Ioana Boca – Zori de Zen

Etichetă: parenting

Noul trend 2018: Revelion în pijama
Mai e puțin și intrăm într-un nou an și parcă simți așa… că 1 ianuarie 2018 e un fel de „reset”, o pagină curată dintr-o nouă carte care ți se deschide. Pentru noi, însă, chiar va fi un an care ne va da „reset”, vom începe o călătorie nouă, plină de necunoscut dar și de frumos (sperăm noi), dar despre asta voi scrie la momentul potrivit. Până una alta însă, ne pregătim de noaptea dintre ani și nu știu cum sunteți voi, dar eu am de gând să aștept 2018, la fel cum l-am așteptat și pe 2017: cu un vin vechi, în pijamale noi. 🙂 De fapt, de trei ani e trend-ul ăsta nou în viața noastră: Revelionul în pijama (și văd că se ține tare), că așa-i viața cu copii mici, fără petreceri până dimineața.

Să fiu sinceră nici nu aș mai rezista, ca înainte, la chefuri care țin până la răsăritul soarelui. O fi vârsta, că deh, de la 30+ nu mai sunt chiar o căprioară fără obligații. Dar nu mă deranjează deloc treaba asta. Am ajuns să prefer mai mult liniștea de-acasă și confortul unei pijamale moi, asortate cu papuci pufoși, decât rochițele cu paiete și tocurile cui. Bine, nu zic că nu-mi place să mă mai și dichisesc și să merg la petreceri zgomotoase, dar să fie regulamentar… adică să nu dureze mai mult de două, trei ore. Cam asta e limita mea. După aceea, risc să fiu găsită moțăind sprijinită de perete sau pe vreun colț de canapea. Mi-amintesc cum ne-a prins 2014, anul când a venit pe lume băiețelul nostru: încercând să ne uităm la un film. Același film pe care încercam să-l vedem de două săptămâni și la care adormeam mereu la același moment, după 10 minute. ( Pe vremea aia chiar credeam că încă mai e posibil să strecori și-un amărât de film acolo, pe lângă trezirile nocturne, hrănit copil, schimbat copil, legănat copil). Practic, n-am reușit niciodată să trecem de generic și de scena de început. Ajunsesem să râdem singuri de noi. Al meu mă întreba seara, după ce adormeam copilul pentru cele 45 de minute înscrise în program ( atât dormea, câte 45 de minute legat):

-Ei, și azi la ce generic ne mai uităm? Tot același sau încercăm unul nou, mai cu acțiune? îmi zicea el, în timp ce eu deja eram culcușită pe un colț de canapea.

-Hai cu-același, n-am fost atentă la ce scrie după Universal Pictures și chiar mă interesa!

Nici nu mai știu ce film era, am uitat cu totul, am renunțat să ne mai uităm la el… și asta a fost. 🙂

Anul ăsta, clar e mai bine, cum iubirea noastră mică nu mai e chiar bebe… are deja 3 anișori, e tot mai independent, deci și noi suntem mai liberi, dar mie tot nu-mi mai vine să petrec altfel decât împreună, acasă, gustând câte ceva, alături de un vin bun, după ce Gălușcă s-a dus la nani. Așadar și prin urmare, ne-am propus ca meniu de asortat la pijamalele noastre noi și la vinul vechi… ceva salată Boeuf, un risotto cu fructe de mare și un cheesecake. Vinul, e un vin de Porto, luat de noi într-o vacanță petrecută în Portugalia acum câțiva ani și păstrat, până acum, cu sfințenie. Momentul culminant, adică atunci când ceasul bate ora 12:00, l-am împrumutat de la țara noastră gazdă, așa că vom face și noi la fel ca spaniolii. Vom mânca 12 boabe de strugure, la 12:00 noaptea și ne vom pune câte o dorință.

Nu știm ce ne așteaptă în 2018, sper doar că va fi un an bun, mult mai bun decât cel care a trecut și care ne-a adus și momente de fericire, dar și momente extrem de dificile și de triste.

Lista mea personală de lucruri pe care aș vrea să le fac mai bine în 2018 este luuuungă. Interminabilă. Glumesc. Vreau să fac mai bine două lucruri și ambele țin de timp:
- Aș vrea să scriu mai des aici, pe blog, în ultima vreme l-am cam lăsat la urmă și îmi pare rău. Scrisul e un fel de terapie pentru mine, am nevoie să scriu, e un lucru care mă face fericită.
- Aș vrea să-mi fac mai mult timp pentru mine, să merg la un salon, să-mi acord o clipă de răsfăț la mani-pedi sau câteva sesiuni de masaj, adică să-mi ofer câteva ore doar pentru mine, în care să fiu doar eu cu mine. Cred că toate mămicile au nevoie de așa ceva, din când în când, ca să-și încarce bateriile. Vorba aceea, când mama e fericită, toată lumea e fericită. 🙂
Voi ce vă doriți de la 2018? Și.. mâna sus cine petrece Revelionul, ca noi, în pijama! 🙂
29/12/2017
Patru soluții pentru ca limitele impuse copilului tău să fie eficiente

Copiii au nevoie de limite, de reguli, cel puțin la fel de mult cum avem și noi nevoie ca ele să existe și să fie respectate, ca părinți. Dar cum stabilim aceste limite și cum le facem să fie eficiente?

Vestea proastă este că nu există o rețetă magică, pentru că niciun copil nu este la fel. Contează foarte mult personalitatea lui, cea a părinților, vârsta lui, preocupările și tendințele lui. Vestea bună este că există însă niște reguli generale de a stabili limite, care atunci când sunt respectate, le fac să fie eficiente. Întâi de toate însă, trebuie să te asiguri că prichindelul înțelege CE îi ceri și DE CE îi ceri un anumit lucru.

Iată cele patru soluții de a stabili limite eficiente, conform specialiștilor în psihologia copilului:

1. Asigură-te că limitele pe care le impui sunt clare, coerente și ajustate la vârsta copilului și capacitatea lui de înțelegere

Asta înseamnă că trebuie să eviți formulările neclare, precum: „când ajungem la restaurant, poartă-te frumos”. Este atât de general, încât copilul poate să nu înțeleagă ce înseamnă asta. Înlocuiește formulările generale cu cele clare, în care îi spui exact ce vrei de la el: „când ajungem la restaurant, trebuie să te speli pe mâini și să te așezi la masă”.

De asemenea, asigură-te că ceea ce îi ceri nu depășește capacitatea de înțelegere a vârstei lui. Asta înseamnă că, atunci când stabilim limitele, trebuie să avem așteptări realiste și să ne asigurăm că regulile impuse de noi chiar pot fi respectate de către copil. Nu îi putem cere, de exemplu, unui copil de doi ani, să stea așezat pe scaun, timp de o oră, în sala de așteptare de la doctor. Ar fi complet nerealist. Un copil de doi ani nu poate avea atâta răbdare și stăpânire de sine pentru a respecta regula impusă de noi.

2. Fii consecvent odată ce ai stabilit o limită și evită dublul mesaj

Odată ce ai stabilit o limită, aceasta trebuie respectată mereu. Nu poți să-i ceri copilului ca azi să nu se cațere pe canapea sau pe masă, fiindcă aveți invitați și să te aștepți ca el să respecte această limită, dacă tu, de obicei, îl lași să facă asta.

Evită mesajele duble. Este vorba de situațiile în care îi cerem copilului să nu facă un anumit lucru, dar noi, ca adulți, facem exact contrariul. De exemplu, îi cerem copilului să ne spună mereu adevărul, dar el ne vede pe noi spunând minciuni sau păcălindu-l – aceasta este o situație care produce confuzie.

3. Nu face abuz de „NU” și oferă-i alternative

Cuvântul NU este mai mult decât necesar. Parentingul pozitiv, cu blândețe, nu înseamnă că nu trebuie să-i spui „nu” copilului, niciodată. Dimpotrivă. Copiii trebuie să învețe să audă și „nu”. Așa e viața până la urmă. Nu putem face tot timpul, doar ce ne dorim și este important pentru cei mici să înțeleagă că și NU face parte din viață.

Specialiștii în psihologia copilului ne atrag însă atenția că nu e bine să facem abuz de NU. Să-i spui tot timpul „nu face asta, nu face aia, nu te duce acolo” reduce din impactul și puterea cuvântului „NU”. Riscăm, practic, ca acest cuvânt să-și piardă din însemnătate iar copiii să devină „imuni” la el, adică să nu mai stârnească nicio reacție din partea lor. De câte ori n-am văzut copii cărora părinți le strigă – nu te duce acolo, nu face aia – și ei par nici să nu audă? Din păcate, chiar așa și este în unele cazuri. Nu-l mai aud, au devenit „imuni” la NU. Folosit în exces, „Nu” devine banal, devine un zgomot de fundal pe care copiii vor începe să-l ignore.

În schimb, păstrează cuvântul NU pentru cazurile cele mai necesare, pentru situațiile pe care le consideri tu cele mai importante. La noi, cuvântul acesta apare, de obicei, în cazurile în care există un pericol pentru copil sau pentru cei din jurul lui. „Copiii nu se lovesc, pentru că îi doare”, „nu este voie să pui mâna pe aragaz pentru că te poți arde/ nu te pot lăsa să traversezi singur strada pentru că te poate lovi o mașină”. Sunt practic regulile cele mai importante și mai grave.

Mai spune-i și DA. Prima noastră reacție, ca părinți, este să spunem NU face aia, nu face asta și tindem ca, în general, restul comportamentelor sau lucrurilor pe care le face copilul și cu care suntem de acord să nu producă nicio reacție din partea noastră. Reacționăm, instinctiv, când e vorba de situații în care e nevoie de noi să spunem NU, dar cu DA – e mai greu. Vorbește cu el și când ceea ce-și dorește este ok cu tine. Spune-i și „Da, poți să faci lucrul acesta”.

În loc să folosim „Nu” la nesfârșit, mai bine le oferim alternative. Asta învață copilul că, atunci când practic o ușă îi este închisă, altele se deschid imediat în locul ei. Poți evita să-i mai spui încă un Nu: „Nu ai voie să desenezi pe pereți”, oferindu-i alternative și redirecționându-i atenția: „Hai să lăsăm pereții așa cum sunt ei și să facem un desen frumos, în toate culorile, pe această coală de hârtie sau pe cartea aceasta de colorat.”

4. Limitele trebuie impuse cu fermitate și cu dragoste

Odată ce ai stabilit o regulă, ea trebuie respectată. E timpul să plecați din parc, i-ai spus lucrul acesta și el nu vrea, fuge, se ascunde sau face o criză de furie. Vorbește-i cu dragoste, de la nivelul lui, uită-te în ochii lui, fii calm și arată-i că ești de partea lui, dar că limita trebuie respectată: „Știu că ești supărat și că vrei să mai stăm în parc și eu vreau să mai stăm, dar acum s-a făcut noapte și trebuie să plecăm acasă. Ne întoarcem mâine!” Fii pregătit și pentru cazurile în care va fi nevoie să îl iei în brațe și să pleci cu el pe sus. Nu ești singurul părinte care trece prin așa ceva. Important este să îți păstrezi calmul și să impui limita ferm, dar cu dragoste. Nu-i spune niciodată „ești rău”, ci „ce ai făcut este rău”, adică dezaprobă comportamentul, nu copilul. Copilul nu este niciodată rău, doar comportamentele pot fi rele, nepotrivite.

03/11/2017
Modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară

Stătea în ploaie și plângea. Singură. Își ținea bicicleta strâns, de ghidon, cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână încerca s-o sprijine mai bine de ea, ca să nu cadă și să-și șteargă și lacrimile în același timp. Nu părea să aibă mai mult de vreo cinci… șase anișori. Plângea în hohote și se uita undeva, către intrarea unui bloc. Nu reușeam să zăresc ușa spre care privea copila, din cauza unui rând stufos de copaci. Dar pe ea o vedeam bine de la geamul apartamentului nostru. Părul ei, prins în două codițe, îi zăcea ud, pe spate. Era fleașcă până la piele și continua să stea în ploaie și să plângă. Eram pe punctul de a o striga și de a o întreba dacă s-a pierdut, dacă are nevoie de ajutor, când am auzit-o țipând după tatăl ei, printre sughițuri iar apoi l-am auzit și pe el. N-am înțeles ce spunea, era prea departe, dar vocea lui, care tuna și ropotea mai rău decât ploaia de-afară, mi-a înghețat sângele în vene. Era extrem de agresiv. A continuat să urle ceva indescifrabil timp de câteva minute și, pe măsură ce vorbea, fetița lui plângea tot mai tare. Era sfâșietor. Nu mai avea voce din cauza sughițurilor, se îneca încercând să respire, dar nu se mișca de-acolo, din ploaie. Iar el nu venea după ea, s-o ia, s-o țină în brațe, să o calmeze, stătea la adăpost, sub streașina blocului a cărui intrare eu n-o puteam zări. Voiam să o ajut, dar nu știam cum. Nu era copilul meu, n-aveam niciun drept să mă apuc să spun altora cum să-și crească copiii. M-am dezlipit cu greu de scena care se desfășura sub geamul meu și am plecat de-acolo, încercând să-mi adun gândurile zbuciumate. Imaginea fetiței aceleia în ploaie, plângând în hohote, mă tăia ca un cuțit, pe interior.

După 20 de minute de perpelit prin casă, m-am dus iar la geamul cu pricina, sperând să nu o mai văd în stradă, să se fi încheiat coșmarul. N-a fost să fie așa. Fetița era tot acolo. Nu mai ploua. Ea însă nu se oprise din plâns. Plângea mai tare ca niciodată. Iar apoi l-am auzit din nou pe el. Și a fost mai dureros decât toată scena asta la un loc, care se desfășura de aproape o jumătate de oră. O imita. Ea plângea și el o imita scălâmbăiat, scoțând niște sunete stridente și batjocoritoare. Vă spun sincer, m-a bufnit plânsul, mă durea durerea ei așa de tare, încât mi s-a făcut rău fizic. Nu știam cum s-o ajut, așa că am strigat la ea și am întrebat-o dacă e bine, ca să mă audă omul ăla care efectiv își bătea joc de copilul lui, să i se facă rușine, să înceteze. Îmi venea să mă duc la el, să-l iau de guler și să-l scutur din toate încheieturile! Măi, omule, tu știi cât de mult rău îi faci propriului tău copil?!

Individul s-a simțit vizat, a ieșit din adăpostul lui anti-ploaie și și-a tras copila de mână, conducând-o spre intrarea blocului pe care eu n-o puteam vedea. Nu știu dacă am făcut bine sau rău, dar simțeam nevoia să fac ceva. Orice. Nu știu nici ce s-a întâmplat mai departe. Probabil că nimic bun, deși sper din tot sufletul să nu fi fost așa. Și acum, în timp ce scriu despre asta, mi se împăienjenește privirea din cauza lacrimilor.

Azi voiam să scriu despre cum modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară. Despre cât este de important să ne cântărim vorbele și să avem o abordare pozitivă, chiar și atunci când cei mici greșesc sau fac lucruri cu care noi nu suntem de acord în ruptul capului. Voiam să scriu despre asta, dar îmi dau seama acum că astea sunt deja nuanțe, în condițiile în care noi nu am reușit să depășim stadiul grobian de a ne altoi copiii și de a-i călca în picioare fizic sau/și emoțional. Mă simt de parcă aș fi trăit într-o bulă în tot acest timp, iar lumea din jurul meu e cu totul alta, una pe care n-o cunosc, mi-e complet străină. Și mi-e frică de ea.

Unii părinți nu-și merită copiii. Da. Unii părinți NU-ȘI MERITĂ copiii. Dați cu pietre, dacă vreți, dar eu asta simt și asta cred acum, când scriu textul ăsta, poate prea la cald. Copiii nu vin în viața noastră ca să facem ce vrem noi cu ei și din ei. Copiii nu ne sunt inferiori doar pentru că sunt mai mici. Copiii merită părinți care să-i iubească orice ar face, care să-i înțeleagă, să le explice ce ei încă nu știu și să-i ajute atunci când au nevoie. Nu există copii răi, există doar copii care suferă.

Fetița care plângea în stradă, probabil voia să mai stea cu bicicleta afară, chiar dacă începuse să plouă. Se ținea de bicicleta aia de parcă ar fi fost cel mai important lucru din lume pentru ea. Și probabil că așa și era. Chiar era cel mai important lucru pentru ea, oricât de irațională, imposibilă sau ridicolă ni s-ar părea nouă, ca adulți, treaba asta. S-o lași să plângă, în ploaie și-apoi, practic, s-o umilești, imitând-o, râzând de ea pentru că plânge, mi se pare sfâșietor. Ce traume oribile îi poți produce propriului copil având un astfel de comportament. Cum să râzi și să iei în batjocură durerea unui copil? Ce învață copilul ăla de la tine, ca părinte? Cum se va privi pe ea, mai târziu, ca adult? Ce imagine de sine va avea? Dacă îți crești copilul cu sentimentul de vinovăție, de frică, de ridicol, nici nu mai vorbesc despre cum e să-l crești cu bătaie – despre asta am scris aici – îl pregătești pentru o viață de victimă.

„Modul în care vorbesc cu copilul meu devine vocea lui interioară.” E fraza rostită de Peggy O’ Mara (autoare a numeroase cărți de parenting și, printre altele, fondatoarea revistei Mothering), e fraza pe care mi-o spun mereu în gând, când simt și eu că explodez de nervi. Mi se întâmplă câteodată. Încerc să fiu cea mai bună versiune a mea ca părinte. De multe ori îmi iese, alteori – mai puțin. Știm cu toții cum copiii ne testează constant limitele, dar până la urmă ăsta e job-ul lor: să încerce, să experimenteze iar job-ul nostru este să îi iubim necondiționat, să-i ghidăm și să le explicăm de ce e bine să facă sau nu, un anumit lucru, întotdeauna cu dragoste.

De multe ori, a te opune unui copil care vrea cu tot dinadinsul să obțină sau să facă ceva cu care tu nu ești de acord, e ca și cum te-ai pune de-a curmezișul unei tornade. O furtună de emoții de nestăpânit, un uragan de plânsete și furie. N-am întâlnit însă, niciodată până acum, vreo situație de felul ăsta, care să nu poată fi rezolvată dacă tu, ca părinte, ești calm. Și știu că e foarte greu să fii calm, atunci când în jurul tău se despică pământul și se crapă blocurile, dar nu e imposibil. Trebuie doar să faci câțiva pași înapoi, să urli în sinea ta ca lupul la lună, să respiri adânc, să numeri până la 5… până la 10 sau până la cât ai nevoie și să-ți spui, în gând, lucrul ăsta:„modul în care vorbesc cu copilul meu devine vocea lui interioară.”

Aceasta este ideea care, pe mine, mă readuce cu picioarele pe pământ. Așa am reușit să trec cu bine peste crizele de furie ale băiețelului meu. Multe, dese și întotdeauna în cele mai nepotrivite locuri: în parc, pe stradă, în supermarket, în autobuz (parcă le alegea ca să fie cât mai publice, jur). A fost fraza care mă calma aproape instantaneu și îmi mai dădea un pic de putere, atunci când credeam că nu mai am de unde. Fiindcă, vorba aia, atunci când crezi că nu mai poți deloc, mai poți un pic. Acum, crizele de furie (specifice vârstei de 2 -3 anișori), aproape că nu mai există. Am învățat amândoi cum să ne gestionăm emoțiile. Eu, pe ale mele, el pe ale lui. Și începe să se priceapă tot mai bine la asta. Și eu la fel.

Modul în care vorbești și te comporți cu copilul tău îi va creea imaginea de sine. Tu, ca părinte, îi arăți în fiecare zi cine este el, fără să vrei sau să conștientizezi asta neapărat. Tu îi construiești imaginea despre sine iar modul în care se vede el pe el, va influența toată viața lui. Dacă se vede pe el ca fiind un copil bun, se va purta ca un copil bun, dacă se vede ca fiind apreciat, demn de iubire, dacă simte că ai încredere în el (chiar și atunci când greșește) și în capacitatea lui de a rezolva situațiile cu care se confruntă și el va avea încredere în forțele proprii.

Dacă îi spui unui copil, suficient de des, că este un copil rău, nesimțit, obraznic, leneș, ridicol sau mai știu eu ce-ți vine să-i zici când simți că explodezi de nervi, dacă îi arunci vorbe grele, îl faci în toate felurile – așa cum am văzut și am mai auzit, din păcate, în jurul meu – la un moment dat, el chiar va începe să creadă că așa e, că este într-adevăr un copil rău, obraznic, leneș, incapabil, nedemn de dragostea ta ca părinte și va începe să se comporte în consecință. Îi știrbești încrederea în el și în capacitățile lui de a face lucruri bune și frumoase, îi creezi o cu totul altă imagine de sine. Arunci, practic, asupra lui, o profeție care se auto-îndeplinește.

Hai să ne merităm copiii, să nu-i luăm ca pe un dat. Sunt niște suflete mari, în corpuri mici. De suflete mici, în corpuri mari… e mult prea plină lumea asta.

19/10/2017
Hai să ne lăsăm copiii să mai și greșească

Voi fi întotdeauna adepta stilului de educație a copiilor cu blândețe. În mintea mea, nu există, de fapt, alternativă la modul acesta de a-ți educa puiul. Nu pot concepe niciun fel de „disciplinare” a copilului care prespune să-l faci să sufere, să-l pedepsești, să-l șantajezi, de bătaie… nici nu mai zic, mi se face rău numai când mă gândesc… Zilele trecute, am asistat, pe când eram în parc, cu micuțul meu, la o scenă care m-a marcat. O mămică își certa băiețelul, care avea vreo doi anișori, fiindcă, în încercarea lui de a-și scoate singur sticla cu apă din buzunarul exterior al căruciorului, dărâmase și un pachețel desfăcut cu biscuiți, care se împrăștiaseră pe jos și alte câteva lucrușoare îndesate acolo. S-a dat o luptă între mamă și copil pentru sticla aceea de apă, băiețelul insistând s-o scoată singur de acolo, în timp ce mama insista să i-o dea ea (în mod evident, îi era frică să nu răstoarne și restul lucrurilor, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat, dar mai mult pentru că se luptaseră unul cu altul, trăgând de buzunarul căruciorului în toate părțile). Evident, a urmat un tantrum: plânsete, tăvălit pe jos, ceea ce a accentuat la maxim și frustrarea mamei, care a început și ea să țipe la copil, în timp ce aduna biscuiții și lucrurile împrăștiate pe jos.

Dar de ce? De ce să îi oprim din a face lucrurile și singuri, dacă ei asta își doresc? Sigur, o să mai și greșească, o să răstoarne, o să facă mizerie, o să strice, dar așa vor învăța. Și-apoi, pe cine ajută dacă noi facem toate lucrurile pentru ei?! Sigur, câștigi timp, tu îi dai/faci/pui/ștergi mai repede decât micuțul tău. Dar pe el cu ce îl ajută?! Ce învață din asta?

Hai să nu îi certăm dacă fac mizerie, dacă își varsă pe jos paharul cu apă sau își răstoarnă farfuria, din greșeală. În schimb, să le oferim șansa să învețe ce să facă atunci când se întâmplă astfel de lucruri. Un copil de doi ani este perfect capabil să șteargă singur sau împreună cu tine apa vărsată dintr-un pahar, care s-a răsturnat pe masă, de exemplu sau să adune bucățile de mâncare căzute pe jos și să le arunce la coș (sigur, trebuie să avem grijă ca nu cumva să decidă să ia masa, în continuare, de pe jos, în loc să arunce la coș). Dă-i un șervețel și arată-i ce trebuie să facă.

Fiecare greșeală e o șansă să învețe ceva nou. Știm cu cât entuziasm imită cei mici gesturile noastre, în general, atunci de ce nu i-am lăsa să ne și ajute, cât pot ei, la treburile casei, de exemplu. Cele potrivite pentru vârsta lor, desigur. De exemplu, să ștergem masa din bucătărie împreună, să dăm cu mătura sau cu aspiratorul. I-a căzut bucățica de măr din mână? Nu te grăbi să o faci să dispară. În schimb, arată-i lui că trebuie să o arunce la coșul de gunoi și lasă-l să facă asta singur. Va fi încântat! Picii noștri pot deveni ajutoare de nădejde pentru noi, părinții. Bineînțeles, n-o să-i punem să spele geamurile, să facă piața sau să ducă gunoiul, dar la vârsta de doi ani pot duce și ei la îndeplinire, cu succes, diverse sarcini. Lucrurile pe care noi le considerăm banale, pentru ei sunt extraordinare și le vor îndeplini cu mare bucurie! Cel puțin acum… probabil, la 18 ani, când vor duce gunioul, n-o vor face cu prea mare entuziasm…

Și dacă tot îi lăsăm să mai și greșească, în încercarea lor de a face lucrurile singuri, să încurajăm dorința lor de independență. Să-i lăsăm să-și facă singuri sandwich-ul, să-și ungă singuri felia de pâine cu miere, să taie bucățile de fructe (cu un cuțit potrivit, care să nu fie periculos, desigur), să-și pună farfuria îm chiuvetă, la spălat. Să-i lăsăm să o și spele! Să îi învățăm să strângă singuri după ei, să-și pună jucăriile la loc, să facă curat dacă au făcut mizerie (așa cum pot ei), niciodată nu e prea devreme pentru a începe să învețe lucrurile acestea, mai ales că lor le place atât de mult, fiindcă te-au văzut pe tine făcând toate astea și-și doresc să le poată face și ei. Este vârsta la care, mai mult ca niciodată, copiii noștri își manifestă dorința de a face lucrurile și singuri, fără ajutorul nostru. Să-i lăsăm!

Așa că hai să facem noi un pas în spate, pentru ca ei să facă mai mulți pași înainte. Știu, ne-am obișnuit să facem totul pentru ei, dar omuleții aceștia mici, nu numai că sunt perfect capabili să facă lucrurile și singuri, își și doresc lucrul ăsta din tot sufletul lor! Să-i lăsăm să fie liberi să învețe, să exploreze și să mai și greșească – da. Hai să-i lăsăm să crească și să devină niște adulți responsabili, capabili să aibă singuri grijă de ei și care să nu depindă de alții.

Cu fiecare lucru pe care i-l refuzi, pe care îl faci tu în locul lui, deși el ar fi perfect capabil s-o facă singur, îi spui că nu poate, că nu e în stare, îi spui că nu ai încredere în el. Fă asta suficient de des și, în cele din urmă, nici el n-o să mai aibă încredere în el. O să învețe să aștepte de la tine totul și el n-o să mai facă nimic. Și-o să-i placă. Apoi, peste ani și ani, ne vom întreba cum de copilul nostru ignoră total eforturile noastre, nu apreciază ce facem pentru el, așteaptă să fie servit, să i se spele, să i se calce, să i se facă de mâncare și să i se spele și farfuria. Și, peste alți ani și ani, se va transforma exact în adultul pe care l-am modelat noi, încă din copilărie. Un adult care așteaptă, în continuare, totul de la mama lui și mai târziu de la soția lui, care să o înlocuiască pe mama. Masa nu se face singură, nu se pune singură și nici nu se strânge singură. Rufele nu se pun singure în mașina de spălat, nici nu se calcă singure și nici nu se așează singure în dulap. Sunt atâția bărbați în toată firea, în ziua de azi, care așteaptă să fie serviți de mame și apoi de soții, toată viața lor. Hai să nu-i creștem așa, cu un asemenea handicap. Să-i ajutăm să devină niște adulți responsabili, echilibrați. Compleți.

Pentru opinii, experiențe personale, sfaturi și reclamații (civilizate) vă aștept, cu drag, în comentarii.

12/07/2017
Teribila vârstă de doi ani sau ce să faci, când n-ai ce să faci.
Da. Chiar așa îi zice: teribila vârstă de doi ani. Și pe bună dreptate. Este vârsta la care stai și te uiți la copilul tău, care până acum era un îngeraș gânguritor, curios și cooperant, cum izbucnește în crize de furie, se tăvălește pe jos, plânge cu lacrimi șiroaie, lovește, aruncă, dă din picioare, fix când ți-e lumea mai dragă. Adică în magazin, la cumpărături, pe stradă, în vizită la prieteni, în sala de așteptare de la doctor, în stația de autobuz, în autobuz, în parc. Oriunde, numai public să fie. Cât mai public și cu o audiență cââât mai mare, cum altfel?!

Practic, exact acolo unde numai de asta nu aveai tu nevoie, de un copil în plină criză de furie, dezlănțuit, sub privirile uimite/dezaprobatoare/șocate/revoltate/furioase ale altor persoane. Ți se pare că perioada colicilor a fost groaznică?! Stai să vezi ce te așteaptă! (Introduceți aici coloană sonoră cu râs malefic și ropot de tobe. Mersi.)

Parcă cineva ți-a luat, într-o noapte, copilul și ți-a pus altul în loc, care seamănă cu al tău, dar care nu are decât două viteze – fulger și bang supersonic; un singur nivel de volum, blocat pe „Atât-de-tare-încât-un pui-de-somn-în-interiorul-unui-clopot-de-biserică-ți-se-pare-odihnitor” și niciun buton de oprit sau vreun fir de scos din priză.

Ei, când ți se întâmplă asta, cum ni se întâmplă și nouă acum și vreau să-ți spun că simțim din plin cât de teribili pot fi cei doi anișori ai năzdrăvanului nostru, îți vine să te faci mic, mic de tot și invizibil, să-ți tragi o pătură peste cap, în mijlocul raionului cu pește proaspăt și să strigi în gura mare: „Nu m-ați văzut! Vi s-a părut! Și nici nu știu cine e copilul ăsta! Seamănă cu mine, dar mai mult cu ta-su! Practic, dacă facem excepție că eu l-am făcut, nici măcar nu-i al meu!”. „Strigă mama? A, da! Păi, să vină, domne’ mama lui, odată! Aloooo, mama lu’ copilu’ care face tămbălău! Vino, domne’ și ia-l de-aici, că ne deranjează pe noi, Ăștilalții, știi?! Ăștilalții care avem toate țiglele pe casă și niciun copil pe jos! Sau în altă parte.”

Ei, ce să-i faci, cum n-ai nicio pătură la îndemână ca să te ascunzi sub ea, porți dialogul ăsta tu cu tine în capul tău, în timp ce încerci să aduni de pe jos și să calmezi una bucată copil care se zbate, țipă și plânge în hohote, ignorând complet toată lumea aia care s-a strâns în jurul vostru ca la urs. Te chinui din toate puterile să-ți recompui copilul deșirat și răsfirat prin toate părțile, în timp ce mai încerci să și etalezi, triumfătoare, pentru audiența numeroasă din jurul vostru, cea mai demnă postură a ta, din puținul ăla de demnitate care ți-a mai rămas nescurs pe jos, undeva între raftul cu iaurturi și frigiderele cu pui înghețați. De-acolo tot încerci să calmezi copilul. Și n-ai reușit încă, deși ai trecut de standurile cu legume. Dacă te-ai întoarce acum, le-ai putea folosi drept camuflaj: ești deja roșie ca o roșie, da’ și galbenă ca lămâia. Cu morcovu’ nu prea mai ai ce face. Îl aveai de când ai plecat de-acasă. Acu’, nu te mai ajută la nimic ăia din magazin. Sunt complet inutili. Mă rog.

Îți aduni degrabă bruma de gânduri care îți trece prin cap și le înghesui mai bine între urechi, apoi schițezi, timid, pentru audiență, un zâmbet larg. Cât mai laarg. Se vrea demn, dar aduce mai mult a disperare, fiindcă simți cum îți tremură buza de jos. Practic, se bălăngăne inertă și franjurată, ca o frunză de varză. „Varză. Ce aliment minunat mai este și varza!”, îți mai spui un pic în sinea ta. „Și ce multe avem în comun! Eu și varza.”

Una peste alta, cam asta e prin ce trec părinții cu copiii lor, la vârsta de doi ani. (Mai exact între doi și trei ani, că doar nu se termină totul când împlinește doi ani și o lună. Nuu. Ar fi prea simplu, prea monoton, prea ca la televizor.) Pregătește-te sufletește, dacă încă n-ai ajuns acolo, iar dacă ai ajuns deja acolo… (s-a terminat, nu mai ieși întreg!) Dacă ai ajuns deja acolo, înarmează-te cu multă, multă răbdare. Și empatie. Și înțelegere. Și simțul umorului. (Și nu mai bea cafea, că n-ai nevoie de agitație în plus. Ai nevoie în minus.)

Asta este teribila vârstă de doi ani. E perioada în care copiii se luptă între nevoia lor de a se baza, în continuare, pe ajutorul adulților și cea de a fi complet independenți. Acum îl vezi că e un ghemotoc de soare, zâmbitor și fericit și în două secunde îl privești, mută de uimire, cum se tăvălește pe jos, plânge și țipă din te miri ce.

Adevărul este că e o etapă perfect normală în dezvoltarea copiilor, la vârsta asta ei trec prin schimbări atât mentale, cât și emoționale majore. Vocabularul lor e în continuă creștere, dar tot nu e suficient de mare încât să-ți poată spune ce-i supără sau îi nemulțumește și, mai ales, nu îți pot spune ce simt, pentru că încă nu au capacitatea de a distinge și a înțelege toată paleta asta de emoții umane, pe care încep să le simtă tot mai acut și cu care nu știu ce să facă. Și îi copleșesc. Toate astea provoacă frustrare, comportament nepotrivit, crize de furie.

Bun. Și acum trec la partea în care îți spun ce să faci, când n-ai ce să faci, ca să treci și tu, și copilul, și nervii tăi pe bigudiuri, peste perioada asta extrem de dificilă:
- Înțelege-l, nu e ușor să ai doi anișori și să vrei să faci, să spui, să înțelegi și să nu poți.
- Acceptă situația, nu poți să schimbi nimic, dar din momentul în care accepți că asta este realitatea perioadei prin care treceți acum, îți va fi ție mult mai ușor, ca părinte, să gestionezi situațiile care par imposibile, fără să te mai învinovățești și pe tine pe deasupra: Nu, n-ai făcut nimic greșit, copilul tău nu e needucat, nu ești o mamă rea sau un tată rău, nu e nimic în neregulă cu copilul tău și în niciun caz NU ai un copil rău. Nu există copii răi, există doar copii care au o suferință, o nemulțumire, o frustrare și este datoria noastră, ca părinți, să aflăm ce ne supără copilul și să-l ajutăm să treacă peste asta.
- Fii calmă, fii blândă, oferă-i cât de multă dragoste poți (și știu că poți enorm!), tot timpul, dar MAI ALES atunci când pare să o merite cel mai puțin, adică în momentele alea în care în loc să-l iei în brațe, îți vine să urli și s-o iei la fugă în direcția opusă. Exact atunci are cea mai mare nevoie de tine! Fii lângă el. Exact atunci are nevoie cel mai mult de părinții lui, când el nu știe cum să se calmeze, cum să gestioneze ce simte, cum să se oprească sau să iasă singur din starea în care se află.
- Gândește-te că veți trece și peste asta, la fel cum ați trecut peste nopțile nedormite, peste colici și ieșitul dințișorilor și dacă te consolează cu ceva, îți mai spun un lucru: nu ești singura care se confruntă cu teribila vârstă de doi anișori. 99% dintre părinți trec prin asta. Iar aici cuvântul-cheie este „trec”. Trece, totul trece. Timpul (și răbdarea) le rezolvă pe toate. Iar treaba asta, în timp ce ți-o spun ție, mi-o spun și mie. De un milion de ori pe zi mi-o spun.
17/05/2017
De ce n-am să-i dau niciodată, nici măcar o palmă, copilului meu

La cei doi anișori ai lui, nu vrea să facă ce îi spun. Trebuie s-o luăm la dreapta și el ține morțiș să alerge, cât îl țin piciorușele, fix în direcția opusă. Mă grăbesc, sunt în întârziere și simt cum mi se urcă tot sângele în cap. Mă ia cu transpirații, fug după el și încerc să îl opresc, să-i explic, el se smulge din brațele mele și o ia, din nou, la sănătoasa. Zici că a văzut un munte de jucării la capătul străzii. Dar la capătul străzii nu e nimic. E doar încă o stradă. Îmi vine să urlu de nervi. Mă reped spre el și îl apuc de o mânuță. El se trântește pe jos și începe să plângă. Și mie îmi vine să plâng. Lumea se uită la noi ca la circ. Mi se citește disperarea în ochi. Mă așez și eu lângă el, încercând să-mi recuperez respirația. Și calmul. Tot îmi vine să urlu de nervi. Dacă n-aș sta deja jos, m-aș prăbuși în fund, dar cum sunt deja așezată, mă prăbușesc în fund doar în interiorul meu. Pentru a doua oară.

Cred că, dacă Hulk – știți, personajul ăla de film, un tip firav de altfel, dar care atunci când se enerva se transforma într-un monstru, uriaș, furios, plin de mușchi și verde – ar fi avut copii, ar fi rămas verde ca pasta de dinți și cu hainele jupuite, toată viața. Mă imaginez cum începe să mi se rupă geaca, să mi se umfle mușchii și să mă schimb la față. Din fericire, nu sunt deloc verde la față. Sunt roșie. Și mă bufnește râsul. De disperare. Mai întâi de disperare, apoi mă apucă râsul și mai tare de neputință. El se uită la mine uimit. Își înghite lacrimile și începe să râdă printre sughițuri. Eu râd și mai tare. El începe să râdă cu poftă. Ne ridicăm amândoi, îl iau de mânuță și, râzând, ne împleticim încercând să facem câțiva pași.

„Hai, mami, hai să fugim de aici!”, îi zic. Lumea se uită în continuare la noi. „Reepeede! Repeedee! Reppeede!” Îl trag după mine și el începe să alerge râzând. „Stoooppp!” Mă opresc brusc și încep să alerg în cerc. El chiuie de bucurie și vine după mine. „Hai, repede, să alergăm! Repedeee! Reeepeedeee!!!” Ce fericire, după ce că râdem și alergăm, mai alergăm și în direcția corectă, îmi spun, în sinea mea. Îmi tremură genunchii, dar mă simt ușoară ca un fulg. Am scăpat. Întreagă. Simt cum Hulk-ul din mine devine tot mai mic, mai firav, până când dispare de plictiseală.

Am descoperit un secret. Secretul salvator: Râsul. Joaca. Știu ce trebuie să fac ca să evit crizele de plâns și refuzul unui copilaș de doi anișori de a face „ce trebuie”. Totul trebuie să fie o joacă. Așa că ne jucăm când ne grăbim să ajungem undeva, ne jucăm când ne spălăm pe dinți, ne jucăm când ne îmbrăcăm. Totul este mult, mult mai ușor când este o joacă. Acum, nu vă închipuiți că nu se mai tăvălește pe jos niciodată, dar de fiecare dată când o face, știu cum să-l ajut să treacă peste crizele acestea de furie. Totul este să reușesc să trec și eu, peste criza mea. Și poate ăsta este cel mai greu lucru. Să reușești să treci peste propria furie, să-ți regăsești calmul, ca să-l poți ajuta și pe el. Un părinte care urlă ca o locomotivă pe aburi nu poate calma pe altcineva, câtă vreme nu reușește să se calmeze nici măcar pe el.

Tot ce au nevoie copiii noștri este dragostea noastră. Mai ales atunci când fac tantrum-uri, adică acele izbucniri de plâns, furie și nemulțumire. Dacă îi răspunzi la fel, începi să ridici vocea, să țipi, să-l bruschezi, să-l târăști după tine nu faci altceva decât să îi acutizezi starea. În schimb, ia-l în brațe, spune-i că știi că e supărat și că îți pare rău, spune-i că-l înțelegi că vrea să se mai joace, mângâie-l, dă-i un milion de pupici și încă unul, de rezervă. Calmul și dragostea dezamorsează conflictele, nu țipetele, nu nervii și în niciun caz – bătaia!

Să lăsăm la o parte lecțiile de parenting pozitiv, să lăsăm la o parte cărțile și teoria și să gândim logic, cu capetele noastre: am adus pe lume un copil. Un copil frumos, bun, inocent, o făptură fragilă și delicată, o făptură născută din dragoste și care are nevoie, la rândul ei, cel mai mult pe lumea asta, de dragoste. Dragostea noastră. Este complet dependent de noi, părinții lui iar pentru el, noi suntem întreaga lui lume, întregul univers. Noi suntem Dumnezeu, fără absolut nicio exagerare. Și copilul nostru cuminte, minunat crește și din bebeluș se transformă într-un copilaș, care începe să-și manifeste personalitatea, să-și testeze limitele și, în mod evident, să le testeze și pe ale noastre.

El, copilașul tău minunat, este în continuare complet dependent de tine, tu ești modelul lui, tot ce știe și învață despre lumea în care trăiește, știe și învață de la tine, însăși lumea în care deschide ochii pentru prima oară, este lumea ta, cea pe care i-o oferi și lui, zi de zi. Tu i-ai dat viață, este al tău, dar în același timp este și o persoană distinctă de tine, este un om, mai mic ce-i drept, dar un om, cu zile bune și mai puțin bune, cu supărări, cu nemulțumiri, cu frustrări și cu dorințe pe care le vrea împlinite, fie ele firești, fie complet nerezonabile, în ochii noștri, de adult. Dar nu și în ochii lui.

Într-o zi o să vrea să se mai joace și o să refuze total să te lase să-l îmbraci, n-o să te lase să-i pui nici măcar o șosetă și o să fie complet indiferent la faptul că tu, poate, te grăbești, că ai alte planuri, că trebuie să plecați, că vă așteaptă cineva sau mai știu eu ce. Astea nu sunt problemele lui. Sunt ale tale. El știe că vrea să se joace și atât. Nu știe ce înseamnă urgent și nici nu împarte cu noi grijile și responsabilitățile de adult. Până la urmă, asta e frumusețea copilăriei, nu? Singurul moment din viața noastră în care suntem liberi de orice grijă. Altădată, s-ar putea să te confrunți cu o criză de plâns, fiindcă își dorește să-i cumperi un elefant adevărat pe care să-l creșteți, împreună, în sufragerie. Și dacă face asta, e un copil rău? Răsfățat? Nerezonabil? Nu. Este doar un copil, iar în lumea lui, orice este posibil, spre deosebire de realitatea în care trăim noi.

Și tot spre deosebire noi, el încă nu are capacitatea de a-și gestiona propriile emoții, nu se poate cenzura și nici nu poate avea raționamentul nostru. El nu ia decizii calculate, face lucrurile spontan, experimentează, își testează limitele… și, da, le testează și pe ale noastre, dar nu cu vreun scop diabolic de a ne face nouă zile fripte. Pur și simplu, ei așa învață despre lumea în care trăiesc. Copiii nu se nasc cu reflexul de a se gândi la consecințele faptelor lor. Asta trebuie să-i învățăm tot noi. Înainte de a-și încerca creioanele colorate pe pereții tăi albi, imaculați, n-o să-și spună, în sinea lui: „Hooppaaa, stop! Ar fi bine să nu desenez cu creioanele astea pe pereți, pentru că se strică vopseaua și se supără mama, mai bine mă duc să iau o foaie de hârtie și să mă așez, cuminte, la loc pe canapea!” N-o să spună niciodată: „Ia te uită, o baltă maaaree!!! Ia să o ocolesc eu, că îmi intră apă în pantofi!” Nu, va trece prin ea ca un indian aflat la vânătoare de zimbri. De multe, multe ori sau până când îl oprești tu.

Bun, păi și atunci cum procedăm? Îl luăm cu forța, îl plesnim ca să-l determinăm să facă ce vrem noi? Nu. Eu, una, niciodată, dar niciodată, nu o să-i dau nici măcar o palmă copilului meu. Asta nu înseamnă că îl las să facă ce vrea el, dar există multe alte soluții de a gestiona o situație, în afară de palma ridicată. Palma ridicată nu este, de fapt, o soluție. Este resortul la care apelezi atunci când nu mai reușești să-ți gestionezi propria furie. Palma este eșecul nostru, ca părinți. Este argumentul celor fără argumente. Violența, de orice natură ar fi ea, fizică sau emoțională, n-a rezolvat niciodată nicio problemă. Dimpotrivă, creează altele. Mult mai dureroase și mai adânci decât palma în sine. Poate nu se văd efectele azi, poate că nici mâine. Dar fii sigură că sunt acolo, există și vor marca ființa aceea mică și plăpândă, pentru care tu ești Dumnezeu, toată viața.

Să ne gândim cum ne-am simți noi, dacă am fi loviți? N-ar fi prea plăcut. Cum ar fi dacă, de exemplu, la birou, șeful ți-ar da o palmă fiindcă ai făcut raportul greșit. Cum ar fi dacă, la supermarket, te-ai repezi peste tejghea, la casieriță și i-ai trage una după ceafă, fiindcă tu te grăbești și ea își suflă nasul. E absurd, așa-i? E inimaginabil. La fel de inimaginabil trebuie să fie violența și în raport cu copiii noștri. Mai ales în raport cu copiii noștri, dacă ne gândim că ei nu se pot apăra, sunt complet dependenți de noi.

Știu toate argumentele tradiționale, „bătaia-i ruptă din Rai”, nu? O fi ea ruptă din ceva, dar sigur nu din Rai. „Părinții noștri ne-au crescut mai cu câte o palmă, mai cu câte o ciufuleală și uite că n-am pățit nimic.” Așa să fie oare? Eu zic că am pățit, mai ales dacă acum ni se pare în regulă să ne lovim propriul copil. Violența se autoperpetuează de la o generație la alta, are mârșavul obicei de a fi „moștenită” până când ești capabil să rupi acest lanț. Nu, niciodată, nicio palmă copilului meu.

17/02/2017
Războiul dintre mame

De obicei, nu scriu despre asemenea subiecte, pentru că mă fac să-mi pierd și zen-ul, și simțul umorului, iar asta nu mă face deloc fericită, dar pur și simplu trebuie s-o fac. Simt o revoltă uriașă când văd atâtea mame în jurul meu, care caută răspunsuri și sfaturi la problemele care le macină și în loc de susținere, empatie și încurajări, primesc fie priviri piezișe, fie comentarii de-a dreptul răutăcioase legate de alegerile pe care le-au făcut în relația cu copilul. Dacă atingi anumite teme, te poți trezi că, într-o secundă, ai declanșat un adevărat război. Un război al mamelor, care se împart în tabere adverse, în funcție de ce idei au ales să îmbrățișeze. Și asta n-ar fi nimic, până la urmă este normal să existe păreri diferite, dar dacă fiecare dintre părți consideră că deține adevărul suprem și că, doar făcând aceleași alegeri, ești o mamă responsabilă și deci o mamă bună, ajungem să devenim captivii unor anumite idei, ajungem să fim fanatici, să ne pierdem empatia. Iar asta nu ajută pe nimeni. Nici pe alții, nici pe noi.

Văd minunățiille astea petrecându-se în viața de zi cu zi, văd că se întâmplă și online, pe forumuri, pe grupurile de mame de pe rețelele de socializare. Mai ales online, acolo unde uneori pare că a vorbi din spatele unui ecran, te eliberează de mai multe inhibiții decât ar fi cazul. Și când declanșezi un atac, așteaptă-te la războaie. E un fenomen pe cât de des, pe atât de trist. Este războiul dintre mame.

Te plângi că nu mai poți de oboseală? Sar mamele-eroine, care consideră că oricâte nopți ar pierde și oricât de greu ar fi, nu ai dreptul să te plângi, doar tu ai ales să ai copii, nu? A fost alegerea ta, asumă-ți. Vorbești despre mâncarea copilului și spui că, da, îi mai dai și biscuiți, și covrigei și chiar și câte o prăjitură? Așteaptă-te la reacții viscerale. Vorbești despre alimentația organică? Îți sar în cap mamele care consideră subiectul ăsta un moft, o găselniță care, mai degrabă aduce a fiță, decât a preocupare reală. Ești adepta co-sleeping-ului? Riști să declanșezi comentarii acide din partea celor care consideră că bebelușii trebuie învățați de mici să doarmă singuri, în camera lor. Ai născut natural sau prin cezariană – alt subiect care împarte mamele și le radicalizează, într-o direcție sau alta. Ai decis să renunți la job și să stai acasă cu copilul sau ai decis să te întorci la job și să angajezi o bonă – încă o temă foarte sensibilă. Îl hrănești cu lapte matern sau îl hrănești cu lapte praf? Doamne ferește să spui că îl hrănești cu lapte praf, că imediat ești pusă la colț, „biciuită” în piața mare și arătată cu degetul. Privezi copilul de ce este mai bun! Practic, îl condamni la o copilărie nefericită, plină de boli și la lipsa afecțiunii materne. Îl mai lași să se uite și la desene animate sau să folosească tableta? E o nenorocire. Ești complet incompetentă. Cine ți-a dat voie să faci copii?!

Stau și mă întreb de unde atâta dorință de a-i face pe alții să se simtă inadecvat, nelalocul lor, doar pentru că au făcut o alegere diferită de a ta. Oare unele mame s-au întors acasă, de la maternitate, pe lângă copil și cu un manual al deciziilor corecte și supreme, iar altora asistentele au uitat, pur și simplu, să-l dea?

N-am fost niciodată adepta extremelor, consider că echilibrul e cea mai bună cale de acțiune, dar dacă unele mame aleg să nu își lase copiii deloc la televizor, e ok cu mine, chiar dacă eu îl mai las și nu văd niciun rău în asta, dacă se face controlat și fără abuz. Este decizia lor și o pot respecta. Vrei să îți crești copilul vegetarian? Foarte bine, câtă vreme faci alegerea asta în cunoștință de cauză, iar bebelușul primește toți nutrienții și proteinele din surse alternative, nu văd nicio problemă în asta, chiar dacă copilul meu nu este vegetarian. Îi mai dai și prăjituri? E ok cu mine, chiar dacă eu nu i-am dat până acum. Singurele lucruri cu care nu voi fi niciodată, dar niciodată de acord sunt deciziile luate fără a te informa înainte, violența de orice natură asupra copiilor, nevaccinarea lor și leacurile „băbești” și cutumele. Aici chiar consider că e o problemă fie de informare, fie de educație.

Treaba asta cu informarea pare însă să fie de domeniul fantasticului, pentru unele persoane, chiar dacă nu mai trăim demult în sate izolate, la țară, fără cărți, doctori sau internet, deci fără acces la informație. Sunt acele mame care consideră că, în privința creșterii copiilor, puterea stă în numere, nefiind nevoie să se informeze, să citească, să întrebe. Ele sunt un caz cu totul special. Pentru genul ăsta de persoane, cu cât ai mai mulți copii, cu atât ești mai avizată. Și ăsta este singurul argument de care au nevoie.

În cazul acesta, dacă ești proaspătă mămică, la primul copil, practic nu știi nimic. Oricât de mult ai citit și te-ai documentat, ai întrebat și ai cercetat. Sunt mame veterane, care le știu pe toate. Mai bine decât tine. Asta pentru că numărul copiilor le oferă certitudinea de neclintit, că dacă au mai mulți copii, nu e nevoie de informații suplimentare și nici să-și argumenteze părerile. Așa au făcut ele, așa trebuie să fie, că doar toți copiii lor sunt ok. Până la urmă, ce poate fi în neregulă cu înmuiatul unei cârpe în apă cu zahăr și oferirea ei drept suzetă? Ele așa au făcut și uite că toți copiii lor au supraviețuit. Ce dacă le-au mai dat câte una după ceafă? Uite că au crescut și sunt toți bine. Dar ele sunt un caz aparte și nu se încadrează în nicio categorie, ele nu dezbat idei și opțiuni argumentat, având în arsenal doar arma, confecționată artizanal desigur, a cutumei din moși strămoși și asta le e suficient.

Mai mult decât orice pe lumea asta, proaspetele mămici au nevoie de susținere și de empatie din partea celorlalți. Au trecut prin schimbările hormonale provocate de sarcină, depresia postpartum (muilte dintre mămici nici nu realizează că suferă de depresie postpartum) și peste toate astea, încep să se adauge nopțile albe, treburile care nu se mai sfârșesc, grijile și mai ales frica. Frica de a nu fi o mamă bună. Frica de a nu face ceva greșit, de a nu ști ce să facă, de a nu fi suficientă propriului copil. Cred că, de fapt, la asta se reduce totul. La dorința de a fi mame bune. Cea mai bună mamă pentru copilul nostru. Însă una este să îți dorești să fii o mamă bună și cu totul altceva este să se începi să te compari cu celelalte din jur, căutând să găsești supremația în toate deciziile pe care le-ai luat vreodată și considerându-te mai bună decât mamele care au făcut o alegere diferită de a ta.

Să nu amestecăm lucrurile și să nu transformăm această dorință într-o competiție. A fi o mamă bună NU este o competiție! Și, până la urmă, singurii în ochii cărora trebuie să fim mame bune sunt copiii noștri. Ei ne vor judeca. Și, ghici ce! O mamă bună nu este un super-om! Nu trebuie să fii perfectă ca să fii o mamă bună. Totul se reduce la lucruri simple. Ai grijă de el să mănânce, să aibă haine curate, să fie sănătos? Ești o mamă bună. Îi oferi toată dragostea ta? Ești o mamă bună. Îl plimbi, te joci cu el, ești acolo pentru el, trup și suflet, ori de câte ori are nevoie de tine? Ești o mamă bună. Te informezi, citești și întrebi înainte de a lua o decizie în ceea ce îl privește? Ești o mamă bună. Îl duci la doctor, te îngrijești de sănătatea lui, îl protejezi ca să fie în siguranță? Ești o mamă bună. Te-ai întors la job, ca să fii sigură că micuțului tău nu-i va lipsi niciodată nimic? Ești o mamă bună. Ai rămas acasă, să fii lângă el, noapte și zi? Ești o mamă bună. Indiferent de cum ai ales să naști, indiferent de ce tip de lapte îi dai, indiferent dacă îi poți oferi căruțe de jucării sau nu, indiferent dacă dormi cu bebe în pat sau îl lași să doarmă singur, indiferent dacă îi lași sau nu la televizor, dacă îi dai mâncare vegetariană sau carne, dacă ai ales să te întorci la serviciu sau dacă ai vrut să stai acasă, cu el.

Oameni buni, treziți-vă, suntem toate mame și trecem prin această experiență de a ne crește copiii, o experiență pe cât de frumoasă, pe atât de grea și poate, mai mult decât orice, toate avem nevoie, la un moment dat de sprijin, de susținere morală, de încurajări și de un sfat spus cu blândețe și argumentat. Nu e ușor deloc. Asta o știm toate. Copiii nu vin cu instrucțiuni de utilizare ca mașinile de spălat și este atât de ușor să cazi în depresie, în deznădejde, întrebându-te și îndoindu-te mereu de tine, de alegerile pe care le faci. E normal să avem păreri diferite, opțiuni diferite, să facem alegeri diferite, dar haideți să ne regăsim empatia, să ajutăm în loc să criticăm, să dăm sfaturi constructive și să știm să acceptăm și alte opinii decât ale noastre, fără să emitem judecăți de valoare și să considerăm că cine nu face ca noi, e repetentul clasei.

10/02/2017