Ioana Boca – Zori de Zen

Ziua în care ni s-a terminat norocul

Oameni buni, vă scriu din vârful unui morman de cutii. E bine aici, n-am ce zice. Aerul e rarefiat…. și parcă nici nu mai zăresc balamucul care tronează la poalele lui.

Am cărat muntele ăsta din centrul Vancouver-ului și l-am reașezat într-un orășel de lângă metropola canadiană. Zic eu orășel, dar aici, nici orășelelor nu le lipsesc zgârie-norii. Am ales, însă, să stăm într-un mic ansamblu rezidențial, cu case din lemn și mult verde în jur.

Etajele din nori nu ni se potrivesc și ne cam săturaserăm să ni se înfunde urechile de fiecare dată când urcam sau coboram cu liftul. :))

La câțiva metri de terasa noastră avem o perdea de brazi. O pădure micuță, care camuflează orașul și îți dă senzația că trăiești în mijlocul naturii. Ne place. Mult. Orașul se numește Coquitlam și e la poalele unor munți adevărați, pe care, altminteri, muntele meu de cutii dă semne că vrea să-l concureze, deși eu mă împotrivesc din răsputeri!

Dar nuuu, nu despre asta vreau eu să vă povestesc, ci despre cum am ajuns aici.

În ziua în care am decis că vrem să stăm în căsuța noastră din pădure și nicio clipă în plus în apartamentul dintre nori… parcă s-au aliniat planetele, zău. Sau s-au dezaliniat. Știți genul acela de zi în care toate lucrurile care pot merge prost, merg infinit mai prost decât îți imaginasei tu că pot merge prost?! Ei, noi n-am știut cum este… până în acea Zi. Ziua în care ni s-a terminat norocul.

Să vă povestesc. Am fost așa de disperați să ne mutăm mai repede în noua noastră căsuță din pădure, încât am decis că nu avem nevoie de paturi. O să dormim pe jos, hai, domne’, să dăm o șansă stilului minimalist al japonezilor. Până la urmă, dacă ei pot… de ce n-am putea și noi, nu? Mobilă încă nu aveam. Venea cu vaporul de la Madrid. (Fie vorba între noi, eu cred că a venit înnot). De două luni tot venea și noi tot o așteptam.

Eram pregătiți să facem mutarea, doar mobila ne mai lipsea. Și cutiile. Astea pe care stau eu acum.

Aveam tot. Contract semnat, cheile de la casă și, în ziua cu pricina, cea în care am decis noi că nu mai rezistăm nicio secundă în plus în zgârie-norul nostru, trebuia să facem un drum până la căsuța din pădure fiindcă venea tipul cu internetul. Să-l instaleze. Să ne facă locul… locuibil. Vorba aceea, la paturi renunți, dar nu poți să trăiești fără internet! :))

Și venirăm la căsuță, tipul cu internetul veni și el, instală ce era de instalat și plecă. Noi n-am mai vrut să plecăm. Bine, am plecat jumate și am rămas jumate, adică am lăsat toate lucrurile cu care veniserăm aici, în căsuța din pădure și am plecat să ne facem bagajele adevărate și să revenim hotărâți să încropim niște culcușuri pe jos. Ca japonezii.

Bine, nu vă imaginați că eram foarte, foarte încântați de idee, dar perspectiva de a ne trezi dimineața și de a ne bea cafeaua de pe o terasă primitoare, înconjurată de brazi, în locul sticlei etalate de zgârie-nori a fost prea seducătoare și noi – prea nerăbdători.

Bun, ne-am urcat în mașină și am gonit spre Vancouver, un drum de vreo 40 de minute cu mașina, la ore fără trafic de vârf. Am împachetat tot ce aveam și cînd să ieșim pe ușă… al meu soț primește vestea. A VENIT MOBILA!!! E în vamă, așteaptă să completăm niște formulare ca să poată fi încărcată și trimisă către noi. A venit mobilaa! Ce noroc pe noi! Exact în ziua în care am decis că, fie ce-o fi, noi ne mutăm în pădure!

Așa o bucurie ne-a copleșit… eram în extaz. Uite, domne’, ce înseamnă să ai noroc. Norocul ne-a mai ținut două paragrafe din mailul care anunța că ajunsese mobila. După aceea, ni s-a terminat norocul.  Era joi, vama nu lucra vineri. Joi, vama avea program pînă pe la ora 16:00. Era 12:00. Timp ar fi fost. Al meu soț zice.. gata, dau o fugă până la ei, ce bine că suntem în Vancouver, duc formularele, semnez și aia e! Luni, marți, cred că avem deja toată mobila!

Suuper! Doar că ne dăm seama că geanta cu laptopul, imprimanta și actele noastre rămăseseră în căsuța din pădure. Ok, trebuie să facem încă un drum până la căsuță, ca să putem printa formularele. Hai, că se poate! Să nu disperăm!

O luăm iar din loc și gonim la căsuță. Ajungem la laptop, ajungem la imprimantă. Mulțumim încă o dată, în gând, tipului cu internetul. Hai că iar avem noroc! N-avem mobilă, dar avem net. Nu-i atât de rău! Eram pe punctul de a printa formularele când.. ce să vezi, iar ni se termină  norocul. Așa, brusc. Cablul de la imprimată a rămas în apartamentul din Vancouver.

Ne uităm la ceas. Ora 13:30. Hai că e timp! Gonim în Vancouver, dăm o fugă până la apartament, printăm formularele și fugim la vamă. Înșfăcăm geanta cu laptopul și imprimanta și dăm să ieșim pe ușă când… Ați ghicit. Pac, ni s-a teminat norocul.

-Unde sunt cheile de la casă?!

-Nu știu, nu-s la tine?!

-Nu, ți le-am dat.

-Ba nu mi le-ai dat. Le-ai pus pe șemineu.

– Ne holbăm pe blatul alb și gol al șemineului, singura piesă de „mobilier” din toată sufrageria. Adică singura suprafață plată pe care puteai pune lucruri, în afară de podea. Nicio cheie.

Cotrobăim prin toată casa.

Cum naiba poți să pierzi niște chei într-o casă goală?! Cum??

Ora 13:40. Cheile nu-s. Ia-le dacă poți. Unde să căutăm?? Sub covor?! Casa e goală. N-are decât pereții, șemineul, plus buzunarele noastre întoarse pe dos, două genți răsturnate pe covor și un copil chiuind prin camerele cu ecou.

Strig la ăsta micu:

-Mai încet, iubitule, nu ne mai auzz…………

Ninnoooniiinnnoooo, langaaaa, daaanga, laaanga dangaaaa! BIIPPP BIIPPP! Ninnooo-niiinoooo! Laaangaaa DAAANGAAA!

N-apuc să-mi termin fraza către copil, cum că nu ne mai auzim om cu persoană, că un zgomot asurzitor, de alarmă, ne îngheață sângele în vene. Ne sângerează timpanele!

Fug la copil, ca să îi pun mâinile la urechi.

-CEEE EEE ASTAAAAA?!?! Ceee-i… aaastaaaa?? Strig la soț din cealaltă cameră.

-Nu ȘTIUUUUU!!

-CEEE??

-AM ZIS CĂ NUUUU ȘTIUUUU!!!

-O FI DOAR LA NOI??? O FI APĂSAT ĂSTA MICU PE CEVA ȘI A DECLANȘAT ALARMA???

Ne apucă panica. Ne dăm seama că proprietarul ne-a zis că avem alarmă. Casa are alarmă. Dar unde e panoul de control?

Căutăm disperați panoul

-Auzii… și dacă îl găsim.. știi codul?!?

-CEEE?

-CODUL DE ALARMĂ, ÎL ȘTII? E SCRIS UNDEVA?

-ĂĂĂĂ. NU, N-AVEM NICIUN COOOD!

-DA’ PANOU AVEM??

Nu e, frățică, niciunde. Nici urmă de panou! Pipăim pereții, ne învârtim de zeci de ori pe holul de la intrare, în sufrageria goală, iar pe hol iar în sufragerie. Nu e. Îmi vine să smulg toți perii covorului și să-i îndes în urechi, cu mâna până la cot. Unde e panoul?! S-o fi dus după cheile de la casă. Unde se duc cheile și panourile de control de la alarmă când se duc? Decât vă-ntreb. Decât.

Simțim cum ne ies creierii prin timpane. De afară se aude și un clopot. Ăsta era ăla care făcea LAANGAA DANGAAA și-l auzeam noi din casă. Bate clopotul. Bate clopotul, frățică!!! Avem un clopot. Și bate!! Ce naiba e asta!? Alarmă în interior și clopot în exterior?! Ieșim afară din casă. Clopotul și alarma se aud în tot complexul.

Domne, ce-am făcut, am declanșat alarma în tot cartierul?! Aoleu, na, ce intrare ne-am făcut. Și noi nu căutam decât niște chei….

Iese o vecină-n prispă și dă cu ochii de noi. Doi adulți terorizați și un copil care râdea. Nu se știe din ce motiv. Poate de fețele noastre.

Ne lămurim că nu e de la noi. E în tot complexul. E alarma de incendiu. Ah, e doar alarma de incendiu, nu e de la noi.  Răsuflăm ușurați.

Aoleu, stai așa, incendiu?? E incendiu??? Domne’, eu înțeleg să ni se termine norocul, dar să-l terminăm pe-al tuturor, din tot cartierul? Nici chiar așa.

Nu era incendiu, dar sărise o siguranță de la panoul de electricitate al complexului iar alarma se declanșează automat, în astfel de cazuri.

Hai că ne-am mai liniștit. Măcar nu e de la noi. Oricum nu găseam panoul de la alarmă. Dar am găsit cheile. Erau în ușă.

Intrăm înapoi în casă, un pic mai liniștiți dar la fel de surzi, ne luăm catrafusele și cheile și coborâm în parcarea subterană, la mașină. În lift ne întâlnim cu pompierii. Ne salutăm și ieșim în parcare.

Pfiu, hai că am scăpat. Ne uităm la ceas. Ora 14:00. E timp. Hai că reușim să ajungem și să ne scoatem mobila din vamă, ca să o avem mai repede. Ce-o fi fost în capul nostru cu.. „să dormim pe jos, în stil minimalist, ca japonezii”. Ei, da, lasă să doarmă ei. Noi avem paturi!

Îl instalăm pe ăsta micu în scaunul lui și ne punem centurile. Suntem pregătiți să fugim de aici. Urechile nu ne mai suportă. Nici noi pe ele. Al meu soț bagă cheile în contact. Gata, suntem ca și salvați. Când…

Se stinge lumina în parcare. Beznă. Brusc.

Ne uităm unul la altul. Doamne, acum ce-o mai fi?! … Nu mai contează, suntem în mașină, plecăm la vamă. Gata!

Suntem în fața porții din parcarea subterană. Apăsăm disperați pe telecomandă ca s-o deschidem. Poarta – nici gând s-o ia din loc. Normal. N-are curent. N-are cureeent. S-a oprit curentul electric, de-asta stăm în beznă, în parcarea subterană și butonăm disperați o telecomandă rămasă fără obiectul muncii. Pompierii din lift trecuseră la treabă și opriseră curentul.

Stăm și ne uităm unul la altul. Na, acum ce facem? Cum ieșim de-aici. Asta e, așteptăm. Oprim motorul și stăm în mașină. Ce rost are să ne întoarcem în zgomotul ăla infernal. Oricum și din parcare auzim sirenele, dar totuși parcă mai înfundat așa…

După vreo 5 minute apare paznicul complexului. Un domn în vârstă, aplecat de spate, pe care scrie SECURITY. Fugim la el.

-Domnule, cum poate ieși o familie din parcarea subterană, în caz de incendiu, cu mașină cu tot?

-Habar n-am, ne zice. Doar pe scări cred se poate. Fără mașină.

Aoleu. Nu, nu suntem pregătiți să renunțăm la visul cu mobila care ne vine foarte curând. Și paturile.

Rămânem în mașină și în beznă.  Între timp, în spatele nostru se mai strâng vreo două mașini cu șoferii lor captivi. Ieșim din mașini să ne sfătuim iar al meu soț începe să inspecteze poarta parcării.

Trebuie să existe o modalitate de a o acționa în lipsa curentului electric, nu? Nu putem crede că nu se poate.

După încă vreo 5 minute, timp în care toți captivii din parcare pun la bătaie telefoanele mobile, drept lanternă, pentru al meu soț   (el fiind ăl mai înalt), reușim să evadăm. Meșterește el ce meșterește și decuplează ceva de deasupra porții… Evrika! Se aude un zbang și  poarta e deconectată, se poate ieși, deschizând-o manual. Împingem toți la poartă.

Ne felicităm unii pe alții, dăm noroc, ne întoarcem în mașini și plecăm. Plecăăăm! În sfârșit, plecăăăămmm. Ora 14:30. E timp. Ne-a venit înapoi norocul.

Gonim pe autostradă, grăbiți și muți. Și la fel de surzi. Încă ne țiuie urechile. E trafic, e aglomerat. O să ne ia mai mult să ajungem în Vancouver. Totuși, avem șanse să reușim. Când…. iar ne dă una în cap norocul și o ia la sănătoasa.

Dăm de un ambuteiaj. Mai mult se stă, decât se merge. Asta n-ar fi nimic, dar ni se termină benzina. Ne trebuie o benzinărie. Urgent. Ieșim de pe autostradă și dăm iar de noroc. Îl cheamă Petro Canada. E ok, totul va fi bine. Alimentăm, ne luăm și o sticlă cu apă. E ok. Suntem bine.

Mă mut în spate, ca să stau lângă flăcău. Pornim. Ăsta micu cere apă.

Soțul îmi dă sticla cu apă a lui Gogoașă rămasă pe scaunul din față. E goală. Oau, a băut toată apa? mă mir eu, în sinea mea. Nu-i nimic! Norocul e de partea noastră, tocmai am cumpărat o sticlă cu apă! Îi umplu sticluța din dotare, îi dau și mă întorc la căutat zen-ul pierdut odată cu cheile, panoul de la alarmă, incendiul, cablul de la imprimantă…

-Mama, fac pipi!

Ok, trebuie să oprim. Rezolvăm problema, mă mut pe scaunul din față, lângă soț, ca să-mi pun tot aerul condiționat să-mi bată în față. E cald! Foarte cald! Cine-a zis că la Vancouver vara nu e vară, că e răcoare, greșește amarnic! Ne coacem! Zac cu toată fața băgată în aerul condiționat. Hmm, parcă e un pic mai bine.

-Mama, mi-e foame!

Ok, nu-i nimic, ne abatem de la drum doar câteva minute, suntem proaspăt evadați dintr-o parcare subterană rămasă în beznă – ce mai contează o oprire de câteva minute?! Îi luăm ceva repede și mănâncă în mașină. Nu mai suntem pe autostradă. Oprim în fața unui magazin și ies să îi cumpăr rapid un sandviș.

Dar… ce răcoare s-a făcut așa, deodată! Vântul parcă e mai rece, îmi zic, în gând, când… îmi pun mâna pe spate și-mi pipăi tricoul. Sunt fleașcă. Pantalonii, tricoul… fleașcă. Sunt udă până la piele.

Deschid ușa de la mașină ca să îi comunic soțului că, dintr-un motiv necunoscut, e ca și cum am făcut pluta pe spate și sunt leoarcă, așa că nu pot să intru în magazin.  Mi se scurg blugii pe picioare și îmi plouă din tricou la fiecare rafală de vânt. Mă uit la scaunul pe care am stat și misterul se risipește. Scaunul mașinii e fleașcă.

Toată sticla cu apă a lui ăsta micu se vărsase pe scaun. De-asta era goală. Și eu m-am așezat confortabil pe el. În fine, asta e, lasă că mă usuc. Soțul cumpără ce trebuie iar eu mă mut înapoi, lângă flăcău, pe bancheta din spate. Aia uscată.

-Îmi dai și mie sticla cu apă? îmi zice.

-Sigur! Dau să o și desfac și i-o întind, doar că nu apuc să-i spun că n-am desfăcut-o de tot, așa că domnul Tata lui Gogoașă apucă sticla de dopul semi-desfăcut și o varsă pe el. Pe toată.

Perfect! Ne potrivim de minune! Eu sunt fleașcă pe spate, el pe față!

-Ei, poftim! Cum mă duc eu la vamă, acum! Arăt de parcă am făcut pe mine!

Râdem. Mai mult de disperare. Tragem, însă, speranță că ne uscăm amândoi până ajungem la biroul vamal. Este, totuși, foarte, foarte cald. Și-acum parcă ne bucurăm un pic că aerul condiționat al mașinii noastre pare să nu facă față provocării.

Deznodământul: Am ajuns, într-un final, la biroul vamal. Uzi, obosiți, surzi, cu nervii făcuți praf. Inerți la orice. Și dacă s-ar fi despicat pământul în două, nu cred că ne-ar mai fi păsat. Cel mult am fi scos un „He-He, make a photo” a la Veorica D.

Mobila a venit, avem și paturile. Și toate lucrurile noastre care au călătorit cu vaporul. Iar eu am făcut o pauză și vă scriu acum, de pe mormanul meu de cutii. Nu-mi mai văd casa de ele. Dar sper că o voi regăsi curând. Și c-o să-mi placă iar, la fel de mult ca atunci când era goală.

Vă las cu câteva poze, ca să mă înțelegeți de ce atâta grabă să fugim din centrul Vancouver-ului.

Acesta este drumul spre casa noastră din pădure.

Vedere de la pădurea din geam 🙂

Exemplificat în poza de mai jos este complexul nostru. Cu clopot.

Urați-ne succes! Escaladăm Everestul ăsta cartonat în următoarele zile! Și.. poate găsim și panoul ăla de la alarmă… (da, e încă un mister unde e). 😀

(Nu vă arăt și partea cealaltă a casei, fiindcă nu vreau să vă sperii. Nu se vede nimic de cutii).

4 Comments

  1. Alina

    Vai, ce am mai ras!!! Ma bucur ca ati ajuns cu bine. Oraselul e un paradis verde, numai bun pentru little man:). Va pupam si va imbratisam cu drag!!! Sper ca adaptarea.sa va fie usoara.

    Reply
    1. Ioana (Post author)

      Haha, da.. și noi am râs. După! 😀 Te îmbrățișez și eu Alina! Mulțumim! Pupici! 🙂

      Și-mi cer scuze că ți-am răspuns cu atâta întârziere.

      Reply
  2. Alexa Stanescu

    M-ai detronat, claaar!!!!! Am ras cu lacrimi si sughituri!! Sigur voi pe moment nu, stiu:) Arata superb complexul, superb!! sa va bucurati de aerul curat si priveliste!!

    Reply
    1. Ioana (Post author)

      Multumim! Sunt sigura ca te-am detronat vremelnic, insa. :)))

      Reply

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *