Ioana Boca – Zori de Zen

Etichetă: mama

  • Războiul de la culcare

    Războiul de la culcare

    Sunt anumite vârste la care copiii intră în regresie de somn. Se întâmplă, în general, la 4 luni, la 8 luni, la 12 luni și pe la 2 ani. E vorba de acele perioade în care copilașul, care până acum dormea ca un îngeraș, începe să se trezească frecvent noaptea sau să nu mai vrea să meargă la culcare. Pentru părinți e ca și cum bebe ar face un pas înapoi pentru că pare că revine la vechile obiceiuri. Vestea bună este că fazele acestea sunt temporare, așa cum au apărut, așa și dispar, iar vestea și mai bună este că regresiile de somn marchează salturi în dezvoltarea mentală și emoțională a celui mic, așa că tot ce poți să faci este să aștepți, cuminte, să treacă și să te menții pe linia de plutire, păstrând, pe cât posibil, același ritual de culcare al celui mic. Asta deși știi că nu mai funcționează neam! Dar ce să faci, tu, părinte disperat în pragul epuizării, te agăți de rutină în speranța că poate, poate, de data asta… poate.

    Am trecut prin toate astea, dar vă spun sincer că, dintre toate, cel mai greu ne este acum, cu regresia de somn de la 2 ani, prin care trece piciulinul. Ce-i drept, înainte era mai simplu. Măcar nu ne alerga prin toată casa. Acum însă, în fiecare seară trebuie să ne pregătim sufletește pentru războiul dinainte de culcare! Nimic nu pare să mai funcționeze. Nu vrea să se culce și pace! Cască, se freacă la ochi, dar nici gând să se așeze în pat. Cum îl așez, cum sare ca pe arcuri și o ia la sănătoasa, cu noi după el. Ne uităm disperați la ceas, cum numără el orele, nemilos și indiferent la disperarea prin care trecem noi. Și uite-așa se face 10:00… 10 și jumătate, 11:00… chiar 12:00 iar ăsta micu aleargă în toate părțile, încercând să ne fenteze și are-un chef de joacă mare cât cearcănele noastre.

    La primul „Hai, mami să facem nani!” se declanșează alarma: își scoate toate jucăriile la etalat, pe covor, jucării pe care le-a ignorat de altfel în timpul zilei, vine cu toate cărticelele ca să-i spunem, pentru a mia oară, cum face calul, porcul, rața, cum face trenul, ambulanța și mașina de poliție, cum zboară avionul, cum face elicopterul și cum sapă excavatorul iar când pare că s-a mai liniștit și eu, în naivitatea mea, glăsuiesc temător veșnicul „Hai, mami, hai să facem nani. Uite ce obosit ești! Ți-e somn!” jur că parcă prinde, din nou, aripi! (Și nu, tot lapte bea înainte de culcare. Nu l-am trecut pe Redbull). O zbughește cât ai clipi și o luăm de la capăt. Aleargă prin casă, își face de lucru cu te miri ce, adună pantofii și îi cară dintr-o parte în alta, învârte scaunul de la birou minute în șir, aruncă pernițele canapelei cât colo, apoi le pune la loc și iar le aruncă, aliniază toate animalele de pluș și le dă să bea apă cu biberonul, devine brusc interesat de toate jocurile lego pe care le are și împrăștie toate piesele prin toată casa. Iar noi stăm, lipsiți de vlagă și ne uităm disperați când unii la alții, când la ceas. Dacă reușim să-l ademenim în pat, măcar pentru o secundă și stingem lumina… s-a terminat. E brusc în picioare! „Daa Daaaooo! Da daaaoo! Na! Na!!” Asta în traducere înseamnă „Dă lumina!” Bine, nu c-ar aștepta să mă ridic eu să aprind lumina. Nici n-apuc să reacționez că el e deja acolo. O aprinde singur. Ghinion de neșansă pentru noi fiindcă stăm într-o casă cu întrerupătoarele poziționate mai jos și, cum el e un băiețel înalt, se ridică pe vârfuri și își rezolvă singur problema iluminatului nocturn. Și iar o luăm de la capăt, cu forțe proaspete. El, că noi suntem leșinați demult. Așa de leșinați că începem să visăm cu ochii deschiși la instalarea unui buton on/off pe copilul din dotare.

    Tentativa numărul trei de așezat copilul în pat știm de la început că va eșua, dar ce să faci, deja ĂSTA e ritualul nostru de culcare. Ce băiță, masaj relaxant, povești și alte minunății. Îl punem în pat știind deja ce urmează în program. Urmează „Sezee!”. Sezee este cățelul familiei. Un bichon mic, alb și foarte pufos care, la cei 11 ani ai ei, nu prea mai are parte de liniște cu ăsta micu. Bine, pe ea o cheamă Fifi. Adică o chema. Acuma o cheamă Sezeee! Și uite-așa, ăsta micu își aduce aminte brusc că mai există un cățel în casă care trebuia luat și el la rând, se dă, din nou, jos din pat și pleacă să o caute pe Sezee, de pe unde s-a tolănit. De cum o găsește începe etapa următoare: trebuie să îi aruncăm toate animăluțele de pluș existente pe lumea asta, ca să alerge după ele.

    La treaba asta nu e suficient să arunce numai el, trebuie să participăm toți. Aruncăm plușurile de vreo o sută de ori pe seară, le aruncăm temeinic, în toate direcțiile,  de nu mai știe câinele încotro s-o ia. La finalul fiecărei zile avem, practic, un copil pe baterii nucleare, un câine extrem de confuz și același dialog: „Cât mai avem?” îl întreb pe taică-su, fluturând câte-o girafă sau vreun ursuleț. „Încă de 78 de ori” îmi răspunde cu vocea stinsă și ne prăpădim amândoi de râs. Ăsta micu râde și el, chiuie, țopăie și se ia la întrecere cu Sezee, alergând să recupereze plușurile înaintea ei. Apoi iar în pat, iar aprinde lumina și iar fuge la mașinuțe ca să le alinieze altfel. Iar în pat, de data asta cu Domnul Cartof (jucăria lui preferată), căruia trebuie să îi punem ochii, nasul gura, mâinile de vreo 20 de ori. Stingem iar lumina și trecem la Panda, un ursuleț din plastic care este, de fapt o veioză, se aprinde și își schimbă culoarea. Nenea Panda ăsta reușește să-l țină locului câteva minute bune, timp în care recităm unde îi este nasul, gura, unde-i sunt ochii, mâinile și urechile până nu mai știm noi pe unde ne sunt mințile. În schimburi. Când eu, când taică-su. (Cred că ne verifică să vadă dacă spunem amândoi la fel).

    Cam de la a 4-a, a 5-a, a 6-a încercare și vreo 2, 3 ore de alergat în sus și-n jos, în și din pat, reușim să parcăm una bucată copil sub păturică, pregătit de somn. Exact atunci când crezi că nu mai e speranță, îl vezi cum întoarce capul într-o parte, oftează mulțumit și adoarme în 10 secunde. Zici că tărăboiul dinainte nici n-a existat, atât a fost de simplu. 10 secunde și gata. Oftăm ușurați. Ce să-i faci. N-ai ce să-i faci. Regresia de somn. O fi a lui,  da’ e și-a noastră. A noastră toată e. Toată, toată!

  • Te simți vinovată că îl „abandonezi” la grădiniță?

    Te simți vinovată că îl „abandonezi” la grădiniță?

    Recunosc. Eu m-am simțit -nu vinovată-, ci de-a dreptul condamnabilă la închisoare pe viață atunci când am hotărât să îl duc pe Alex la grădiniță. Nu știu daca oi fi singura, poate oi fi exagerată, poate alte mame n-au atâtea remușcări și mustrări de conștiință, poate sunt mai raționale, dar eu mă simțeam de parcă i-am făcut cel mai mare rău posibil. Asta simțeam și n-aveam ce face, oricât mi-aș fi spus că Apocalipsa e doar în capul meu. Mă chinuia gândul că al meu copil suferă, că va plânge, că nu va mânca, nu va dormi, nu se va simți bine, că e prea mic, că poate m-am grăbit, are doar 1 an și 10 luni. Mă îndoiam de decizia luată. Ce va face el fără mine? Îl vedeam dependent de mine total -și evident că într-un fel chiar este, doar sunt mama lui – mă gândeam că dacă nu voi fi eu cea care îi dă de mâncare, care îl adoarme, care îi cântă și se joacă cu el, copilul meu nu va face nimic din toate astea, va suferi cumplit, se va simți abandonat.

    În același timp, mă simțeam vinovată pentru că nu aș fi fost obligată să îl las la grădiniță. De vreo două luni, Madridul a devenit noul nostru oraș adoptiv și cum, proaspăt mutați, deocamdată eu nu trebuie să merg la serviciu, nu era o nevoie acută de a-l înscrie pe micuțul meu la o grădiniță. Ar fi fost poate mai ușor de depășit momentul ăsta, dacă aș fi știut că nu am încotro. Dar nu a fost cazul meu. Bine, bine, păi și atunci de ce l-am dus, totuși, la grădiniță? Într-un mod de-a dreptul ciudat, decizia asta nu mi-a aparținut în totalitate. De fapt, el a decis că vrea acolo, iar eu n-am făcut decât să îi las să meargă unde își dorea.

    După ce ne-am mutat, am descoperit în apropierea casei un loc de joacă drăgălaș și am început să mergem acolo în fiecare zi. Numai că, ce să vezi, locul ăsta de joacă, se află efectiv „în poarta” unei grădinițe și, într-o zi, când ne-am nimerit acolo la ora la care copiii de la grădiniță ieșeau să se joace în același părculeț în care ne aflam și noi, am avut marea surpriză să-mi văd copilul alergând într-un suflet și oprindu-se fix în mijlocul cetei de copii. Era o fericire pe capul lui de nedescris. Chiuia, țopăia, alerga pe lângă ceilalți copilași, încerca să-i îmbrățișeze. Eram mută de uimire. Nu știu nici acum ce i-a plăcut așa de mult, ce era diferit, că doar în părculeț erau mereu copii… dar nu, el se juca numai cu copiii de la grădiniță. Luase cu asalt princhindeii în uniforme albastre și se ținea după ei peste tot. Când ăștia micii se încolonau, la îndemnul educatoarelor, ca să plece înapoi în grădiniță, piciul meu se băga între ei și nu se dădea dus nicicum.

    Frățică, îl luam pe sus în plânsete și urlete, pentru că voia să meargă cu ei. Uite așa am ținut-o cam două săptămâni, până într-o zi când educatoarele, care deja îl știau pe prichindelul meu pe nume, l-au invitat să intre în curtea grădiniței împreună cu copiii și mi-au propus să îl las o oră la ei. Nu-mi venea să cred ce se întâmplă, dar l-am lăsat și l-am așteptat afară. Băiețelul meu s-a jucat liniștit și și-a văzut de treabă. Nu a plâns, nu a vrut să iasă, deși m-a căutat la un moment dat, din câte mi-au povestit educatoarele. Uite așa am ajuns noi să îl înscriem pe ăsta micu la grădiniță.

    Bine, nu vă învchipuiți acum că a fost totul chiar lapte și miere. A doua zi a plâns când l-am lăsat acolo. Și a treia zi. Și a patra zi.( Și atât. Atât a durat adaptarea: 4 zile.) Dar nu plângea pentru că nu voia să stea acolo, plângea pentru că ar fi vrut să stau și eu acolo cu el. În momentul în care se deschidea ușa clasei și vedea copiii, se lumina la față brusc, nu mai plângea absolut deloc… se ducea glonț la jucării și la ceilalți copii. Treaba asta m-a făcut să continui să îl duc și să trec peste faptul că momentul separării de mine, dimineața, se lăsa invariabil cu lacrimi. Și nici mie nu îmi era deloc ușor să mă îndepărtez și să îmi las copilul plângând.

    Nu-mi era ușor, e puțin spus. Fac o paranteză ca să vă povestesc că mi-a fost așa de greu în prima zi, atâta eram de nervoasă și de panicată, încât am declanșat un incendiu. Da, ați citit bine, un incendiu. L-am lăsat pe ăsta micu la grădiniță și m-am pus pe așteptat în părculețul din fața ei. Dinăuntru, tot auzeam copii plângând, nu-mi dădeam seama dacă era și al meu printre ei, parcă era… parcă nu. Oricum, eram așa de agitată încât am zis că trebuie să fumez o țigară, ca să mă calmez.

    Evident, în părculețul din fața grădiniței este interzis fumatul, deși erau două cucoane acolo cu copiii lor, care fumau fără nicio jenă, fix lângă cei mici. Fumau relaxate, iar eu, care simțeam că crăp de agitație și deja vedeam în țigară ultima mea salvare (bad habit, i know), ce mi-am zis, ia să fumez și eu, dar nu așa, ca alea două, ca o doamnă – ies la marginea părculețului, fumez civilizat și apoi sting țigara și o arunc la coșul de gunoi, nu în nisipul în care se joacă ăia micii. Tănticile alea musteau a nesimțire, așa că am vrut să le arăt eu cum se face. Zis și făcut, numai că ce-a urmat a fost un dezastru. Înauntru se auzeau urlete de copii, iar afară, JE, cu mâna băgată pân’ la cot într-un coș de gunoi, scoteam servețele în flăcări și le călcam în picioare, în timp ce aruncam cu nisip. Ca la nebuni. Cucoanele fumătoare din părculeț se uitau la mine în stare de șoc, în timp ce-și scuturau țigările în capul copiilor. Așa mi-a trebuit dacă am vrut să le arăt eu cum se face.

    În fine, să revin: în prima zi, l-am lăsat pe ăsta micu la grădiniță preț de o oră (și un incendiu stins), apoi două, apoi trei, apoi l-am lăsat și pentru masa de prânz și pentru somnul de după-amiază, gradual, în fiecare zi un pic mai mult. Și, deși dimineața, despărțirea era grea și pentru el, și pentru mine (dar jur că nu s-a mai lăsat cu flăcări), pe măsură ce continuam să-l duc, plângea tot mai puțin, iar când veneam să îl iau mă întâmpina cu cel mai luminos zâmbet și asta mă reasigura că i-a mers bine acolo.

    Mă bucur enorm că am făcut pasul ăsta pentru el și vă spun cu mâna pe inimă că se vede o schimbare uriașă. A învățat cum să interacționeze cu alți copii. Înainte, când mergeam cu el în parc, se năpustea peste ceilalți prichindei, cuprins de entuziasm. Și, cum el e un băiețel mare, are talia unui copil de 2 ani jumate, nu de 1 an și 10 luni, trebuia să fiu mereu cu ochii pe el, ca să nu îi dărâme. Degeaba îl opream eu și îi explicam că piticii din jurul lui nu sunt jucăriile lui de pluș de acasă, ca să tragă de ei cum vrea el. Nu era conștient de propria forță, deși el era bine intenționat. Iubește copiii și voia să se joace cu ei, deși nu știa la ce folosesc ei exact și cum să facă asta.

    Acum însă, știe să își dozeze propria forță, e mult mai calm, e atent cu ceilalți copii și parcă se și joacă altfel: mai frumos, mai potolit. (Iar astea sunt niște schimbări apărute după numai două săptămâni de grădiniță.) Am un băiețel energic, e ca argintul viu și să-l văd cum stă împreună cu alți copii, jucându-se într-un singur loc, zeci de minute în șir, a produs un mare  – oau! – în familia noastră. A învățat să aibă mai multă încredere în el, să fie mai independent, a învățat că se poate simți bine și dacă nu sunt eu tot timpul lângă el, că se poate juca în parc fără să mă tragă pe mine după el peste tot, universul lui – care până acum se reducea doar la familia noastră – s-a extins, odată cu noile experiențe aduse de grădiniță. Locuri noi de explorat, oameni noi de cunoscut și lucruri noi de făcut.

    Starea lui de spirit s-a îmbunătățit, e bine dispus, zâmbitor, când stătea acasă doar cu mine, de multe ori era nervos, plângăcios, nimic parcă nu-i convenea. Cred, sincer, că a sta între aceiași patru pereți toată ziua – minus cele câteva ore de ieșit afară, dar mereu agățat numai de mine, nu-i făcea neapărat un bine. Cred că avea nevoie de o schimbare, de un program care să includă și alte persoane în afară noastră, a celor de acasă și, bineînțeles, alți copii cu care să interacționeze, într-un mediu prietenos și primitor. Ca o paranteză, e clar că trebuie găsită acea grădiniță unde să-l poți lăsa cu inima împăcată iar cel mic să se simtă în largul lui și să o perceapă ca pe un loc sigur, în care este protejat și îngrijit. Dar poa’ să fie locul ăla grădinița grădinițelor din cartea cărților, la început tot va fi greu. Indiferent de unde îl duci, apare anxietatea produsă de separarea de mamă, așa că nu te lăsa descurajată, dacă primele zile nu sunt chiar o poezie. E o stare prin care toți copiii trec și nu poate fi evitată, este normală până la urmă, dar după ce e depășită această etapă, beneficiile încep să se vadă. Și sunt enorme.

    După o săptămână, gândul cu „îl abandonez la grădiniță” mi-a părut de-a dreptul ridicol. Așa că, dacă crezi cumva că îl abandonezi la grădiniță, te asigur că nimic nu poate fi mai greșit. Nu îl abandonezi, îi dai aripi ca să învețe, încet-încet, să zboare. Singurel. E cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru el: să îl înveți că nu e dependent de tine, că e puternic și că se poate descurca și singur și că poate face o grămadă de lucruri fără ca tu să fii, în permanență, umbra lui.

    Cât despre mine, în prima zi când l-am lăsat să stea conform programului ales, adică de la 9:00 la 16:00, ajunsă acasă, eu, mamă singură și fără obligații, am dat petrecere! Glumesc, bineînțeles. Aș fi dat petrecere, dar n-am avut pe cine să chem. Serios vorbind însă, m-am trezit că am atât de mult timp liber, încât nu mai știam ce să fac cu el. E o senzație pe care nu o pot descrie. Parcă îmi pierdusem sensul în viață. M-am așezat pe canapea și mi-am zis: „Ok, ăsta micu e la grădiniță. And now what?” Încă n-am găsit răspunsul la întrebarea asta. Probabil că mai durează o vreme. Vă anunț imediat ce-l găsesc.

     

  • Se caută soție scăpată la shopping. A se returna cu cardul încă viu.

    Se caută soție scăpată la shopping. A se returna cu cardul încă viu.

    Weekend-ul trecut am făcut ce n-am mai făcut de foarte multe luni. Am profitat de faptul că bebe a fost relocat, temporar, la bunici și m-am gândit să-mi reamintesc efectele terapeutice nebănuite ale unei sesiuni de shopping! Ce bine e să-ți iei concediu, preț de câteva ore, de la job-ul nonstop de mămică și să te răsfeți cu o plimbare hai-hui prin magazine, fără să fii presată de nimic, fără să te uiți la ceas în continuu sau să fugărești un pici printre toate rândurile și rafturile magazinelor. A fost un adevărat răsfăț. Plecasem cu o listă foarte clară, în mintea mea, voiam să îmi înnoiesc garderoba de vară. Aveam de gând să achiziționez cel puțin șase bluze și tricouri și vreo patru  perechi de pantaloni, două rochii, două fuste, plus ceva perechi de sandale (fără număr prestabilit). O listă stufoasă, care să compenseze faptul că ajung rar prin magazine. Și, într-un fel, să mă și răzbune.. că ajung rar prin magazine.

    Ce plăcere imensă mi-a făcut să-mi clătesc ochii privind și alegând dintre tot felul de lucrușoare frumoase. Eu, care nu mai dădusem prin vreun magazin de multe, prea multe luni, eu care, să ne înțelegem, eram o „shopaholică” înrăită. Dacă trecea o săptămână și nu-mi cumpăram nimic, intram în sevraj. Măcar o geantă, măcar o pereche de sandale. Așa m-am procopsit cu o colecție de genți, pantofi, sandale și cizme mai mare decât casa în care locuiesc. Am zeci de perechi de pantofi și câteva zeci de genți (asta pentru că am mai dat din ele, n-am avut încotro, nu mai era loc decât în pat, lângă mine, dacă mi-aș fi mutat soțul să doarmă pe covor). În trecutul meu glorios, din epoca pre-bebe, când mergeam cu soțul prin mall pe la câte un film, îl simțeam cum începe să mă strângă puternic de mână, de fiecare dată când întorceam privirea către vitrina vreunui magazin, care răsărea în drumul nostru spre cinema, mustind a gentuțe, săndăluțe și alte lucrușoare numai bune de devalizat cardul. Un gest involuntar, de auto-apărare aș zice, îl vedeam cum îl treceau toate transpirațiile și abia aștepta să mă știe, în siguranță, închisă în sala de cinema, pe întuneric. Fără să mai văd nicio geantă, niciun pantof. Vă dați seama că de cum am realizat faza cu strânsul mâinii, am râs de m-am prăpădit. A râs și el. Mai printre dinți așa… De-asta am râs eu și mai tare.

    Bun, e important să știți asta despre mine ca să înțelegeți ce fericire imensă a fost pe capul meu să-mi reiau unul dintre cele mai vechi și mai iubite obiceiuri: devalizarea cardurilor în modul intensiv. Mai că îmi venea să plâng de fericire, aș fi cumpărat tot! Pe sistemul „Ce-i asta? O cremă de ghete? Dă-o încoace, e super! Și niște ghete pentru crema asta de ghete nu aveți?!” M-am mai liniștit să constat că, la capitolul shopping, nu s-a schimbat nimic la mine, față de cum mă știam eu. Tot îmi place! Singura diferență acum a fost că shopping-ul meu intensiv include vizite în  magazinele cu jucării și în secțiunile cu haine pentru copii. Am plecat acasă, din cale-afară de mulțumită, cu două pungi uriașe atârnate de fiecare mână. O pradă consistentă, de care eram foarte, foarte mândră. Am ajuns, am plantat pungile uriașe pe canapea în sufragerie și am început să scot și să scot: pantalonași de toate felurile, tricouri simpatice, pijamale cu Donald Duck și minioni, costumașe cu bretele, mașinuțe, jucării și jucărele. Le-am înșirat pe toate pe canapea și mi-am întrebat soțul: „Ei, ce zici? Îți place ce am luat?!”

    Răspunsul a venit prompt: „Da, sunt super! Și tu nu ți-ai luat nimic? Ai uitat vreo pungă?”

    Am rămas blocată, cu mâna băgată până la cot, în ultima pungă cu haine, din care am scos o pereche de șosete. Atât luasem pentru mine: o pereche de șosete.

  • „Totul e să dormi când doarme copilul”

    „Totul e să dormi când doarme copilul”

    Nu-i înțeleg pe oamenii care îți spun că e timp să te odihnești când ai un copil mic, ori au uitat cum e, ori n-au avut niciodată. Nu, nu e timp să te odihnești. Nu lăsa pe nimeni să te amăgească. Ăsta este adevărul. Vremurile în care vegetai pe canapea în voie, uitându-te la ce mai e nou pe la televizor sau răsfoind, în tihnă, o carte s-au cam dus. Dacă tocmai urmează să devii mămică, nu vreau să te sperii, dar vreau să știi exact la ce să te aștepți, pentru că poate mai greu de suportat decât nesomnul este șocul a ce ți-ai închipuit tu că va fi, versus ce este cu adevărat. Ce pot să-ți spun cu siguranță e că nu e deloc ca-n filme. N-o să fii mămica aia care, pe lângă faptul că arată impecabil și ziua, și noaptea, fără pic de cearcăne, fără nici măcar o șuviță nelalocul ei, fără măcar o pată de mâncare pe bluza călcată și apretată impecabil, cântă și dansează în timp ce gătește, cu copilul în brațe, învârtind cu o mână toate oalele și cratițele, cu o îndemânare de invidiat până și pentru un acrobat de circ.

    Ei, imaginează-ți o mamă din asta de film și pe urmă imaginează-ți opusul. Aia ești tu. Noi. Mamele din viața reală. Alea cu părul vâlvoi, cu cearcăne, cu bluza neschimbată de două zile și veșnic în pijamale. Suntem alea care adorm pe unde pot și cât pot, cu capul sprijinit între palme, cu lingura de supă în gură sau îngropate într-un maldăr de haine care-și așteaptă rândul la călcat.

    Mă amuză fantastic când îi aud pe unii că spun că e ușor, doar să urmezi niște reguli. Așa că, dacă nu-ți iese ca-n sfaturile lor, vreau să știi că tu n-ai nicio vină. Preferata mea este când o bagă pe-aia cu „Dacă te organizezi, nu va fi așa greu, totul e să dormi când doarme copilul”. Cum să nu, evident că o să dormi când doarme copilul. Și tot când doarme copilul mănânci, speli vase, speli rufe, faci curat, calci, faci cumpărături, gătești și te mai uiți și la un film. E timp berechet. Doar se știe faptul că orice bebe doarme câte 7 zile la rând, fără să scoată un icnet. Practic, dacă te chinui puțin, poți să pleci și într-un safari.

    Îți spun sincer, primele luni sunt teroare la capitolul somn, trăiești în tranșee, mănânci și dormi pe apucate. Ești o mașină de hrănit și schimbat copil, acesta este rolul tău principal și exiști doar pentru asta. Tu, ca persoană, ajungi pe un plan secundar. Nu e minunat, dar nu e nici groaznic. Trebuie doar să te obișnuiești. Cel mai greu îți va fi până când vei ajunge să accepți noua ta condiție și faptul că viața ta s-a schimbat. Te asigur, însă, că în bine. Când îți este cel mai greu, gândește-te că trebuie să treci doar de primele 3-4 luni. Doar 4 luni dintr-o viață de om nu înseamnă nimic. Trec mai repede decât ți-ai închipui. Până atunci, supraviețuiește și ia fiecare zi pe rând. Va fi bine. Iar când bebe îți va zâmbi pentru prima oară o să uiți și că ți-e somn, și că ți-e foame și că nu te-ai pieptănat de trei zile. Nici nu va mai conta. Vei înțelege exact despre ce vorbesc doar când vei trece prin asta. Până atunci, încarcă-te cu optimism. Și repetă după mine: totul va fi bine, chiar dacă n-am cum să dorm, când doarme copilul.

  • Dragă gravitație, te declar nulă

    Dragă gravitație, te declar nulă

    Nu știu cum e să fii mamă de fetiță și dacă o fi vreo diferență, nici măcar nu știu dacă ține neapărat de asta, dar dacă m-aș fi aflat în postura de a angaja o bonă pentru băiețelul meu, cred că aș fi cerut să-mi trimită sportive olimpice la săritura cu prăjina, 500 de metri garduri sau măcar o maratonistă dedicată, cu cel puțin 3 medalii olimpice în palmares. Măi, frățică, băiețelul meu are o energie dezarmantă. De când a învățat el să meargă, noi am învățat că nu avem voie să stăm.

    De fapt, de când a început să facă primii pași, ne-a muncit de ne-a albit. Nu mă înțelegeți greșit, a fost o etapă tare frumoasă și ne-am bucurat enorm când omulețul ăsta mic a decis că e momentul să exploreze lumea de la verticală dar, Doamne, cât e de greu să-i faci față fizic acestei etape! Că vorba aia, nu mai avem nici noi chiar 18 ani…

    Timp de vreo 4 luni a mers ăsta micu’ agățat de mâinile noastre prin toată casa, de când se trezea până adormea și din zori până în seară, de credeam că în curând o să săpăm un tunel cu călcâiele în podea iar vecinul de la 2 o să se trezească, într-o bună zi, cu noi în brațe. Am pus mochetă în toată casa, acolo unde nu aveam covor, inclusiv în bucătărie, ca să aibă aderență cercetașul de grupa „foarte, foarte mică”, să nu alunece. Și am continuat. Luni la rândul, nu am mers prin casă atlfel decât aplecați. Aproape că nici nu mai puteam sta în altă poziție, din obișnuință. Era atât de fascinat băiețelul de treaba asta nouă cu mersul, că făcea sute (nu exagerez deloc – sute!) de ture pe zi, prin toată casa, cu noi aplecați de șale, numărând scamele de pe covor. Ajunsesem să măsurăm ziua în funcție de cum se mișca umbra de la mobilă pe podea. Zici că eram cârtițe, mă dureau ochii de la lumină, dacă îmi ridicam privirea, brusc, către vreun geam.

    Acum, când deja e stăpân pe el și a cucerit toate secretele mersului, a trecut la alte înălțimi de explorat (la propriu). Se antrenează intens pentru campionatele de cățărat Himalaya. Pe mese, pe scaune, pe spătarul canapelei, pe calorifer. A încercat să escaladeze și pereții, în mod repetat.

    Partea bună este că ne-am mai îndreptat de șale, am reușit – în sfârșit – să revenim la poziția drepți. Numai că acolo am rămas. La poziția drepți și pas alergător. Făceam, de curând, o recapitulare a unei dimineți tipice, de duminică să zicem, oricare dumincă, pentru mine. Sună așa: m-am trezit la 7:05, am fugărit copilul prin casă/m-a fugărit copilul prin casă (să explic: mă pune să alerg pe hol, ca să mă sperii când vine după mine. M-am speriat. De cel puțin 20 de ori, cu aceeași intensitate). După ce m-am speriat suficient, am purces la adunat copilul de sub masă, de pe masă, de sub scaune, de pe scaune, l-am pierdut în draperie și l-am recuperat, l-am oprit să escaladeze o veioză, i-am făcut mâncare cu el atârnând de mine, în timp ce încerca să intre în mașina de spălat, i-am dat de mâncare scoțând absolut tot conținutul sertarelor din bucătărie ca să îl țin ocupat, l-am fugărit iar o tură ca să îl schimb (n-am reușit să-i pun decât un crac de la pantalon) și, pe la 10:30, m-am târât cu el în dormitor să încerc să-l culc (de 3 ori) și tot de 3 ori a fugit mâncând pământul.

    Și astea sunt numai 3 ore jumate dintr-o zi. Numai 3 ore și jumătate. Până seara, sunt pilaf. Și eu, și taică-su ( pe care, v-ați prins, îl las să mai recupereze din somn în unele weekend-uri, așa că are voie să se trezească pe la 10:00. Adică seara, practic, pentru mine).

    Îl iubesc pe zgăibăriciul ăsta mic de-mi plesnește inima din piept și pe cât de mult îl iubesc pe el, pe atât de mult am început să urăsc gravitația. Acum, zău, cine ne face viața grea?! El, că vrea să se cațere pe pereți sau individa asta, numită Gravitație, care se opune din răsputeri. Uite de-aia am eu ceva cu ea. Lasă-l, domne, să urce pereții în tihnă, colaborează și tu, o dată, în viața ta. Și lasă-ne și pe noi să ne tragem sufletul. Coană Gravitație, eu te declar nulă. Dacă n-ai fi tu, am pluti așa de liniștiți, cu toții, de colo până colo. Uite-așa, ușor, ușor din bucătărie sau sufragerie până-n dormitor. Și nici de mochetă n-aș mai avea nevoie. Parol.

  • Scaunul de la Ikea

    Scaunul de la Ikea

    A fost odată un scaun. De la Ikea. Îl chema Noblyn și când avea să fie mare visa să devină fotoliu. Mare a fost făcut. Dar fotoliu nu avea să ajungă niciodată. Acum e făcut surcele, iar sufletul lui de scaun cu pretenții de fotoliu s-a dus în lumea celor drepți. Ca să mai stea și ei strâmb. Din când în când.

    Îmi pot imagina cum viața lui de scaun a început pe o foaie de hârtie, pe care un proiectant Ikea l-a desenat în tihnă, molfăind chifteluțe suedeze și somon cu cartofi natur, în timp ce era așezat pe un alt scaun Ikea, proiectat de un coleg molfăitor și el de chifteluțe suedeze (dar nu și de somon, că era alergic la pește).  Și, pentru că e vorba de un scaun cu pretenții de fotoliu ( că așa e el vândut în magazin, drept fotoliu), îi vom spune, pe scurt, Scaunoliu.

    Acest Scaunoliu de la Ikea s-a transformat, apoi, dintr-o schiță într-un Scaunoliu materializat în realitate și testat în fel și chip să reziste, de mașinuțele acelea cu brațe multe, expuse în casete de plexiglas (pe care le vezi în orice magazin Ikea) și care arată că oricâte presări, pumni, scatoalce ai trage unei piese de mobilier de la Ikea –  acestea rezistă. (Ce bine că rezistă ele. Eu n-am rezistat).

    Cum am ajuns să mă pomenesc în casă cu un Scaunoliu? Simplu. Viața de proaspătă mămică începe, inevitabil, cu câteva alegeri vitale: alegerea căruciorului, a pătuțului și a fotoliului în care îți vei hrăni micuțul adus pe lume. Dacă la pătuț ne-am descurcat în timp util, în privința fotoliului (cum nu dețineam deja unul) n-am fost atât de rapizi și a trebuit cumpărat cât eu încă mă aflam în spital, în cele 3 zile de după naștere. Motiv pentru care soțul meu a fost „însărcinat” (și părea o sarcină ușoară, fără complicații) cu achiziționarea unui fotoliu.

    S-a dus omul la Ikea, să ia un fotoliu și s-a întors acasă cu debilul ăsta. Cu Noblyn. O dihanie cu un spătar mai înalt decât podul casei, pe care dacă îl puteai plia, ai fi obținut cu succes, în funcție de preferințe și de nevoi: fie o stație de autobuz cu acoperiș, fie Arca lui Noe reinterpretată. Scaunul ăsta care își spune fotoliu a fost, ce să zic, o tortură continuă. Zi și noapte. Mai ales că în primele zile (ce zile, LUNI) de la revenirea noastră acasă (a mea și a lui Pulpănițe), mă țineam de toți pereții. Nu eram bună de nimic. Am născut prin cezariană iar recuperarea după operația asta a durat o veșnicie la mine, timp în care cele mai mici mișcări, pentru mine erau un chin. Nici nu pot să vă descriu cât de greu mă ridicam din pat (ajutată de alte patru mâini; egal două persoane), ca să merg la toaletă. Eram supărată pe viață, pentru că așa julită cum eram, țineam foarte mult să îmi hrănesc eu copilul cu biberonul. Și atunci luam direcția sufragerie (acolo l-am plantat, dat fiind că dimensiunile lui megalomanice nu puteau fi acomodate în dormitorul nostru decât dacă am fi renunțat la pat și am fi dormit pe lustră). Și uite așa…  șontâc, șontâc, o luam către Scaunoliu, mai ținându-mă de un perete, mai făcând popasuri, ca să-mi trag răsuflarea. Dura drumul vreo 10 minute, în condițiile în care din dormitorul în care zăceam întinsă în pat până la sufrageria noastră e o distanță de vreo 5… hai, 6 pași, dacă nu te grăbești! După un efort susținut de vreo 10 minute și 6 pași ajungeam la Scaunoliu, cu copilul. Acest hibrid, produsul iubirii interzise dintre o mașinărie de război nazistă cu picioare de lemn și un dinozaur cu piele din textilă gri găurită.

    Ce-i drept, atunci când l-a cumpărat, al meu soț l-a testat și l-a întors pe toate părțile. S-a așezat pe el de nenumărate ori, s-a dat pe spate, l-a învârtit, l-a răsucit și i s-a părut perfect. Un mic amănunt am trecut, însă, cu vederea amândoi: el are 1,93 și eu 1 și vreo 65 de centimetri. Ce lui i se pare foarte bun, eu nu ajung să văd (nici pe vârfuri)… ca să-mi formez o opinie. Așa m-am pomenit cu dihania asta în casă. De mi-a dat la operație.

    Doamne, l-am urât din toți rărunchii, încă îl mai urăsc (și acum, când scriu despre el, parcă mi se zbate o pleoapă). Și nu pentru că n-aș fi putut să dau de mâncare copilului știind că stau într-o stație de autobuz în sufragerie sau pe arca lui Noe ( mă împăcasem cu ideea că dețineam cel mai urât Scaunoliu care a existat vreodată într-o casă de om), ci pentru că a fost cel mai incomod scaun din lume. Dacă m-aș fi așezat pe un taur turbat în mijlocul unei coride, tot ar fi fost mai bine. Fraților, pe lângă faptul că era mare, mare cât o zi de post și avea un spătar ilegal de înalt și absurd de încovoiat, mă mai bucuram și de un alt beneficiu: șezutul cu o înclinație absolut nefirească (cel puțin pentru mine). Practic, când reușeam, încet-încet, să mă poziționez astfel încât să mă arunc, efectiv, pe spate, cu un zvâc (că doar așa reușeam eu să mă așez, fără să-mi dau singură la operație), aterizam după 3 ani-lumină într-un fel de cuvă, din care simțeam că mă scurg în măruntaiele Pământului. Eram pe spate, cu picioarele bălăngănind în aer, sprijinită fiind de spătarul ăla imens, cât stâlpii de iluminare stradală. Știți ce simte un gândac întors cu picioarele în sus? Ghici. Nu vă zic, dar știu. Apoi venea și copilul, care îmi era poziționat în brațe, brațe pe care nu le puteam sprijini pe niciunde, căci brațele Scaunoliului erau peste nivelul mării, acolo unde mă aflam eu.

    Am încercat cu perne. Îmi puneam câte 3 pe fiecare latură, plus o perniță la picioare, ca să simt și eu că încă mă mai leagă ceva de pământ. Degeaba. Pernele se scurgeau pe sub brațele Scaunoliului și printre ale mele. Se mișcau, se deplasau și iar ajungeam ca gândacul cu burta în sus, încercând, de data asta, să ridic copilul la suprafață. Măcar el să mai vadă lumina soarelui. O tortură. Oricum aranjam pernele (pusesem chiar și cărți sub ele la un moment dat + o cutie de pantofi), Scaunoliul cu șezutul cuvă și spătarul încovoiat nu se lăsa înduplecat să fie mai abordabil, mai de omenie. (Vorba aia, doar era învățat cu greul: rezistase la atâtea pocneli și lovituri, în copilăria lui violentă din cutia de plexiglas de la Ikea, până să devină produsul matur și stabil de azi). Am tot vrut să îl schimbăm, dar asta presupunea o nouă investiție și cum cheltuielile noastre odată cu venirea copilului fuseseră însemnate, cardurile urlau a resuscitare. Am fost nevoită să rămân cu Scaunoliul. A fost o luptă continuă, timp de multe luni, până când l-am făcut țăndări. Și-a găsit sfârșitul într-o seară de joi, când soțul, având instrucțiuni clare, a început să dezmembreze dihania, bucată cu bucată. Dacă n-aș fi avut vecini, aș fi executat impecabil un dans al ploii în jurul grămezii de lemne și șuruburi, care se mărea pe podeaua sufrageriei noastre. L-am depozitat apoi, afară, să aștepte groparii de Scaunolii Ikea, care conduc o mașină mare, verde (tot cu cuvă) și iau spor de rușine (sunt sigură că din cauză că trebuie să adune Scaunolii). I-am sprijinit spătarul de un stâlp de iluminare stradală – sursa de inspirație a proiectantului de la Ikea, care sunt sigură că și acum molfăie, în tihnă, chifteluțe suedeze și desenează Scaunolii, Fotolunii, Canapaturi și Patele. Ce fericire. Lucruri simple.

    PS.

    Pentru cine e curios, așa arată Scaunoliul (poza articolului e practic ce îți imaginezi vs. realitatea):

    http://www.ikea.com/ro/ro/catalog/products/90233533/

  • La 9 luni, după 9 luni

    La 9 luni, după 9 luni

    Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc că am slăbit 28 de kilograme chiar înainte de a rămâne însărcinată iar apoi m-am îngrășat 30, îmi vine să mă ascund într-un dulap. Dacă aș încăpea.

    Înainte îmi imaginam că, după ce naști, burtica ți se dezumflă ca un balon pe care îl înțepi cu acul. Așa, ca prin magie, revii la mijlocelul care încăpea în cea mai încăpățânată pereche de blugi, te strecori din nou prin cele mai înguste locuri, fără să dărâmi toată casa (wrooong!!!) și, în general, ești unduitoare ca un spic de grâu in bătaia vântului. Și nu ca un elefant în bătaia puștii. Ești o adiere suavă, nu un uragan care dărâmă ușile.

    N-am avut norocul să fiu mămica aia din filme care, după 12 ore de travaliu și Dumnezeu știe câte înjurături – a produs pe lângă un prunc arătos, o picătură de sudoare care i-a lipit un zuluf de frunte. Semn că efortul a fost unul intens.Eu, după ce m-am ținut de pereți prin casă și de al meu soț, timp de vreo 2 luni de la cezariană, după nopți nedormite, mii de scutece schimbate și zile în șir în care am trăit cu o cafea și câțiva dumicați, am ajuns ca, la 9 luni după ce am născut, să fiu în continuare gravidă. Sunt gravida perpetuă. Mi-am dat seama rapid, la vreo 2 luni după ce am născut, că nu te poți opune evidenței. N-are niciun rost.

    Primele (și singurele) locuri în care m-am dus după ce a apărut Gogoșică au fost farmaciile. N-am discriminat, am trecut aproape pe la toate, în căutare de pamperși, creme și unguente, tot felul de picături-minune, care aparent câștigă lupta cu colicile (aiureli! dar asta e altă poveste).

    Prima farmacie însă în care am intrat a fost Sensiblu-ul de la colț. E farmacia unde am învățat să tac și să trec. În față. Era o zi mohorâtă, de iarnă, o zi din aia în care te trezești dimineața și e tot noapte. Am intrat sfioasă și am început să mă învârt pe la rafturi, în căutare de șervețele umede pentru bebeluși. M-a întrerupt o voce, care m-a întrebat direct, fără alte introduceri sau comentarii: „Sunteți însărcinată?” Mă întorc spre ea (vocea), uimită de-a dreptul (era pe vremea când încă mă consideram spic de grâu reabilitat). Vocea care mi-a pus întrebarea de șooc, șooc și groază! izvorâse dintr-o tanti îmbrăcată în uniformă. Era bodyguard-ul farmaciei. Mă rog, bodyguarda.

    „Hmmm, nu, acum nu mai sunt. Dar ați fost pe-aproape! Am fost!” Îi urmăresc privirea care se umple de nedumerire, cu fiecare silabă pe care o scot. Mă precipit să-i explic: „Știți, am născut acum două luni. Încă am burtica de gravidă, de-asta probabil ați crezut că sunt însărcinată dar, de fapt, nu mai sunt!” Schițez un zâmbet încurcat de hocus pocuuus!!! … Mă uit în jos spre burtă și pentru mai multă putere de convingere mângâi geaca strânsă cu o curea care stă să plesnească pe mine. (Groaznic model pentru o proaspătă mămică, care continuă să fie gravidă).

    Tanti bodyguard se blochează. Se uită fix și nu mai zice nimic. Citesc in privirea ei neîncredere. Era ca și cum i-aș fi spus că sunt Iepurașul de Paști. Schimb repede subiectul: „Știți cumva unde găsesc șervețele umede pentru bebeluși?!” Ea bâiguie un „Cred ca acolo, în dreapta”. (Îmi arată în stânga). Aleg să dau crezare mâinii și mă duc spre direcția indicată. Găsesc șervețelele, le înșfac și fug la casă (a se citi tropăi de colo-colo, încercând sa mă strecor cu grația unui buldozer printre piesele de mobilier ale farmaciei).

    La casă, coadă. Mă așez ca un buldozer cuminte la rând și mă uit într-un punct fix, privirea mi se pironește pe un coșuleț care conține strugurel de buze. Erau la promoție (așa, ca fapt divers) și încep să refac filmul discuției de mai devreme, în stare de șoc evident. Mă întrerupe altă voce. Un nene, aflat în fața mea. „Haideți înainte, treceți.” Mă trezesc vorbind în gând: De ce mă lasă ăsta în față? Vorbește cu mine?! – mă dumiresc și mă uit iar la cureaua care plesnește. Povestea e pe cale să se repete, n-a fost o întâmplare. Între timp, mi-am făcut ordine în cap și sunt în stare să formulez explicația pentru care geaca urlă pe mine, în câteva propoziții mai clare și mai concise. Dar tot ar fi fost o discuție prea lungă, așa că nu îmi iese pe gură decât un „mulțumesc”. (Dus ai fost spicule de grâu). În câteva clipe se autosesizează și ceilalți mușterii așezați în șir indian și mă trezesc în față. Plătesc și plec.

    Acum, preț de alte câteva drumuri și alte câteva farmacii, am învățat să privesc partea plină a curelei ce stă să plesnească. Merg în față ori de câte ori sunt invitată. Zâmbesc frumos și spun „mulțumesc”. Ocazional, mai sunt și întrebată de câte o vânzătoare cu chef de conversație:

    -În câte luni sunteți?

    -Câte credeți? întreb rapid, nevrând să mă angajez într-o lungă discuție pe această temă. Așa se face că, într-o singură zi, sunt în 3, 4 sau 5 luni, în funcție de farmacistă. Singura constantă e cureaua care plesnește. Și faptul că merg mereu în față la orice coadă. Restul e dietă.