Mă uit la băiețelul meu și mă întreb: când a trecut timpul?! Nu știu când și cum a trecut atât de repede. Parcă ieri îl purtam în brațe peste tot, parcă ieri mirosea doar a lapte și gângurea fericit când îmi vedea fața, aproape de a lui. Acum merge singur, vorbește, cântă, se joacă. E un băiețel minunat, de trei anișori. Curajos, vesel, curios și iubitor. Are în continuare nevoie de mine, dar nu la fel de mult. Se descurcă și singur. Adevărul este că era o vreme când așteptam momentele acestea. Cu nerăbdare. Poate cu prea multă nerăbdare.
Acea eu de atunci, extenuată, nedormită, nemâncată, mă întrebam mereu.. cum o fi. Cum o fi să nu mai fie nevoie să-l schimb, să-i dau de mâncare cu lingurița, cum o fi să nu mai fie nevoie să-l țin de mânuțe, tot timpul, ca să încerce să meargă, cum o fi când va putea merge singur. Cum o fi când va începe să rostească primele lui cuvinte, când voi putea comunica cu el mai mult și mai bine. Cum o fi.
Am aflat acum. Acum el face toate lucrurile astea, care atunci erau teritoriul lui „cum o fi”. Și-acum că știu cum este, am momente (multe) când mintea mea dă năvală în trecut. N-ar vrea, dar e înghiontită de o inimă frântă. E biciuită de dor și se agață cu disperare de fărâme din zilele de atunci, de gesturi mărunte, de pielea lui catifelată de bebeluș. Și vrea înapoi. Vrea înapoi acolo unde totul îi este cunoscut, vrea înapoi la lucrurile deja trăite, ca să le mai trăiască o dată. Să le trăiască mai mult. Mai bine. Mai intens decât atunci. Să le trăiască știind ce știu acum și ce simt acum: tristețea asta nemărginită, pentru că zilele acelea s-au dus și nu se vor mai întoarce niciodată.
Atunci aveam momente când mă apuca disperarea, când credeam că nopțile cu treziri de zeci de ori nu se vor mai termina niciodată. Voiam să treacă timpul mai repede. Voiam să-l văd mai mare, mai repede. Acum este mai mare. Și-mi dau seama că, de fapt, am fost nebună. Nebună și nerecunoscătoare să îmi doresc să trăiesc mai repede altceva. Mă simt vinovată pentru asta acum. Pentru că acele zile s-au dus iar eu n-am știut să mă bucur pe deplin de ele.
Și eu nu sunt pregătită. Nici acum nu sunt pregătită. Nu sunt pregătită să renunț la el mic, deși știu că n-am nicio putere în privința asta, timpul curge într-un singur sens, indiferent dacă vreau eu sau nu. Nu-l pot opri în loc. De fapt, nici nu vreau asta. Îl iubesc așa, mare, de trei anișori, descurcându-se singur, la fel de mult, doar că vreau să-l mai pot trăi o dată mic. Ca să mă umplu de el, să-mi fac rezerve, să mă țină o viață, să reușesc să absorb, de data asta, tot din ce este, din ce am avut, din ce a fost, fără să-mi mut gândul, nicio secundă, la ce va fi.
Era mic, dolofan și minunat, nu voia decât în brațele mele, doar acolo se liniștea, doar acolo era bine. Mi-e foarte dor acum de mânuțe mici, mici de tot, care se agață de bluza mea, care îmi explorează obrajii, de zâmbetul acela larg al unei gurițe fără niciun dințișor, care mă caută și mă simte, de gânguritul acela dulce, de fericire, de mult bine, de chiote și de prima dată când a spus „mma-mma”.
Mi-e dor de clipele acelea când nu existam decât noi doi, unul pentru celălalt. Când el mirosea a bebe și eu miroseam a el. Când eu eram toată lumea lui. Sigur și acum sunt, dar lumea lui devine tot mai încăpătoare. Lumea lui e tot mai plină și el e tot mai puțin doar al meu. Știu, e firesc să fie așa. Nici n-ar putea fi altfel. Și, totuși, simt o tristețe enormă, câteodată, care mă copleșește și mă înghite cu totul, parcă nu-mi mai lasă aer să respir. Nu va mai fi niciodată așa cum a fost. Și a fost atât de frumos. Iar eu, de multe ori, atât de oarbă, de obosită și de incapabilă să absorb prin toți porii, tot timpul, toată iubirea asta pură, toată conexiunea și tot binele dintre noi.
Cred că așa suntem noi construiți, să nu conștientizăm clipa pe care o trăim, întru totul, decât după ce a trecut. Și simt că asta e foarte nedrept. Este devastator de nedrept.
