Băiețelul meu mi-a arătat, într-un mod absolut uimitor, cum se vede lumea prin ochii lui. E un copilaș de numai 1 an și 7 luni, care acum începe să descopere și să exploreze lumea asta grozavă care îl înconjoară. Totul pentru el este o minunăție, totul e interesant, e nou, e un motiv de bucurie imensă. Descoperă oameni și lucruri cu un entuziasm autentic, uriaș, dezarmant. Bucuria lui este atât de sinceră și de senină, atât de adevărată, încât te copleșește. Când râde, îi râde sufletul. Împarte dragoste și bun și frumos fără niciun efort și fără discriminare.
Aș vrea să nu se schimbe niciodată. Aș vrea să rămână așa, cu sufletul deschis și să nu-și piardă bucuria asta molipsitoare, care radiază în jurul lui ca un soare.
Ce-a mai rămas din toate astea, oare, în noi, ca adulți? Prea puțin. Cât de multe lucruri am uitat. Cât suntem de blazați, de unși cu toate alifiile, de posaci, de gârboviți de griji și de gânduri și uneori atât de inerți la lucrurile din jurul nostru. Cu greu ceva ne mai face sufletul să vibreze, nu ne mai mișcă aproape nimic. Suntem imuni la emoții, suntem sătui de tristețe și îmbuibați, zi de zi, de hâd. Suntem roși pe dinăuntru de tot felul de spaime, de griji, de invidii, de gelozii și răutăți. Am uitat, undeva pe drum, să păstrăm măcar un pic din sufletul acela de copil, care ne făcea să ne bucurăm din toată inima, de tot felul de lucruri mărunte. N-am crezut niciodată mai mult decât acum în vorbele astea, știu că pot părea un clișeu, dar sunt atât de adevărate. Mă consider norocoasă că pot să redescopăr o parte din lumea asta prin ochii lui, odată cu el și că pot să mă bucur a doua oară de tot ce e în jurul nostru, ca și cum ar fi prima dată.
Băiețelului meu îi plac foarte mult tramvaiele. E fascinat de ele. Se oprește pe stradă să se uite cum trec mașinăriile astea uriașe, care par să nu se mai termine, scuturându-se pe șine din toate încheieturile. La început era uimit doar să le privească, apoi a observat că în interiorul lor sunt oameni și, într-o zi, când s-a oprit, ca de obicei, să urmărească cu privirea un tramvai, a început să le facă oamenilor cu mâna. Se citea atâta bucurie pe fața lui!
Ce-a urmat a fost un șoc pentru mine. Fețele oamenilor acelora posaci din tramvai, preocupați de grijile și gândurile lor s-au luminat ca și cum cineva i-ar fi conectat, dintr-o dată, la o sursă de fericire. Tot tramvaiul acela înghesuit s-a transformat, sub ochii noștri, într-o mare de zâmbete și toată lumea a început să facă cu mâna băiețelului care îi privea cu sufletul larg deschis. În numai câteva clipe, m-am trezit că îl saluta toată strada, oamenii aflați în mașinile oprite la semafor și toți cei care se aflau pe cealaltă parte a străzii. Pentru câteva zeci de secunde, parcă se oprise timpul în loc. Ne aflam pe un bulevard unde, dintr-o dată, toată lumea făcea cu mâna și toate fețele zâmbeau cu gura până la urechi. A fost un lucru minunat, la care am asistat înmărmurită, neștiind cum să reacționez. S-a întâmplat doar pentru că în ochii lui, de copil, toți oamenii sunt buni și frumoși. Și în ziua aceea așa au și fost.
