Mi se pare că trăim un film de groază, care pare să nu aibă final. Ni s-a schimbat viața. Asta e realitatea anului 2020. Trăim sub teroarea Covid. E o realitate dură, inimaginabilă până acum, mai departe de scenariul vreunui film apocaliptic, pe care l-am văzut la televizor, cu pătura trasă până la ochi, ronțăind floricele. Cine își închipuia, anul trecut, că vom ajunge chiar să trăim așa ceva?
O lume plină de spaimă și de necunoscut. Nu știu dacă lucrurile vor mai fi vreodată la fel, dacă se va reveni la normal sau dacă acesta va fi, de-acum înainte, „normalul” nostru, al copiilor noștri. Poate dura luni, poate dura ani… nicio certitudine.
Ce știu este că purtăm măști, atunci când ieșim din casă (dacă ieșim din casă), că trăim cu spaima de a nu ne îmbolnăvi, cu grija de a ne feri unii de alții, în loc să ne bucurăm să fim împreună cu prietenii, familia, bunicii, să ne facem prieteni noi, să ne bucurăm de o ieșire la terasă sau de o plimbare în parc, de vacanțe în care să ne putem vedea unii altora fețele, zâmbetul, să nu ne fie frică.
Și mă gândesc la copiii noștri și la cum văd ei lumea asta, în care tocmai fac primii pași. E o lume încremenită în pandemie. Asta e copilăria lor. Azi, copilăria poartă mască.
Amintirile lor nu vor avea nicio legătură cu ale noastre, dacă lucrurile continuă așa. Sunt mici. Unii dintre ei prea mici ca să știe cum este altfel.
Noi ne jucam cât era ziua de lungă, cu cât era mai mare gașca de copii și hărmălaia, cu atât mai bine. Asta a fost copilăria noastră. Toată. Nu m-am gândit niciodată că ar putea fi altfel decât așa. Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să-i spun copilului meu să stea departe de ceilalți copii. Ăsta era normalul. Era.
Mă simt copleșită de tristețe când mă gândesc că, de când Alex a venit pe lume, ne-am petrecut atâta timp învățându-l să fie prietenos, să știe să împartă, să se joace frumos cu ceilalți copii, l-am încurajat să fie sociabil cât am putut de mult, iar acum am ajuns să-i spunem să facă exact invers.
Acum îi spunem să păstreze distanța, să stea departe de ceilalți copii și de alte persoane, să-și fixeze masca pe gură și pe nas, atunci când alunecă.
Mergem în parc, dar se joacă tot singur. Stăm izolați, căutăm locurile cu cât mai puține persoane, păstrăm distanța, ne ferim unii de alții.
Ne vedem, dar nu interacționăm. Suntem împreună, dar singuri. Izolați.
Eu nu știu dacă se va mai termina vreodată cu virusul ăsta, nu știu dacă vom reveni vreodată la normal. Și, dacă revenim la normal și ne recăpătăm viața, așa cum o știm noi, nu știu dacă nu cumva ne-om pomeni cu vreun alt virus care să ne dea peste cap. Pandemia asta ne-a arătat că suntem atât de fragili, de vulnerabili.
Este incredibil ce a adus anul 2020, cât de profund ni s-a schimbat viața, pe care-o trăim, acum, de sub măștile noastre, de fiecare zi. Măștile acestea, care au ajuns să fie pe lista noastră de cumpărături, precum pâinea.
Stăm departe unii de alții și cumpărăm măști. Pentru noi, pentru copii. Găsești de care vrei, orice culoare, orice model, orice brand. Avem măști cu dinozauri, cu mașinuțe, măști roz, de prințese, măști cu super-eroi.
Este copilăria fără copii… Este copilăria de sub mască.
Iarna e unul dintre anotimpurile mele preferate. Da, e frig de îngheață pietrele, ninge și câteodată bate un vânt rece de-l simți până-n măduva oaselor, dar tot iubesc anotimpul ăsta al cozonacilor, al aromei de scorțișoară și mirosului de brad, al oamenilor de zăpadă, nasurilor roșii și al obrajilor îmbujorați.
Singurul lucru care nu-mi place deloc, deloc e că este și sezonul răcelilor. Dar, dacă ne hidratăm și avem grijă să nu ne lipsească vitaminele, atât de necesare susținerii sistemului nostru imunitar, ne putem bucura în voie de tot ce are mai bun iarna de oferit. Totul e să nu ne doboare răcelile, așa că încerc să previn astfel de „episoade”, cât de mult pot.
Nu știu cum sunteți voi, dar eu, dacă mă procopsesc cu vreo răceală, e jale la noi în casă. Parcă exact atunci toată lumea are nevoie de câte ceva, vrea câte ceva, ăsta micu trage de mine în toate părțile, să ne jucăm iar eu nu vreau decât să-mi trag pătura peste cap și să zac acolo până la primăvară. De-asta zic că, în măsura în care putem, e bine să ne facem un pic de timp și pentru noi. Știți cum se zice: dacă mama nu e bine, nimeni nu e bine.
Uite-așa m-a găsit campania inițiată de Apa Calipso: în căutare de soluții de evitat răceli, ca să ne putem bucura, în voie, de anotimpul acesta frumos, dar friguros.
Am învățat să prepar apă vitaminizată, știam despre ea, dar nu încercasem niciodată până acum, ce-i drept. Și tot de la ei am aflat că este foarte important ca apa pe care o folosești să fie alcalină iar la capitolul acesta, apa Calipso excelează: provine dintr-un izvor natural, din Codrii Vlăsiei și conține un complex optim de minerale, ceea ce o încadrează în zona apelor oligominerale. Nivelul de nitriți prezenți în apa de izvor naturală îmbuteliată de Calipso se situează sub capacitatea de detecție a aparatelor de laborator, în vreme ce reziduul fix este de 372 mg la litru, iar valoarea pH-ului este de 8,2, similar cu pH-ul lichidelor din corpul uman.
Starea noastră de sănătate este strâns legată de pH-ul din organism. Un pH acid împiedică absorbția corectă a vitaminelor și mineralelor și afectează capacitatea organismului de a se vindeca și de a se detoxifia. În același timp, bacteriile și virușii nu se pot dezvolta într-un mediu alcalin. De aceea, dacă ne dorim o sănătate de fier și un sistem imunitar eficient, este important să consumăm apă alcalină.
Apa vitaminizată: Cum ne întărim sistemul imunitar, în sezonul rece, folosind puterea ingredientelor naturale și a apei alcaline Calipso
În sezonul rece, știm cu toții că ne e mai greu să consumăm acel minim de doi litri de apă pe zi și nici la capitolul vitamine nu mai stăm la fel de bine, fiindcă mâncăm mai puține fructe și legume proaspete.
Pe mine, una, m-a încântat să descopăr cele cinci rețete de băuturi delicioase, toate preparate cu apa Calipso, care mențin pH-ul corpului alcalin, furnizează vitaminele și mineralele care întăresc sistemul imunitar și ajută la lupta împotriva virozelor și a gripei.
Iată câteva dintre rețetele de băuturi vitaminizate, preparate cu apa Calipso, pe care le-am încercat până acum:
1) Apă vitaminizată cu turmeric, ghimbir și lămâie
Turmericul are acțiune antiinflamatorie, antioxidantă, are proprietăți antibiotice, antibacteriene, antivirale și îmbunătățește circulația. În plus, calmează tusea și durerea în gât și are acțiune cicatrizantă. Ghimbirul este bogat în potasiu, zinc, calciu, cupru și magneziu, vitaminele B6, C și D. Lămâia conține vitamina C, vitamina B, fosfor, proteine și carbohidrați. Aceasta întărește sistemul imunitar, ajută în tratamentul infecțiilor gâtului, al febrei, al pietrelor la rinichi și are rol antioxidant.
Ce ne trebuie:
500 ml apă Calipso
1 linguriță turmeric proaspăt ras
1 linguriță ghimbir proaspăt ras
1/2 linguriță scorțișoară
1/2-1 lingură sirop de arțar, miere sau alt îndulcitor preferat
1 lămâie
Cum facem:
Pune apa într-o cratiță și încălzește-o la foc mediu. Adaugă turmericul, ghimbirul, scorțișoara și siropul (dacă folosești miere, recomandăm să o adaugi la final).
Fierbe la foc mic pentru 10 minute. Trece băutura prin sită și toarn-o peste două-trei felii de lămâie. Opțional, adaugă cuburi de gheață.
Pe lângă faptul că e o bombă de vitamine, băutura aceasta este și foarte gustoasă! Eu am băut-o caldă, precum ceaiul. E delicioasă!
2) Apă vitaminizată cu lămâie, castraveți și mentă
Pe lângă beneficiile aduse de lămâie, castraveții aduc în plus vitaminele A, B, C, fibre, săruri de calciu, fier, sulf, magneziu, zinc, fosfor, sodiu, siliciu și potasiu. Castraveții au proprietăți antioxidante și ajută la hidratarea și detoxifierea organismului, la eliminarea rapidă a toxinelor acumulate. Menta are proprietăți dezinfectante, conferind o aromă fresh băuturii.
Ce ne trebuie:
12 căni de apa Calipso
1 castravete mare
2-3 lămâi organice
10-12 frunze de mentă
Rețeta aceasta e ca o zi la Spa, într-un pahar. 🙂 Minunată! E foarte hidratantă și răcoritoare.
3) Apă vitaminizată cu ananas și nucă de cocos
Ananasul conține fibre, fitonutrienți, pectine, potasiu, magneziu, fier, mangan, acid folic, vitaminele C, B5, B6, B1, antioxidanți și polifenoli (betacaroten). Ananasul are proprietăți antiinflamatorii, purgative, detoxifiante, antidepresive și are efect revigorant. Acesta întărește sistemul imunitar și îți face plinul de energie.
Nuca de cocos este bogată în potasiu, calciu, magneziu, fosfor si sodiu și plină de nutrienți precum vitaminele C, E, B1, B3, B5 și B6. Nuca de cocos conține și acid lauric, un puternic antiviral si antibacterian.
Ce ne trebuie:
1 litru de apa Calipso
1/3 cană cuburi ananas proaspăt tăiat
1/4 cană bucăți nucă de cocos proaspătă (fără coajă)
Pentru cine preferă o băutură cu multe vitamine, dar aromată subtil, aceasta este recomandarea mea.
Urmează să mai încerc încă două rețete, ambele preparate tot cu apa Calipso:
4) Apă vitaminizată cu citrice și cimbru
Portocalele sunt bogate în vitamina C, care crește rezistența organismului în fața infecțiilor și elimină radicalii liberi proinflamatori din sânge. Conțin, în plus, vitamine din complexul B și au un puternic efect antioxidant, fiind o sursă bună de vitamina A și alte flavonoide.
Portocalele sunt, de asemenea, o sursă bogată de minerale, cum ar fi calciu și potasiu. Lime-ul conține vitamina C din abundență, aceasta reprezentând aproximativ 48% din fruct. Ca și lămâia, conține vitamina B6, potasiu, acid folic.
Printre mineralele din compoziție, prezente în cantități mai mici, se numără calciul, fierul, fosforul și cuprul. Grapefruit-ul este bogat în antioxidanți ca vitamina A și flavonoide, vitamina C și potasiu.
Grapefruit-ul roșu este bogat în licopen, un flavonoid antioxidant ce protejează pielea și are efect anticancerigen. Cimbrul are efect antiseptic, expectorant și analgezic. Acesta ajută și la calmarea tusei, guturaiului și astmului.
Ce ne trebuie:
10 căni de apa Calipso
3 portocale
2 lămâi
1 lime
1 grapefruit roșu
2 crenguțe de cimbru proaspăt
5) Apă vitaminizată cu portocală, lămâie, salvie și cimbru
Această combinație este un shot de imunitate. Proprietățile bine cunoscute ale portocalelor și lămâilor se îmbină cu efectul antiseptic și analgezic al cimbrului.
Salvia conține vitamina B1, C, săruri de potasiu și are acțiune antiseptică și bacteriostatică. Salvia ajută, în plus, în tratamentul faringitelor și amigdalitelor.
Ce ne trebuie:
10 căni de apa Calipso
3 portocale
2 lămâi
2 crenguțe de salvie proaspătă
2 crenguțe de cimbru proaspăt
Elementul central al fiecărei rețete, apa alcalină și oligominerală Calipso, are proprietăți nutritive ce accentuează gustul și aromele fiecărui ingredient cu care intră în contact, sprijinind procesul de alcalinizare a pH-ului și de asimilare a mineralelor.
Mierea, care poate fi folosită ca îndulcitor pentru orice băutură, este o sursă naturală de minerale cum ar fi calciu, fier și potasiu, dar și vitamine din complexul B. Mierea are efect antibacterian, ajută la asimilarea calciului în organism, la tratarea răcelilor, tusei, durerilor în gât, secrețiilor nazale și stimulează sistemul imunitar.
CONCURS: CÂȘTIGĂ UN COȘ CU TOT CE AI NEVOIE PENTRU A PREPARA BĂUTURI DELICIOASE CU APA CALIPSO
Bun și acum… CONCURS! Poți câștiga coșul acesta, care conține apă Calipso, fructe, mirodenii și tot ce ai nevoie pentru a prepara rețetele delicioase de apă vitaminizată, pe care le-am prezentat în acest articol.
Tot ce ai de făcut este să dai (1) Like paginii mele de Facebook și (2) să-mi spui, într-un comentariu, pe pagina de Facebook , la postarea acestui articol: tu ce fel de băutură vitaminizată cu apă Calipso ai vrea să încerci?
Mult succes tuturor! Și să ne bucurăm de o iarnă cu cât mai puține răceli! 🙂
UPDATE:
Lupu Radu este câștigătorul concursului, în urma tragerii la sorți, folosind random.org. Felicitări, Radu!
Regulamentul concursului:
La acest concurs pot participa toate persoanele cu domiciliul în România.
Aceeași persoană nu poate participa la concurs de mai multe ori.
Concursul are un singur câștigător și un singur premiu.
Concursul se desfășoară exclusiv pe pagina de Facebook a blogului meu, aici.
Câștigătorul va fi desemnat prin tragere la sorți, cu ajutorul random.org și anunțat aici, pe blog, printr-un update la acest articol.
Perioada de desfășurare a concursului: 10.12.2018, ora 19:00 pm – 12.12.2018, ora 10:00 pm. Tragerea la sorți și anunțarea câștigătorului vor avea loc în cursul zilei de 13.12.2018.
Câștigătorul va fi contactat de către mine iar apoi eu voi transmite datele de contact ale acestuia, către inițiatorii campaniei pentru Apa Calipso, care se vor ocupa de trimiterea premiului.
În cazul în care câștigătorul nu poate fi contactat, în termen de 24 de ore, de la încheierea tragerii la sorți, voi face o altă tragere la sorți și va fi desemnat un alt câștigător.
Îmi rezerv dreptul de a anula acest concurs, în orice moment, dacă, din motive independente de mine, concursul nu mai poate fi desfășurat.
Am plecat. Mă număr printre românii aceia care au lăsat totul în urmă și au fugit unde-au văzut cu ochii. Departe, de frică să nu ne împotmolim în spitale din care să nu mai ieșim, pe picioare, niciodată, de silă, de revoltă și iar de frică, dar cu speranță. Speranța că pot oferi copilului meu un viitor mai bun, am plecat pentru el, mai ales pentru el.
Am vrut să-i schimb destinul, să-i dau șansa să crească într-un loc care să-l ajute să devină cea mai bună variantă a sa posibilă, să-i dau șansa de a trăi frumos, fără încrâncenare, fără umilințe. Despre motivele plecării noastre, am scris aici: De ce-am plecat când n-am mai stat.
N-am stat pe gânduri, n-am ezitat. Suntem departe acum, foarte departe, atât de departe, încât nici data din calendar nu mai e aceeași.
Și, totuși, n-am fost niciodată mai aproape.
Am plecat și-am îngroșat rândurile diasporei. Am ajuns la capătul lumii, sperând să uit, să nu mă mai uit înapoi, să nu-mi mai pese. Mi-am promis că nu voi mai citi nimic despre ce se întâmplă în țara mea, în care nu am mai simțit că-mi poate fi casă, deși acasă – va fi mereu, mi-am promis că nu voi privi înapoi, pentru că-mi face rău. Mă umple de nervi, de furie, de frustrare, atâta nedreptate, atâta batjocură, nesimțire, minciună, furt organizat.
Mi-am zis că nu-mi mai trebuie așa ceva. Am vrut să o iau de la capăt, să-mi găsesc liniștea, să mă bucur de ce am, să trăiesc clipa și să inspir frumosul, calmul, normalitatea din lumea asta nouă, prin toți porii, până când normalitatea și liniștea ei vor deveni și ale mele. Mi-am promis să nu mai trăiesc între două lumi, să-mi cos la loc sufletul rupt în două și să-l port pe tot, întreg, cu mine. Aici. Să uit Acolo.
Asta mi-am promis. Să uit și să mă uit doar aici, în fața mea, la oamenii zâmbitori, împăcați cu ei înșiși, oameni care nu știu ce înseamnă să nu ai șosele, să mori în curtea spitalului, oameni care nu știu ce înseamnă șpagă și nici nu știu să stea ploconiți pentru 3 lei în plus la pensie.
Mi-am promis să fiu ca ei. Am vrut să fiu ca ei. Cu înverșunare. Dar, oricât aș încerca, nu pot, nu pe de-a-ntregul.
Mă doare țara mea.
Mă doare țara asta care și-a călcat copiii în picioare, în care autoritățile statului nu luptă pentru propriul popor, ci împotriva lui. Mă doare cum ecourile furiei și ale umilinței, mă prind din urmă și mă găsesc oriunde aș fi.
Mă doare țara asta în care femeile, copiii sunt gazați în stradă, ca să tacă, în care politicienii sfidează cu nerușinare, mint, fură, manipulează, fără frică. Mă doare țara asta în care penalii nu știu ce-i pușcăria.
Mă doare revolta și lacrimile pe care mi le înăbuș – mă dor.
Da, și eu sunt acum Diaspora. Diaspora hulită de netoții ăștia, care au pus țara în marșarier și au apăsat pedala de accelerație până la capăt și din ale căror rânduri se ridică tot felul de inconștienți siniștri, care promit că vor scoate și ei un milion de oameni în stradă și vor călca în picioare alți români.
Mă doare cum ne-au făcut să fim român contra român.
Și plâng de furie, dar și de neputință. Nu pot aparține, cu totul, unei alte lumi, oricât aș încerca. Abia acum am înțeles că, de fapt, nu voi putea niciodată.
Mă dori prea mult, țară a mea. Mai mult ca niciodată. Mă dori.
*Photo credit: Valentin Chisoceanu, jurnalist RFI România
Oameni buni, vă scriu din vârful unui morman de cutii. E bine aici, n-am ce zice. Aerul e rarefiat…. și parcă nici nu mai zăresc balamucul care tronează la poalele lui.
Am cărat muntele ăsta din centrul Vancouver-ului și l-am reașezat într-un orășel de lângă metropola canadiană. Zic eu orășel, dar aici, nici orășelelor nu le lipsesc zgârie-norii. Am ales, însă, să stăm într-un mic ansamblu rezidențial, cu case din lemn și mult verde în jur.
Etajele din nori nu ni se potrivesc și ne cam săturaserăm să ni se înfunde urechile de fiecare dată când urcam sau coboram cu liftul. :))
La câțiva metri de terasa noastră avem o perdea de brazi. O pădure micuță, care camuflează orașul și îți dă senzația că trăiești în mijlocul naturii. Ne place. Mult. Orașul se numește Coquitlam și e la poalele unor munți adevărați, pe care, altminteri, muntele meu de cutii dă semne că vrea să-l concureze, deși eu mă împotrivesc din răsputeri!
Dar nuuu, nu despre asta vreau eu să vă povestesc, ci despre cum am ajuns aici.
În ziua în care am decis că vrem să stăm în căsuța noastră din pădure și nicio clipă în plus în apartamentul dintre nori… parcă s-au aliniat planetele, zău. Sau s-au dezaliniat. Știți genul acela de zi în care toate lucrurile care pot merge prost, merg infinit mai prost decât îți imaginasei tu că pot merge prost?! Ei, noi n-am știut cum este… până în acea Zi. Ziua în care ni s-a terminat norocul.
Să vă povestesc. Am fost așa de disperați să ne mutăm mai repede în noua noastră căsuță din pădure, încât am decis că nu avem nevoie de paturi. O să dormim pe jos, hai, domne’, să dăm o șansă stilului minimalist al japonezilor. Până la urmă, dacă ei pot… de ce n-am putea și noi, nu? Mobilă încă nu aveam. Venea cu vaporul de la Madrid. (Fie vorba între noi, eu cred că a venit înot). De două luni tot venea și noi tot o așteptam.
Eram pregătiți să facem mutarea, doar mobila ne mai lipsea. Și cutiile. Astea pe care stau eu acum.
Aveam tot. Contract semnat, cheile de la casă și, în ziua cu pricina, cea în care am decis noi că nu mai rezistăm nicio secundă în plus în zgârie-norul nostru, trebuia să facem un drum până la căsuța din pădure fiindcă venea tipul cu internetul. Să-l instaleze. Să ne facă locul… locuibil. Vorba aceea, la paturi renunți, dar nu poți să trăiești fără internet! :))
Și venirăm la căsuță, tipul cu internetul veni și el, instală ce era de instalat și plecă. Noi n-am mai vrut să plecăm. Bine, am plecat jumate și am rămas jumate, adică am lăsat toate lucrurile cu care veniserăm aici, în căsuța din pădure și am plecat să ne facem bagajele adevărate și să revenim hotărâți să încropim niște culcușuri pe jos. Ca japonezii.
Bine, nu vă imaginați că eram foarte, foarte încântați de idee, dar perspectiva de a ne trezi dimineața și de a ne bea cafeaua de pe o terasă primitoare, înconjurată de brazi, în locul sticlei etalate de zgârie-nori a fost prea seducătoare și noi – prea nerăbdători.
Bun, ne-am urcat în mașină și am gonit spre Vancouver, un drum de vreo 40 de minute cu mașina, la ore fără trafic de vârf. Am împachetat tot ce aveam și cînd să ieșim pe ușă… al meu soț primește vestea. A VENIT MOBILA!!! E în vamă, așteaptă să completăm niște formulare ca să poată fi încărcată și trimisă către noi. A venit mobilaa! Ce noroc pe noi! Exact în ziua în care am decis că, fie ce-o fi, noi ne mutăm în pădure!
Așa o bucurie ne-a copleșit… eram în extaz. Uite, domne’, ce înseamnă să ai noroc. Norocul ne-a mai ținut două paragrafe din mailul care anunța că ajunsese mobila. După aceea, ni s-a terminat norocul. Era joi, vama nu lucra vineri. Joi, vama avea program pînă pe la ora 16:00. Era 12:00. Timp ar fi fost. Al meu soț zice.. gata, dau o fugă până la ei, ce bine că suntem în Vancouver, duc formularele, semnez și aia e! Luni, marți, cred că avem deja toată mobila!
Suuper! Doar că ne dăm seama că geanta cu laptopul, imprimanta și actele noastre rămăseseră în căsuța din pădure. Ok, trebuie să facem încă un drum până la căsuță, ca să putem printa formularele. Hai, că se poate! Să nu disperăm!
O luăm iar din loc și gonim la căsuță. Ajungem la laptop, ajungem la imprimantă. Mulțumim încă o dată, în gând, tipului cu internetul. Hai că iar avem noroc! N-avem mobilă, dar avem net. Nu-i atât de rău! Eram pe punctul de a printa formularele când.. ce să vezi, iar ni se termină norocul. Așa, brusc. Cablul de la imprimată a rămas în apartamentul din Vancouver.
Ne uităm la ceas. Ora 13:30. Hai că e timp! Gonim în Vancouver, dăm o fugă până la apartament, printăm formularele și fugim la vamă. Înșfăcăm geanta cu laptopul și imprimanta și dăm să ieșim pe ușă când… Ați ghicit. Pac, ni s-a teminat norocul.
-Unde sunt cheile de la casă?!
-Nu știu, nu-s la tine?!
-Nu, ți le-am dat.
-Ba nu mi le-ai dat. Le-ai pus pe șemineu.
– Ne holbăm pe blatul alb și gol al șemineului, singura piesă de „mobilier” din toată sufrageria. Adică singura suprafață plată pe care puteai pune lucruri, în afară de podea. Nicio cheie.
Cotrobăim prin toată casa.
Cum naiba poți să pierzi niște chei într-o casă goală?! Cum??
Ora 13:40. Cheile nu-s. Ia-le dacă poți. Unde să căutăm?? Sub covor?! Casa e goală. N-are decât pereții, șemineul, plus buzunarele noastre întoarse pe dos, două genți răsturnate pe covor și un copil chiuind prin camerele cu ecou.
N-apuc să-mi termin fraza către copil, cum că nu ne mai auzim om cu persoană, că un zgomot asurzitor, de alarmă, ne îngheață sângele în vene. Ne sângerează timpanele!
Fug la copil, ca să îi pun mâinile la urechi.
-CEEE EEE ASTAAAAA?!?! Ceee-i… aaastaaaa?? Strig la soț din cealaltă cameră.
-Nu ȘTIUUUUU!!
-CEEE??
-AM ZIS CĂ NUUUU ȘTIUUUU!!!
-O FI DOAR LA NOI??? O FI APĂSAT ĂSTA MICU PE CEVA ȘI A DECLANȘAT ALARMA???
Ne apucă panica. Ne dăm seama că proprietarul ne-a zis că avem alarmă. Casa are alarmă. Dar unde e panoul de control?
Căutăm disperați panoul
-Auzii… și dacă îl găsim.. știi codul?!?
-CEEE?
-CODUL DE ALARMĂ, ÎL ȘTII? E SCRIS UNDEVA?
-ĂĂĂĂ. NU, N-AVEM NICIUN COOOD!
-DA’ PANOU AVEM??
Nu e, frățică, niciunde. Nici urmă de panou! Pipăim pereții, ne învârtim de zeci de ori pe holul de la intrare, în sufrageria goală, iar pe hol iar în sufragerie. Nu e. Îmi vine să smulg toți perii covorului și să-i îndes în urechi, cu mâna până la cot. Unde e panoul?! S-o fi dus după cheile de la casă. Unde se duc cheile și panourile de control de la alarmă când se duc? Decât vă-ntreb. Decât.
Simțim cum ne ies creierii prin timpane. De afară se aude și un clopot. Ăsta era ăla care făcea LAANGAA DANGAAA și-l auzeam noi din casă. Bate clopotul. Bate clopotul, frățică!!! Avem un clopot. Și bate!! Ce naiba e asta!? Alarmă în interior și clopot în exterior?! Ieșim afară din casă. Clopotul și alarma se aud în tot complexul.
Domne, ce-am făcut, am declanșat alarma în tot cartierul?! Aoleu, na, ce intrare ne-am făcut. Și noi nu căutam decât niște chei….
Iese o vecină-n prispă și dă cu ochii de noi. Doi adulți terorizați și un copil care râdea. Nu se știe din ce motiv. Poate de fețele noastre.
Ne lămurim că nu e de la noi. E în tot complexul. E alarma de incendiu. Ah, e doar alarma de incendiu, nu e de la noi. Răsuflăm ușurați.
Aoleu, stai așa, incendiu?? E incendiu??? Domne’, eu înțeleg să ni se termine norocul, dar să-l terminăm pe-al tuturor, din tot cartierul? Nici chiar așa.
Nu era incendiu, dar sărise o siguranță de la panoul de electricitate al complexului iar alarma se declanșează automat, în astfel de cazuri.
Hai că ne-am mai liniștit. Măcar nu e de la noi. Oricum nu găseam panoul de la alarmă. Dar am găsit cheile. Erau în ușă.
Intrăm înapoi în casă, un pic mai liniștiți dar la fel de surzi, ne luăm catrafusele și cheile și coborâm în parcarea subterană, la mașină. În lift ne întâlnim cu pompierii. Ne salutăm și ieșim în parcare.
Pfiu, hai că am scăpat. Ne uităm la ceas. Ora 14:00. E timp. Hai că reușim să ajungem și să ne scoatem mobila din vamă, ca să o avem mai repede. Ce-o fi fost în capul nostru cu.. „să dormim pe jos, în stil minimalist, ca japonezii”. Ei, da, lasă să doarmă ei. Noi avem paturi!
Îl instalăm pe ăsta micu în scaunul lui și ne punem centurile. Suntem pregătiți să fugim de aici. Urechile nu ne mai suportă. Nici noi pe ele. Al meu soț bagă cheile în contact. Gata, suntem ca și salvați. Când…
Se stinge lumina în parcare. Beznă. Brusc.
Ne uităm unul la altul. Doamne, acum ce-o mai fi?! … Nu mai contează, suntem în mașină, plecăm la vamă. Gata!
Suntem în fața porții din parcarea subterană. Apăsăm disperați pe telecomandă ca s-o deschidem. Poarta – nici gând s-o ia din loc. Normal. N-are curent. N-are cureeent. S-a oprit curentul electric, de-asta stăm în beznă, în parcarea subterană și butonăm disperați o telecomandă rămasă fără obiectul muncii. Pompierii din lift trecuseră la treabă și opriseră curentul.
Stăm și ne uităm unul la altul. Na, acum ce facem? Cum ieșim de-aici. Asta e, așteptăm. Oprim motorul și stăm în mașină. Ce rost are să ne întoarcem în zgomotul ăla infernal. Oricum și din parcare auzim sirenele, dar totuși parcă mai înfundat așa…
După vreo 5 minute apare paznicul complexului. Un domn în vârstă, aplecat de spate, pe care scrie SECURITY. Fugim la el.
-Domnule, cum poate ieși o familie din parcarea subterană, în caz de incendiu, cu mașină cu tot?
-Habar n-am, ne zice. Doar pe scări cred se poate. Fără mașină.
Aoleu. Nu, nu suntem pregătiți să renunțăm la visul cu mobila care ne vine foarte curând. Și paturile.
Rămânem în mașină și în beznă. Între timp, în spatele nostru se mai strâng vreo două mașini cu șoferii lor captivi. Ieșim din mașini să ne sfătuim iar al meu soț începe să inspecteze poarta parcării.
Trebuie să existe o modalitate de a o acționa în lipsa curentului electric, nu? Nu putem crede că nu se poate.
După încă vreo 5 minute, timp în care toți captivii din parcare pun la bătaie telefoanele mobile, drept lanternă, pentru al meu soț (el fiind ăl mai înalt), reușim să evadăm. Meșterește el ce meșterește și decuplează ceva de deasupra porții… Evrika! Se aude un zbang și poarta e deconectată, se poate ieși, deschizând-o manual. Împingem toți la poartă.
Ne felicităm unii pe alții, dăm noroc, ne întoarcem în mașini și plecăm. Plecăăăm! În sfârșit, plecăăăămmm. Ora 14:30. E timp. Ne-a venit înapoi norocul.
Gonim pe autostradă, grăbiți și muți. Și la fel de surzi. Încă ne țiuie urechile. E trafic, e aglomerat. O să ne ia mai mult să ajungem în Vancouver. Totuși, avem șanse să reușim. Când…. iar ne dă una în cap norocul și o ia la sănătoasa.
Dăm de un ambuteiaj. Mai mult se stă, decât se merge. Asta n-ar fi nimic, dar ni se termină benzina. Ne trebuie o benzinărie. Urgent. Ieșim de pe autostradă și dăm iar de noroc. Îl cheamă Petro Canada. E ok, totul va fi bine. Alimentăm, ne luăm și o sticlă cu apă. E ok. Suntem bine.
Mă mut în spate, ca să stau lângă flăcău. Pornim. Ăsta micu cere apă.
Soțul îmi dă sticla cu apă a lui Gogoașă rămasă pe scaunul din față. E goală. Oau, a băut toată apa? mă mir eu, în sinea mea. Nu-i nimic! Norocul e de partea noastră, tocmai am cumpărat o sticlă cu apă! Îi umplu sticluța din dotare, îi dau și mă întorc la căutat zen-ul pierdut odată cu cheile, panoul de la alarmă, incendiul, cablul de la imprimantă…
-Mama, fac pipi!
Ok, trebuie să oprim. Rezolvăm problema, mă mut pe scaunul din față, lângă soț, ca să-mi pun tot aerul condiționat să-mi bată în față. E cald! Foarte cald! Cine-a zis că la Vancouver vara nu e vară, că e răcoare, greșește amarnic! Ne coacem! Zac cu toată fața băgată în aerul condiționat. Hmm, parcă e un pic mai bine.
-Mama, mi-e foame!
Ok, nu-i nimic, ne abatem de la drum doar câteva minute, suntem proaspăt evadați dintr-o parcare subterană rămasă în beznă – ce mai contează o oprire de câteva minute?! Îi luăm ceva repede și mănâncă în mașină. Nu mai suntem pe autostradă. Oprim în fața unui magazin și ies să îi cumpăr rapid un sandviș.
Dar… ce răcoare s-a făcut așa, deodată! Vântul parcă e mai rece, îmi zic, în gând, când… îmi pun mâna pe spate și-mi pipăi tricoul. Sunt fleașcă. Pantalonii, tricoul… fleașcă. Sunt udă până la piele.
Deschid ușa de la mașină ca să îi comunic soțului că, dintr-un motiv necunoscut, e ca și cum am făcut pluta pe spate și sunt leoarcă, așa că nu pot să intru în magazin. Mi se scurg blugii pe picioare și îmi plouă din tricou la fiecare rafală de vânt. Mă uit la scaunul pe care am stat și misterul se risipește. Scaunul mașinii e fleașcă.
Toată sticla cu apă a lui ăsta micu se vărsase pe scaun. De-asta era goală. Și eu m-am așezat confortabil pe el. În fine, asta e, lasă că mă usuc. Soțul cumpără ce trebuie iar eu mă mut înapoi, lângă flăcău, pe bancheta din spate. Aia uscată.
-Îmi dai și mie sticla cu apă? îmi zice.
-Sigur! Dau să o și desfac și i-o întind, doar că nu apuc să-i spun că n-am desfăcut-o de tot, așa că domnul Tata lui Gogoașă apucă sticla de dopul semi-desfăcut și o varsă pe el. Pe toată.
Perfect! Ne potrivim de minune! Eu sunt fleașcă pe spate, el pe față!
-Ei, poftim! Cum mă duc eu la vamă, acum! Arăt de parcă am făcut pe mine!
Râdem. Mai mult de disperare. Tragem, însă, speranță că ne uscăm amândoi până ajungem la biroul vamal. Este, totuși, foarte, foarte cald. Și-acum parcă ne bucurăm un pic că aerul condiționat al mașinii noastre pare să nu facă față provocării.
Deznodământul: Am ajuns, într-un final, la biroul vamal. Uzi, obosiți, surzi, cu nervii făcuți praf. Inerți la orice. Și dacă s-ar fi despicat pământul în două, nu cred că ne-ar mai fi păsat. Cel mult am fi scos un „He-He, make a photo” a la Veorica D.
Mobila a venit, avem și paturile. Și toate lucrurile noastre care au călătorit cu vaporul. Iar eu am făcut o pauză și vă scriu acum, de pe mormanul meu de cutii. Nu-mi mai văd casa de ele. Dar sper că o voi regăsi curând. Și c-o să-mi placă iar, la fel de mult ca atunci când era goală.
Vă las cu câteva poze, ca să mă înțelegeți de ce atâta grabă să fugim din centrul Vancouver-ului.
Acesta este drumul spre casa noastră din pădure.
Vedere de la pădurea din geam 🙂
Exemplificat în poza de mai jos este complexul nostru. Cu clopot.
Urați-ne succes! Escaladăm Everestul ăsta cartonat în următoarele zile! Și.. poate găsim și panoul ăla de la alarmă… (da, e încă un mister unde e). 😀
(Nu vă arăt și partea cealaltă a casei, fiindcă nu vreau să vă sperii. Nu se vede nimic de cutii).
După o lungă tăcere, credeți-mă, însă, e o absență (bine) motivată, permiteți să raportez: ne-am mutat. Am schimbat țara. Și continentul. Suntem în Canada, la Vancouver, un oraș pe care încercăm să-l descoperim, pas cu pas, de vreo două săptămâni, de când am ajuns aici. Ne-a luat ceva să ne revenim și din șocul schimbării fusului orar. Și nouă, și lui Gogoașă. Nu-i ușor să-ți vină să stai treaz toată noaptea și să dormi toată ziua. Am plecat într-o zi de vineri, dis de dimineață și am ajuns tot vineri, pe la ora prânzului. Practic, cele 14 ore de călătorie au dispărut în neant. Pentru noi, timpul aproape că a stat în loc. A fost ca și cum am fi prins o coadă normală, în trafic, dinspre Sinaia spre București, un drum de câteva ore. Un mizilic!
Să fi traversat noi ditamai Oceanul? Ne zgâim la ceasuri, într-o lumină caldă și leneșă, de început de weekend. în timp ce ne așteptăm bagajele, în aeroportul din Vancouver. Nu pare! Suntem la capătul lumii. Iar la capătul lumii, capeți ziua înapoi! Așa… ca un premiu pentru cine s-a încumetat să străbată atâția zeci de mii de kilometri.
Și e frumos tare la capătul lumii! Canadienii ne-au uimit, încă din prima clipă, de când am pășit pe pământul lor. Pe lângă faptul că ne-au dat timpul înapoi :))) … Sunt niște oameni deschiși, extrem de prietenoși, cu mult simț al umorului și, aș spune – politicoși, dar nu e chiar cel mai potrivit cuvânt. Politicoși – sună cumva rece iar ei nu sunt deloc așa, cel puțin nu aici, în Vancouver. Nu bag mâna în foc pentru zona franceză, nu știu cum sunt oamenii de acolo, dar am auzit că n-ar fi chiar cei mai calzi și mai primitori cetățeni ai planetei. Ei, aici, în Vancouver, oamenii sunt nu politicoși, ci cu foarte mult bun simț și cu o amabilitate dezarmantă.
Vancouver – Primul contact cu extratereștrii de la capătul lumii
-Are you waiting for a cab? (Așteptați un taxi?) ne întreabă o doamnă cu părul blond-alb, îmbrăcată lejer în jeanși, la care a asortat o jachetă cochetă, căreia i-a suflecat mânecile. E o amiază caldă la Vancouver, 22 de grade arată termometrul din fața aeroportului, iar noi așteptăm, afară, pe o băncuță, să ne vină taxi-ul. Avem nevoie de o mașină mare, una uriașă, în care să ne încapă cele câteva… doar 6!!! bagaje imense de cală și două de mână, plus cărucior, plus noi, plus copil. Pentru asta, avem nevoie de o companie de taxi specială, una care ne va duce cu o basculantă în centrul orașului. Glumesc. Dar parcă nu prea. Una care dispune de mașini maari. (Și Doamne.. ce mașini mari. Uriașe!)
-Yes, we are, îi răspund. Ne uităm amândouă la ceas, Mai schimbăm două vorbe, cât să ne lămurim cam de când așteptăm.
Se ivește primul taxi, mă uit la doamna cu părul alb-blond care stătea de vorbă acum cu soțul ei și o întreb, deși știu că noi am fost primii acolo… I am not sure, were you guys here first? Is it our cab or yours that just arrived? (Nu sunt sigură, ați fost primii aici? E taxiul nostru acesta sau al vostru?)
-I’m pretty sure you were here first, but even if you weren’t, you’d still be taking this cab! Lil man over there looks very tired! Where did you guys fly in from? (Sunt destul de sigură că voi ați fost primii și chiar dacă nu ați fi fost, tot voi ați fi primii! Omulețul vostru pare tare obosit! De unde veniți?
-Madrid, îi spun.
-Aaah, atunci se explică! Urcați repede în taxi, lil man are nevoie de somn!
Le mulțumim, adevărul e că… și lil man și noi… avem nevoie de somn. Ziua asta de vineri are mai multe ore decât putem noi duce și oricât de mult ne-am dori să o trăim de două ori, la maxim, a doua aceeași vineri ne-am dori s-o petrecem simplu: sforăind.
Șoferul basculantei care joacă rol de taxi coboară ca să ne ajute să încărcăm „firavele” noastre 6 bagaje de cală plus două de mână, plus cărucior, în portbagajul monstruos al mașinii sale, în care sunt aproape sigură că ar încăpea și o sufragerie, cu puțin efort. Sau o garsonieră. Mai mică.
Soțul doamnei cu păr alb-blond începe să râdă și ne întreabă, în timp ce se repede să ne dea o mână de ajutor: are you guys sure you have enough luggage?
Ne oprim cu toții și începem să râdem cu poftă. Șoferul de taxi, un indian înalt, cu ochelari de soare și mustață, îi asigură că se poate și mai mult de atât. A văzut el.
Eu, încerc să mă scuz (dar sunt un pic invidioasă în sinea mea, măcar să fi bătut vreun record de bagaje ceva…). Dau vina pe lil man.
-Da, știți, cu un copil e greu… nu știi niciodată de ce ai putea avea nevoie, așa că am împachetat toată casa! (Normal că am împachetat toată casa, urmează să locuim aici și nu, nu ne-a încăput TOATĂ casa în cele 6 bagaje de cală, avem cutii și mobilă ce urmează să ne ajungă cu vaporul. Cele 6 bagaje sunt practic ce n-a mai încăput pe vapor, pe motiv că se scufundă:)) Dar, e o conversație prea lungă pentru cele câteva minute pe care le mai avem la dispoziție înainte să ne urcăm în mașina basculantă).
-Și sunt sigură că bagajele sunt doar pentru o săptămână, nu? îmi spune doamna cu păr alb-blond, râzând.
-Astea? O săptămână?? Nuuu, sunt pentru două zile. Strictul necesar pentru weekend!, îi răspund eu.
Un bagaj se prăvălește pe jumătate afară din mașină, dar nimeni nu-l bagă în seamă. Suntem ocupați să ne recuperăm respirația printre hohotele de râs. Șoferul taxiului basculantă îl reperează până la urmă și îi dă un ghiont mai vânjos, ca să-și reia locul regulamentar printre celelalte bagaje. Împinge cu zvâc și căruciorul și gata, suntem pregătiți să urcăm în mașină.
-Bye, bye, ne-a făcut plăcere să vă cunoaștem! îmi strigă doamna cu păr alb-blond,… get some sleep lil man!
O asigur că și nouă și că lil man o să sforăie primul, în mașină, imediat cum îl urc.
Și-am plecat.
Despre aer și apă
Stăm în centrul Vancouver-ului, în downtown și asta, în sine, este o super experiență. N-am văzut în viața mea atâția zgârie-nori la un loc, parcă nu se mai termină, în timp ce, pe lângă ei, ici și colo, păzite strașnic de câte o perdea verde – mini-păduri în miez de metropolă, se ițesc căsuțe cochete, multe din lemn, cu terase și balcoane împovărate de flori.
Sunt rupte din alt film, parcă au fost construite în propria lor poveste paralelă, care nu are nimic de-a face cu mega orașul ce își etalează clădirile pînă la nori, în toate direcțiile. Au, mai degrabă, ceva din aerul pitorescului Provence, plin de lavandă, leandri și cicade. Și totuși aerul… aerul în sine, nu seamănă cu niciun aer pe care l-am respirat până acum.
E un aer sărat, de munte. Sună ciudat, nu? Dar chiar așa e. Orașul ăsta e înfiripat între ocean și munți. Iar oceanul este atât de aproape de munte, încât pe maluri i-au crescut brazi. E ciudat. E altfel. E frumos. Și nu cred (sau măcar sper) să mai avem nevoie vreodată, cât timp vom sta aici, de aparatul nostru de aerosoli pentru Gogoașă, devenit pe pământ canadian… Lil man.
De ocean și de peisajul acesta ne despart câteva străzi. O plimbare scurtă pe jos și lași în urmă zgârie-norii, ca să te bucuri de frumusețea asta încă sălbatică, în ciuda ambarcațiunilor de agrement din port și a zecilor de hidroavioane, destinate turiștilor curioși să vadă de sus orașul, și oceanul, și munții laolaltă.
Și, dacă tot am vorbit de aer, canadienii țin la aerul lor, o veste proastă pentru fumători: în Vancouver nu se fumează, pe nicăieri. Nici în restaurante, nici la terase, nici în parcuri. Nu ai voie să fumezi la o distanță mai mică de trei metri de orice intrare sau geam. Există câteva zone, ici și colo, prin oraș, unde sunt instalate scrumiere stradale. Dar sunt rare, foarte rare. De altfel, costul unui pachet de țigări ajunge la 15 dolari.
Vancouver se mândrește cu cea mai bună apă potabilă de la robinet din lume! Autoritățile de aici au investit enorm în instalațiile de filtrare și curățare a apei, după ce la începutul anilor 2000, canadienii ajunseseră să cumpere cantiăți uriașe de apă îmbuteliată. Principala îngrijorare a fost că reciclarea sticlelor din plastic ar fi devenit o problemă, din cauza cantității lor uriașe iar aici reciclarea e unul dintre cele mai importante subiecte pentru autorități.
Toată lumea trebuie să recicleze. Nici nu ai cum să arunci altfel gunoiul, așa că trierea lui o faci tu, încă de acasă: hârtii la hârtii, plastic la plastic și tot așa. Resturile alimentare nu se aruncă la gunoi, în afara câtorva excepții, de genul pliculețelor de ceai… pe care nu ai cum să le deschizi, ca să separi ceaiul de hârtia care îl conține. Resturile alimentare se aruncă în chiuvetă, o chiuvetă specială, la care pornești un tocător încorporat, care o macină și o lasă să se ducă mai departe. Străzile sunt extrem de curate, deși abia găsești câte un coș de gunoi. Ideea este ca fiecare să țină ce are de aruncat până acasă, unde să poată sorta pentru reciclare. Nu se aruncă la grămadă, în coșurile de gunoi stradale.
Restaurantele
În prima săptămână aici, ne-am simțit turiști. Încă mai avem sentimentul acesta, că suntem doar în vizită pe-aici și probabil că va mai stărui o vreme. Am luat la pas străduțele de pe lângă locuința noastră temporară, din centrul orașului și am încercat restaurantele locale. Am descoperit câteva străzi pline ochi de restaurante, aranjate care mai de care mai cochet și mai primitor, cu terase mari, încălzite. N-or avea canadienii vara madrilenilor dar asta nu-i împiedică să-și petreacă serile la terasele restaurantelor. Niște aparate uriașe care suflă aer cald reușesc să transforme serile lor răcoroase de iunie în oaze de căldură. Cine e mai friguros din fire, poate oricând să se adăpostească sub o pătură călduroasă. Pe scaunele și canapelele teraselor sunt așezate frumos, pături, pentru doritori.
Vă spuneam că nouă ne-a luat ceva ca să ne obișnuim cu fusul orar și din cauza asta, Lil Man dormea mai tot timpul. La una din terasele acestea am poposit noi într-o după-amiază ca să mâncăm ceva… și, cum ne-am nimerit să stăm, extrem de confortabil, pe o canapea, Gogoașă, cum a dat de moale, și-a făcut culcuș între pernuțe și a adormit instantaneu. La masa de lângă noi, de șase persoane, niște canadieni vorbăreți și corporatiști își povesteau ziua de la serviciu.
-Oh, ce mi-aș dori să fiu în locul lui! Să pun capul jos și să dorm de câte ori simt nevoia! ne spune unul dintre ei.
-Lil man, poftim și o păturică, se pare că n-au destule în seara asta, ia-o pe a mea, pari să ai mai multă nevoie de ea decât mine! adaugă el, râzând.
Îi mulțumim canadianului corporatist în numele lui Lil Man, care sforăia dus, îl acoperim cu păturica și ne întoarcem nasurile în farfuriile noastre. Vreau să vă spun că eu habar n-am avut că, de fapt, somonul are culoarea roșie! Este roșu ca focul! Asta am comandat și vă jur că primul meu gând a fost că o avea ceva colorant… doar eu știam că somonul e rozaliu palid spre portocaliu șters. Ei, nu, somonul este de culoarea roșu aprins.
N-am mai apucat să-i fac poză… am făcut alteia, un surf and turf, carne de vită și fructe de mare.
Nu am dat de un restaurant, aici, până acum, unde să nu ne placă mâncarea. Vorba aceea, curcubeu pe cerul gurii. Este absolut delicioasă! Partea mai puțin bună este că e foarte scump. Cel puțin în downtown, te doare card-ul, un pic, la plecare. O masă pentru doi (împărțită la trei, cu Lil Man) plus băuturile, poate ajunge rapid la 100 de dolari canadieni, cu bacșiș. Acesta din urmă este și el trecut pe factură, se impozitează. Atunci când plătești cu cardul, poți alege cât la sută din sumă vrei să-i lași celui care te-a servit. În general, minimul este de 15% iar opțiunile care îți apar, automat, la plată sunt 15%, 20% sau 25%. Civilizat. Scump, dar civilizat.
Parcurile
Parcuri sunt peste tot iar pe faleza oceanului spațiile verzi vaste se întind pe zeci de kilometri. Canadienii stau tolăniți pe iarbă, copiii aleargă și se joacă cu mingea iar gâștele sălbatice se plimbă nestingherite printre trecători. Locurile de joacă, deși nu abundă în downtown, sunt totuși suficiente pentru familiile cu copii care locuiesc aici. Partea aceasta a orașului nu este chiar o zonă preferată de familiile cu prichindei, care, în general, se reorientează spre orașele ce împrejmuiesc Vancouver. Downtown e o zonă de business, prin excelență.
Majoritatea celor care îi bat străzile sunt corporatiști, tineri veniți la studii aici și turiști. Mulți, mulți turiști. În parcuri, diversitatea oamenilor care și-au făcut o casă din orașul canadian este și mai vizibilă. N-am văzut lume mai pestriță decât în Vancouver.
La locurile de joacă, pe lângă engleză, se vorbesc toate limbile pământului. Indieni, chinezi, români, pakistanezi, sud-americani, britanici, irlandezi, ucrainieni, ruși, americani, toți și-au găsit, pe pământul canadian, un loc sub soare. Lil man a avut ocazia să vorbească în toate cele trei limbi pe care le cunoaște. Vorbea în română cu un băiețel ai cărui părinți erau din Târgu Mureș, în spaniolă cu un proaspăt prieten sud-american și în engleză cu o frumoasă fetiță blondă, venită cu părinții aici tocmai din Rusia. Vancouver este, înainte de toate, un oraș caracterizat prin diversitate. A fi străin, imigrant, în Vancouver, nu e deloc ieșit din comun.
Am fost surprinsă să văd că, la 18 grade Celsius, copiii se joacă îmbrăcați numai în tricou și, mulți dintre ei, erau în picioarele goale. În comparație cu ei, noi parcă am fi venit la Polul Nord. Deși nu aveam decât câte o geacă subțire pe noi, tot păream super înfofoliți pe lângă ei.
Așteptăm acum să vedem cum o fi vara canadiană. Va fi o schimbare plăcută după verile toride spaniole, unde te coci, în suc propriu, la 45 de grade Celsius, la umbră. Aici, temperaturile ajung la maxim 30 de grade Celsius. Plăcut. Cât să poți sta afară și în miezul zilei, fără să te ia cu leșin, zic eu. Vancouver este, de altfel, cel mai cald oraș din Canada.
Aș mai avea multe de povestit dar mă opresc aici și las restul pentru o altă postare pe blog. Altfel, risc să scriu un roman. Vă mai spun doar că acum locuim într-un zgârie-nori, la etajul 26 și nu credeam că este posibil să ți se înfunde urechile ori de câte ori cobori cu liftul, la parter. Și nu e glumă, serios, chiar asta ni se întâmplă! 😀
Ce-aș mai vrea neapărat să adaug este că, zilele acestea, stăteam și mă gândeam cum am devenit, noi, așa păsări călătoare. Ne-am luat lumea în cap într-o zi și iată că viața ne poartă pe drumuri nebănuite. Adevărul este că odată ce ai decis să părăsești România, odată ce te-ai hotărât că țara ta, singura în care îți auzi limba pe toate străzile, nu are cum să-ți mai fie casă, în ciuda faptului că ea va fi mereu „acasă”, nici nu mai contează pe unde hoinărești prin lumea asta mare. (Despre motivele plecării noastre din țară, am scris aici De ce am plecat când n-am mai stat.)
A fost Madrid, acum este Vancouver… și cine știe pe unde ne-or mai purta pașii. Suntem noi și toată lumea asta mare, care așteaptă să fie descoperită.
Nu știu cum sunteți voi, dar noi, când tocmai deveniserăm părinți, aveam tot felul de frici. Ne era frică de TOOT. Frică de ce urmează, frică mare că nu vom ști cum să avem grijă de un bebe mic și complet neajutorat, ne era o fricăăăă și mai mare ca nu cumva să nu facem ceva bine. Să nu știm suficient. Citeam, ne documentam, dar parcă tot nu era suficient ca să mai scăpăm de fricile astea. Aveam tot felul de întrebări, mergeam cu bebe la pediatru, regulat, n-am ratat niciun control, dar nu ne-ar fi stricat ca cineva să fi stat mai mult de o jumătate de oră de vorbă cu noi și să ne explice lucrurile mai pe îndelete. Din păcate, niciodată nu era suficient timp ca să putem pune noi toate întrebările și să primim toate răspunsurile detaliat.
Ei, dacă vreți să aflați mai multe despre subiecte diferite ce țin de sănătatea copilului (între 0 și 5 ani), precum: ce faci cu imunizarea, bolile copilăriei, alergii, afecțiuni ale pielii (noi ne-am confruntat cu o dermatită atopică de toată frumusețea), îngrijirea dinților la copii, mituri și adevăruri despre îngrijirea sănătății copilului, mergeți la Modern Dad’s Challenges, un eveniment gratuit, unde patru specialiști vor vorbi despre toate aceste subiecte importante legate de sănătatea micuților noștri. Evenimentul este dedicat exclusiv tăticilor, așa că mămici… trimiteți tăticii să ia notițe!
Modern Dad’s Challenges, ajuns la cea de-a șaptea ediție, va avea loc la Hotel International București, în data de 3 mai, de la ora 18:30.
Accesul la eveniment se face completând formularul de înscriere deaici , mai multe detalii despre eveniment găsiți pe paginaModerndads.ro
Vor vorbi despre toate subiectele acestea care ne interesează, ca părinți:
Valeria Herdea, medic primar medicina de familie-profil pediatrie
Caludia Adriana Nicolae, medic primar alergologie si imunologie clinica
Bogdan Ivănescu, Autor si prezentator al platformei medicale TV – Doctor MIT
Modern Dad’s Challenges este singurul eveniment de parenting din România dedicat exclusiv tăticilor.
Brand-urile partenere la acest eveniment sunt: Lidl Romania, Lupilu, Nestle Începe Sănătos Crește Sănătos, Dettol Romania, Crystal Dental Clinic, Aqua Carpatica și Domeniile Sâmburești.
Dacă aș putea călători în timp și m-aș întâlni pe mine, pe stradă, la 20 de ani, m-aș trage de mânecă, m-aș lua deoparte, m-aș așeza pe o bancă și mi-aș spune: Hei, fătucă nebună, oprește-te. Oprește-te, măcar o clipă, nu trebuie să dovedești nimănui nimic! Tu, așa cum ești, ești suficientă. Nu te mai epuiza încercând să fii, să dai, mai mult decât ești și mai mult decât ai. Pentru nimeni.
Câtă pierdere de energie e să alergi după fluturi dramatici, fluturi frumoși, dar fluturi care dor. Și care mor. Fluturi care nu zboară, se zbat. Și tu faci la fel. Oprește-te. Nu alerga după ei. Ei nu ajung și nu te duc nicăieri. Sunt destinați să se stingă fluturi care se zbat.
Dacă m-aș găsi pe mine, la 20 de ani, mi-aș spune: Nu mai crede în oameni atât de ușor. Nu sunt toți așa cum îi simți tu. Nu-i numi prieteni. Nu căuta să fie mulți, caută să fie buni. Nu trebuie să te iubească toți. Nici măcar să te placă. N-ai nevoie de asta ca să te poți iubi pe tine. Ești suficientă, așa cum ești. Cu multe defecte, cu lucruri pe care nu le faci bine, cu altele pe care încă le ai de învățat și poate cu multe altele pe care nu le vei învăța niciodată. Dar te vei strădui. Chiar și așa, ești suficient de bună. Ești tu. Și atât. Fii mai blândă cu tine. Prețuiește-te mai mult.
Nu-ți mai deschide sufletul ca pe o carte, nu spune ce te doare. Nu spune ce te macină și nici ce te face fericită. Nu tuturor. Fii piatră, dar fără să fii de piatră. Fii propria ta stâncă. Învață să te bazezi doar pe tine și lasă-i pe ei să vină, dar să și treacă. Nu trebuie să rămână. Nu e nevoie. Nu ai nevoie de toți. Cei mai mulți te vor uita de îndată ce nu vor mai vedea în tine un punct de sprijin. Nu le căuta scuze, dar nici nu-i lăsa să sape urme în tine. Lasă-i să se ducă. E mai bine așa.
Fii puternică, va fi bine. Chiar dacă, înainte de asta, va fi rău. Mult mai rău.
Învață să te bucuri mai mult de ce ai. Și să-ți dorești mai puțin ce nu ai.
Fii mai curajoasă. Poți mai mult. Nu ești atât de fragilă pe cât crezi. Asumă-ți riscuri. E mai bine decât să nu-ți asumi nimic. Fă pasul ăla, pe care-l crezi nesigur, doar ca să vezi ce se află dincolo de el. Nu conta doar pe ce știi sigur… că e sigur.
Visează mai mult! Dar nu alerga după toate visele.
Nu mai fi atât de atentă la detalii, nu mai despica vorbe. Nici pe cele care laudă, nici pe cele care dor. Lasă-le să bucure sau să doară o vreme și-apoi dă-le drumul. Lasă-le să-ți treacă pe lângă tâmple, ca vântul. Ele nu spun nimic despre tine, nimic despre cine ești tu, nu te definesc. Spun însă mult despre cel care le-a rostit.
Dacă aș vorbi cu mine, la 20 de ani, mi-aș spune că oamenii care mă dor și acum, aveau durerile lor. Mult mai mari. M-aș face să înțeleg că oamenii care trădează, care fac rău doar pentru că pot, au un gol mare pe dinăuntru. Un gol care doare, care macină și nu îi lasă să fie întregi. Mi-aș spune să nu-i las să ia și din mine. Mi-aș spune să accept că asta e realitatea lor, nu și a mea.
Dacă aș vorbi cu mine, la 20 de ani, mi-aș spune, din nou, ce-mi spunea tata; pe atunci nu îl înțelegeam: Lumea nu este așa cum vrei tu să fie. Este așa cum e ea. Și nici nu-ți datorează nimic. Ea a fost aici înaintea ta și va fi aici și după tine.
Shinzo Abe este primul premier nipon care ajunge la București. Vreodată. În toată istoria. Și… unde se duce el? Să viziteze Muzeul Satului! Muzeul Satului, oameni buni. Ce să facă și el… își ia un covrig de pe-acolo, mai molfăie un pic, mai privește o scândură, un gard… o cioară…
Omul venise cu o ceată de investitori, de oameni de afaceri, în total vreo 30 de reprezentanți de companii, să-l întâlnească pe vajnicul conducător al Guvernului României. Numa’ că na, trăsnaie! Fuse și se duse, cât și-a pus omul bagajele la cală. Vezi, domnule, dacă nu te grăbești?! Dacă nu sari coada, dacă nu dai din coate, dacă nu înjuri pilotul să-i dea bice?! Nu știu cum să-ți zic, dar ești prea politicos. Prea japonez. Și noi prea români.
Shinzo Abe este cel mai tânăr și totodată cel mai longeviv premier din istoria țării sale. Abe este președinte al Partidului Liberal Democratic, partid care, cu excepția a patru ani a condus Japonia din anul 1955, zice un articol hotnews.ro. Deci cel mai longeviv premier al Japoniei vine să se întâlnească cu omologul dâmbovițean, care e semestrial. O dată la șase luni se prăbușește sub talpa grea a partidului.
Trebuia să fie o vizită istorică. A, nu, că tot așa a rămas – istorică. Numai că domnul Shinzo Abe studiază, acum, intens, la Muzeul Satului, istoric vorbind, cătunele românești. Mai încolo, la sediul PSD, istoria se repetă. Numai că nimeni nu învață nimic din ea. Căpetenia împarte fie barde, fie bezele spre diferite căpățâni și căpățânile cad. A lui Mihai Tudose n-a făcut „poc” pe caldarâm. Domnul Dragnea ne-a asigurat, aseară, că e mulțumit, relațiile dintre ei nu s-au stricat și din toată treaba asta a câștigat „partidul”. Parcă m-am mai liniștit. Eram un pic îngrijorată despre relațiile dintre cei doi și despre cine câștigă din toată povestea asta. Cine pierde știm cu toții și pe ei oricum nu-i interesează.
Între timp, la Muzeul Satului, oaspeții japonezi, care au fost întâmpinaţi de ministrul Culturii, Lucian Romaşcanu au vizitat și Aleea Cireşilor Japonezi, spune Agerpres. Deci l-au dus să vadă, cum bine observa un prieten, ce are și el acasă, poate i s-a făcut dor de cireșii lui. Ei lasă, că se ostoiește dorul, uite-aici niște cireși, ai noștri, iarna. Eu una, oricum, nu sunt convinsă că gestul nu are un substrat manipulator genial, specific politicienilor de pe malul Dâmboviței. Eu cred că au vrut să-l facă să se simtă ca acasă. Așa de ca acasă.. încât să nu-și mai aducă aminte că a plecat. De fapt, nu că nu l-a așteptat nimeni, n-a mai venit EL. Un amnezic…să-i fie rușine. Și se pregătiseră și cu pâine și cu sare…
Nu știu de ce mă mai uit la televizor, să fiu sinceră. Cred că am rămas cu un fel de masochism, fiindcă oricât de departe aș fi, tot arunc un ochi în urmă, în ogradă. Și-mi dau seama că în țara lui „ba p-a mă-tii” și a lui „nu se poate”, ultima e foarte greșită. Ba se poate. Totul se poate! Orice chestie îți trece prin cap, se poate. Se poate tot, fiindcă „ba p-a mă-tii!”. De-aia se poate.
Japonia are a treia cea mai puternică economie a lumii și noi am trimis-o să viziteze Muzeul Satului. Deci, așa-i că se poate? Așa-i.
Stăm îmbrățișați pe canapeaua din sufragerie, cu o pătură trasă peste capetele amândurora. Practic, ne-a crescut un cort pe canapea. Gogoașă aprinde, din când în când, farurile de la mașinuța pe care o ține strâns în mână. Îi văd nasul când roșu, când verde. Oftează adânc, în timp ce eu mă chinui să fac o găurică în cortul nostru, fără să mă vadă, ca să mai intre și niște aer. Nimic vital, doar cât să mai putem respira. Din când în când.
Gogoașă își apropie gurița de urechea mea stângă și-mi vorbește șoptit:
-Mama, Moș Căciun vini la Alex?
-Da, mami, Moș Crăciun vine la Alex și la toți copiii din lume. Vine cu sania, chiar în noaptea asta și lasă daruri sub brad pentru toți copiii.
Ridic un pic păturica, așa… cât să las niscaiva oxigen înăuntru. N-am noroc. Mă vede.
-Nuuu mamaa, pun la loc!!
Iau o gură zdravănă de aer și trag la loc blindajul peste noi.
-Nu ți-e cald, mami? Hai să facem o fereastră, uite aici… și ridic un pic marginea păturicii.
-Nuuu, nuuu, pun la loc! strigă în urechea mea stângă.
Perfect, de respirat oricum respir mai rar, așa, cu economie. Dar, na, e greu să trăiești sub apă, într-un cort. Acum nici nu mai aud bine. Mi-o fi intrat apă-n urechi.
Gogoașă continuă șoptind:
-La toți copiii vini, mami?!
-Da, mami, la toți. (Nu mă întrebați de ce vorbește cu „vini”. E născut la București, din părinți născuți la București. Asta însă pare să nu-l oprească să vorbească moldovenește.).
-Vini și Alex la copii?
-Vrei să mergi și tu la copii, mami, ca Moș Căciun?
-Da, vlea și Alex să melg la copii. La joacă!
-Vrei să te joci cu toți copiii din lume, iubitule? Sunt foarte mulți, să știi! Am avea foarte mult de mers ca să ajungem la toți. Noi n-avem sanie cu reni care zboară, ca Moș Crăciun!
Cade o secundă pe gânduri iar eu ridic păturica cu totul de peste capetele noastre, ca să intre apă proaspătă în cortul nostru subacvatic. Mă trec toate transpirațiile. E grea viața la cort.
-Vini copiii la Alex, mama. Uteee aici! Îmi arată spre sufrageria noastră, apoi trage păturica la loc, peste capetele noastre.
-Aici, mami?! La noi în sufragerie vrei să vină toți copiii din lume?!
-Daaaa! La Alex să vini toți copiii!
-Nu știu dacă am avea loc pentru toți copiii aici. Cred că ne trebuie o casă mai mare. Un castel, poate! (Mai știu eu pe cineva care a făcut o Casă a Poporului, noi ar trebui să facem o casă a popoarelor, doar că pentru copii. Schimb vorba).
-Ce-ai vrea să-ți aducă Moș Crăciun, mami?
-Ăăăă.. un tlen! zice mânzul.
Răsuflu ușurată.
-Sigur îți aduce și un tren, puiule, Moșul știe că îți plac foarte mult trenurile.
-…. Și o zeblă!
-O zebră, Alex?!
-Daaa, o zeblă maaaleee!
-Oau! Să vedem! Dar ce vrei să faci tu cu o zebră, maimuțicule?!
-Vleau să fac caca cu ea!
Izbucnesc în râs. Râde și el, dar un pic încurcat… nu înțelege exact de ce râd, dar repetă ideea, dacă a avut așa un succes.
-Daaa, mama! Zeblă să fac caca cu ea! Daaa!!
Aruncă păturica și începe să țopăie pe canapea. Acum avem tot aerul din lume (adică din sufragerie) ca să-l respirăm, dar nu mai pot să respir de râs. Nu mai contează nici că mânzul sare pe toată canapeaua de-mi clănțăne dinții.
-Hai că mai vedem, iubitule, cu zebra. Ce-ți aduce Moșul e surpriză! Nu știm ce! O să vedem mâine.
Suntem recunoscători pentru tot ce avem, dar mai ales pentru că suntem și pentru că suntem așa: împreună. Ce poate fi mai frumos decât să stai împreună cu cei dragi, în jurul bradului, cu inima cântând a fericire? Despre asta este Crăciunul. Despre iubire, familie, despre timp petrecut împreună ( ok… și despre sarmale 🙂 ), despre căldura și bucuria de a fi cu toții aproape unul de altul, despre daruri făcute din suflet și primite cu inima deschisă de la cei dragi (minus o zebră), dar mai ales despre darul de a ne avea unii pe alții. Aici și acum. E suficient să ne uităm în jurul nostru și mai ales să ne privim copiii, ca să ni se umple inima de cântec și de bucurie. Acolo e tot ce ne trebuie, tot ce avem nevoie pentru a fi compleți și complet fericiți. Să fim recunoscători pentru ce avem, să fim buni unii cu ceilalți și să fim buni și cu noi. Bucurați-vă că vă aveți unii pe alții. Bucurați-vă de aici și acum.
Cui i-e frică de eșec? Eșec în dragoste, eșec la școală sau în carieră. Eșecul este Bau-Bau-ul oamenilor mari. Ți-e frică să nu greșești, să nu ratezi, să nu te faci de râs, pentru că asta înseamnă o imagine proastă a ta despre tine și o imagine proastă a ta în fața celorlalți. Așa am fost crescuți, să ne fie frică de eșec, să ne fie rușine, să ne temem despre ce spune el despre noi. Nimănui nu-i place, până la urmă, să trăiască cu sentimentul că nu a reușit, așa că – de cele mai multe ori – în loc să ne corectăm și să încercăm din nou, să ne măsurăm puterile și să ne luăm iar la trântă cu viața, fugim de eșec capitulând, nu mai încercăm nimic.
Nu ne mai expunem, nu ne mai asumăm riscuri, nu mai ieșim din zona noastră de confort. Nu ne mai lăsăm vulnerabili unei eventuale suferințe, în cazul în care nu vom reuși ce ne-am propus. Dar mai învățăm vreodată ceva nou în felul ăsta? Eu zic că nu. Eșecul face parte din viață și, dacă n-ar fi el, am rămâne la fel, pentru totdeauna. N-am mai evolua.
Copiii învață prin încercări și greșeli. Așa reușesc să meargă de-a bușilea, apoi în picioare, tot așa învață să și vorbească și tot așa reușesc să deslușească ce-i cu lumea asta în care sunt proaspăt debarcați. Ce-ar fi să se oprească din încercări, de teama eșecului?! Mai bine nu încerc să stau drept și să mă țin cu mânuțele de marginea patului, fiindcă dacă n-o să reușesc să stau în picioare, mă fac de râs! Ia să nu mai încerc să spun niciun cuvânt, pentru că mi-e frică să nu-l spun greșit! E absurd, nu?Dar prichindeii aceștia drăgălași sunt ca o foaie albă de hârtie, nu știu ce este rușinea, nici frica, n-au niciuna din temerile noastre absurde, care ajung să ne limiteze ca adulți. Sunt mici, iubitori, încrezători și imaculați. Nu știu încă nimic despre lumea care îi înconjoară, acum o descoperă, acum învață și nu le e frică să încerce lucruri noi. Stă în legea firii să fie așa.
Și nici nouă, ca adulți, când îi privim pe ei, nu ni se pare nimic în neregulă cu faptul că primele o mie de ori când încearcă să meargă – eșuează. E normal. Îi privim cu înțelegere, îi încurajăm să continue să încerce, îi susținem. Bun, păi și atunci în ce punct al existenței noastre încetăm să-i mai privim sau să fim priviți cu ochi buni atunci când încercăm ceva și nu reușim din prima? E acceptabil pentru un bebeluș, e acceptabil pentru un copilaș dar, la un moment dat, pe măsură ce creștem și devenim adulți – eșecul devine inacceptabil. Și în ochii noștri, și în ochii altora. De ce? Este unica modalitate de a învăța lucruri noi, este felul în care am învățat să facem primii pași în viață, la propriu. Prin încercări și greșeli.
Eșecul nu spune despre tine că nu ești bun, ca un verdict final cu care vei rămâne lipit pe frunte până la sfârșitul timpului, nu te definește ca persoană, ci te arată pe tine, într-un anumit moment din timp. „Nu ești suficient de bun acum ca să faci asta, te pregătești până când vei fi.” Eșecul nu spune despre tine că ești o rușine sau că ești incapabil. Spune „acum ai încercat și n-ai reușit” și este mai bine – mult mai bine, de un milion de ori mai bine – decât „n-am încercat deloc”.
A eșua în ceva nu este un dezastru. Dezastru este când renunți. Când încetezi să mai încerci, să-ți asumi riscuri, să faci mai mult, să vrei mai mult. Ai eșuat, învață din asta și încearcă din nou! Și din nou! În asta stă adevărata putere, zic eu, a unui om care reușește. Este puterea de a te ridica de jos, de a da cu basca de pământ și de a spune în gura mare… nu: „Asta mi-a trebuit. Naiba mai încearcă data viitoare!”… ci: „La naiba! O sa încerc până când reușesc!”
