt, o oaie. Și asta e viața oilor. O oaie nu poate să aibă alte scopuri în viață, în afară de a fi oaie, întrucât nu a părăsit niciodată pajiștea unde e scoasă la păscut și dincolo de gard nu știe ce se află. Nici nu contează, de fapt, fiindcă „dincolo de gard” e rezervat non-oilor.

    Între toate reacțiile astea despre cum ar fi, cum ar trebui să fie și cum e acum viața ta, o viață plăcută, în care poți fi, în voie, centrul propriului tău univers, îți cam vine s-o iei la fugă când auzi de copii. La ce-ți trebuie ție copil?

    Îți trebuie. Doar că nu știi că-ți trebuie. Eu habar n-am avut că-mi trebuie, până când n-am fost dispusă să renunț la confortul de a ști exact cum decurge viața mea în fiecare zi, pentru a face un mare salt în necunoscut, spre o existență plină de incertitudini și bântuită de tot felul de griji și de temeri. E ca și cum te-ai arunca în gol, fără centură de siguranță. Nu știi ce te așteaptă, doar speri că la capătul celălalt va fi bine. Vei fi bine.

    Și a fost. Nu doar bine, ci incredibil de bine. Totul capătă un alt sens, întreaga ta existență se redefinește. Da, viața ta dinainte, într-adevăr, a murit. Nu mai ai timp doar pentru tine, dar nici nu mai vrei să ai timp doar pentru tine. Nu-ți mai trebuie. Respiri pentru el. Pentru mogâldeața minunată pe care o ții strâns la piept, care te caută, se agață de tine și te iubește cu toată ființa. În locul vechii tale vieți s-a născut alta: viața ta alături de copilul tău. Și este incredibil de frumoasă. E frumusețea aceea care îți smulge lacrimi, care te face să simți că plesnești de prea plin de iubire. E fericire în stare pură. E ca un drog. Un carusel minunat, plin de lucururi noi de făcut, de provocări dar mai ales de iubire. Foarte multă iubire. Iubire care te vindecă, te alină, te face întreg. Și stai să te întrebi… de ce, Doamne iartă-mă, mi-a fost așa de frică?! Cum să-ți fie frică de omulețul ăsta mic, pe care îl ții în brațe și căruia nu vrei să-i mai dai drumul niciodată. Cum să-ți fie frică… de un pui de om care respiră, prin toți porii, iubire? Viața ta dinainte a murit, dar acum te bucuri. Trebuia s-o ucizi mai devreme, ca să faci loc vieții tale cu el. Pentru că acolo unde se termină eu, al meu și mie începe NOI. Noi doi.

    Iar tu și cu mine, copile, vom cuceri lumea! O vom colora în culorile tale, vom râde până la lacrimi împreună și vom plânge amândoi, atunci când suferi. Ne vom ridica de jos întotdeauna mai puternici și vom descoperi lumea asta, pas cu pas, împreună. Tu, pentru prima oară, eu – ca și prima oară, pentru că acum o pot vedea și prin ochii tăi. Vom construi propriul nostru univers și îl vom umple pe tot cu iubire, vom crește și vom învăța împreună, fiindcă și eu am multe de învățat de la tine. Tu, copile, ești cea mai bună și mai frumoasă parte din mine. Doar că n-am știut asta de la început.

  • Hai să ne lăsăm copiii să mai și greșească

    Hai să ne lăsăm copiii să mai și greșească

    Voi fi întotdeauna adepta stilului de educație a copiilor cu blândețe. În mintea mea, nu există, de fapt, alternativă la modul acesta de a-ți educa puiul. Nu pot concepe niciun fel de „disciplinare” a copilului care prespune să-l faci să sufere, să-l pedepsești, să-l șantajezi, de bătaie… nici nu mai zic, mi se face rău numai când mă gândesc…  Zilele trecute, am asistat, pe când eram în parc, cu micuțul meu, la o scenă care m-a marcat. O mămică își certa băiețelul, care avea vreo doi anișori, fiindcă, în încercarea lui de a-și scoate singur sticla cu apă din buzunarul exterior al căruciorului, dărâmase și un pachețel desfăcut cu biscuiți, care se împrăștiaseră pe jos și alte câteva lucrușoare îndesate acolo. S-a dat o luptă între mamă și copil pentru sticla aceea de apă, băiețelul insistând s-o scoată singur de acolo, în timp ce mama insista să i-o dea ea (în mod evident, îi era frică să nu răstoarne și restul lucrurilor, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat, dar mai mult pentru că se luptaseră unul cu altul, trăgând de buzunarul căruciorului în toate părțile). Evident, a urmat un tantrum: plânsete, tăvălit pe jos, ceea ce a accentuat la maxim și frustrarea mamei, care a început și ea să țipe la copil, în timp ce aduna biscuiții și lucrurile împrăștiate pe jos.

    Dar de ce? De ce să îi oprim din a face lucrurile și singuri, dacă ei asta își doresc? Sigur, o să mai și greșească, o să răstoarne, o să facă mizerie, o să strice, dar așa vor învăța. Și-apoi, pe cine ajută dacă noi facem toate lucrurile pentru ei?! Sigur, câștigi timp, tu îi dai/faci/pui/ștergi mai repede decât micuțul tău. Dar pe el cu ce îl ajută?! Ce învață din asta?

    Hai să nu îi certăm dacă fac mizerie, dacă își varsă pe jos paharul cu apă sau își răstoarnă farfuria, din greșeală. În schimb, să le oferim șansa să învețe ce să facă atunci când se întâmplă astfel de lucruri. Un copil de doi ani este perfect capabil să șteargă singur sau împreună cu tine apa vărsată dintr-un pahar, care s-a răsturnat pe masă, de exemplu sau să adune bucățile de mâncare căzute pe jos și să le arunce la coș (sigur, trebuie să avem grijă ca nu cumva să decidă să ia masa, în continuare, de pe jos, în loc să arunce la coș). Dă-i un șervețel și arată-i ce trebuie să facă.

    Fiecare greșeală e o șansă să învețe ceva nou. Știm cu cât entuziasm imită cei mici gesturile noastre, în general, atunci de ce nu i-am lăsa să ne și ajute, cât pot ei, la treburile casei, de exemplu. Cele potrivite pentru vârsta lor, desigur. De exemplu, să ștergem masa din bucătărie împreună, să dăm cu mătura sau cu aspiratorul. I-a căzut bucățica de măr din mână? Nu te grăbi să o faci să dispară. În schimb, arată-i lui că trebuie să o arunce la coșul de gunoi și lasă-l să facă asta singur. Va fi încântat! Picii noștri pot deveni ajutoare de nădejde pentru noi, părinții. Bineînțeles, n-o să-i punem să spele geamurile, să facă piața sau să ducă gunoiul, dar la vârsta de doi ani pot duce și ei la îndeplinire, cu succes, diverse sarcini. Lucrurile pe care noi le considerăm banale, pentru ei sunt extraordinare și le vor îndeplini cu mare bucurie! Cel puțin acum… probabil, la 18 ani, când vor duce gunioul, n-o vor face cu prea mare entuziasm…

    Și dacă tot îi lăsăm să mai și greșească, în încercarea lor de a face lucrurile singuri, să încurajăm dorința lor de independență. Să-i lăsăm să-și facă singuri sandwich-ul, să-și ungă singuri felia de pâine cu miere, să taie bucățile de fructe (cu un cuțit potrivit, care să nu fie periculos, desigur), să-și pună farfuria îm chiuvetă, la spălat. Să-i lăsăm să o și spele! Să îi învățăm să strângă singuri după ei, să-și pună jucăriile la loc, să facă curat dacă au făcut mizerie (așa cum pot ei), niciodată nu e prea devreme pentru a începe să învețe lucrurile acestea, mai ales că lor le place atât de mult, fiindcă te-au văzut pe tine făcând toate astea și-și doresc să le poată face și ei. Este vârsta la care, mai mult ca niciodată, copiii noștri își manifestă dorința de a face lucrurile și singuri, fără ajutorul nostru. Să-i lăsăm!

    Așa că hai să facem noi un pas în spate, pentru ca ei să facă mai mulți pași înainte. Știu, ne-am obișnuit să facem totul pentru ei, dar omuleții aceștia mici, nu numai că sunt perfect capabili să facă lucrurile și singuri, își și doresc lucrul ăsta din tot sufletul lor! Să-i lăsăm să fie liberi să învețe, să exploreze și să mai și greșească – da. Hai să-i lăsăm să crească și să devină niște adulți responsabili, capabili să aibă singuri grijă de ei și care să nu depindă de alții.

    Cu fiecare lucru pe care i-l refuzi, pe care îl faci tu în locul lui, deși el ar fi perfect capabil s-o facă singur, îi spui că nu poate, că nu e în stare, îi spui că nu ai încredere în el. Fă asta suficient de des și, în cele din urmă, nici el n-o să mai aibă încredere în el. O să învețe să aștepte de la tine totul și el n-o să mai facă nimic. Și-o să-i placă. Apoi, peste ani și ani, ne vom întreba cum de copilul nostru ignoră total eforturile noastre, nu apreciază ce facem pentru el, așteaptă să fie servit, să i se spele, să i se calce, să i se facă de mâncare și să i se spele și farfuria. Și, peste alți ani și ani, se va transforma exact în adultul pe care l-am modelat noi, încă din copilărie. Un adult care așteaptă, în continuare, totul de la mama lui și mai târziu de la soția lui, care să o înlocuiască pe mama. Masa nu se face singură, nu se pune singură și nici nu se strânge singură. Rufele nu se pun singure în mașina de spălat, nici nu se calcă singure și nici nu se așează singure în dulap. Sunt atâția bărbați în toată firea, în ziua de azi, care așteaptă să fie serviți de mame și apoi de soții, toată viața lor. Hai să nu-i creștem așa, cu un asemenea handicap. Să-i ajutăm să devină niște adulți responsabili, echilibrați. Compleți.

    Pentru opinii, experiențe personale, sfaturi și reclamații (civilizate) vă aștept, cu drag, în comentarii.

  • Unde mergem cu copiii: Peñíscola – Orașul din mare, aflat pe coastele valenciene

    Unde mergem cu copiii: Peñíscola – Orașul din mare, aflat pe coastele valenciene

    Tocmai ne-am întors dintr-o vacanță la mare minunată, prima în care mergem doar noi cu piticul, fără ajutoare. Am fost în Peñíscola, la Marea Mediterană, o localitate situată în zona valenciană a Spaniei, pe Coasta Azahar și căreia i se mai spune „Gibraltarul Valenciei” sau „Orașul din mare”. Și a fost nemaipomenit!  Plaja, apa, hotelul, piscina, zona…  totul parcă a fost special gândit pentru familii cu copii. N-a fost însă doar distracție la plajă, au fost și plimbări pe faleză și hoinărit pe străduțe întortocheate și cățărat până la Castelul din Peñíscola (cunoscut și sub denumirea de Castelul Papaluna), o minunăție care veghează semeață toată zona litoralului din jur.

    Construit de cavalerii templieri și fostă rezidență papală, castelul e cocoțat pe o stâncă ce iese, stingheră, din mare și care e unită de peninsulă doar printr-o fâșie îngustă de pământ. Nu e de mirare că producătorii serialului Game of Thrones au ales să filmeze aici și să transforme Castelul din Peñíscola în celebrul Mereen, în sezonul 6. Merită din plin o vizită la Castel și o plimbare prin Grădinile Artileriei. Peisajul este fabulos!

    Peñíscola e o destinație foarte populară printre turiști, însă cum noi am fost la finalul lui iunie, am găsit o plajă primitoare, cu nisip fin și apă curată, unde nu ne-am „călcat” unii pe alții pe cearceafuri. Plaja nu e înghițită de zone amenajate, în afara a câteva rânduri de umbreluțe din stuf e liberă, așa cum a lăsat-o mama natură. Are însă dușuri amenajate ca să te poți spăla de nisip înainte s-o iei din loc, pubele unde să poți arunca gunoiul, într-un cuvânt: civilizat. E o stațiune liniștită, fără cluburi de noapte, fără muzică tare și tot felul de tiribombe, de aceea spun că e o alegere minunată pentru familiile cu copii. E liniște, e frumos, e curat.

    Noi am stat la Aparthotel & Spa Acuazul, un hotel de patru stele, aflat la vreo 5 metri de plajă, care are două corpuri, unul cu clasicele camere de hotel și altul cu apartamente. Am ales un apartament, cu dormitor, sufragerie, terasă și chicinetă dotată cu frigider și plită. Și bine am făcut! În sfârșit, odată cu apariția lui Gogoșel, ne-a venit mintea la cap și am încetat să alegem camerele de hotel clasice în care, după ce deschizi ușa, te rostogolești prin pat ca să ajungi în partea cealaltă, atâta sunt de „spațioase”. Bine, în condițiile actuale, post-copil, când bagajele noastre constituie, practic, o casă întreagă, unde să le bagi într-o cameră normală de hotel?! Adică bine, le bagi. Dar noi am fi dormit pe preș, la ușă.  Bun, să revin: am găsit în dulăpioarele chicinetei farfurii, căni, pahare, tacâmuri și chiar și câteva oale și tigăi. Utile, în caz că e nevoie să gătești câte ceva, deși noi n-am simțit nevoia asta deloc. N-am folosit-o decât pentru a încălzi laptele lui Gogoșel și pentru a-i face câte un sandwich de luat cu noi la plajă. Mâncarea de la hotel a fost excelentă! Multă, diversă, gustoasă. Noi am avut pensiune completă, așa că am mâncat la restaurantul hotelului de cele mai multe ori, excepție făcând serile când colindam stațiunea și luam la pas cărările ce duc la Castel, înțesate cu taverne și restaurante, care te îmbiau cu cocktail-uri, fructe de mare și specialități valenciene.

     

    La hotel, mâncarea e servită în stil bufet suedez și e imposibil să nu găsești ceva care să-ți placă sau să nu ai ce alege pentru copil. Zilnic aveai la dispoziție grătare de pui, vită, curcan, porc, cel puțin două feluri de pește, două feluri de paella, scoici, calamar și alte fructe de mare, salate de tot felul, fructe multe: pepene galben și roșu, ananas, piersici, mere, prune, prăjituri, supe creme, legume la grătar de tot felul, pizza, paste, orez negru, jamon și alte specialități ale locului. Există și o zonă de bufet destinată special copiilor, unde în general găseai paste, supe creme de pui sau de legume, chicken fingers sau de legume și -atracția tuturor copiilor – o fântână de ciocolată în care își puteau scălda bucățile de fructe. Ce-i drept, bufetul copiilor nu era chiar variat, în fiecare zi găseai cam aceleași lucruri, dar eu una nu i-am văzut neapărat rostul, câtă vreme oricum era imposibil să nu ai ce alege pentru copil (și gustos, și sănătos) din atâta mâncare.

    Hotelul are piscină pentru pitici, deci vă dați seama că acolo ne-am făcut veacul atunci când nu am mers pe plajă, stând în apa care ne ajungea până la genunchi, scrutând piscina și pescuind mașinuțe, pompe, pistoale, colac… Dar ce să-i faci, asta-i viața de părinte. 🙂

     

    Hotelul are și un loc de joacă și program de animație pentru pitici. În fiecare seară o echipă de animatori dansau, cântau și povesteau înconjurați de zeci de pici. Al nostru a fost de-a dreptul încântat. În fiecare zi se ducea în zona de spectacole a hotelului să se asigure că nu ratează nimic. Nu cumva să fi început distracția fără el! Așadar, seara, când veneam din hoinărelile noastre, nu puteam intra în hotel fără să stăm un pic și la mini-discoteca pentru copii și fără să ne întâlnim cu Minnie Mouse, Donald Duck și Goofy.  Personaje care, de altfel, își făceau apariția și pe parcursul zilei, la piscină. N-am văzut în viața mea o piscină plină cu copii golindu-se atât de repede, când își făcea apariția, agale, Goofy, care se plimba voios pe marginea piscinei sau se așeza comod pe un șezlong. Toți copiii erau grămadă pe el, în două secunde! Animatorii organizau și concursuri pentru cei mici, la piscină.

     

    Una peste alta, am stat și la plajă, ne-am și plimbat, dar am și dormit pe rupte (deși nu credeam că va fi posibil așa ceva, uite că a fost). E primul concediu din care venim odihniți, de când ne știm. Am dormit așa de mult, încât nu mai puteam să dormim. Nici acum nu-mi vine să cred că spun asta: „nu mai puteam să dormim”. În mod cert, vacanțele arată altfel atunci când picii au împlinit doi ani și jumătate. Ăsta micu trăgea pe dreapta, în fiecare după-amiază, cel puțin 3 ore iar la 10:00 seara cădea rupt, din nou. De-asta e bine să stai la apartament. Nu te obligă să ai același program cu cel mic, adică îți mai rămâne loc să ai și altă viață, cât timp piticul visează căluți de mare, castele de nisip și alergături prin valuri. Am reușit să ne uităm și noi la un film de la început până la final, fără să cădem secerați încă de la genericul de început, mai stai de vorbă, mai joci o carte… 🙂

    Dacă ajungeți în Peñíscola, vă recomand, pe lângă vizita la castel, o plimbare cu „titi-car-ul” stațiunii, unul dintre trasee te duce sus, sus, la munte, suuus… de unde puteți vedea tot orașul, străjuit de mare. Un peisaj magnific! Și, că tot veni vorba de peisaje magnifice, faceți o vizită și în Parcul Natural Serra d’Irta, cu vegetație tipic mediteraneeană și plaje sălbatice, scăldate de ape cristaline.

    Mai aproape de „casă”, vă mai spun și de restaurantul La Golosona, aflat la câțiva metri de Hotel Acuazul, un micuț restaurant italian unde am mâncat cea mai bună înghețată artizanală din toată viața mea și o pizza absolut delicioasă, pe care o puteai îmbogăți cu ulei picant, pentru amatorii de senzații… iuți. I-aș fi făcut o poză, dar până m-am dumirit eu, pizza a dispărut din farfurie! 🙂

    Concluzia noastră: un loc potrivit 100% pentru familiile cu copii mici și foarte mici. E frumos, e curat, plaja e cu nisip fin, apa mării e curată, hotelurile sunt în general orientate către nevoile familiilor cu copii și și-au adaptat serviciile în funcție de acestea. Nu e balamuc, e liniște, n-ai muzică pe plajă. De fapt, plaja este aproape neamenajată, cu excepția celor câteva rânduri răzlețe de umbreluțe din stuf și a dușurilor instalate. O întoarcere la natură, la calm, un loc în care efectiv îți încarci sufletul cu liniște și frumos.

     

     

  • O pizza pe-un cartof

    O pizza pe-un cartof

    Am încercat o rețetă nouă și nu pot s-o țin doar pentru mine, fiindcă este pur și simplu minunată. E o pizza… pe-un cartof. Secretul este sosul, vă spun de la început. Băiețelul meu efectiv a ras toată farfuria, așa că încercați-o cu încredere. Se prepară rapid iar dacă aveți sosul deja făcut, practic… aproape că se prepară singură. 🙂

    Ingrediente:

    1 cartof mare

    mozzarela rasă

    sare

    piper

    sos de roșii

     

    Sosul de roșii:

    O conservă de roșii fără coajă

    1 cățel de usturoi

    1 ceapă

    3 linguri de ketchup

    1 linguriță de zahăr din trestie de zahăr nerafinat (sau zahăr brun)

     

    Ce și cum:

    Sosul: Tocăm ceapa mărunt și zdrobim cățelul de usturoi și le călim în puțin ulei, timp de 2 minute. Adăugăm apoi roșiile mărunțite din conservă și le zdrobim cu o lingură din lemn, cele 3 linguri de ketchup și lingurița de zahăr. Lăsăm să fiarbă la foc mic timp de 15..20 de minute. Condimentăm cu un praf de sare și unul de piper.

     

    Rondelele de cartof

    Preîncălzim cuptorul la 200 de grade Celsius. Luăm un cartof mare, generos, îl spălăm foarte bine și îl tăiem rondele, fără să îndepărtăm coaja. Stropim rondelele cu ulei, un pic de sare și un pic de piper și le punem într-o tavă, pe care am întins înainte hârtie de copt. Le lăsăm la cuptor timp de 10 minute și apoi le întoarcem pe partea cealaltă și le mai lăsăm 10 minute sau până când cartofii au prins culoarea aurie.

    Scoatem tava din cuptor, punem câte o linguriță de sos pe fiecare feliuță de cartof apoi presărăm mozarella rasă. Punem tava înapoi în cuptor și mai lăsăm 5-8 minute sau până când s-a topit mozzarela. Scoatem apoi rondelele din tavă, le lăsăm să se răcească un pic și pizza pe-un cartof e gata de mâncat! Bon apetit!

  • Teribila vârstă de doi ani sau ce să faci, când n-ai ce să faci.

    Teribila vârstă de doi ani sau ce să faci, când n-ai ce să faci.

    Da. Chiar așa îi zice: teribila vârstă de doi ani. Și pe bună dreptate. Este vârsta la care stai și te uiți la copilul tău, care până acum era un îngeraș gânguritor, curios și cooperant, cum izbucnește în crize de furie, se tăvălește pe jos, plânge cu lacrimi șiroaie, lovește, aruncă, dă din picioare, fix când ți-e lumea mai dragă. Adică în magazin, la cumpărături, pe stradă, în vizită la prieteni, în sala de așteptare de la doctor, în stația de autobuz, în autobuz, în parc. Oriunde, numai public să fie. Cât mai public și cu o audiență cââât mai mare, cum altfel?!

    Practic, exact acolo unde numai de asta nu aveai tu nevoie, de un copil în plină criză de furie, dezlănțuit, sub privirile uimite/dezaprobatoare/șocate/revoltate/furioase ale altor persoane. Ți se pare că perioada colicilor a fost groaznică?! Stai să vezi ce te așteaptă! (Introduceți aici coloană sonoră cu râs malefic și ropot de tobe. Mersi.)

    Parcă cineva ți-a luat, într-o noapte, copilul și ți-a pus altul în loc, care seamănă cu al tău, dar care nu are decât două viteze –  fulger și bang supersonic; un singur nivel de volum, blocat pe „Atât-de-tare-încât-un pui-de-somn-în-interiorul-unui-clopot-de-biserică-ți-se-pare-odihnitor” și niciun buton de oprit sau vreun fir de scos din priză.

    Ei, când ți se întâmplă asta, cum ni se întâmplă și nouă acum și vreau să-ți spun că simțim din plin cât de teribili pot fi cei doi anișori ai năzdrăvanului nostru, îți vine să te faci mic, mic de tot și invizibil, să-ți tragi o pătură peste cap, în mijlocul raionului cu pește proaspăt și să strigi în gura mare: „Nu m-ați văzut! Vi s-a părut! Și nici nu știu cine e copilul ăsta! Seamănă cu mine, dar mai mult cu ta-su! Practic, dacă facem excepție că eu l-am făcut, nici măcar nu-i al meu!”. „Strigă mama? A, da! Păi, să vină, domne’ mama lui, odată! Aloooo, mama lu’ copilu’ care face tămbălău! Vino, domne’ și ia-l de-aici, că ne deranjează pe noi, Ăștilalții, știi?! Ăștilalții care avem toate țiglele pe casă și niciun copil pe jos! Sau în altă parte.”

    Ei, ce să-i faci, cum n-ai nicio pătură la îndemână ca să te ascunzi sub ea, porți dialogul ăsta tu cu tine în capul tău, în timp ce încerci să aduni de pe jos și să calmezi una bucată copil care se zbate, țipă și plânge în hohote, ignorând complet toată lumea aia care s-a strâns în jurul vostru ca la urs. Te chinui din toate puterile să-ți recompui copilul deșirat și răsfirat prin toate părțile, în timp ce mai încerci să și etalezi, triumfătoare, pentru audiența numeroasă din jurul vostru, cea mai demnă postură a ta, din puținul ăla de demnitate care ți-a mai rămas nescurs pe jos, undeva între raftul cu iaurturi și frigiderele cu pui înghețați. De-acolo tot încerci să calmezi copilul. Și n-ai reușit încă, deși ai trecut de standurile cu legume. Dacă te-ai întoarce acum, le-ai putea folosi drept camuflaj: ești deja roșie ca o roșie, da’ și galbenă ca lămâia. Cu morcovu’ nu prea mai ai ce face. Îl aveai de când ai plecat de-acasă. Acu’, nu te mai ajută la nimic ăia din magazin. Sunt complet inutili. Mă rog.

    Îți aduni degrabă bruma de gânduri care îți trece prin cap și le înghesui mai bine între urechi, apoi schițezi, timid, pentru audiență, un zâmbet larg. Cât mai laarg. Se vrea demn, dar aduce mai mult a disperare, fiindcă simți cum îți tremură buza de jos. Practic, se bălăngăne inertă și franjurată, ca o frunză de varză. „Varză. Ce aliment minunat mai este și varza!”, îți mai spui un pic în sinea ta. „Și ce multe avem în comun! Eu și varza.”

    Una peste alta, cam asta e prin ce trec părinții cu copiii lor, la vârsta de doi ani. (Mai exact între doi și trei ani, că doar nu se termină totul când împlinește doi ani și o lună. Nuu. Ar fi prea simplu, prea monoton, prea ca la televizor.) Pregătește-te sufletește, dacă încă n-ai ajuns acolo, iar dacă ai ajuns deja acolo… (s-a terminat, nu mai ieși întreg!) Dacă ai ajuns deja acolo, înarmează-te cu multă, multă răbdare. Și empatie. Și înțelegere. Și simțul umorului. (Și nu mai bea cafea, că n-ai nevoie de agitație în plus. Ai nevoie în minus.)

    Asta este teribila vârstă de doi ani. E perioada în care copiii se luptă între nevoia lor de a se baza, în continuare, pe ajutorul adulților și cea de a fi complet independenți. Acum îl vezi că e un ghemotoc de soare, zâmbitor și fericit și în două secunde îl privești, mută de uimire, cum se tăvălește pe jos, plânge și țipă din te miri ce.

    Adevărul este că e o etapă perfect normală în dezvoltarea copiilor, la vârsta asta ei trec prin schimbări atât mentale, cât și emoționale majore. Vocabularul lor e în continuă creștere, dar tot nu e suficient de mare încât să-ți poată spune ce-i supără sau îi nemulțumește și, mai ales, nu îți pot spune ce simt, pentru că încă nu au capacitatea de a distinge și a înțelege toată paleta asta de emoții umane, pe care încep să le simtă tot mai acut și cu care nu știu ce să facă. Și îi copleșesc. Toate astea provoacă frustrare, comportament nepotrivit, crize de furie.

    Bun. Și acum trec la partea în care îți spun ce să faci, când n-ai ce să faci, ca să treci și tu, și copilul, și nervii tăi pe bigudiuri, peste perioada asta extrem de dificilă:

    • Înțelege-l, nu e ușor să ai doi anișori și să vrei să faci, să spui, să înțelegi și să nu poți.
    • Acceptă situația, nu poți să schimbi nimic, dar din momentul în care accepți că asta este realitatea perioadei prin care treceți acum, îți va fi ție mult mai ușor, ca părinte, să gestionezi situațiile care par imposibile, fără să te mai învinovățești și pe tine pe deasupra: Nu, n-ai făcut nimic greșit, copilul tău nu e needucat, nu ești o mamă rea sau un tată rău, nu e nimic în neregulă cu copilul tău și în niciun caz NU ai un copil rău. Nu există copii răi, există doar copii care au o suferință, o nemulțumire, o frustrare și este datoria noastră, ca părinți, să aflăm ce ne supără copilul și să-l ajutăm să treacă peste asta.
    • Fii calmă, fii blândă, oferă-i cât de multă dragoste poți (și știu că poți enorm!), tot timpul, dar MAI ALES atunci când pare să o merite cel mai puțin, adică în momentele alea în care în loc să-l iei în brațe, îți vine să urli și s-o iei la fugă în direcția opusă. Exact atunci are cea mai mare nevoie de tine! Fii lângă el. Exact atunci are nevoie cel mai mult de părinții lui, când el nu știe cum să se calmeze, cum să gestioneze ce simte, cum să se oprească sau să iasă singur din starea în care se află.
    • Gândește-te că veți trece și peste asta, la fel cum ați trecut peste nopțile nedormite, peste colici și ieșitul dințișorilor și dacă te consolează cu ceva, îți mai spun un lucru: nu ești singura care se confruntă cu teribila vârstă de doi anișori. 99% dintre părinți trec prin asta. Iar aici cuvântul-cheie este „trec”. Trece, totul trece. Timpul (și răbdarea) le rezolvă pe toate. Iar treaba asta, în timp ce ți-o spun ție, mi-o spun și mie. De un milion de ori pe zi mi-o spun.