Autor: Ioana

  • O noapte furtunoasă

    O noapte furtunoasă

    Stau de aproape o oră și jumătate (după estimările mele în beznă) cu o mână petrecută pe sub cap și cu cealaltă încolăcită în jurul lui Gogoașă. Când face nani, trebuie să ne ținem în brațe. Adică eu pe el. Nu-mi mai simt mâna de sub cap, parcă nici nu mai e a mea. E un lemn pe care stau sprijinită. Mi-e frică să mă mișc, dacă tocmai adoarme, Doamne ferește și eu taman atunci fac o mișcare greșită?! Așa că stau așa… bolovan.

    Gogoașă oftează, mai dă din câte-un picior, apoi se liniștește. Nu i se mai aude decât respirația, calmă. Ah! Întrevăd speranță. Deja simt gustul libertății și mă imaginez sărind din pat ca o căprioară și târând după mine lemnul stâng – cât se poate de grațios și de demn, desigur – în afara dormitorului, ca să mă uit și eu la un episod din Supernatural. Aveam planuri de popcorn.

    Când să sper mai cu aplomb, Gogoașă începe să se joace cu propriile mâini prin întuneric. Mi se pune un nod în gât. Of, dacă tot nu a adormit, măcar să-mi scot lemnul ăsta de sub cap. Dau să mă mișc…

    -Mama, pun la loc, în blațe!

    -Da, iubitule, imediat. N-apuc să-mi scot mâna.

    Dar apuc să arunc un ochi către ceas. E 11 și jumătate. De la ora 10:00 suntem aici, așa. Gogoașă, nici gând să adoarmă. Îmi cere apă, de două ori, la cinci minute diferență. Se întoarce pe-o parte, apoi pe celalaltă. Își mută perna la picioare, apoi picioarele pe pernă.

    -Alex, vino înapoi, nu așa se doarme, Alex. Dau să îi iau perna și s-o mut.

    -Nuuu! Mama, apinde lumiia, că nu văd. Pun pelna la loc! Singul!

    Mama lui aprinde lumina. Ce să facă. Gogoașă își mută tacticos domiciliul nocturn în poziția regulamentară, îmi cere păturica, îl învelesc temeinic, pun la loc lemnul sub cap și stau așa. Și stau. În liniște. Pare că a adormit. Dau să mă ridic…

    -Mama?

    -Da, iubitule.

    -Fac pipi.

    -Serios, Alex? Vrei să mergi la veceu?

    -Da, mama. Fac pipi. Yucky, pipi, la veceu.

    -Bine…

    Iar aprindem lumina, dăm la o parte păturica, mergem la toaletă. Ne întoarcem. Stingem lumina, punem păturica la loc, buturuga semi-dezmorțită sub cap, toate sunt la locul lor. Și stau. Și stau. Și-aștept. Pare că nu mai e nicio mișcare în front. Dau să mă ridic…

    -Mama?

    -Da, iubitule.

    -Fac caca.

    -Aoleu, Alex?! Chiar faci caca?!

    -Da, mama. Caca.. IS COMING!!!

    -Caca is coming?! ( îmi dau lacrimile de râs, dar încerc să mă mențin serioasă… cât să nu dispară și bruma aia de somn, dacă o fi, pe undeva…)

    -Bine, hai la veceu.

    -Repede, repede! Mama! Is coming!

    Fugim de mâncăm pământul toți cei doi metri până la toaletă.

    Cocoțat confortabil pe reductor, Gogoașă e mulțumit. Și ușurat.

    -Mama, aduce la Alex avionu’?

    -Ce avion, mami? Lasă avionul acum, hai, fă caca și să mergem la nani. E foarte târziu!

    -Mama, avionu’ la Alex, să face caca? mă privește intens. Avionu’ pe canapea?

    Cedez și mă conformez. Nu vreau o criză de plâns în miezul nopții. Dacă stau să mă gândesc mai bine, să faci caca cu un avion nu e mare lucru. De Crăciun mi-a cerut o zebră adevărată, ca să facă caca cu ea…

    Mă duc să caut avionul de pe canapea. Nu-l văd, că-s chioară de somn dar îmi pică ochii pe o gigănțenie care se ițea dintr-o cutie cu jucării. Hmm, un Boeing 747. E bun. Îl înșfac și i-l duc lui Gogoașă, să stea cu el pe tron. Nu-l vrea p-ăsta, îi voia pe cel mic, de pe canapea, așa că mă trimite înapoi, dar îl păstrează și p-ăla mare. Îi găsesc și avionul mic și stau s-aștept în ușă să-și termine băiatul treaba. Gogoașă nu mai are loc de avioane pe reductorul lui, dar le ține strâns pe amândouă, hotărât.

    -Gata, mami? Ai făcut? Mergem la nani?

    -Nuu, mama. Face poză la Alex. Telefonu?

    -Ce spui, mama? Ce poză? Vrei poză?!

    -Da! Face poză la Alex, la caca, cu avionu! Face poza! Face poza!

    Mă duc după telefon, îi fac vreo 13 poze, la cerere și verificate. Trebuie să le vadă, să fie mulțumit. Îl cheamă și pe taică-su, buimac de somn, să-i mai facă vreo 5. După sesiunea foto, Gogoașă e pregătit să mergem la nani.

    E aproape 12 și jumătate. Ne urcăm în pat, stingem lumina, îi pun păturica, îl învelesc și pe el și avioanele, iau poziția regulamentară cu lemnul sub cap și brațul încolăcit în jurul lui Gogoașă. Și stau. Și-aștept. Și stau. Și-adorm…

    -Mama?

  • 7 metode de a-ți eficientiza timpul atunci când ești mămică

    7 metode de a-ți eficientiza timpul atunci când ești mămică

    Mămicile sunt mereu pe fugă, nu-și mai văd capul de treburi. De multe ori sunt copleșite, extenuate, frustrate. Eu mă regăseam, foarte des, într-una din următoarele două situații: ba voiam să fac așa de multe lucruri – dar nu reușeam să mă ocup de mai nimic din ce îmi propusesem, în afară de bebe,  ba nu mai voiam să fac nimic (decât să dorm) – și nu reușeam, fiindcă trebuie să fac așa de multe lucruri! 🙂

    La mine, o sursă constantă de frustrare, mai ales când bebe era cel mai bebe posibil, asta a fost: faptul că în afară de a mă îngriji de nevoile imediate ale mogâldeței, nu mai rămânea prea mult timp și pentru altceva. Na, aveam și eu niște așteptări complet nerealiste, de genul: aș vrea să fac mâncare azi, să pun un braț de haine la spălat, să calc câte ceva, să fac curat în casă și, cu toate că mă străduiam din răsputeri, nu reușeam niciodată să ies la liman chiar cu toate sau măcar cu suficiente, cât să fiu mulțumită.

    Adevărul este că una dintre cele mai grele încercări prin care trecem, după ce vine bebe în viața noastră este cum să ne organizăm în așa fel încât, după ce te-ai ocupat de copil, să-ți mai rămână timp și pentru celelalte, adică să-ți faci viața mai ușoară. Și, când zic – celelalte – mă refer tot la lucrurile astea, complet nerezonabile, de genul mâncare sau curățenie. Sau timp pentru tine, dimineața. Asta ca să nu ieși cu copilul pe ușă val-vârtej și, cine știe, poate chiar să apuci să te aranjezi un pic înainte. La început, treaba asta cu aranjatul e misiune imposibilă, dar pe măsură ce bebe crește, misiunea devine tot mai posibilă. Mai ales dacă o mai ajutăm și noi, pe ici, pe colo.

    Bun, deci cum să faci să-ți mai rămână timp ca să te ocupi mai bine și de celelalte treburi și chiar și de tine. Ce știm sigur e că timpul ăsta nu mai vine în aceleași cantități rezonabile și dozabile, ca în epoca pre-bebe, așa încât să poți să faci, pe îndelete, tot ce ți-ai propus, de aceea trebuie să învățăm să facem rost de timp, să „ciupim” de pe unde putem, cât putem.

    Cu alte cuvinte, singura soluție este să ne eficientizăm timpul și să ne dozăm și energia, cum ziua tot 24 de ore are, indiferent ce-am face. Nu există soluție magică. Sau poate o fi, dar dacă e, Harry Potter e un egoist și o ține doar pentru el. 🙂

    Uite, de-asta, sâmbăta e ziua în care planific. Pun la cale tot. Fac liste, (caut ciorapi desperecheați), mă organizez. Ei, și cum mă organizam eu așa, de zor, sâmbăta trecută, ce-mi zic: ia să fac o listă cu lucrurile care mă ajută să mă organizez mai bine și să salvez timp prețios și s-o scriu aici, poate e de ajutor și altor mămici.

    Recunosc că în unele privințe am niște fixuri care, poate, vi se vor părea ciudate, cum ar fi regula mea numărul 5, pe care am învățat-o și eu de la alții și care, la început, mi s-a părut că frizează obsesia. Ei, după ce-am reflectat un pic, mi-am dat seama că îmi este extrem de folositoare, salvează mult timp și energie risipită aiurea. Așa că o aplic tot timpul. Obsesiv :)))

    Așadar, iată lucrurile care mă ajută pe mine să-mi eficientizez timpul și să-mi fac viața mai ușoară, zi de zi:

    1) Trezește-te înaintea tuturor

    Recunosc că nu îmi iese tot timpul treaba asta, dar încerc mereu și, când reușesc, e nemaipomenit.

    Nu trebuie să te trezești cu două ore înainte, dar dacă apuci să „furi” startul zilei cu măcar 15 minute, vei vedea ce diferență uriașă este și cât de multe lucruri poți face în cele doar 15 minute. Mai ales pentru tine.

    Eu, una, folosesc cele 15 minute ca să aplic o cremă, să mă fardez un pic și să-mi aranjez părul. Cât de cât, acolo. Nu vă gândiți că-mi fac cine știe ce lucruri complicate. Nu. Dar e suficient timp cât să te poți pieptăna frumos sau să-ți prinzi părul într-o coadă care să nu arate de parcă ai ieșit direct de sub duș. Să pară că ne-am străduit un pic. 🙂

    2) Gentuța „The Fast & the Furious”

    Așa am ajuns să o numesc. 🙂 Ce este? Păi, e o gentuță separată cu farduri, pentru zilele când trebuie să te machiezi rapid și care conține strictul necesar.

    Gentuța asta îmi salvează foarte mult timp și, de fapt, face diferența între a pleca nemachiată sau a reuși să mă aranjez un pic înainte de a ieși pe ușă. Doar e normal ca ăsta să fie primul lucru la care renunți, atunci când ești în criză de timp. Cui îi mai arde de aplicat fond de ten când ești cu copilul în întârziere?!

    Nu știu cum e la voi, dar bănuiesc că n-oi fi eu singura din Univers care a reușit să adune, de-a lungul timpului, o colecție impresionantă de rujuri, creioane, farduri, blush-uri, mascara… cam cât să umplu o valiză mai mică. Ei, să „sapi”, dimineața, după tot ce ai nevoie, într-un morman de alte lucruri, nu e chiar cea mai eficientă metodă de a salva timp, mai ales atunci când te grăbești. Și, uite așa, a venit gentuța asta rapidă cu farduri, căreia îi spun eu „The fast & the furious” și care, la mine, conține următoarele: un fond de ten sau BB cream, un anticearcăn, blush, mascara și un ruj hidratant, într-o nuanță cât mai naturală (asta ca să nu fie un dezastru complet, dacă nu reușesc să-l aplic la perfecțiune; șterg un pic și gata, se rezolvă).

    3) Seara se fac planurile de cucerit lumea

    Adică pregătește cât mai multe lucruri de cu seara. Știu că asta e o regulă de când lumea și pământul, dar poate nu e rău să ne-o reamintim, din când în când.

    Putem face de cu seara ghiozdanul copiilor, să scoatem hainele pentru a doua zi și să le punem la îndemână, să călcăm ce e de călcat și pentru noi și pentru cel mic. Absolut orice lucru îl poți face de cu seara, fă-l. Dimineața vei avea mult mai puține de făcut = veți ieși pe ușă mai repede. Eu scot, de cu seara, pe masă, inclusiv bolul din care cel mic va mânca cerealele, lingurița și cutia cu cereale.

    Știu că pare un pic exagerat dar, credeți-mă, am ajuns la concluzia că absolut tot contează. Dimineața, nu știu niciodată cât îi va lua lui Gogoașă să se trezească, nu știu dacă va fi o zi în care va sări în picioare din pat sau dacă va hotărî că el mai doarme un sfert de oră… așa că absolut tot contează. Mai ales că, la noi, cei de la grădiniță au niște reguli foarte stricte în privința orei la care trebuie să ajungi cu copilul și țin foarte mult să fim punctuali. Uneori, regula asta, un pic draconică, mi se pare nefirească, fiind vorba de niște copilași așa micuți, dar pe de altă parte îi înțeleg. Dacă fiecare părinte întârzie și copiii tot intră în clasă la diverse ore, se cam dă peste cap programul și rutina activităților pe care le fac cu ei.

    4) Meniul săptămânii

    Planifică-ți mesele. Scrie ce vei face de mâncare în fiecare zi a săptămânii. Așa vei scăpa de eterna întrebare „ce să mai gătesc azi?” și te poți și organiza cu cumpărăturile, ca să poți lua exact ce ai nevoie.

    Eu urăsc când îmi vine câte o idee de ce să mai fac azi de mâncare și apoi constat că-mi lipsește ceva, eventual când deja am început să gătesc și-mi și sfârâie toate oalele pe foc.

    Așa a apărut lista mea săptămânală. Funcționez, practic, pe bază de meniu, ca un restaurant. 🙂 Sâmbăta dimineața iau frumos pixul și scriu ce mâncăm în fiecare zi. În timpul săptămânii e mai ușor, într-un fel, cum cel mic e la grădi, trebuie să mă gândesc doar la ce pregătim pentru cină.

    Vinerea, în general, nu gătim cina – e ziua în care comandăm mâncare, sâmbăta –  mâncăm prânzul în afara casei, fiindcă e ziua în care mergem la cumpărături pentru restul săptămânii și mereu ne prinde ora prânzului plecați. Așadar, planifică-ți mesele, scrie meniul săptămânii și îți va fi infinit mai ușor.

    5) Atinge lucrurile o singură dată

    Regula asta chiar că pare ciudată, așa-i? Asta a fost și reacția mea când am aflat prima dată despre ea. Ei, am ajuns la concluzia că este cea mai bună și mai utilă regulă pe care aș putea-o aplica vreodată.

    E o regulă atât de simplă și, totuși, de care pur și simplu n-am fost conștientă, până când n-am văzut-o pusă în cuvinte, verbalizată.  Ce vrea să spună, de fapt, autorul cu „atinge obiectele o singură dată”? Păi, atunci când pui mâna pe un lucru, când strângi sau faci curat, pune-l direct în locul lui final, ca să eviți să te ocupi de el de mai multe ori.

    De exemplu, o farfurie care zace pe măsuța de cafea din sufragerie, în loc s-o iei și s-o muți de pe masa din sufragerie, pe cea din bucătărie, apoi în chiuvetă și apoi s-o iei de-acolo, mai târziu, ca s-o pui în mașina de spălat vase, pune-o direct în mașina de spălat vase, de la bun început.

    Atinge lucrurile o singură dată. Mi se pare fantastic cât este de simplă regula asta, explicată așa. Și nu-i nimic nou sub soare, ea  e, de fapt, regula pe care ne-o repetau și părinții noștri, când eram mici, doar că o spuneau altfel: „pune lucrurile la locul lor”. E cam aceeași regulă, așa-i? Și, totuși, sună atât de diferit! Formulată și explicată așa… e complet altceva. Am început să aplic, regula aceasta, obsesiv iar acum la mine deja s-a creat o rutină, regula cu „atinge lucrurile o singură dată” a devenit un automatism. Îți eficientizează incredibil de mult timpul.

    6) Curățenia de 10 minute

    Știți cum e când se anunță cineva că vine în vizită, în ultimul moment? Când primești un telefon și persoana respectivă îți spune că e în drum spre tine și că ajunge imediat, în 10 minute și tu te uiți în jur și vezi că în casa ta e cam haos și nu-i chiar în formă de primit musafiri… și, totuși, prin nu știu ce minune, în alea 10 minute până când îți ajunge musafirul în bătătură, reușești să faci totul lună.

    Parcă prindem niște puteri supranaturale și se face ordine fulger. Ei, asta e curățenia de 10 minute. În fiecare zi, alocă-ți 10 minute, doar 10 minute, ca să faci o curățenie-fulger, ca și cum ar urma să ți se umple casa de invitați. Vei fi surprinsă să vezi cât de multe lucruri poți să faci într-un timp atât de scurt!

    Asta te ajută să menții mai ușor curățenia casei. Și – partea și mai bună – nu-ți ia decât 10 minute. Evident, curățeniile generale tot trebuie făcute, dar e mult mai ușor când reușești să și menții.

    7) Dă o șansă shopping-ului on-line

    Încă o modalitate de a salva timp este shopping-ul online. Eu nu știu ce m-aș face fără opțiunea asta. Cred că e cea mai bună invenție, în special pentru mame, de la inventarea pâinii feliate încoace. 🙂

    Adevărul este că foarte multe mame folosesc metoda asta de a face cumpărături, din evidentul motiv: nu mai e nevoie să ieși din casă.

    Cred că 90% din lucrurile pe care i le-am cumpărat băiețelului meu, de la farfurii, căni și tacâmuri, la haine jucării și cărți, le-am cumpărat online. În afara faptului că nu mai e nevoie să mergi tu, fizic, într-un magazin, ca să cauți ce ai nevoie, ai la dispoziție o resursă extrem de valoroasă: evaluările altor cumpărători despre produsele respective. Eu nu pot să mai cumpăr ceva fără să mă documentez înainte, fără să știu părerile celorlalți cumpărători și despre experiența lor cu ele. De așa ceva n-ai parte în magazinele fizice. Poate doar dacă te-ai plimba prin magazin și ai trage de mânecă, lumea, la întâmplare, ca să întrebi: „Domle’, tu ai folosit mixerul ăsta? E bun de ceva?! Bate ouăle sau doar le amețește un pic?!”.

    Una peste alta, să alergi prin magazine, pentru orice lucru de care ai nevoie, atunci când ai un bebe, pur și simplu nu mai e o opțiune. Cel puțin nu pentru mine. Recunosc că una dintre marile mele plăceri, de dinainte de a-l avea pe Gogoașă, era să-mi clătesc ochii prin magazine și să le iau frumos la picior, la vânătoare de comori ascunse printre umerașe și rafturi… acum însă, când mă gândesc la asta, nu mai pot să scot decât un: neah!

    Nu mă limitez însă doar la astfel de cumpărături. Supermarket-urile de la care poți comanda online cumpărăturile iar ei ți le aduc, apoi, acasă, sunt vis! Dacă ai uitat să iei ceva sau dacă pur și simplu n-ai mai apucat să mergi la cumpărături, poți sta liniștită, fără să te dai peste cap. În 10 minute, din fața calculatorului, ai făcut piața. Așa că, dacă n-ai încercat încă, dă o șansă shopping-ului online. O să-ți mulțumești că ai făcut-o.

    Asta a fost lista mea cu soluții de eficientizat timpul.

    Tare m-aș bucura să-mi spuneți și ce funcționează la voi. Voi cum reușiți să vă organizați mai bine și să câștigați timp? Hai să împărtășim tuturor soluțiile noastre. Sunt convinsă că avem cu toții de învățat, unii de la alții. 🙂

  • New York Cheesecake: bun, bun, bun!

    New York Cheesecake: bun, bun, bun!

    Vine un moment în viață, când e musai să împart cu voi, aici, rețeta celui mai bun cheesecake din lume! Dar ce spun eu?! Din univers! E cel mai bun cheesecake pe care l-am mâncat noi vreodată și, culmea, e făcut de noi! Și când spun – noi – de fapt zic… al meu soț. Aceasta este rețeta lui. El e maestrul cheesecake-urilor la noi în casă și are el o rețetă-minune de New York cheesecake autentic, despre care, vă garantez, că nu are cum să nu vă iasă și n-are cum să nu vă placă!

    E o rețetă pe care prietenii noștri ne-o cer de mulți ani și noi tot… o să și o să… și o să.. și nimic. 🙂 Scuze, dragilor, vă știți care sunteți, iată că ne-am luat inima-n dinți și las aici, o dată pentru totdeauna, secretul nostru cel mai bine păstrat până acum: rețeta de cheesecake. :)))

    Ce vă trebuie ca să iasă super-bun:

    Toate ingredientele trebuie să fie la temperatura camerei. Apoi, o cremă de brânză de calitate, o tavă rotundă de 23 de cm și să fiți siguri că temperatura cuptorului este cea corectă. Cel mai bine ar fi să aveți un termometru de cuptor, noi îl folosim pe acesta.

    Mare atenție la cât de mult mixăm compoziția. Una dintre cele mai ușoare capcane în care putem cădea este să amestecăm compoziția până când îi iese sufletul. Dacă facem așa, textura cheese cake-ului se va schimba, o să se crape, o să facă bule de aer, o să țipe la noi și-o să se ciufulească. Pe scurt: nu-i de bine.

    Și încă ceva important: poa’ să plouă, poa’ să ningă, poa’ să vină uraganul Katrina: NU deschideți cuptorul în timpul celor 60 de minute de coacere. Legați-vă de mâini, încuiați bucătăria, ieșiți afară la plimbare, părăsiți orașul, județul, țara – în cele 60 de minute necesare coacerii. Orice, numai nu deschideți cuptorul. Acestea fiind zise, iată ce ne trebuie și cum procedăm:

    Ingrediente:

    1 pachet de biscuiți integrali (fărâmițați)

    30 g de unt (topit)

    4 cutii de cremă de brânză ( aprox. 230 g fiecare)

    300 g zahăr ( dar puteți pune și mai puțin.. eu cam 200 și ceva pun)

    180 ml lapte

    4 ouă

    240 ml smântână

    15 ml extract de vanilie

    30 g făină normală

    1 borcan de dulceață de fructe de pădure, afine sau căpșune –  pentru stratul de final.

    Ce și cum:

    Preîncălzim cuptorul la 175 grade Celsius.

    Folosim o tavă rotundă de 23 de cm, pe care o ungem cu unt sau cu puțin ulei.

    1)Blatul: Amestecăm biscuiții fărâmițați cu untul topit și punem compoziția în tavă pentru a forma blatul.

     

    2)Compoziția: Amestecăm crema de brânză cu zahărul, folosind mixerul, până când compoziția devine omogenă. Atenție mare! Dacă exagerăm cu mixerul, compoziția nu va mai fi la fel iar cheese cake-ul se va crăpa la cuptor, așadar mare grijă să nu mixați prea mult. Amestecăm până când brânza devine pufoasă și apoi STOP.

     

    Pentru restul ingredientelor folosim lingura de lemn, NU mixerul.

    Adăugăm, așadar, laptele și amestecăm iar apoi – ouăle, pe rând, unul câte unul și amestecăm numai cât să fie încorporate în restul compoziției. Punem apoi smântâna, extractul de vanilie și făina și amestecăm iar până când se încorporează. Turnăm compoziția în tavă, peste blatul de biscuiți și dăm la cuptorul preîncâlzit, timp de o oră.

    (Atenție –  dacă nu aveți termometru de cuptor și vedeți că cheesecake-ul crește prea mult, prea repede.. dați la 160 de grade Celsius. Și -încă o dată – nu deschideți ușa cuptorului.)

    După ce s-a copt, deschidem cuptorul și desprindem cheesecake-ul de marginea tăvii, trecând cu un cuțit fie uns cu ulei sau unt, fie încălzit – pe marginile cheesecake-ului. Ca să nu se crape, ar trebui să lăsăm cheesecake-ul în cuptor, să se răcească încet, timp de 5-6 ore, după ce timpul de coacere s-a încheiat. Recunosc, însă, că noi nu am făcut așa niciodată, fiindcă nu am avut răbdare, mai mult de două ore n-am putut aștepta. Și tot a fost cel mai bun cheesecake din univers.

    După răcirea completă adăugăm pe deasupra dulceața, într-un strat subțire și punem apoi cheesecake-ul la frigider.

    Bon apetit! Și neapărat să ne spuneți cum v-a ieșit, când încercați minunata rețetă. Al meu soț așteaptă cu nerăbdare să afle cum a fost. 🙂

     

  • Se poate tot, fiindcă „ba p-a mă-tii!”. De-aia se poate.

    Se poate tot, fiindcă „ba p-a mă-tii!”. De-aia se poate.

    Shinzo Abe este primul premier nipon care ajunge la București. Vreodată. În toată istoria. Și… unde se duce el? Să viziteze Muzeul Satului! Muzeul Satului, oameni buni. Ce să facă și el… își ia un covrig de pe-acolo, mai molfăie un pic, mai privește o scândură, un gard… o cioară…

    Omul venise cu o ceată de investitori, de oameni de afaceri, în total vreo 30 de reprezentanți de companii, să-l întâlnească pe vajnicul conducător al Guvernului României. Numa’ că na, trăsnaie! Fuse și se duse, cât și-a pus omul bagajele la cală. Vezi, domnule, dacă nu te grăbești?! Dacă nu sari coada, dacă nu dai din coate, dacă nu înjuri pilotul să-i dea bice?! Nu știu cum să-ți zic, dar ești prea politicos. Prea japonez. Și noi prea români.

    Shinzo Abe este cel mai tânăr și totodată cel mai longeviv premier din istoria țării sale. Abe este președinte al Partidului Liberal Democratic, partid care, cu excepția a patru ani a condus Japonia din anul 1955, zice un articol hotnews.ro.  Deci cel mai longeviv premier al Japoniei vine să se întâlnească cu omologul dâmbovițean, care e semestrial. O dată la șase luni se prăbușește sub talpa grea a partidului.

    Trebuia să fie o vizită istorică. A, nu, că tot așa a rămas – istorică. Numai că domnul Shinzo Abe studiază, acum, intens, la Muzeul Satului, istoric vorbind, cătunele românești. Mai încolo, la sediul PSD, istoria se repetă. Numai că nimeni nu învață nimic din ea. Căpetenia împarte fie barde, fie bezele spre diferite căpățâni și căpățânile cad. A lui Mihai Tudose n-a făcut „poc” pe caldarâm. Domnul Dragnea ne-a asigurat, aseară, că e mulțumit, relațiile dintre ei nu s-au stricat și din toată treaba asta a câștigat „partidul”. Parcă m-am mai liniștit. Eram un pic îngrijorată despre relațiile dintre cei doi și despre cine câștigă din toată povestea asta. Cine pierde știm cu toții și pe ei oricum nu-i interesează.

    Între timp, la Muzeul Satului, oaspeții japonezi, care au fost întâmpinaţi de ministrul Culturii, Lucian Romaşcanu au vizitat și Aleea Cireşilor Japonezi, spune Agerpres. Deci l-au dus să vadă, cum bine observa un prieten, ce are și el acasă, poate i s-a făcut dor de cireșii lui. Ei lasă, că se ostoiește dorul, uite-aici niște cireși, ai noștri, iarna. Eu una, oricum, nu sunt convinsă că gestul nu are un substrat manipulator genial, specific politicienilor de pe malul Dâmboviței. Eu cred că au vrut să-l facă să se simtă ca acasă. Așa de ca acasă.. încât să nu-și mai aducă aminte că a plecat. De fapt, nu că nu l-a așteptat nimeni, n-a mai venit EL. Un amnezic…să-i fie rușine. Și se pregătiseră și cu pâine și cu sare…

    Nu știu de ce mă mai uit la televizor, să fiu sinceră. Cred că am rămas cu un fel de masochism, fiindcă oricât de departe aș fi, tot arunc un ochi în urmă, în ogradă. Și-mi dau seama că în țara lui „ba p-a mă-tii” și a lui „nu se poate”, ultima e foarte greșită. Ba se poate. Totul se poate! Orice chestie îți trece prin cap, se poate. Se poate tot, fiindcă „ba p-a mă-tii!”. De-aia se poate.

    Japonia are a treia cea mai puternică economie a lumii și noi am trimis-o să viziteze Muzeul Satului. Deci, așa-i că se poate? Așa-i.

  • Ce este baby blues sau tristețea postpartum

    Ce este baby blues sau tristețea postpartum

    Un car de nervi, de supărare și de lacrimi. Asta eram după nopți în șir nedormite, zeci de scutece schimbate, milioane de pași făcuți cu copilul în brațe, încercând să-l adorm, să-l alin. Nimic nu-mi convenea. Mă enerva tot. Și cine să primească toată vălmășeala asta de hormoni, frici și epuizare decât răbdătorul meu soț – care, fie vorba între noi, mă ajuta cât putea, dar degeaba. În mintea mea, împăienjenită de extenuare, nimic nu era bine. Dacă găseam lumina aprinsă la baie, îl certam că de ce-i lumina aprinsă. Dacă era lumina stinsă, îl certam că de ce e stinsă. Bine, eram în așa hal de obosită încât am reușit performanța de a intra de două ori în ușă. Practic, am vrut să trec prin ea. Știți cum e să vezi stele verzi, la propriu? Eu știu. Șiiiii cine era de vină?! Cine? Cine? EL. De ce a închis ușa?! De ce n-a lăsat-o deschisă?! Cu ce-l deranja?! Plus că era și lumina stinsă sau aprinsă, după caz. Nu discriminam.

    Pe lângă asta, bufneam în plâns din te miri ce. Mi-aduc aminte că am făcut o criză de plâns, cu lacrimi șiroaie, fiindcă într-o zi, al meu soț venise cu pâine acasă și eu voiam chifle. Doar îi spusesem telepatic că vreau chifle, ce Dumnezeu! Trebuia să știe. Am mai plâns și pentru că nu-mi găseam o bluză de pijama anume și practic ajunsesem în situația critică de a avea doar 100 de bluze de pijama, în loc de 101. Ceva de neînchipuit! Am mai plâns fiindcă nu-mi mai găseam o sticluță de ojă, (nu că aș fi avut eu timp de făcut manichiură… dar, așa, din principiu!), am plâns și când ni s-a stricat interfonul și când am găsit un ou spart în cofraj, am plâns și pentru că se făcea prea repede noapte (era noiembrie…dar ce conta!). Plângeam când pleca la serviciu, plângeam când venea. Totul era pe sistemul:

    – Iubito, să ai o zi minunată!

    -Nu-mi spui tu mie ce să fac!

    Ei, ce nu știam eu atunci e că majoritatea proaspetelor mămici trec prin așa ceva, aproximativ 70% conform studiilor de specialitate. Se numește tristețea postpartum (sau baby blues) și este o perioadă absolut normală, în care proaspăta mămică este copleșită de tot felul de emoții puternice (și contradictorii): se simte tristă, plânge, are schimbări bruște de dispoziție – adică de la rază de soare se transformă într-un uragan de gradul 4, cât te-ntorci tu să-ți pui o linguriță de zahăr în cafea.

    Tristețea postpartum este declanșată de schimbările hormonale care au loc după naștere. Și, deși este atât de răspândită printre proaspetele mămici, foarte puține vorbesc despre asta.  De ce? Pentru că a te simți tristă, după ce ai născut un copilaș perfect, nu e compatibil cu ce ne spune societatea că ar trebui să simțim, ca mame bune și devotate ce suntem, ca mame care ne-am dorit copilul acesta mic și gânguritor mai mult decât orice pe lume. O proaspătă mămică nu are cum (și nici nu are voie) să se simtă altfel decât extrem fericită și-atunci, pe lângă tristețea postpartum declanșată de schimbările hormonale, mai ești copleșită și de un enorm sentiment de vinovăție și de rușine: De ce nu sunt fericită?! E ceva în neregulă cu mine! Am născut un copil minunat și totuși eu sunt foarte tristă!

    Dacă aș fi știut cum stau lucrurile de la început, cred că aș fi reușit să trec mai ușor peste perioada aceea. Tranziția la viața de mămică nu este deloc ușoară și, deși ai și multe momente minunate alături de puiul tău,  adaptarea ta la noile lucruri care se cer de la tine, poate fi extrem de dificilă. E normal și nu-i ușor deloc să treci prin asta. Nu e ușor și nu e nici rușine să ți se pară greu! Este greu la început. Chiar e greu. Trebuie să te obișnuiești cu lipsa de somn, cu a fi mereu acolo pentru bebe, indiferent de ce stare ai sau cum te simți tu. Ființa aceea mică este complet dependentă de tine, așa că tu trebuie să ignori și că n-ai dormit deloc de atâtea nopți și că mănânci pe apucate și că nu mai reușești să faci nimic pentru tine, în general, decât să supraviețuiești.

    Ce ajută să depășești mai ușor tristețea postpartum?

    1 – Ajută să vorbești despre cum te simți cu adevărat cu o persoană apropiată, în care ai încredere. Poate fi soțul, mama, sora sau prietena… oricine vrei tu. Important este să vorbești despre asta, să nu te ascunzi și să ceri ajutor. Nu te simți și mai vinovată fiindcă, în capul tău, ar trebui să poți fi în stare să te ocupi singură de bebe, fără să ai nevoie de sprijinul altora. E greu să te recuperezi după naștere și să ai și grijă de cel mic. Cere ajutor, nu e nimic rușinos în asta și nu spune despre tine că nu ești o mamă bună. Ești doar o mamă epuizată, care are nevoie de sprijin. Acceptă-l!

    2 – Ieși afară, plimbă-te, schimbă cadrul. Ia-l și pe bebe cu tine. Aerul proaspăt face bine la moral și, dacă tot accepți ajutor cu bebe, ieșiți și doar tu și soțul undeva. Fie și numai până la magazin și înapoi. E important pentru psihicul tău să schimbi un pic locul și peisajul, chiar și pentru o jumătate de oră.

    3 – Ai așteptări realiste de la tine și de la ce poți face. Acordă-ți timp să te obișnuiești cu schimbările enorme din viața ta, cu rutina de somn și de alăptat ale bebelușului, nu e un lucru la care să te adaptezi cum ai bate din palme. Viața ta dinainte nu mai e, o iei de la capăt, de la zero. Tot ce știi a ieșit pe ușă, toate fricile și toată nesiguranța au intrat, de-a valma, pe toate geamurile. Fii realistă și îngăduitoare cu propria persoană, n-o să poți face tot perfect, de la început.

    4 – Și, poate cel mai important, amintește-ți că nu ești singura care trece prin asta. Majoritatea proaspetelor mămici se confruntă cu tristețea postpartum. Gândește-te că va trece, la fel cum a apărut.

    Totul va fi bine, crede-mă pe cuvânt. Chiar dacă îți aduce chifle în loc de pâine, chiar dacă n-ai toate ouăle întregi în cofraj, chiar dacă e lumina stinsă sau aprinsă și chiar dacă mai intri în câte o ușă, din când în când. Va fi bine. Zău că va fi. 🙂

  • Cum mi-am îndrăgostit copilul de cărți

    Cum mi-am îndrăgostit copilul de cărți

    Îi spune noapte bună lui taică-su și mă ia de mână, hotărât, ca să mergem la nani. Știe ce urmează: să citim. Și abia așteaptă. Dă buzna în cameră, se cocoață în pat și caută, printre cărțile de pe noptieră, povestea noastră din seara aceasta. Avem mereu câte trei, patru cărți, puse frumos pe noptieră, pe care le citim ori pe alese, ori pe toate, în fiecare seară. Dar n-a fost întotdeauna așa. N-a fost deloc așa. De fapt, a fost chiar invers. Până nu demult, dacă mă vedea cu o carte, Gogoașă o lua la sănătoasa în direcția opusă. Zici că țineam în mână un platou plin ochi cu broccoli, nu o cărticică de povești.

    Adevărul este că eu n-am reușit să-i citesc de când era bebe, așa cum o fac alte mame (și mă bucur sincer pentru cine poate face asta încă de la început!). Toată lumea te îndeamnă să le citești încă de când sunt niște bebei mici și rotofei, chiar dacă nu înțeleg ce le spui încă, pentru că vocea mamei are darul de a fi liniștitoare, pe lângă faptul că, așa, îl obișnuiești pe cel mic cu cărțile iar cititul e integrat, în rutina de culcare, fără efort.

    La noi, însă, nu s-a vrut, nu s-a putut. Când era bebe, Gogoașă, dacă nu mânca, urla și dacă nu urla, mânca. Unde să mai strecori lecturi liniștitoare în ritualul de dinainte de somn, așa cum știam eu că se face ca la carte? N-aveai unde. Ar fi trebuit să urlu și eu despre Lăbuș sau Scufița Roșie. Asta ca să-i arăt ce liniștitoare e vocea mamei. Mno, ceva, ceva îmi spunea că nu mi-aș fi atins scopul. Am lăsat-o baltă. Am mai avut apoi diverse tentative, toate soldate cu una bucată copil ori smulgându-mi cartea din mână, întorcând-o pe toată părțile și apoi încercând s-o mănânce, ori fugind de mama focului în orice direcție posibilă, în afară de a mea.  Până într-o seară.

    O carte… minunată!

    Minunea s-a întâmplat în jurul vârstei de doi anișori, într-o seară, când, i-am citit lui Gogoașă prima lui carte de noapte bună: Goodnight Moon.  Am mai scris despre cărticica aceasta aici, în Top 10 cele mai iubite cărți pentru copii (2-3 ani), e minunată. Nu știu dacă o fi fost vârsta sau doar cartea sau o combinație a celor două, dar vă spun – cu mâna pe inimă – că, eu, carte mai bună de citit înainte de culcare, pentru un copilaș de doi ani, în continuă mișcare, n-am găsit. E cartea care l-a făcut pe băiețelul meu să descopere poveștile.

    Și, de-atunci, toooot citim înainte de culcare. Citim și nu ne mai oprim. Și pentru că deja știe pe de rost aproape toate cărțile pe care le avem, acum câteva seri am fost tare încântată să dau peste Pinocchio, în varianta prescurtată, pentru copii mici, carevasăzică.

    Și încă o carte… minunată?!

    Nici nu mai știu în ce epocă am cumpărat-o și de pe raftul cărui magazin, cert este că am fost foarte bucuroasă s-o descopăr sub un maldăr de alte cărți și să-i prezint copilului (ropot de tobe!)… o carte nouă! Ei, după  ce-am deschis-o, mi-am pus mâinile-n cap. Pinocchio era înghiontit de copii, prin pagina a treia și avea în mână o scândură pe care o ținea ridicată, în poziție de luptă (la o privire mai atentă, pare să fie o bâtă de baseball plată)  iar la pagina 5 era înghițit, cu tot cu barcă, de o balenă, cu niște dinți uriași, ca de lup. Lui Pinocchio ăsta al nostru nu-i creștea nasul în nicio pagină (așa cum te-ai aștepta), îi crescuseră doar niște urechi lungi de măgar și de-acolo s-a trezit fix în gura balenei. E drept că trebuia să mă fi gândit dinainte că Pinocchio nu e chiar una dintre cele mai pașnice povești, dar uite că nu mi-a dat prin cap în momentul ăla. Plus că nu o deschisesem până atunci și am avut încredere că e varianta pentru copii mici. Văleleu!

    M-am pus pe reinventat povestea lui Pinocchio și… Doamne, ce-a putut să iasă:

    -A fost odată un băiețel pe nume Pinocchio, care locuia cu tăticul lui, pe care îl chema Geppetto, într-o căsuță frumoasă. Într-o zi, la ei a venit o zână….

    Gogoașă arată spre poză și zice foarte ferm: Uteee, tu! E tu!

    (Hai că-ncepe bine, îmi zic.)

    -Da, așa e, mă corectez rapid. A venit mama (adică io, pă persoană fizică și-s taman o zână). Daaa… mama e ca o zână, ce să mai… mama este o zână. Așa. Și avea o rochie tare frumoasă! Albastră, cu bretele, vezi?

    -Daaa! Abastlăăă!

    -Și s-au jucat așa de mult, încât Geppetto (prezentat în imagine dormind buștean într-un pat și nu-i departe de adevărul de la noi de-acasă, taică-su cam adoarme pe oriunde îl lași liniștit mai mult de cinci minute) a adormit lângă ei și a început să sforăie. Sfoooorrr! Sfooorrrrr!

    Gogoașă râde.

    -Sssfffooo! Sfffoooo! zice și dânsul. Sfoooo! Sfoooo! Sssfooooo!!!

    Dau cu greu pagina și continui:

    -A doua zi, Pinocchio îi spuse tăticului lui: Pa, tata, eu mă duc la grădiniță! Uite, mi-am pus și ghiozdanul în spate!

    -Bine, Pinocchio, paaa! Să te joci și să înveți multe lucruri frumoase! Când a ajuns la grădiniță (șoc și groază! îmi căzură ochii pe imaginea cu scândura și copiii violenți)… s-a jucat mult cu ceilalți copii. La un moment dat, a găsit o scândură maaaare și le-a spus copiilor: scândura aceasta e periculoasă, fiindcă ne putem lovi și facem buba!

    -Ooo! Buba maale! zice Gogoașă

    -Și toți copiii au început s-o strige pe doamna educatoare! (Pe educatoarea noastră o cheamă Conchi, deci.. Conchi, it is!)

    -Cooonchiii! Conchiiii! Am găsit o scândură mare, vino și ia-o de aici, putem să facem bubaaa! Când a văzut scândura, Conchi i-a spus lui Pinocchio: Dragul meu, e o scândură așa de mare, încât cred că ar fi bună să facem o barcă din ea! Așa că Pinocchio s-a dus în port, unde bătea vântul foarte tare! Așa de tare încât i s-au lungit urechile de frig! (Ioooi… Pinocchio ăsta, friguros așa, seamănă tot mai mult cu mine și eu tot mai puțin cu zâna în rochia albastră, cu bretele. În fine.)

    -Ooooo, ce uleeechi! Ooo, mama! Ce uleechi! Maaale! strigă Gogoașă, uimit. (Suntem la etapa – Oooo. Totul e – oooo).

    -Da, iubitule, uite ce urechi mari avea! Dar nu-i nimic, o să-i treacă (pfoaaai!! vai de mine, ce carte!) … atunci când n-o mai sta în vânt…

    Așa. Și Pinocchio și-a făcut o barcă și s-a dus cu ea pe mare, la o plimbare, dar a dat peste o balenă. (Îmi îngheață privirea pe imaginea cu balena, plină de dinți, înfulecându-l pe Pinocchio, cu barcă cu tot.)

    -Oooo, nuuu! Mama! Pinoclio e în gula la balenă! Oooo, nu! (Văleuuuu, frățică, îmi traumatizez copilul, o să aibă numai coșmaruri! Mă adun.)

    -Ia să vedem, balenă, îi zice Pinocchio. Tu te speli pe dinți? Deschide gura maaare, ca să intru cu barca și să văd dacă ai dinții curați! Haide, deschide gura mare și zi: Aaaaaa!

    Gogoașă râde și bate din palme.

    –Aaaaa, balena! Gula maaale, zi: Aaaaaa!

    -Hmmm, ești destul de curată pe dinți. Dar, uite peste cine am dat (printre dinții balenei). E Geppetto, tatăl lui Pinocchio!

    -Tati, tu ce faci aici, în gura balenei?!

    -Am venit să văd dacă balena s-a spălat pe dinți, normal!

    -…Și mama? Une e mama? mă întreabă Gogoașă.

    -Mama s-a dus acasă ca să-i aducă periuța și pasta de dinți balenei, iubitule. O să aibă nevoie de ele când se duce la nani, ca să se spele pe dinți.

    -Bun, Geppetto și Pinocchio îi spun balenei: gata, balenă, ne-am uitat, ai dinții curați! Acum deschide gura, ca să ieșim, ne cam grăbim. Trebuie să mergem în parc!

    Și Geppetto se duce cu Pinocchio în parc și îi cumpără trei baloane: unul roz, unul verde și unul albastru. (Pfoaaaa! Ultima pagină, am scăpat!)

    -Sfârșit!

    Ei, deci ce voiam eu să vă spun cu toată tărășenia asta. Dacă vă întreabă cineva ce voia să se facă Pinocchio, răspunsul corect este dentist, nu băiețel adevărat. Ne-am înțeles, da? Mersi. 🙂

    Și-acum, iată lista mea de sfaturi, izvorâte din luuunga și anevoioasa mea experiență de tentative de îndrăgostit copil de cărți.

    Citește-i seara, înainte de culcare

    Credeți-mă pe cuvânt: nu există moment mai bun pentru o carte decât seara, înainte de culcare, când amândoi sunteți cuibăriți, unul lângă altul, în pat. Eu am încercat în toate momentele posibile și am încercat degeaba. Ziua era prea ocupat și distras, ca să aibă răbdare cu mine și cu cartea aia pe care i-o tot vâram sub nas.

    Așadar, dacă vreți să introduceți cititul, faceți asta înainte de culcare, ca parte a ritualului de somn. Copilul este mult mai calm când în casă e întuneric și liniște și știe că în program urmează nani. Singurul lucru care mai prelungește joaca este atunci cititul unei cărți iar cel mic e mult mai dispus să vă asculte. În timpul zilei, are prea multe de făcut și de explorat! Important este să reușești să-i citești o dată și să-i captezi atenția, ca să-i placă. Restul, vine de la sine.

    Găsește cartea potrivită pentru voi, cu care să începeți

    E important să găsești cartea potrivită cu care să începeți. Prima experiență contează enorm, dacă e una plăcută, l-ai câștigat și gata, asta a fost tot, nu trebuie să te mai dai peste cap. Dacă nu reușești din prima, va trebui să mai aștepți o vreme până când vei încerca din nou. Ce carte e potrivită? O să râzi, dar n-am alt sfat decât ăsta: să fie nici prea scurtă, nici prea lungă, nici cu prea mult text, nici cu prea puțin. Dacă e și în versuri e chiar minunat, eu am observat că piticilor le plac foarte mult rimele, îi fascinează, de aceea te-aș sfătui să începi cu o carte în versuri (dar să fie simple, fără cuvinte complicate, adică să fie ușor de reținut și asimilat).

    Pentru noi, „Goodnight Moon” a fost perfectă, în momentul acela. Scurtă, cu text puțin și rimat, are ceva din cadența stropilor de ploaie la geam. E liniștitoare, aproape hipnotică iar paginile, care alternează între desene viu colorate și cele simple, alb-negru, completează efectul acesta liniștitor.

    Nu schimba cartea până nu se plictisește de ea

    Bun, acum dacă ai găsit cartea care are succes la voi, continuă cu ea, nu te grăbi să i-o schimbi. În momentul acesta, ritualul vostru de culcare include să citiți o carte. ACEA carte. Citește-i-o în fiecare seară, cel puțin o vreme (îți vei da seama când s-a plictisit de ea). Nu te grăbi să cauți alta și să o înlocuiești. Noi urmărim acum crearea unui obicei și suntem pe drumul cel bun! Ce rost are să riști cu o altă carte, care, poate, nu-i stârnește la fel interesul.

    La doi anișori, copiilor le place, în continuare, rutina, repetiția, nu se plictisesc așa ușor, sunt bucuroși că știu ce urmează. Noi am citit „Goodnight moon” aproape două luni la rând (!) și în fiecare seară o aștepta cu același entuziasm. Ajunsesem în punctul în care el mi-o „citea” mie. Pur și simplu o știa pe de rost și o recita, în timp ce eu nu făceam altceva decât să-i țin cartea, ca să poată da singur paginile. Abia din punctul acesta am schimbat-o cu alta iar el a fost foarte uimit să descopere o nouă carte, cu alte întâmplări. A stat cuminte și a ascultat povestea nouă, pe care n-o știa pe de rost și apoi mi-a cerut-o în fiecare seară tot pe aceea, până când a învățat-o și pe aceasta pe de rost. Acum am ajuns să avem câte trei sau patru cărți pe noptieră (schimbăm cărțile o dată pe săptămână) și alegem din ele, în fiecare seară.

    Fii inventivă și nu citi plat

    Cărțile sunt tot o joacă, așa că trebuie citite ca atare. Poveștile trebuie să prindă viață, personajele la fel, așa că lasă frâu liber imaginației. Bine, cu grijă, nu trebuie nici s-o facem atât de antrenantă, încât să ne trezim cu copilul făcând tumbe prin pat. Nu vrem să-i sară de tot somnul.

    Fiecare personaj trebuie să aibă vocea lui. La noi, lupul vorbește gros și apăsat, mielul e pițigăiat, Moș Crăciun e un moș cam peltic, care vorbește șoptit, de parcă ar destăinui cel mai mare secret al lumii, ușile când se închid fac „trosc!”, apa face „pleeoosscc!” Deci, toarnă onomatopee acolo unde se poate. Dă-i cu bum, poc, zdrang, zbang, hâc, miam-miam! Când citim, punem în scenă o scurtă piesă de teatru.

    Pe măsură ce trece timpul, puiul tău va dori să interacționeze tot mai mult cu povestea din carte, așa că lasă-l să intervină în poveste, să pună întrebări, să poarte dialoguri cu personajele. Treaba asta îi pune imaginația la lucru și asta e foarte bine. E minunat chiar. Am reușit să-l îndrăgostim de cărți. 🙂

  • Nu-l bate, nu-l șantaja, nu-l pedepsi, nu-l amenința!

    Nu-l bate, nu-l șantaja, nu-l pedepsi, nu-l amenința!

    Bătaie, șantaj, manipulare, pedepse, amenințare, minciună. Sună rău, așa-i? Și-atunci de ce am folosi așa ceva ca să ne „educăm” copiii? Cum ar putea să iasă ceva bun și frumos din ceva care sună atât de rău și de înfricoșător? Păi, n-ar putea, fiindcă exact așa este, cum sună: oribil.

    N-o să fiu niciodată de acord cu „disciplinarea” copiilor prin bătaie – mi se face rău numai când mă gândesc la asta, nici prin pedepse și recompense, condiționări (adică șantaj –  dacă nu faci aia, nu-ți dau aia sau nu ai voie ailaltă), amenințări și minciună (dacă nu stai cuminte, nu vine Moș Crăciun). Toate astea nu sunt instrumente de educat copii, sunt instrumente de teroare și n-o să mă opresc niciodată din a spune asta. Toate urmăresc supunerea copilului prin frică. Frica lui de tine, ca părinte – dictator, atotputernic în fața lui, a copilului tău mic, fără nicio putere de a decide pentru propria persoană, fără dorințe proprii, fără un cuvânt de spus în tot ceea ce i se întâmplă. Pedepsele învață copilul că lucrurile pe care le face și care nu sunt pe placul părintelui vor avea o consecință impusă de acesta, care îl va face să sufere. Adică părintele va decide, cu bună știință, să-și terorizeze și să-și facă să sufere propriul copil.

    Este inimaginabil pentru mine. Oare nu e misiunea părinților să-și iubească și să-și protejeze copiii? De ce ai alege să-l faci să sufere, tocmai tu, mama și tatăl lui, de care el are atâta nevoie, ca să-l înțeleagă și să-l iubească necondiționat? Există și alte soluții, oameni buni. Se poate și altfel. Altfel decât cum au fost crescuți cei din generația noastră.

    Nu alege calea „ușoară”

    Sigur, e mai simplu să-i dai o palmă și să-l trimiți să sufere, singur, în camera lui, dacă nu a făcut cum ai vrut tu. Îl pedepsești și gata, ai scăpat de el. Sigur, e mult mai simplu să-l șantajezi, să-l obligi să stea pe scaun până termină tot din farfurie. Și, sigur, e mult mai simplu să-l minți spunându-i că nu mai primește cadouri de la Moș Crăciun, să-l ameninți că dacă nu mănâncă tot ce i-ai pus, nu îi mai dai prăjitură, că vine Bau-bau și îl ia sau alte bazaconii și nebunii de felul ăsta. Dar ce crești așa? Un copil terorizat, mereu în căutarea aprobării tale ca părinte. Nu crești un copil ascultător, crești un copil supus (și e o mare diferență!), un copil disperat că, dacă greșește, va pierde iubirea propriilor părinți. Un copil traumatizat. Poate nu ți se pare că e acum așa, dar la asta îl condamni.

    Asta e calea ușoară: să-l terorizezi și să te minți că îi va face bine, că așa se învață minte, că așa va fi un copil ascultător și educat. Suntem atât de buni în a ne minți pe noi înșine, încât sunt convinsă că mulți dintre părinți chiar cred când își spun că o fac spre binele copilului. Vorba aceea, unde dă mama, crește. Așa am fost învățați. Greșit! De o mie de ori, greșit! Un copil educat, un copil ascultător este un copil înconjurat de dragoste. Un copil căruia părintele îi explică ce a greșit, când a greșit, de sute de ori dacă e nevoie.

    Și e greu. E mult mai greu așa, decât să-i dai o palmă sau să-l șantajezi. E nevoie să depui un efort constant și considerabil, e nevoie să-i vorbești mult, să fii calm chiar dacă simți că explodezi pe dinăuntru, să ai răbdare până la cer și enorm de multă energie, fiindcă e extrem de obositor, e epuizant. Și, totuși, merită. Merită să facem acest efort pentru copiii noștri, pentru ca ei să crească într-un mediu armonios, înconjurați de dragoste în loc de bătaie și pedepse, cu noi vorbindu-le despre câte-n lună și în stele, în loc de niște noi turbați, urlând la ei ca niște bestii care scot flăcări pe nări. Se poate și altfel.

    Nu-ți șantaja copilul

    În loc să-i spui: dacă nu te speli pe mâini înainte de masă, nu te uiți la desene, îi poți explica ordinea firească a lucrurilor. Folosește o înșiruire de lucruri pe care trebuie să le faceți, nu o condiționare (adică șantaj): „Mai întâi te speli pe mâini, apoi mănânci și după aceea te uiți la desene”. Nu vrea? E ok, îi spui că asta e ordinea lucrurilor și nu poate fi altfel. Mama și tata fac la fel, toată lumea face așa. Tot așa trebuie să facă și el.

    Aceasta e regula pe care toată lumea trebuie să o respecte. Oferă-i explicația reală a lucrurilor pe care i le ceri să le facă. De ce să-l șantajezi? Învață-l să le facă pentru că așa e normal, nu de frica ta și de cea de a-și pierde din drepturi.

    Nu-l pedepsi când greșește, nu-l recompensa când face ce trebuie

    Pedepsele și recompensele sunt cam aceeași Mărie, cu altă pălărie. Sunt manipulatoare, necinstite cu copilul și nu-l învață de ce trebuie făcut un anumit lucru, nu-i arată consecințele reale ale faptelor sale, doar pe cele fabricate de părinte.

    Pedeapsa (o consecință fabricată) –  pierderea unui privilegiu de către copil, precum cel de a se uita la televizor, luarea jucăriilor preferate sau chiar ieșitul afară – îl frustrează, îl fac să sufere, să se simtă singur, neînțeles, neiubit. În loc să-l pedepsești mai bine explică-i ce a greșit, spune-i că nu ești de acord cu ce a făcut și că asta te face să fii foarte tristă. Întreabă-l de ce a făcut așa. Vorbește cu el. Comunicarea este cea care rezolvă conflictele. Nu pedepsele, nu urletele, NU bătaia.

    Recompensa (care e tot o consecință fabricată) e la fel de manipulatoare ca și pedeapsa și șantajul. Nu e cu nimic mai bună, chiar dacă „morcovul” pare inofensiv, în comparație cu „bățul” pedepsei. Eu una, nu vreau să-mi manipulez copilul să facă ce vreau eu, vreau să-l învăț că lucrurile trebuie făcute într-un anumit fel, pentru că acestea sunt regulile lumii în care trăim și pe care toți trebuie să le respectăm, ca să putem avea o viață frumoasă cu toții, nu de frica mea și nici pentru că „îl premiez” eu cu ceva.

    Nu-l determina să se spele pe mâini, mituindu-l cu faptul că primește o prăjitură. Piticul trebuie să înțeleagă că, dacă mănâncă cu mâinile murdare, se poate îmbolnăvi. Aceasta este consecința reală a nespălatului pe mâini. Explică-i că tu nu-l poți lăsa să se îmbolnăvească, pentru că îl iubești și trebuie să ai grijă de el.

    Ce învață dacă, în loc să-i explici de ce e nevoie să se spele pe mâini, tu îl premiezi cu o prăjitură? Nimic care să-l ajute. Nu vrea să se spele pe mâini? E ok, îi explicăm că altfel nu se poate, așa că va trebui să așteptăm până când e pregătit să se spele pe mâini, ca să putem mânca. Regula este că mai întâi ne spălăm pe mâini și după aceea mâncăm, ca să nu ne îmbolnăvim. Odată ce va înțelege că doar așa se fac lucrurile și că toți ne supunem aceleiași reguli, va face și el la fel. Îți trebuie doar un pic de răbdare cu copilul tău, atâta tot.

    Nu-l minți și nu-l amenința

    Nu-i promite niciodată ceva ce nu poți face, nu-l speria că la el nu va mai veni Moș Crăciun, nu-l amenința cu Bau-bau care vine și-l ia dacă nu e cuminte. Respectă-ți copilul și gândește-te și la sentimentele lui. El te va crede, el crede tot ce spui tu pentru că are încredere totală în tine. Încă. Nu-i știrbi această încredere. Ea este baza relației voastre. Ai și tu, la rândul tău, încredere în el, că poate face lucrurile bine, că știe când a mâncat suficient și că nu e nevoie să-l obligi tu să termine tot din farfurie, ai încredere că poate face alegerile corecte pentru el.

    Și, da, uneori ți se va părea că vorbești la pereți dar, crede-mă, doar ți se va părea, copiii învață de la noi și atunci când credem că nu sunt atenți la ce spunem sau ce facem, așa că, răbdare, te va surprinde, ai încredere în el. Nu apleca urechea la cei care te descurajează. O să te tot lovești de reacții dezaprobatoare în jurul tău, de la oameni care, în secolul în care trăim, nu au nicio scuză că-și cresc copiii folosind aceleași metode strămoșești, pline de violență și de manipulare. O să te lovești de: „Vai, ce tot atâta vorbă?”, „Nu vezi că nu înțelege? Dar cum, nu îl pedepsești?”, „Uite ce-a făcut! Îl lași să se ridice de la masă fără să termine din farfurie?”, „Dacă tu nu-i faci nimic niciodată, cum o să mai învețe că lucrurile au o consecință?!”.

    O să învețe pentru că îi explici tu, va învăța că faptele lui au consecințe fără să inventezi tu una, pe care să i-o impui. Și va mai învăța ceva: că nu trebuie să se ascundă de tine pentru că tu îl iubești orice ar face și orice s-ar întâmpla, va învăța că poate veni la tine indiferent de ce problemă îl macină, va învăța să aibă încredere în el, dar și în tine. Va ști că este un copil iubit.

    Îmi pare rău pentru cei care încă mai gândesc că pedeapsa, bătaia, șantajul „educă”, dar și mai rău îmi pare pentru copiii care trebuie să trăiască așa. Îmi vine să plâng când văd copii loviți, pălmuiți, smuciți, trași de urechi, de păr, de haine, umiliți, pedepsiți să stea singuri în camera lor sau forțați să nu se ridice la de masă, dacă vor să aibă parte de o prăjitură. Și-atunci, mă întreb din nou –  cum poate crede cineva că din ceva atât de rău poate ieși ceva bun? Oameni buni, suntem părinții lor, nu temnicerii lor. Suntem aici ca să-i iubim și să avem grijă de ei, nu să-i facem să sufere ca să ni se supună.

  • Și mamele spun lucruri trăsnite

    Și mamele spun lucruri trăsnite

    Și mamele spun lucruri trăsnite. O, da! Uneori mai ceva decât cei mici fiindcă, să recunoaștem, când ai copii, viața nu e întotdeauna roz, acesta este adevărul. La fel de adevărat este că dragostea noastră pentru ei e nemărginită.

    Și totuși, după ce n-ai pus geană pe geană, măcar două ore legat, timp de minim trei luni, când în casa ta e haos, nu ți-ai mai schimbat bluza de trei zile iar dacă ți-ai da acum cu pieptănul prin păr, probabil că nu l-ai mai găsi niciodată, singurul lucru care te menține pe linia de plutire e simțul umorului. Așa că, de prin lume adunate, iată unele dintre cele mai amuzante replici de mămici (ok… și de tătici) pe care le-am văzut sau le-am auzit în 2017. Asta ca să încheiem anul cu zâmbetul pe buze. 🙂

    -M-a întrebat un prieten care a fost partea cea mai grea de când am copii. I-am răspuns că, fără urmă de îndoială, partea cea mai grea sunt copiii.

    -Știi că ai devenit mamă când hainele de stat în casă au ajuns să fie mai multe decât cele de ieșit afară.

    -Îmi place să stau de vorbă cu copiii. Adulții nu mă întreabă niciodată care este a treia mea reptilă favorită!

    -Când e timpul să meargă la nani, copiii mei se transformă în filosofi deshidratați care au nevoie să fie ținuți în brațe.

    -Gata, de azi dau jos kilogramele în plus, o să trăiesc sănătos! Uite, chiar acum mă duc la o plimbare pe jos. Bine, iau și punga asta de M&Ms cu mine pentru că… hai să fim serioși…

    -Copiii mei au vrut să știe cum e să fii mămică, așa că mă gândesc să-i trezesc, în țipete, la două noaptea, ca să le spun că mi-a ieșit o șosetă din picior.

    -După doi ani de mămicie, mi-e clar: Nu putem arăta bine amândouă, în același timp. E… ori eu, ori casa!

    -Când cineva îți spune că are un copil energic, traducerea este: o să-ți răstoarne toată casa cu fundul în sus în 90 de secunde și probabil că o să-ți mănânce și toți peștii din acvariu.

    -Ce înseamnă să fii părinte: când le spui copiilor că ar fi vag posibil, într-un viitor ipotetic, foarte foarte îndepărtat și puțin probabil… să vă luați un cal iar copiii o iau ca pe un jurământ sacru, de sânge.

    -Te imaginai vreodată că ai striga la cineva fraze de genul „Nu mâncăm resturi pe care le găsim în canapea”? Nici eu…

    -Ce fac acum? Ah, foarte bine! Îl ajut pe fi-miu să caute prin casă ciocolata pe care i-am mâncat-o azi-noapte…

    -Niciodată nu știu ce să răspund la întrebarea „ce hobby-uri ai”. Sunt mamă, am doi copii, îmi place să pot intra singură la toaletă și să mă bucur acolo de liniște.

    -Azi-dmineață, fetița mea s-a trezit mai târziu decât de obicei! A dormit până la 6:06 dimineața! În mod normal dormea până la 6:00. Bine, cred că a ajutat și faptul că s-a culcat cu cinci ore mai târziu decât ora ei normală de somn…

    -Când îi spun copilului „îmbracă-te”, interpretarea lui este: „trebuie să stau la televizor, complet dezbrăcat, cu o singură șosetă în picior”.

    -Tăcerea e de aur, cu excepția cazului în care ai copii. Atunci tăcerea e suspectă. Foarte, foarte suspectă!

    E bine ca, din când în când, să facem și-un pic de haz de necaz și să nu uităm că, indiferent de cât de greu ni se pare acum, fiecare etapă prin care trec copiii noștri are frumusețea ei. Să prețuim fiecare clipă, ele nu se mai întorc. Și, dacă mai și râdem pe ici, pe colo… e perfect. 🙂

    Să aveți un An Nou bun și frumos ca un zâmbet de copil!

  • Noul trend 2018: Revelion în pijama

    Noul trend 2018: Revelion în pijama

    Mai e puțin și intrăm într-un nou an și parcă simți așa… că 1 ianuarie 2018 e un fel de „reset”, o pagină curată dintr-o nouă carte care ți se deschide. Pentru noi, însă, chiar va fi un an care ne va da „reset”, vom începe o călătorie nouă, plină de necunoscut dar și de frumos (sperăm noi), dar despre asta voi scrie la momentul potrivit. Până una alta însă, ne pregătim de noaptea dintre ani și nu știu cum sunteți voi, dar eu am de gând să aștept 2018, la fel cum l-am așteptat și pe 2017: cu un vin vechi, în pijamale noi. 🙂 De fapt, de trei ani e trend-ul ăsta nou în viața noastră: Revelionul în pijama (și văd că se ține tare), că așa-i viața cu copii mici, fără petreceri până dimineața.

    Să fiu sinceră nici nu aș mai rezista, ca înainte, la chefuri care țin până la răsăritul soarelui. O fi vârsta, că deh, de la 30+ nu mai sunt chiar o căprioară fără obligații. Dar nu mă deranjează deloc treaba asta. Am ajuns să prefer mai mult liniștea de-acasă și confortul unei pijamale moi, asortate cu papuci pufoși, decât rochițele cu paiete și tocurile cui. Bine, nu zic că nu-mi place să mă mai și dichisesc și să merg la petreceri zgomotoase, dar să fie regulamentar… adică să nu dureze mai mult de două, trei ore. Cam asta e limita mea. După aceea, risc să fiu găsită moțăind sprijinită de perete sau pe vreun colț de canapea. Mi-amintesc cum ne-a prins 2014, anul când a venit pe lume băiețelul nostru: încercând să ne uităm la un film. Același film pe care încercam să-l vedem de două săptămâni și la care adormeam mereu la același moment, după 10 minute. ( Pe vremea aia chiar credeam că încă mai e posibil să strecori și-un amărât de film acolo, pe lângă trezirile nocturne, hrănit copil, schimbat copil, legănat copil). Practic, n-am reușit niciodată să trecem de generic și de scena de început. Ajunsesem să râdem singuri de noi. Al meu mă întreba seara, după ce adormeam copilul pentru cele 45 de minute înscrise în program ( atât dormea, câte 45 de minute legat):

    -Ei, și azi la ce generic ne mai uităm? Tot același sau încercăm unul nou, mai cu acțiune? îmi zicea el, în timp ce eu deja eram culcușită pe un colț de canapea.

    -Hai cu-același, n-am fost atentă la ce scrie după Universal Pictures și chiar mă interesa!

    Nici nu mai știu ce film era, am uitat cu totul, am renunțat să ne mai uităm la el… și asta a fost. 🙂

    Anul ăsta, clar e mai bine, cum iubirea noastră mică nu mai e chiar bebe… are deja 3 anișori, e tot mai independent, deci și noi suntem mai liberi, dar mie tot nu-mi mai vine să petrec altfel decât împreună, acasă, gustând câte ceva, alături de un vin bun, după ce Gălușcă s-a dus la nani. Așadar și prin urmare, ne-am propus ca meniu de asortat la pijamalele noastre noi și la vinul vechi… ceva salată Boeuf, un risotto cu fructe de mare și un cheesecake. Vinul, e un vin de Porto, luat de noi într-o vacanță petrecută în Portugalia acum câțiva ani și păstrat, până acum, cu sfințenie. Momentul culminant, adică atunci când ceasul bate ora 12:00, l-am împrumutat de la țara noastră gazdă, așa că vom face și noi la fel ca spaniolii. Vom mânca 12 boabe de strugure, la 12:00 noaptea și ne vom pune câte o dorință.

    Nu știm ce ne așteaptă în 2018, sper doar că va fi un an bun, mult mai bun decât cel care a trecut și care ne-a adus și momente de fericire, dar și momente extrem de dificile și de triste.

    Lista mea personală de lucruri pe care aș vrea să le fac mai bine în 2018 este luuuungă. Interminabilă. Glumesc. Vreau să fac mai bine două lucruri și ambele țin de timp:

    •  Aș vrea să scriu mai des aici, pe blog, în ultima vreme l-am cam lăsat la urmă și îmi pare rău. Scrisul e un fel de terapie pentru mine, am nevoie să scriu, e un lucru care mă face fericită.
    • Aș vrea să-mi fac mai mult timp pentru mine, să merg la un salon, să-mi acord o clipă de răsfăț la mani-pedi sau câteva sesiuni de masaj, adică să-mi ofer câteva ore doar pentru mine, în care să fiu doar eu cu mine. Cred că toate mămicile au nevoie de așa ceva, din când în când, ca să-și încarce bateriile. Vorba aceea, când mama e fericită, toată lumea e fericită. 🙂

    Voi ce vă doriți de la 2018? Și.. mâna sus cine petrece Revelionul, ca noi, în pijama! 🙂

  • Bucurați-vă că vă aveți unii pe alții. Bucurați-vă de aici și acum. 

    Bucurați-vă că vă aveți unii pe alții. Bucurați-vă de aici și acum. 

    Stăm îmbrățișați pe canapeaua din sufragerie, cu o pătură trasă peste capetele amândurora. Practic, ne-a crescut un cort pe canapea. Gogoașă aprinde, din când în când, farurile de la mașinuța pe care o ține strâns în mână. Îi văd nasul când roșu, când verde. Oftează adânc, în timp ce eu mă chinui să fac o găurică în cortul nostru, fără să mă vadă, ca să mai intre și niște aer. Nimic vital, doar cât să mai putem respira. Din când în când.

    Gogoașă își apropie gurița de urechea mea stângă și-mi vorbește șoptit:

    -Mama, Moș Căciun vini la Alex?

    -Da, mami, Moș Crăciun vine la Alex și la toți copiii din lume. Vine cu sania, chiar în noaptea asta și lasă daruri sub brad pentru toți copiii.

    Ridic un pic păturica, așa… cât să las niscaiva oxigen înăuntru. N-am noroc. Mă vede.

    -Nuuu mamaa, pun la loc!!

    Iau o gură zdravănă de aer și trag la loc blindajul peste noi.

    -Nu ți-e cald, mami? Hai să facem o fereastră, uite aici… și ridic un pic marginea păturicii.

    -Nuuu, nuuu, pun la loc! strigă în urechea mea stângă.

    Perfect, de respirat oricum respir mai rar, așa, cu economie. Dar, na, e greu să trăiești sub apă, într-un cort. Acum nici nu mai aud bine. Mi-o fi intrat apă-n urechi.

    Gogoașă continuă șoptind:

    -La toți copiii vini, mami?!

    -Da, mami, la toți. (Nu mă întrebați de ce vorbește cu „vini”. E născut la București, din părinți născuți la București. Asta însă pare să nu-l oprească să vorbească moldovenește.).

    -Vini și Alex la copii?

    -Vrei să mergi și tu la copii, mami, ca  Moș Căciun?

    -Da, vlea și Alex să melg la copii. La joacă!

    -Vrei să te joci cu toți copiii din lume, iubitule? Sunt foarte mulți, să știi! Am avea foarte mult de mers ca să ajungem la toți. Noi n-avem sanie cu reni care zboară, ca Moș Crăciun!

    Cade o secundă pe gânduri iar eu ridic păturica cu totul de peste capetele noastre, ca să intre apă proaspătă în cortul nostru subacvatic. Mă trec toate transpirațiile. E grea viața la cort.

    -Vini copiii la Alex, mama. Uteee aici! Îmi arată spre sufrageria noastră, apoi trage păturica la loc, peste capetele noastre.

    -Aici, mami?! La noi în sufragerie vrei să vină toți copiii din lume?!

    -Daaaa! La Alex să vini toți copiii!

    -Nu știu dacă am avea loc pentru toți copiii aici. Cred că ne trebuie o casă mai mare. Un castel, poate! (Mai știu eu pe cineva care a făcut o Casă a Poporului, noi ar trebui să facem o casă a popoarelor, doar că pentru copii. Schimb vorba).

    -Ce-ai vrea să-ți aducă Moș Crăciun, mami?

    -Ăăăă.. un tlen! zice mânzul.

    Răsuflu ușurată.

    -Sigur îți aduce și un tren, puiule, Moșul știe că îți plac foarte mult trenurile.

    -…. Și o zeblă!

    -O zebră, Alex?!

    -Daaa, o zeblă maaaleee!

    -Oau! Să vedem! Dar ce vrei să faci tu cu o zebră, maimuțicule?!

    -Vleau să fac caca cu ea!

    Izbucnesc în râs. Râde și el, dar un pic încurcat… nu înțelege exact de ce râd, dar repetă ideea, dacă a avut așa un succes.

    -Daaa, mama! Zeblă să fac caca cu ea! Daaa!!

    Aruncă păturica și începe să țopăie pe canapea. Acum avem tot aerul din lume (adică din sufragerie) ca să-l respirăm, dar nu mai pot să respir de râs. Nu mai contează nici că mânzul sare pe toată canapeaua de-mi clănțăne dinții.

    -Hai că mai vedem, iubitule, cu zebra. Ce-ți aduce Moșul e surpriză! Nu știm ce! O să vedem mâine.

    Suntem recunoscători pentru tot ce avem, dar mai ales pentru că suntem și pentru că suntem așa: împreună. Ce poate fi mai frumos decât să stai împreună cu cei dragi, în jurul bradului, cu inima cântând a fericire? Despre asta este Crăciunul. Despre iubire, familie, despre timp petrecut împreună ( ok… și despre sarmale 🙂 ), despre căldura și bucuria de a fi cu toții aproape unul de altul, despre daruri făcute din suflet și primite cu inima deschisă de la cei dragi  (minus o zebră), dar mai ales despre darul de a ne avea unii pe alții. Aici și acum. E suficient să ne uităm în jurul nostru și mai ales să ne privim copiii, ca să ni se umple inima de cântec și de bucurie. Acolo e tot ce ne trebuie, tot ce avem nevoie pentru a fi compleți și complet fericiți. Să fim recunoscători pentru ce avem, să fim buni unii cu ceilalți și să fim buni și cu noi. Bucurați-vă că vă aveți unii pe alții. Bucurați-vă de aici și acum.

    Crăciun Fericit!