Ioana Boca – Zori de Zen

Etichetă: mama

Și mamele spun lucruri trăsnite

Și mamele spun lucruri trăsnite. O, da! Uneori mai ceva decât cei mici fiindcă, să recunoaștem, când ai copii, viața nu e întotdeauna roz, acesta este adevărul. La fel de adevărat este că dragostea noastră pentru ei e nemărginită.

Și totuși, după ce n-ai pus geană pe geană, măcar două ore legat, timp de minim trei luni, când în casa ta e haos, nu ți-ai mai schimbat bluza de trei zile iar dacă ți-ai da acum cu pieptănul prin păr, probabil că nu l-ai mai găsi niciodată, singurul lucru care te menține pe linia de plutire e simțul umorului. Așa că, de prin lume adunate, iată unele dintre cele mai amuzante replici de mămici (ok… și de tătici) pe care le-am văzut sau le-am auzit în 2017. Asta ca să încheiem anul cu zâmbetul pe buze. 🙂

-M-a întrebat un prieten care a fost partea cea mai grea de când am copii. I-am răspuns că, fără urmă de îndoială, partea cea mai grea sunt copiii.

-Știi că ai devenit mamă când hainele de stat în casă au ajuns să fie mai multe decât cele de ieșit afară.

-Îmi place să stau de vorbă cu copiii. Adulții nu mă întreabă niciodată care este a treia mea reptilă favorită!

-Când e timpul să meargă la nani, copiii mei se transformă în filosofi deshidratați care au nevoie să fie ținuți în brațe.

-Gata, de azi dau jos kilogramele în plus, o să trăiesc sănătos! Uite, chiar acum mă duc la o plimbare pe jos. Bine, iau și punga asta de M&Ms cu mine pentru că… hai să fim serioși…

-Copiii mei au vrut să știe cum e să fii mămică, așa că mă gândesc să-i trezesc, în țipete, la două noaptea, ca să le spun că mi-a ieșit o șosetă din picior.

-După doi ani de mămicie, mi-e clar: Nu putem arăta bine amândouă, în același timp. E… ori eu, ori casa!

-Când cineva îți spune că are un copil energic, traducerea este: o să-ți răstoarne toată casa cu fundul în sus în 90 de secunde și probabil că o să-ți mănânce și toți peștii din acvariu.

-Ce înseamnă să fii părinte: când le spui copiilor că ar fi vag posibil, într-un viitor ipotetic, foarte foarte îndepărtat și puțin probabil… să vă luați un cal iar copiii o iau ca pe un jurământ sacru, de sânge.

-Te imaginai vreodată că ai striga la cineva fraze de genul „Nu mâncăm resturi pe care le găsim în canapea”? Nici eu…

-Ce fac acum? Ah, foarte bine! Îl ajut pe fi-miu să caute prin casă ciocolata pe care i-am mâncat-o azi-noapte…

-Niciodată nu știu ce să răspund la întrebarea „ce hobby-uri ai”. Sunt mamă, am doi copii, îmi place să pot intra singură la toaletă și să mă bucur acolo de liniște.

-Azi-dmineață, fetița mea s-a trezit mai târziu decât de obicei! A dormit până la 6:06 dimineața! În mod normal dormea până la 6:00. Bine, cred că a ajutat și faptul că s-a culcat cu cinci ore mai târziu decât ora ei normală de somn…

-Când îi spun copilului „îmbracă-te”, interpretarea lui este: „trebuie să stau la televizor, complet dezbrăcat, cu o singură șosetă în picior”.

-Tăcerea e de aur, cu excepția cazului în care ai copii. Atunci tăcerea e suspectă. Foarte, foarte suspectă!

E bine ca, din când în când, să facem și-un pic de haz de necaz și să nu uităm că, indiferent de cât de greu ni se pare acum, fiecare etapă prin care trec copiii noștri are frumusețea ei. Să prețuim fiecare clipă, ele nu se mai întorc. Și, dacă mai și râdem pe ici, pe colo… e perfect. 🙂

Să aveți un An Nou bun și frumos ca un zâmbet de copil!

30/12/2017
Modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară

Stătea în ploaie și plângea. Singură. Își ținea bicicleta strâns, de ghidon, cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână încerca s-o sprijine mai bine de ea, ca să nu cadă și să-și șteargă și lacrimile în același timp. Nu părea să aibă mai mult de vreo cinci… șase anișori. Plângea în hohote și se uita undeva, către intrarea unui bloc. Nu reușeam să zăresc ușa spre care privea copila, din cauza unui rând stufos de copaci. Dar pe ea o vedeam bine de la geamul apartamentului nostru. Părul ei, prins în două codițe, îi zăcea ud, pe spate. Era fleașcă până la piele și continua să stea în ploaie și să plângă. Eram pe punctul de a o striga și de a o întreba dacă s-a pierdut, dacă are nevoie de ajutor, când am auzit-o țipând după tatăl ei, printre sughițuri iar apoi l-am auzit și pe el. N-am înțeles ce spunea, era prea departe, dar vocea lui, care tuna și ropotea mai rău decât ploaia de-afară, mi-a înghețat sângele în vene. Era extrem de agresiv. A continuat să urle ceva indescifrabil timp de câteva minute și, pe măsură ce vorbea, fetița lui plângea tot mai tare. Era sfâșietor. Nu mai avea voce din cauza sughițurilor, se îneca încercând să respire, dar nu se mișca de-acolo, din ploaie. Iar el nu venea după ea, s-o ia, s-o țină în brațe, să o calmeze, stătea la adăpost, sub streașina blocului a cărui intrare eu n-o puteam zări. Voiam să o ajut, dar nu știam cum. Nu era copilul meu, n-aveam niciun drept să mă apuc să spun altora cum să-și crească copiii. M-am dezlipit cu greu de scena care se desfășura sub geamul meu și am plecat de-acolo, încercând să-mi adun gândurile zbuciumate. Imaginea fetiței aceleia în ploaie, plângând în hohote, mă tăia ca un cuțit, pe interior.

După 20 de minute de perpelit prin casă, m-am dus iar la geamul cu pricina, sperând să nu o mai văd în stradă, să se fi încheiat coșmarul. N-a fost să fie așa. Fetița era tot acolo. Nu mai ploua. Ea însă nu se oprise din plâns. Plângea mai tare ca niciodată. Iar apoi l-am auzit din nou pe el. Și a fost mai dureros decât toată scena asta la un loc, care se desfășura de aproape o jumătate de oră. O imita. Ea plângea și el o imita scălâmbăiat, scoțând niște sunete stridente și batjocoritoare. Vă spun sincer, m-a bufnit plânsul, mă durea durerea ei așa de tare, încât mi s-a făcut rău fizic. Nu știam cum s-o ajut, așa că am strigat la ea și am întrebat-o dacă e bine, ca să mă audă omul ăla care efectiv își bătea joc de copilul lui, să i se facă rușine, să înceteze. Îmi venea să mă duc la el, să-l iau de guler și să-l scutur din toate încheieturile! Măi, omule, tu știi cât de mult rău îi faci propriului tău copil?!

Individul s-a simțit vizat, a ieșit din adăpostul lui anti-ploaie și și-a tras copila de mână, conducând-o spre intrarea blocului pe care eu n-o puteam vedea. Nu știu dacă am făcut bine sau rău, dar simțeam nevoia să fac ceva. Orice. Nu știu nici ce s-a întâmplat mai departe. Probabil că nimic bun, deși sper din tot sufletul să nu fi fost așa. Și acum, în timp ce scriu despre asta, mi se împăienjenește privirea din cauza lacrimilor.

Azi voiam să scriu despre cum modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară. Despre cât este de important să ne cântărim vorbele și să avem o abordare pozitivă, chiar și atunci când cei mici greșesc sau fac lucruri cu care noi nu suntem de acord în ruptul capului. Voiam să scriu despre asta, dar îmi dau seama acum că astea sunt deja nuanțe, în condițiile în care noi nu am reușit să depășim stadiul grobian de a ne altoi copiii și de a-i călca în picioare fizic sau/și emoțional. Mă simt de parcă aș fi trăit într-o bulă în tot acest timp, iar lumea din jurul meu e cu totul alta, una pe care n-o cunosc, mi-e complet străină. Și mi-e frică de ea.

Unii părinți nu-și merită copiii. Da. Unii părinți NU-ȘI MERITĂ copiii. Dați cu pietre, dacă vreți, dar eu asta simt și asta cred acum, când scriu textul ăsta, poate prea la cald. Copiii nu vin în viața noastră ca să facem ce vrem noi cu ei și din ei. Copiii nu ne sunt inferiori doar pentru că sunt mai mici. Copiii merită părinți care să-i iubească orice ar face, care să-i înțeleagă, să le explice ce ei încă nu știu și să-i ajute atunci când au nevoie. Nu există copii răi, există doar copii care suferă.

Fetița care plângea în stradă, probabil voia să mai stea cu bicicleta afară, chiar dacă începuse să plouă. Se ținea de bicicleta aia de parcă ar fi fost cel mai important lucru din lume pentru ea. Și probabil că așa și era. Chiar era cel mai important lucru pentru ea, oricât de irațională, imposibilă sau ridicolă ni s-ar părea nouă, ca adulți, treaba asta. S-o lași să plângă, în ploaie și-apoi, practic, s-o umilești, imitând-o, râzând de ea pentru că plânge, mi se pare sfâșietor. Ce traume oribile îi poți produce propriului copil având un astfel de comportament. Cum să râzi și să iei în batjocură durerea unui copil? Ce învață copilul ăla de la tine, ca părinte? Cum se va privi pe ea, mai târziu, ca adult? Ce imagine de sine va avea? Dacă îți crești copilul cu sentimentul de vinovăție, de frică, de ridicol, nici nu mai vorbesc despre cum e să-l crești cu bătaie – despre asta am scris aici – îl pregătești pentru o viață de victimă.

„Modul în care vorbesc cu copilul meu devine vocea lui interioară.” E fraza rostită de Peggy O’ Mara (autoare a numeroase cărți de parenting și, printre altele, fondatoarea revistei Mothering), e fraza pe care mi-o spun mereu în gând, când simt și eu că explodez de nervi. Mi se întâmplă câteodată. Încerc să fiu cea mai bună versiune a mea ca părinte. De multe ori îmi iese, alteori – mai puțin. Știm cu toții cum copiii ne testează constant limitele, dar până la urmă ăsta e job-ul lor: să încerce, să experimenteze iar job-ul nostru este să îi iubim necondiționat, să-i ghidăm și să le explicăm de ce e bine să facă sau nu, un anumit lucru, întotdeauna cu dragoste.

De multe ori, a te opune unui copil care vrea cu tot dinadinsul să obțină sau să facă ceva cu care tu nu ești de acord, e ca și cum te-ai pune de-a curmezișul unei tornade. O furtună de emoții de nestăpânit, un uragan de plânsete și furie. N-am întâlnit însă, niciodată până acum, vreo situație de felul ăsta, care să nu poată fi rezolvată dacă tu, ca părinte, ești calm. Și știu că e foarte greu să fii calm, atunci când în jurul tău se despică pământul și se crapă blocurile, dar nu e imposibil. Trebuie doar să faci câțiva pași înapoi, să urli în sinea ta ca lupul la lună, să respiri adânc, să numeri până la 5… până la 10 sau până la cât ai nevoie și să-ți spui, în gând, lucrul ăsta:„modul în care vorbesc cu copilul meu devine vocea lui interioară.”

Aceasta este ideea care, pe mine, mă readuce cu picioarele pe pământ. Așa am reușit să trec cu bine peste crizele de furie ale băiețelului meu. Multe, dese și întotdeauna în cele mai nepotrivite locuri: în parc, pe stradă, în supermarket, în autobuz (parcă le alegea ca să fie cât mai publice, jur). A fost fraza care mă calma aproape instantaneu și îmi mai dădea un pic de putere, atunci când credeam că nu mai am de unde. Fiindcă, vorba aia, atunci când crezi că nu mai poți deloc, mai poți un pic. Acum, crizele de furie (specifice vârstei de 2 -3 anișori), aproape că nu mai există. Am învățat amândoi cum să ne gestionăm emoțiile. Eu, pe ale mele, el pe ale lui. Și începe să se priceapă tot mai bine la asta. Și eu la fel.

Modul în care vorbești și te comporți cu copilul tău îi va creea imaginea de sine. Tu, ca părinte, îi arăți în fiecare zi cine este el, fără să vrei sau să conștientizezi asta neapărat. Tu îi construiești imaginea despre sine iar modul în care se vede el pe el, va influența toată viața lui. Dacă se vede pe el ca fiind un copil bun, se va purta ca un copil bun, dacă se vede ca fiind apreciat, demn de iubire, dacă simte că ai încredere în el (chiar și atunci când greșește) și în capacitatea lui de a rezolva situațiile cu care se confruntă și el va avea încredere în forțele proprii.

Dacă îi spui unui copil, suficient de des, că este un copil rău, nesimțit, obraznic, leneș, ridicol sau mai știu eu ce-ți vine să-i zici când simți că explodezi de nervi, dacă îi arunci vorbe grele, îl faci în toate felurile – așa cum am văzut și am mai auzit, din păcate, în jurul meu – la un moment dat, el chiar va începe să creadă că așa e, că este într-adevăr un copil rău, obraznic, leneș, incapabil, nedemn de dragostea ta ca părinte și va începe să se comporte în consecință. Îi știrbești încrederea în el și în capacitățile lui de a face lucruri bune și frumoase, îi creezi o cu totul altă imagine de sine. Arunci, practic, asupra lui, o profeție care se auto-îndeplinește.

Hai să ne merităm copiii, să nu-i luăm ca pe un dat. Sunt niște suflete mari, în corpuri mici. De suflete mici, în corpuri mari… e mult prea plină lumea asta.

19/10/2017
Hai să ne lăsăm copiii să mai și greșească

Voi fi întotdeauna adepta stilului de educație a copiilor cu blândețe. În mintea mea, nu există, de fapt, alternativă la modul acesta de a-ți educa puiul. Nu pot concepe niciun fel de „disciplinare” a copilului care prespune să-l faci să sufere, să-l pedepsești, să-l șantajezi, de bătaie… nici nu mai zic, mi se face rău numai când mă gândesc… Zilele trecute, am asistat, pe când eram în parc, cu micuțul meu, la o scenă care m-a marcat. O mămică își certa băiețelul, care avea vreo doi anișori, fiindcă, în încercarea lui de a-și scoate singur sticla cu apă din buzunarul exterior al căruciorului, dărâmase și un pachețel desfăcut cu biscuiți, care se împrăștiaseră pe jos și alte câteva lucrușoare îndesate acolo. S-a dat o luptă între mamă și copil pentru sticla aceea de apă, băiețelul insistând s-o scoată singur de acolo, în timp ce mama insista să i-o dea ea (în mod evident, îi era frică să nu răstoarne și restul lucrurilor, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat, dar mai mult pentru că se luptaseră unul cu altul, trăgând de buzunarul căruciorului în toate părțile). Evident, a urmat un tantrum: plânsete, tăvălit pe jos, ceea ce a accentuat la maxim și frustrarea mamei, care a început și ea să țipe la copil, în timp ce aduna biscuiții și lucrurile împrăștiate pe jos.

Dar de ce? De ce să îi oprim din a face lucrurile și singuri, dacă ei asta își doresc? Sigur, o să mai și greșească, o să răstoarne, o să facă mizerie, o să strice, dar așa vor învăța. Și-apoi, pe cine ajută dacă noi facem toate lucrurile pentru ei?! Sigur, câștigi timp, tu îi dai/faci/pui/ștergi mai repede decât micuțul tău. Dar pe el cu ce îl ajută?! Ce învață din asta?

Hai să nu îi certăm dacă fac mizerie, dacă își varsă pe jos paharul cu apă sau își răstoarnă farfuria, din greșeală. În schimb, să le oferim șansa să învețe ce să facă atunci când se întâmplă astfel de lucruri. Un copil de doi ani este perfect capabil să șteargă singur sau împreună cu tine apa vărsată dintr-un pahar, care s-a răsturnat pe masă, de exemplu sau să adune bucățile de mâncare căzute pe jos și să le arunce la coș (sigur, trebuie să avem grijă ca nu cumva să decidă să ia masa, în continuare, de pe jos, în loc să arunce la coș). Dă-i un șervețel și arată-i ce trebuie să facă.

Fiecare greșeală e o șansă să învețe ceva nou. Știm cu cât entuziasm imită cei mici gesturile noastre, în general, atunci de ce nu i-am lăsa să ne și ajute, cât pot ei, la treburile casei, de exemplu. Cele potrivite pentru vârsta lor, desigur. De exemplu, să ștergem masa din bucătărie împreună, să dăm cu mătura sau cu aspiratorul. I-a căzut bucățica de măr din mână? Nu te grăbi să o faci să dispară. În schimb, arată-i lui că trebuie să o arunce la coșul de gunoi și lasă-l să facă asta singur. Va fi încântat! Picii noștri pot deveni ajutoare de nădejde pentru noi, părinții. Bineînțeles, n-o să-i punem să spele geamurile, să facă piața sau să ducă gunoiul, dar la vârsta de doi ani pot duce și ei la îndeplinire, cu succes, diverse sarcini. Lucrurile pe care noi le considerăm banale, pentru ei sunt extraordinare și le vor îndeplini cu mare bucurie! Cel puțin acum… probabil, la 18 ani, când vor duce gunioul, n-o vor face cu prea mare entuziasm…

Și dacă tot îi lăsăm să mai și greșească, în încercarea lor de a face lucrurile singuri, să încurajăm dorința lor de independență. Să-i lăsăm să-și facă singuri sandwich-ul, să-și ungă singuri felia de pâine cu miere, să taie bucățile de fructe (cu un cuțit potrivit, care să nu fie periculos, desigur), să-și pună farfuria îm chiuvetă, la spălat. Să-i lăsăm să o și spele! Să îi învățăm să strângă singuri după ei, să-și pună jucăriile la loc, să facă curat dacă au făcut mizerie (așa cum pot ei), niciodată nu e prea devreme pentru a începe să învețe lucrurile acestea, mai ales că lor le place atât de mult, fiindcă te-au văzut pe tine făcând toate astea și-și doresc să le poată face și ei. Este vârsta la care, mai mult ca niciodată, copiii noștri își manifestă dorința de a face lucrurile și singuri, fără ajutorul nostru. Să-i lăsăm!

Așa că hai să facem noi un pas în spate, pentru ca ei să facă mai mulți pași înainte. Știu, ne-am obișnuit să facem totul pentru ei, dar omuleții aceștia mici, nu numai că sunt perfect capabili să facă lucrurile și singuri, își și doresc lucrul ăsta din tot sufletul lor! Să-i lăsăm să fie liberi să învețe, să exploreze și să mai și greșească – da. Hai să-i lăsăm să crească și să devină niște adulți responsabili, capabili să aibă singuri grijă de ei și care să nu depindă de alții.

Cu fiecare lucru pe care i-l refuzi, pe care îl faci tu în locul lui, deși el ar fi perfect capabil s-o facă singur, îi spui că nu poate, că nu e în stare, îi spui că nu ai încredere în el. Fă asta suficient de des și, în cele din urmă, nici el n-o să mai aibă încredere în el. O să învețe să aștepte de la tine totul și el n-o să mai facă nimic. Și-o să-i placă. Apoi, peste ani și ani, ne vom întreba cum de copilul nostru ignoră total eforturile noastre, nu apreciază ce facem pentru el, așteaptă să fie servit, să i se spele, să i se calce, să i se facă de mâncare și să i se spele și farfuria. Și, peste alți ani și ani, se va transforma exact în adultul pe care l-am modelat noi, încă din copilărie. Un adult care așteaptă, în continuare, totul de la mama lui și mai târziu de la soția lui, care să o înlocuiască pe mama. Masa nu se face singură, nu se pune singură și nici nu se strânge singură. Rufele nu se pun singure în mașina de spălat, nici nu se calcă singure și nici nu se așează singure în dulap. Sunt atâția bărbați în toată firea, în ziua de azi, care așteaptă să fie serviți de mame și apoi de soții, toată viața lor. Hai să nu-i creștem așa, cu un asemenea handicap. Să-i ajutăm să devină niște adulți responsabili, echilibrați. Compleți.

Pentru opinii, experiențe personale, sfaturi și reclamații (civilizate) vă aștept, cu drag, în comentarii.

12/07/2017
Unde mergem cu copiii: Peñíscola – Orașul din mare, aflat pe coastele valenciene

Tocmai ne-am întors dintr-o vacanță la mare minunată, prima în care mergem doar noi cu piticul, fără ajutoare. Am fost în Peñíscola, la Marea Mediterană, o localitate situată în zona valenciană a Spaniei, pe Coasta Azahar și căreia i se mai spune „Gibraltarul Valenciei” sau „Orașul din mare”. Și a fost nemaipomenit! Plaja, apa, hotelul, piscina, zona… totul parcă a fost special gândit pentru familii cu copii. N-a fost însă doar distracție la plajă, au fost și plimbări pe faleză și hoinărit pe străduțe întortocheate și cățărat până la Castelul din Peñíscola (cunoscut și sub denumirea de Castelul Papaluna), o minunăție care veghează semeață toată zona litoralului din jur.

Construit de cavalerii templieri și fostă rezidență papală, castelul e cocoțat pe o stâncă ce iese, stingheră, din mare și care e unită de peninsulă doar printr-o fâșie îngustă de pământ. Nu e de mirare că producătorii serialului Game of Thrones au ales să filmeze aici și să transforme Castelul din Peñíscola în celebrul Mereen, în sezonul 6. Merită din plin o vizită la Castel și o plimbare prin Grădinile Artileriei. Peisajul este fabulos!

Peñíscola e o destinație foarte populară printre turiști, însă cum noi am fost la finalul lui iunie, am găsit o plajă primitoare, cu nisip fin și apă curată, unde nu ne-am „călcat” unii pe alții pe cearceafuri. Plaja nu e înghițită de zone amenajate, în afara a câteva rânduri de umbreluțe din stuf e liberă, așa cum a lăsat-o mama natură. Are însă dușuri amenajate ca să te poți spăla de nisip înainte s-o iei din loc, pubele unde să poți arunca gunoiul, într-un cuvânt: civilizat. E o stațiune liniștită, fără cluburi de noapte, fără muzică tare și tot felul de tiribombe, de aceea spun că e o alegere minunată pentru familiile cu copii. E liniște, e frumos, e curat.

Noi am stat la Aparthotel & Spa Acuazul, un hotel de patru stele, aflat la vreo 5 metri de plajă, care are două corpuri, unul cu clasicele camere de hotel și altul cu apartamente. Am ales un apartament, cu dormitor, sufragerie, terasă și chicinetă dotată cu frigider și plită. Și bine am făcut! În sfârșit, odată cu apariția lui Gogoșel, ne-a venit mintea la cap și am încetat să alegem camerele de hotel clasice în care, după ce deschizi ușa, te rostogolești prin pat ca să ajungi în partea cealaltă, atâta sunt de „spațioase”. Bine, în condițiile actuale, post-copil, când bagajele noastre constituie, practic, o casă întreagă, unde să le bagi într-o cameră normală de hotel?! Adică bine, le bagi. Dar noi am fi dormit pe preș, la ușă. Bun, să revin: am găsit în dulăpioarele chicinetei farfurii, căni, pahare, tacâmuri și chiar și câteva oale și tigăi. Utile, în caz că e nevoie să gătești câte ceva, deși noi n-am simțit nevoia asta deloc. N-am folosit-o decât pentru a încălzi laptele lui Gogoșel și pentru a-i face câte un sandwich de luat cu noi la plajă. Mâncarea de la hotel a fost excelentă! Multă, diversă, gustoasă. Noi am avut pensiune completă, așa că am mâncat la restaurantul hotelului de cele mai multe ori, excepție făcând serile când colindam stațiunea și luam la pas cărările ce duc la Castel, înțesate cu taverne și restaurante, care te îmbiau cu cocktail-uri, fructe de mare și specialități valenciene.

La hotel, mâncarea e servită în stil bufet suedez și e imposibil să nu găsești ceva care să-ți placă sau să nu ai ce alege pentru copil. Zilnic aveai la dispoziție grătare de pui, vită, curcan, porc, cel puțin două feluri de pește, două feluri de paella, scoici, calamar și alte fructe de mare, salate de tot felul, fructe multe: pepene galben și roșu, ananas, piersici, mere, prune, prăjituri, supe creme, legume la grătar de tot felul, pizza, paste, orez negru, jamon și alte specialități ale locului. Există și o zonă de bufet destinată special copiilor, unde în general găseai paste, supe creme de pui sau de legume, chicken fingers sau de legume și -atracția tuturor copiilor – o fântână de ciocolată în care își puteau scălda bucățile de fructe. Ce-i drept, bufetul copiilor nu era chiar variat, în fiecare zi găseai cam aceleași lucruri, dar eu una nu i-am văzut neapărat rostul, câtă vreme oricum era imposibil să nu ai ce alege pentru copil (și gustos, și sănătos) din atâta mâncare.

Hotelul are piscină pentru pitici, deci vă dați seama că acolo ne-am făcut veacul atunci când nu am mers pe plajă, stând în apa care ne ajungea până la genunchi, scrutând piscina și pescuind mașinuțe, pompe, pistoale, colac… Dar ce să-i faci, asta-i viața de părinte. 🙂

Hotelul are și un loc de joacă și program de animație pentru pitici. În fiecare seară o echipă de animatori dansau, cântau și povesteau înconjurați de zeci de pici. Al nostru a fost de-a dreptul încântat. În fiecare zi se ducea în zona de spectacole a hotelului să se asigure că nu ratează nimic. Nu cumva să fi început distracția fără el! Așadar, seara, când veneam din hoinărelile noastre, nu puteam intra în hotel fără să stăm un pic și la mini-discoteca pentru copii și fără să ne întâlnim cu Minnie Mouse, Donald Duck și Goofy. Personaje care, de altfel, își făceau apariția și pe parcursul zilei, la piscină. N-am văzut în viața mea o piscină plină cu copii golindu-se atât de repede, când își făcea apariția, agale, Goofy, care se plimba voios pe marginea piscinei sau se așeza comod pe un șezlong. Toți copiii erau grămadă pe el, în două secunde! Animatorii organizau și concursuri pentru cei mici, la piscină.

Una peste alta, am stat și la plajă, ne-am și plimbat, dar am și dormit pe rupte (deși nu credeam că va fi posibil așa ceva, uite că a fost). E primul concediu din care venim odihniți, de când ne știm. Am dormit așa de mult, încât nu mai puteam să dormim. Nici acum nu-mi vine să cred că spun asta: „nu mai puteam să dormim”. În mod cert, vacanțele arată altfel atunci când picii au împlinit doi ani și jumătate. Ăsta micu trăgea pe dreapta, în fiecare după-amiază, cel puțin 3 ore iar la 10:00 seara cădea rupt, din nou. De-asta e bine să stai la apartament. Nu te obligă să ai același program cu cel mic, adică îți mai rămâne loc să ai și altă viață, cât timp piticul visează căluți de mare, castele de nisip și alergături prin valuri. Am reușit să ne uităm și noi la un film de la început până la final, fără să cădem secerați încă de la genericul de început, mai stai de vorbă, mai joci o carte… 🙂

Dacă ajungeți în Peñíscola, vă recomand, pe lângă vizita la castel, o plimbare cu „titi-car-ul” stațiunii, unul dintre trasee te duce sus, sus, la munte, suuus… de unde puteți vedea tot orașul, străjuit de mare. Un peisaj magnific! Și, că tot veni vorba de peisaje magnifice, faceți o vizită și în Parcul Natural Serra d’Irta, cu vegetație tipic mediteraneeană și plaje sălbatice, scăldate de ape cristaline.

Mai aproape de „casă”, vă mai spun și de restaurantul La Golosona, aflat la câțiva metri de Hotel Acuazul, un micuț restaurant italian unde am mâncat cea mai bună înghețată artizanală din toată viața mea și o pizza absolut delicioasă, pe care o puteai îmbogăți cu ulei picant, pentru amatorii de senzații… iuți. I-aș fi făcut o poză, dar până m-am dumirit eu, pizza a dispărut din farfurie! 🙂

Concluzia noastră: un loc potrivit 100% pentru familiile cu copii mici și foarte mici. E frumos, e curat, plaja e cu nisip fin, apa mării e curată, hotelurile sunt în general orientate către nevoile familiilor cu copii și și-au adaptat serviciile în funcție de acestea. Nu e balamuc, e liniște, n-ai muzică pe plajă. De fapt, plaja este aproape neamenajată, cu excepția celor câteva rânduri răzlețe de umbreluțe din stuf și a dușurilor instalate. O întoarcere la natură, la calm, un loc în care efectiv îți încarci sufletul cu liniște și frumos.

03/07/2017
Dormi acum, cât mai poți!

Dormi acum, cât mai poți! De câte ori am auzit spunându-mi-se asta când eram însărcinată? Am pierdut șirul. De foarte, foarte multe ori. Nicio conversație la telefon nu se putea desfășura fără să aud asta, niciun prieten venit în vizită (cu sau fără copii!) nu pleca fără să-mi spună asta, de la mama, de la soacră, de la prietenele lor, de la colege, de la vecinele respectabile din bloc care își cresc acum nepoții, de la vânzătoarele magazinului de la colț, farmaciste și șoferița de taxi care m-a dus o dată unde aveam nevoie. „Dormi acum, cât mai poți!” a fost motto-ul zilelor mele de pinguin de apartament, care îngițise o balenă albastră, iar acum trebuia să meargă domol și legănat, ca să nu i se ciufulească balena. Ce-aș mai fi alergat, sprintenă ca o căprioară, de colo până colo, ca să scap și să nu mai aud „Dormi acum, cât mai poți!”. Dar nu puteam, până reușeam eu să mă ridic de unde eram așezată, mi-o trânteau inevitabil și ar fi putut la fel de bine să-mi recite și tot DEX-ul, pe două voci, în timp ce eu n-aș fi reușit să trec de încordatul mâinilor pe mânerele scaunului…. darămite să mă mai și ridic și să și dispar. În ceață. (Ca pinguinul, da? Nu ca măgarul!).

N-o să pot înțelege niciodată de unde vine chestia asta. Dormi acum, cât mai poți! Poți să-ți faci cumva niște rezerve de somn cât timp ești însărcinată? Să le pui frumos în borcane și să le așezi pe un raft în cămară ca să ai de unde lua când n-o să mai poți? S-o fi găsit, între timp, vreo metodă de vidare și îmbuteliere pentru somn și sunt eu o ignorantă care habar n-are cum?! Poți să-l pui în sticle ca pe bulion și să scrii pe etichete: Rezervă de somn? Plus instrucțiuni: „A se duce la gură, după îndepărtarea ochilor din cavitatea bucală. A se sorbi încet și a nu se depăși doza maximă de 3 guri/zi sau pe noapte.” Cum să fac să-mi ajungă cât dorm acum încă vreo 2…3 ani?! Și ce să fac cu restul, dacă-mi rămâne? Să-l dau la prieteni?!

Am auzit de atâtea ori și în atâtea feluri spunându-mi-se „Dormi acum, cât mai poți!” încât începusem să disting tot felul de nuanțe și să-mi dau seama că deși erau aceleași cuvinte, trezeau în mine tot felul de stări, complet diferite, în funcție de cuvântul pe care se punea accentul. „DORMI acum, cât mai poți!” era cataclismic, menit să mă bage în sperieți. Venea apocalipsa în curând și eu, ca să mă pregătesc pentru sfârșitul lumii, trebuia să trag un pui de somn. „Dormi ACUM, cât mai poți!” – poruncitor, care te îndemna la acțiune rapid, pe loc, mai că-mi venea să închid ochii și să încep să sforăi stând în picioare, sprijinită de vreun perete, de frică să nu ratez vreo secundă din „acum” când aș fi putut să dorm. Că doar acuma mai pot! După aia… Dumnezeu cu mila. De la alții auzeam „Dormi acum, CÂT mai poți!”- păi cât să mai pot?!.. mai pot… da’ ca un om normal așa, vreo 8 ore pe noapte. Ce să fac? Să dorm și ziua?! Să intru în hibernare, cam asta ar fi trebuit. Păi cum să intru în hibernare că nu eram Moș Martin, eram un pinguin care înghițise o balenă albastră. Mama ei de zoologie! Repetenților. „Dormi acum, cât MAI POȚI!” spus șoptit, accentuat și complice. Era un secret, bine păstrat. Bine, era scris practic pe toate gardurile, ca „Basarabia e România”, da’ totuși un secret. Era o revelație, o bucățică de înțelepciune de transmis de la o generație la alta de mame private de somn, cu ochii ieșiți din orbite. Cât MAI POȚI… frățică.

Bine, după ce-am născut, n-am mai putut. Dar nici n-am găsit rezervele alea de somn perfuzabile, ca să-mi agăț o punguță dolofană de un băț și să-mi fac o transfuzie din propriul somn colectat în timpul sarcinii, când am dormit, că atunci încă mai puteam. Aș fi fost în stare să fac orice pentru încă o secundă în plus de somn. Colici, plânsete, nopți și zile fără să pui geană pe geană. Alergat prin casă cu ăsta micu legănat, că doar așa reușeam să-l mai liniștesc ca să ațipească. Și el, și eu. Aș fi fost în stare să stau cu capul în jos, agățată cu picioarele de lustră și să-l legăn pe ăsta micu prin balans, dacă asta mi-ar fi dat o secundă în plus de somn. Dar nu mă plâng, nu e ca și cum eforturile mele nu au fost încununate de succes. După ore și ore și ore de eforturi susținute, exact asta reușeam să obțin: o secundă în plus de somn.

01/06/2017
Teribila vârstă de doi ani sau ce să faci, când n-ai ce să faci.
Da. Chiar așa îi zice: teribila vârstă de doi ani. Și pe bună dreptate. Este vârsta la care stai și te uiți la copilul tău, care până acum era un îngeraș gânguritor, curios și cooperant, cum izbucnește în crize de furie, se tăvălește pe jos, plânge cu lacrimi șiroaie, lovește, aruncă, dă din picioare, fix când ți-e lumea mai dragă. Adică în magazin, la cumpărături, pe stradă, în vizită la prieteni, în sala de așteptare de la doctor, în stația de autobuz, în autobuz, în parc. Oriunde, numai public să fie. Cât mai public și cu o audiență cââât mai mare, cum altfel?!

Practic, exact acolo unde numai de asta nu aveai tu nevoie, de un copil în plină criză de furie, dezlănțuit, sub privirile uimite/dezaprobatoare/șocate/revoltate/furioase ale altor persoane. Ți se pare că perioada colicilor a fost groaznică?! Stai să vezi ce te așteaptă! (Introduceți aici coloană sonoră cu râs malefic și ropot de tobe. Mersi.)

Parcă cineva ți-a luat, într-o noapte, copilul și ți-a pus altul în loc, care seamănă cu al tău, dar care nu are decât două viteze – fulger și bang supersonic; un singur nivel de volum, blocat pe „Atât-de-tare-încât-un pui-de-somn-în-interiorul-unui-clopot-de-biserică-ți-se-pare-odihnitor” și niciun buton de oprit sau vreun fir de scos din priză.

Ei, când ți se întâmplă asta, cum ni se întâmplă și nouă acum și vreau să-ți spun că simțim din plin cât de teribili pot fi cei doi anișori ai năzdrăvanului nostru, îți vine să te faci mic, mic de tot și invizibil, să-ți tragi o pătură peste cap, în mijlocul raionului cu pește proaspăt și să strigi în gura mare: „Nu m-ați văzut! Vi s-a părut! Și nici nu știu cine e copilul ăsta! Seamănă cu mine, dar mai mult cu ta-su! Practic, dacă facem excepție că eu l-am făcut, nici măcar nu-i al meu!”. „Strigă mama? A, da! Păi, să vină, domne’ mama lui, odată! Aloooo, mama lu’ copilu’ care face tămbălău! Vino, domne’ și ia-l de-aici, că ne deranjează pe noi, Ăștilalții, știi?! Ăștilalții care avem toate țiglele pe casă și niciun copil pe jos! Sau în altă parte.”

Ei, ce să-i faci, cum n-ai nicio pătură la îndemână ca să te ascunzi sub ea, porți dialogul ăsta tu cu tine în capul tău, în timp ce încerci să aduni de pe jos și să calmezi una bucată copil care se zbate, țipă și plânge în hohote, ignorând complet toată lumea aia care s-a strâns în jurul vostru ca la urs. Te chinui din toate puterile să-ți recompui copilul deșirat și răsfirat prin toate părțile, în timp ce mai încerci să și etalezi, triumfătoare, pentru audiența numeroasă din jurul vostru, cea mai demnă postură a ta, din puținul ăla de demnitate care ți-a mai rămas nescurs pe jos, undeva între raftul cu iaurturi și frigiderele cu pui înghețați. De-acolo tot încerci să calmezi copilul. Și n-ai reușit încă, deși ai trecut de standurile cu legume. Dacă te-ai întoarce acum, le-ai putea folosi drept camuflaj: ești deja roșie ca o roșie, da’ și galbenă ca lămâia. Cu morcovu’ nu prea mai ai ce face. Îl aveai de când ai plecat de-acasă. Acu’, nu te mai ajută la nimic ăia din magazin. Sunt complet inutili. Mă rog.

Îți aduni degrabă bruma de gânduri care îți trece prin cap și le înghesui mai bine între urechi, apoi schițezi, timid, pentru audiență, un zâmbet larg. Cât mai laarg. Se vrea demn, dar aduce mai mult a disperare, fiindcă simți cum îți tremură buza de jos. Practic, se bălăngăne inertă și franjurată, ca o frunză de varză. „Varză. Ce aliment minunat mai este și varza!”, îți mai spui un pic în sinea ta. „Și ce multe avem în comun! Eu și varza.”

Una peste alta, cam asta e prin ce trec părinții cu copiii lor, la vârsta de doi ani. (Mai exact între doi și trei ani, că doar nu se termină totul când împlinește doi ani și o lună. Nuu. Ar fi prea simplu, prea monoton, prea ca la televizor.) Pregătește-te sufletește, dacă încă n-ai ajuns acolo, iar dacă ai ajuns deja acolo… (s-a terminat, nu mai ieși întreg!) Dacă ai ajuns deja acolo, înarmează-te cu multă, multă răbdare. Și empatie. Și înțelegere. Și simțul umorului. (Și nu mai bea cafea, că n-ai nevoie de agitație în plus. Ai nevoie în minus.)

Asta este teribila vârstă de doi ani. E perioada în care copiii se luptă între nevoia lor de a se baza, în continuare, pe ajutorul adulților și cea de a fi complet independenți. Acum îl vezi că e un ghemotoc de soare, zâmbitor și fericit și în două secunde îl privești, mută de uimire, cum se tăvălește pe jos, plânge și țipă din te miri ce.

Adevărul este că e o etapă perfect normală în dezvoltarea copiilor, la vârsta asta ei trec prin schimbări atât mentale, cât și emoționale majore. Vocabularul lor e în continuă creștere, dar tot nu e suficient de mare încât să-ți poată spune ce-i supără sau îi nemulțumește și, mai ales, nu îți pot spune ce simt, pentru că încă nu au capacitatea de a distinge și a înțelege toată paleta asta de emoții umane, pe care încep să le simtă tot mai acut și cu care nu știu ce să facă. Și îi copleșesc. Toate astea provoacă frustrare, comportament nepotrivit, crize de furie.

Bun. Și acum trec la partea în care îți spun ce să faci, când n-ai ce să faci, ca să treci și tu, și copilul, și nervii tăi pe bigudiuri, peste perioada asta extrem de dificilă:
- Înțelege-l, nu e ușor să ai doi anișori și să vrei să faci, să spui, să înțelegi și să nu poți.
- Acceptă situația, nu poți să schimbi nimic, dar din momentul în care accepți că asta este realitatea perioadei prin care treceți acum, îți va fi ție mult mai ușor, ca părinte, să gestionezi situațiile care par imposibile, fără să te mai învinovățești și pe tine pe deasupra: Nu, n-ai făcut nimic greșit, copilul tău nu e needucat, nu ești o mamă rea sau un tată rău, nu e nimic în neregulă cu copilul tău și în niciun caz NU ai un copil rău. Nu există copii răi, există doar copii care au o suferință, o nemulțumire, o frustrare și este datoria noastră, ca părinți, să aflăm ce ne supără copilul și să-l ajutăm să treacă peste asta.
- Fii calmă, fii blândă, oferă-i cât de multă dragoste poți (și știu că poți enorm!), tot timpul, dar MAI ALES atunci când pare să o merite cel mai puțin, adică în momentele alea în care în loc să-l iei în brațe, îți vine să urli și s-o iei la fugă în direcția opusă. Exact atunci are cea mai mare nevoie de tine! Fii lângă el. Exact atunci are nevoie cel mai mult de părinții lui, când el nu știe cum să se calmeze, cum să gestioneze ce simte, cum să se oprească sau să iasă singur din starea în care se află.
- Gândește-te că veți trece și peste asta, la fel cum ați trecut peste nopțile nedormite, peste colici și ieșitul dințișorilor și dacă te consolează cu ceva, îți mai spun un lucru: nu ești singura care se confruntă cu teribila vârstă de doi anișori. 99% dintre părinți trec prin asta. Iar aici cuvântul-cheie este „trec”. Trece, totul trece. Timpul (și răbdarea) le rezolvă pe toate. Iar treaba asta, în timp ce ți-o spun ție, mi-o spun și mie. De un milion de ori pe zi mi-o spun.
17/05/2017
De ce n-am să-i dau niciodată, nici măcar o palmă, copilului meu

La cei doi anișori ai lui, nu vrea să facă ce îi spun. Trebuie s-o luăm la dreapta și el ține morțiș să alerge, cât îl țin piciorușele, fix în direcția opusă. Mă grăbesc, sunt în întârziere și simt cum mi se urcă tot sângele în cap. Mă ia cu transpirații, fug după el și încerc să îl opresc, să-i explic, el se smulge din brațele mele și o ia, din nou, la sănătoasa. Zici că a văzut un munte de jucării la capătul străzii. Dar la capătul străzii nu e nimic. E doar încă o stradă. Îmi vine să urlu de nervi. Mă reped spre el și îl apuc de o mânuță. El se trântește pe jos și începe să plângă. Și mie îmi vine să plâng. Lumea se uită la noi ca la circ. Mi se citește disperarea în ochi. Mă așez și eu lângă el, încercând să-mi recuperez respirația. Și calmul. Tot îmi vine să urlu de nervi. Dacă n-aș sta deja jos, m-aș prăbuși în fund, dar cum sunt deja așezată, mă prăbușesc în fund doar în interiorul meu. Pentru a doua oară.

Cred că, dacă Hulk – știți, personajul ăla de film, un tip firav de altfel, dar care atunci când se enerva se transforma într-un monstru, uriaș, furios, plin de mușchi și verde – ar fi avut copii, ar fi rămas verde ca pasta de dinți și cu hainele jupuite, toată viața. Mă imaginez cum începe să mi se rupă geaca, să mi se umfle mușchii și să mă schimb la față. Din fericire, nu sunt deloc verde la față. Sunt roșie. Și mă bufnește râsul. De disperare. Mai întâi de disperare, apoi mă apucă râsul și mai tare de neputință. El se uită la mine uimit. Își înghite lacrimile și începe să râdă printre sughițuri. Eu râd și mai tare. El începe să râdă cu poftă. Ne ridicăm amândoi, îl iau de mânuță și, râzând, ne împleticim încercând să facem câțiva pași.

„Hai, mami, hai să fugim de aici!”, îi zic. Lumea se uită în continuare la noi. „Reepeede! Repeedee! Reppeede!” Îl trag după mine și el începe să alerge râzând. „Stoooppp!” Mă opresc brusc și încep să alerg în cerc. El chiuie de bucurie și vine după mine. „Hai, repede, să alergăm! Repedeee! Reeepeedeee!!!” Ce fericire, după ce că râdem și alergăm, mai alergăm și în direcția corectă, îmi spun, în sinea mea. Îmi tremură genunchii, dar mă simt ușoară ca un fulg. Am scăpat. Întreagă. Simt cum Hulk-ul din mine devine tot mai mic, mai firav, până când dispare de plictiseală.

Am descoperit un secret. Secretul salvator: Râsul. Joaca. Știu ce trebuie să fac ca să evit crizele de plâns și refuzul unui copilaș de doi anișori de a face „ce trebuie”. Totul trebuie să fie o joacă. Așa că ne jucăm când ne grăbim să ajungem undeva, ne jucăm când ne spălăm pe dinți, ne jucăm când ne îmbrăcăm. Totul este mult, mult mai ușor când este o joacă. Acum, nu vă închipuiți că nu se mai tăvălește pe jos niciodată, dar de fiecare dată când o face, știu cum să-l ajut să treacă peste crizele acestea de furie. Totul este să reușesc să trec și eu, peste criza mea. Și poate ăsta este cel mai greu lucru. Să reușești să treci peste propria furie, să-ți regăsești calmul, ca să-l poți ajuta și pe el. Un părinte care urlă ca o locomotivă pe aburi nu poate calma pe altcineva, câtă vreme nu reușește să se calmeze nici măcar pe el.

Tot ce au nevoie copiii noștri este dragostea noastră. Mai ales atunci când fac tantrum-uri, adică acele izbucniri de plâns, furie și nemulțumire. Dacă îi răspunzi la fel, începi să ridici vocea, să țipi, să-l bruschezi, să-l târăști după tine nu faci altceva decât să îi acutizezi starea. În schimb, ia-l în brațe, spune-i că știi că e supărat și că îți pare rău, spune-i că-l înțelegi că vrea să se mai joace, mângâie-l, dă-i un milion de pupici și încă unul, de rezervă. Calmul și dragostea dezamorsează conflictele, nu țipetele, nu nervii și în niciun caz – bătaia!

Să lăsăm la o parte lecțiile de parenting pozitiv, să lăsăm la o parte cărțile și teoria și să gândim logic, cu capetele noastre: am adus pe lume un copil. Un copil frumos, bun, inocent, o făptură fragilă și delicată, o făptură născută din dragoste și care are nevoie, la rândul ei, cel mai mult pe lumea asta, de dragoste. Dragostea noastră. Este complet dependent de noi, părinții lui iar pentru el, noi suntem întreaga lui lume, întregul univers. Noi suntem Dumnezeu, fără absolut nicio exagerare. Și copilul nostru cuminte, minunat crește și din bebeluș se transformă într-un copilaș, care începe să-și manifeste personalitatea, să-și testeze limitele și, în mod evident, să le testeze și pe ale noastre.

El, copilașul tău minunat, este în continuare complet dependent de tine, tu ești modelul lui, tot ce știe și învață despre lumea în care trăiește, știe și învață de la tine, însăși lumea în care deschide ochii pentru prima oară, este lumea ta, cea pe care i-o oferi și lui, zi de zi. Tu i-ai dat viață, este al tău, dar în același timp este și o persoană distinctă de tine, este un om, mai mic ce-i drept, dar un om, cu zile bune și mai puțin bune, cu supărări, cu nemulțumiri, cu frustrări și cu dorințe pe care le vrea împlinite, fie ele firești, fie complet nerezonabile, în ochii noștri, de adult. Dar nu și în ochii lui.

Într-o zi o să vrea să se mai joace și o să refuze total să te lase să-l îmbraci, n-o să te lase să-i pui nici măcar o șosetă și o să fie complet indiferent la faptul că tu, poate, te grăbești, că ai alte planuri, că trebuie să plecați, că vă așteaptă cineva sau mai știu eu ce. Astea nu sunt problemele lui. Sunt ale tale. El știe că vrea să se joace și atât. Nu știe ce înseamnă urgent și nici nu împarte cu noi grijile și responsabilitățile de adult. Până la urmă, asta e frumusețea copilăriei, nu? Singurul moment din viața noastră în care suntem liberi de orice grijă. Altădată, s-ar putea să te confrunți cu o criză de plâns, fiindcă își dorește să-i cumperi un elefant adevărat pe care să-l creșteți, împreună, în sufragerie. Și dacă face asta, e un copil rău? Răsfățat? Nerezonabil? Nu. Este doar un copil, iar în lumea lui, orice este posibil, spre deosebire de realitatea în care trăim noi.

Și tot spre deosebire noi, el încă nu are capacitatea de a-și gestiona propriile emoții, nu se poate cenzura și nici nu poate avea raționamentul nostru. El nu ia decizii calculate, face lucrurile spontan, experimentează, își testează limitele… și, da, le testează și pe ale noastre, dar nu cu vreun scop diabolic de a ne face nouă zile fripte. Pur și simplu, ei așa învață despre lumea în care trăiesc. Copiii nu se nasc cu reflexul de a se gândi la consecințele faptelor lor. Asta trebuie să-i învățăm tot noi. Înainte de a-și încerca creioanele colorate pe pereții tăi albi, imaculați, n-o să-și spună, în sinea lui: „Hooppaaa, stop! Ar fi bine să nu desenez cu creioanele astea pe pereți, pentru că se strică vopseaua și se supără mama, mai bine mă duc să iau o foaie de hârtie și să mă așez, cuminte, la loc pe canapea!” N-o să spună niciodată: „Ia te uită, o baltă maaaree!!! Ia să o ocolesc eu, că îmi intră apă în pantofi!” Nu, va trece prin ea ca un indian aflat la vânătoare de zimbri. De multe, multe ori sau până când îl oprești tu.

Bun, păi și atunci cum procedăm? Îl luăm cu forța, îl plesnim ca să-l determinăm să facă ce vrem noi? Nu. Eu, una, niciodată, dar niciodată, nu o să-i dau nici măcar o palmă copilului meu. Asta nu înseamnă că îl las să facă ce vrea el, dar există multe alte soluții de a gestiona o situație, în afară de palma ridicată. Palma ridicată nu este, de fapt, o soluție. Este resortul la care apelezi atunci când nu mai reușești să-ți gestionezi propria furie. Palma este eșecul nostru, ca părinți. Este argumentul celor fără argumente. Violența, de orice natură ar fi ea, fizică sau emoțională, n-a rezolvat niciodată nicio problemă. Dimpotrivă, creează altele. Mult mai dureroase și mai adânci decât palma în sine. Poate nu se văd efectele azi, poate că nici mâine. Dar fii sigură că sunt acolo, există și vor marca ființa aceea mică și plăpândă, pentru care tu ești Dumnezeu, toată viața.

Să ne gândim cum ne-am simți noi, dacă am fi loviți? N-ar fi prea plăcut. Cum ar fi dacă, de exemplu, la birou, șeful ți-ar da o palmă fiindcă ai făcut raportul greșit. Cum ar fi dacă, la supermarket, te-ai repezi peste tejghea, la casieriță și i-ai trage una după ceafă, fiindcă tu te grăbești și ea își suflă nasul. E absurd, așa-i? E inimaginabil. La fel de inimaginabil trebuie să fie violența și în raport cu copiii noștri. Mai ales în raport cu copiii noștri, dacă ne gândim că ei nu se pot apăra, sunt complet dependenți de noi.

Știu toate argumentele tradiționale, „bătaia-i ruptă din Rai”, nu? O fi ea ruptă din ceva, dar sigur nu din Rai. „Părinții noștri ne-au crescut mai cu câte o palmă, mai cu câte o ciufuleală și uite că n-am pățit nimic.” Așa să fie oare? Eu zic că am pățit, mai ales dacă acum ni se pare în regulă să ne lovim propriul copil. Violența se autoperpetuează de la o generație la alta, are mârșavul obicei de a fi „moștenită” până când ești capabil să rupi acest lanț. Nu, niciodată, nicio palmă copilului meu.

17/02/2017
Mai stai un pic copil, copile

Încă un pic și scăpăm de colici, nu va mai plânge, ne vom putea odihni mai bine amândoi. Încă un pic și scăpăm de mesele de noapte, din cele 3 somnuri din timpul zilei va mai rămâne doar unul, încă un pic și vom scăpa și de durerile de dințișori și peste încă un pic va putea sta singur în funduleț, apoi va merge de-a bușilea. Va fi mai ușor. Pentru amândoi. Tu vei putea dormi noaptea mai mult. Ești epuizată, e normal. Atât de epuizată încât ți se pare că nu o vei mai scoate la capăt. Nu mai știi cum e să dormi două ore legate, darămite o noapte întreagă. Nu mai știi nici cum e să dormi fără griji, fără să sari ca arsă la cel mai mic zgomot, nu mai știi cum e să ai bluza curată, fără pete de lapte regurgitat și nici cum e să te machiezi, să-ți pui pantofii cu toc, să mergi la coafor sau la un film. Nu mai știi nimic din viața ta de dinainte. Nu-ți pare rău, doar că nu mai știi cum e. Și-ți spui: încă un pic. Încă un pic și va fi mai bine. Mai ușor pentru amândoi.

Încă un pic, continui să-ți spui, în timp ce faci a suta tură prin casă cu pufoșenia drăgălașă agățată de mâinile tale, făcând primi pași. Te doare spatele și nu mai știi cum e să mergi îndreptată de șale. Practic, ai numărat pentru a mia oară toate cele un milion de scame de pe covor. Te vaiți de șale și te bucuri. Crește puiul. Încă un pic și va începe să meargă. Singur. Fără niciun ajutor. Va învăța să pape singurel, să adoarmă singurel, fără să fie legănat și fără să îi cânți. Încă un pic și se va juca singurel, nu te va mai trage tot timpul de mână ca să te joci cu el sau să îți arate cum tropăie și defilează prin casă. Va fi mai independent, iar tu vei avea mai puține de făcut. Tot multe vor rămâne, dar totuși mai puține multe decât la început. Peste încă un pic va începe să vorbească, ce ușor va fi atunci. Va putea să îți spună ce vrea, ce crede, ce simte iar ție îți va fi, din nou, mai ușor. Tot greu va rămâne, dar parcă un greu mai ușor.

Nu există nimic pe lumea asta pe care să nu-l rezolve timpul. Bebelușul tău pufos, cu mânuțele lui grăsuțe și pulpănițele numai bune de pupat crește. Și crește. Și devine un copilaș. Tot ce trebuie să faci e să aștepți. Încă un pic. Și încă un pic. În curând va merge la grădiniță. N-o să știi ce să mai faci cu atâta timp liber. Tu, care ai uitat viața ta de dinainte, n-o să știi ce să faci cu viața ta fără el. Fie și numai câteva ore. Ore libere. Ce-or fi alea?! Va fi, într-adevăr, mai ușor. Apoi, peste încă un pic va merge la școală. Mai știi cum era când numărai zilele, săptămânile, până veți scăpa de colici? Mai știi cum era când i-ai dat prima oară mâncare, ce nod în stomac ai avut când ai îndreptat lingurița spre gurița lui, care cunoscuse până atunci numai gustul laptelui? Ce frică ți-a fost ca nu cumva să se înece? Mai știi cum era când se agăța de tine pentru orice? Când voia să stea doar la tine în brațe? Era foarte, foarte greu, dar era și teribil de frumos. Și mai știi cât de greu trecea atunci timpul? Câți de „un pic” ai așteptat până când toate milioanele de „un pic” pe care ți le-ai spus, s-au luat de mână și au început s-o ia la goană. Nici măcar nu ți-ai dat seama. Ai clipit și gata: bebelușul tău mic și frumos s-a făcut mare.

Încă mai are nevoie de tine. Va avea mereu, ești mama lui, dar nu mai e ca înainte. Îți închide ușa de la cameră, vrea să fie și singur. Nu mai adoarme în brațele tale. Nu-ți mai povestește chiar tot. Nici nu te mai cheamă, tot timpul, să vă minunați împreună de cine știe ce descoperire a mai făcut. A crescut. Acum ai mai mult timp pentru tine. Acum dormi toată noaptea, nu te mai trezește să îi dai lapte și nici nu mai plânge ca să vii la el. S-a făcut mare. Poate prea mare?! Prea repede. Mult prea repede. Năucitor de repede. Timpul ăla mârșav, care părea că-și dă duhul pe minutarul ceasului agățat în perete, parcă a înnebunit dintr-o dată, parcă l-a trecut cineva pe steroizi, așa, peste noapte, și a luat-o la sănătoasa, lăsând în urma lui doar o dâră de praf, iar tu nu mai aștepți nimic, încă un pic. Un pic a fost. Și-atunci, în gândul tău, îți spui: Mai stai un pic copil, copile. Mai stai un pic.

19/12/2016
Delicioasele prime cuvinte și atotputernicul „Nu!”

Uite că a sosit și vremea aceea în care ăsta micu a început să spună primele sale cuvinte. Și sunt delicioase! Mai gustoase și mai dulci decât orice prăjitură. Sunt ca mierea pentru urechile noastre. Ne topim de drag, dar și de râs! A început cu „mama” și „tata”, normal, dar acum, în repertoriul lui se găsesc o grămadă de cuvinte, jumătăți de cuvinte, cuvinte inventate de el, dar și cuvinte în engleză. Numără până la 10, în engleză, dar în ce ordine vrea el. Până de curând, „two” era cuvântul preferat. Înșira câte două mașinuțe, două lingurițe, doi ursuleți și începea să-i numere: „two!”. Acum a trecut la „nine”. Tot câte două jucării înșiră, dar toate sunt „nine”. Pentru ce nu poate pronunța, are propriile cuvinte. E limba bebelușească și doar părinții o pot desluși! De exemplu „Ga!”. „Ga”, la noi, înseamnă ochelarii, cu care nu are voie să se joace, dar pe care îi ia, de fiecare dată când îi găsește pe undeva. Partea bună este că se înființează cu ei la mine, de fiecare dată, iar eu, în schimb, ca o mamă ascultătoare, trebuie să-i pun la ochi, vreau nu vreau. „Vai, mami, mulțumesc! Mi-ai găsit ochelarii! De când îi căutaaam!” iar el e tare mulțumit de isprava lui. Bine, treaba nu mai e la fel de senină când aduce toți ochelarii pe care îi găsește, cei de soare, ai mei și ai lui taică-su și ochelarii Domnului Cartof, jucăria lui preferată și așteaptă entuziasmat să îmi pun pe nas toate perechile de ochelari existente în univers.

Mai avem: „păiiia”, adică pălăria, „pî-iaa”, adică pâinea, pe care o fură din pungile înșirate de tati în bucătărie, când vine de la cumpărături și pe care o folosește pe post de microfon (bănuiesc!) și vorbește cu ea în oglindă. Zice și „pipi/caca”, dar când îl întreb „mami, ai făcut caca?” mi-l aduce pe „Chichi”, adică pe Mickey Mouse, plușul lui preferat, care își face veacul prin cutii de pantofi, găletușe, oale, mașina de spălat, căsuța din burete a cățelușei noastre sau pe unde îl mai îndeasă el. Mi-l întinde mândru și zice ”Chichi! Caca!” iar apoi, ca să fie din cale afară de convingător, oftează un „puuuuuu!”, strâmbând din năsuc.

– Sigur, mami, a făcut caca Mikey? Nu cumva ai făcut tu?!

– Chichi! Caca! Puuuuu!

– Bine, mama îl schimbă pe Mickey, dar apoi schimbă și băiatul! Amândoi trebuie să vă schimbați, pentru că miroase, mami! Eu cred că amândoi ați făcut caca! Puuuuu!

Se prăpădește de râs văzându-mă cum mă strâmb și mă țin de nas și, după ce l-am schimbat temeinic pe Mickey, reușesc să îl schimb și pe el. Bine, nu numai Mickey face caca. Și cățelușa noastră face. Dar nu ca Mickey ăsta, care e complet dubios și face pe el. Să explic: de curând, i-am luat o oliță în încercarea de a trece la următoarea etapă, dar între timp am renunțat la proiect, pentru o vreme, din motive de fugă prin toată casa. Nu mă simt complet în formă ca să alerg încă un maraton, în afară de celelalte 100 zilnice, pentru o oliță. A înțeles însă la ce se folosește și exersează pe câine. O ia pe Fifi (un bichon mic și alb, cea mai blândă cățelușă din lume, dar și cea mai terorizată) și o îndeasă în oliță, spunându-i ferm, în timp ce agită degetul arătător în aer: „caca!”. Acum, fie vorba între noi, dacă eu, una, n-am reușit să-l învăț cu olița, dar – între timp – ăsta micu reușește să dreseze câinele să facă la oliță, mă declar complet și pe deplin mulțumită, pe cuvânt! Cum ar fi?! Mă și văd lăudându-mă în stânga și-n dreapta: „Ei? Și face la oliță sau tot cu scutec?” „Nu, el nu face la oliță. Dar câinele, DA!”.

Bun, să revin. Pe scurt, a început să spună din ce în ce mai multe cuvinte, așa cum poate el, în versiunea lui. Spre bucuria noastră, e un băiețel tare vorbăreț, iar acum, că mai și înțelegem ce comunică el de zor, e veselie mare și pentru el, și pentru noi. Dar ce te faci că, o dată cu toate cuvintele astea noi, a mai venit unul la pachet, unul rău, care își arată mușchii și mârâie la noi.

Acum, la aproape doi anișori, a început să îl folosească pe atotputernicul „nu”. Și ce minunăție e „nu!”. Pentru el. Pentru noi, după ce am trecut de faza în care ne uitam admirativ și perplex la băiețelul nostru cum ne spune el un „nu!” hotărât la „mami, hai să ne schimbăm” sau „ mami, dă-te jos de pe scaun, nu se stă în picioare pe scaun!”, sau „mami, Fifi nu papă sticle și nici pe Chichi! Hai, las-o și pe ea să facă nani!” ne-am dat seama cât vom avea de furcă din cauza atotputernicului „nu!”. Nu mai face ce vrem noi, face ce vrea el. Nu vrea să facă ce vrem noi, vrea să facem noi cum vrea el. Are personalitate! Și și-o manifestă cu toate puterile, mai ales acum, de când îl deține pe „nu!”. Puterea „nu-ului” e la el toată și o folosește discreționar! E însă cât se poate de imparțial, pentru că ni-l spune și nouă, dar și-l spune și lui. Una dintre activitățile lui preferate (și interzise) este să se joace cu un elefănțel din plastic sau cu Domnul Cartof pe masa noastră de cafea, care e din sticlă. Când mă vede în ușă își zice singur, ridicând degetul arătător:„nu!”. Apoi continuă ce făcea înainte. M-a bufnit râsul, vă dați seama. Cum să nu te topești, când îl vezi cu fățuca aia minunată cum ia o mină serioasă și își zice singur, senin, „nu!”, Acum, doar nu vă așteptați să și facă ce spune. Din repertoriul zilnic de „nu-uri”, enumăr aici și alergăturile zilnice prin casă, cu mine rugându-mă de el să mă lase să îl schimb sau să îl îmbrac, iar el galopând prin toate camerele, râzând în hohote și chiuind, cu mâinile în aer, ca un indian plecat la vânătoare de zimbri și strigând „Nuuuu!”.

„Mami, hai să ne spălăm pe mâini” primește de asemenea un „nu!” fugărit și tupilat pe sub mese, scaune și orice altă piesă de mobilier care îi poate oferi o ascunzătoare. Preferate sunt cutiile de carton, pe care eu le păstrez ca să mai depozitez în ele niscaiva jucării. Cum dă peste o cutie, o golește rapid și și-o pune în cap, apoi o ridică încet, încet, până încep să i se zărească ochii. „Nu!” vine brusc și ferm, în timp ce își trage cu viteză cutia la loc, peste ochi, ca să devină invizibil. Zău că înainte, cu toate nopțile nedormite și despletite, parcă era mai simplu! Nu exista „Nu!”.

Totuși, am și o veste bună. De câteva săptămâni, n-am mai auzit niciun „Nu”. Nu-l mai spune. În schimb, îmi spune senin și zâmbitor „Bye, bye! Si Su!” în timp ce îmi închide, în nas, ușa de la camera în care se află. „Si su!” înseamnă „See you soon!”. Ce băiat are mama! Gata cu „nu-urile” acelea venite brusc, vehement și fără loc de negociere. Zice „Bye, bye! Si Su!” Un băiat diplomat! Și politicos! Dacă facem abstracție de ușa trântită în nas. Și facem. Diplomat îl face mama! Deja am planuri la ce facultate să îl înscriu, imediat ce încheie cu grădinița. Atât am avut de raportat. De restul… Bye, bye! Si Su!

08/11/2016
De ce abia așteaptă mamele să se întoarcă tăticii de la serviciu

„A venit tati!!!” Și mă năpustesc cu copilul la ușă, ca să i-l plasez în brațe, înainte ca săracul om să apuce măcar să intre cu totul în casă. Asta am făcut. Recunosc. Și încă o mai fac. Doar că acum nu mai trebuie să-l țin în brațe în timp ce o iau la fugă spre ușă, pentru că și eu, și ăsta micu alergăm împreună, de parcă vine Moș Crăciun de la serviciu. În fiecare zi. Îl iubim pe tati, normal, de-asta alergăm la ușă. Dar pe lângă faptul că îl iubim, și o spun cu toată dragostea posibilă, abia aștept să iau o pauză. O pauză în care să-mi amintesc cine sunt, în afară de a fi mamă. O pauză în care să pot să beau o ceșcuță de cafea, fără să sar de pe scaun la fiecare 5 secunde, ba că se aud zgomote suspecte… ce-o face ăsta micu, dacă dărâmă casa, ba că e prea liniște! Ce-o face ăsta micu, sigur dărâmâ casa! Sau mai rău, dărâmă casa peste el!

Bine, acum parcă, parcă e un pic diferit. Ăsta micu a mai crescut, are aproape 2 ani, așa că ne înțelegem altfel, dar în perioada când bebe tocmai venise pe lume eram mai ceva ca o panteră hămesită, aruncată într-o junglă în care cresc doar cireșe. Când auzeam soneria, din doi pași și trei mișcări eram la ușă, cu tot cu copil și cu tot cu operația mea cezariană, operație care, în restul timpului, mă obliga să mă deplasez ținându-mă de pereți ca un Spiderman cu două mâini stângi și cu o burtă de parcă îl înghițisem pe Batman. Cu tot cu Batmobil. Nu mă mai durea nimic în clipa aia, eram gata să sar pe ușă la orice zgomot ce părea că ar vesti venirea lui. De la ora 15:00 încolo, mă puneam pe așteptat, cu ochii pironiți pe ceas și mi se părea că orele nu mai vor să treacă până când se va întoarce acasă de la serviciu. Dacă întârzia, era dezastru! Mai că mă apuca plânsul la telefon. Sfârșitul lumii, nu alta. Eram epuizată și mă simțeam singură și cu toate grijile planetei atârnând pe umerii mei.

Nu mă înțelegeți greșit, iubesc faptul că sunt mamă iar pentru copilul meu aș fi în stare să opresc planeta, dar câtă nevoie am să pasez, pentru o vreme și altcuiva măcar o parte din grijile mele zilnice. Plus că sentimentul acela că mai este cineva, acolo, cu tine este atât de reconfortant!

Nu e ușor deloc să stai acasă cu un bebe. Îl iubești, e al tău pentru totdeauna, dar aștepți momentul ăla când tăticul vine de la serviciu, ca să i-l plasezi cu toată dragostea ta de mamă, fix în brațe, ca și cum toată viața ta ar depinde de asta.

Pare exagerat? Pare, dar nu prea e. Și asta pentru că toată ziulica (și toată noaptea) ești numai tu cu bebe și toată, dar absolut toată, atenția ta este îndreptată asupra lui. Primele luni vin cu un șoc de acomodare la noul stil de viață, în care tu nu mai contezi aproape deloc, iar bebe înseamnă totul. Mintea ta nu ia niciodată pauză: te gândești constant la bebe, să ai grijă să mănânce, să nu cumva să trebuiască schimbat, să doarmă, să iasă afară, să nu plângă, să-l liniștești, să fii acolo. În plus, mai sunt și alte treburi casnice… rufe de spălat, de călcat, de făcut curat. Erau zile când uitam și să mănânc sau când mă prăvăleam, la un moment dat, pe un scaun, cu câțiva dumicați pe o farfurie și fix atunci ăsta micu începea să plângă, jur că parcă avea senzori! Uite-așa, în secunda doi uitam de tot, aruncam cât colo farfuria și eram acolo, la el, să-l liniștesc, trup și suflet.

Cine își închipuie că e ușor, că o mamă care stă acasă cu copilul are un mare avantaj, fix de-asta fiindcă… stă acasă, cred că s-a uitat prea mult la filme. Pe cât e de frumos, pe atât e de greu, mai greu decât la orice serviciu de pe lumea asta, așa că tăticilor, vă rog să le înțelegeți, dacă vă așteaptă cu sufletul la gură să veniți acasă ca să luați în primire copilul. Dacă vi se pare măcar un pic nedrept, pentru că și voi veniți nu tocmai odihniți, mai gândiți-vă, oți fi voi obosiți, dar ea e epuizată.

Uite de-asta ne năpustim la ușă și abia așteptăm să vă întoarceți ca să stați și voi un pic cu copilul. Avem nevoie de o pauză. O pauză în care să facem și noi un duș, să mâncăm ceva fără să înghițim dumicații nemestecați, să ne decuplăm un pic mintea de la unica și aceeași grijă pe care o avem 24 de ore din 24: copilul. Așa că, tăticilor, oricât de epuizați ați fi după serviciu, preluați măcar pentru o vreme din atribuțiile și grijile mămicii, ca să aibă și ea un timp de respiro. Și, mai presus de toate, înțelegeți-le și nu strigați după ele la fiecare 5 minute. Nu „Vino că plânge!”, nu „Cred că a făcut pipi/caca”, ocupați-vă singuri să rezolvați problema, fără să o chemați în ajutor. Ai strigat-o, s-a zis cu pauza ei. E mamă și o să vină și dacă ar trebui să se cațere afară din măruntaiele iadului pentru copilul ei. Așadar și prin urmare, încercați să le dați acea pauză de care au atâta nevoie și nu vă mirați că vă așteaptă să veniți acasă de la serviciu ca și cum ați fi lipsit 8 ani… nu 8 ore.

13/10/2016