Ioana Boca – Zori de Zen

Categorie: DUPĂ 9 LUNI

  • Ce-am învățat de la copilul meu

    Ce-am învățat de la copilul meu

    Astăzi se împlinesc trei ani de când viața noastră s-a schimbat iremediabil și total. Trei ani de când aud cel mai frumos cuvânt din lume – „mama” și de când descoperim viața în trei, cu bucuriile și greutățile ei, dar întotdeauna plină de multă iubire. Sunt trei ani de când îl învățăm pe micul nostru omuleț ce-i cu lumea asta mare din jurul nostru și tot atâția de când și noi învățăm multe, multeee lucruri de la el. Despre noi, despre lume, despre viață.

    Ce-am învățat eu de la copilul meu?

    Am învățat că ființele astea mici sunt compuse din două lucruri mari: iubire și joacă.

    Am învățat că, pentru a fi un părinte bun, nu e nevoie decât de două lucruri: să-l iubești și să fii acolo pentru el. Atât. Asta e tot. Nu trebuie să te dai peste cap, să citești o mie de cărți de parenting, nu trebuie să-i cumperi sute de jucării, nici să-i numeri legumele din farfurie și porțiile de salată de quinoa, nici să-l duci să facă 10 sporturi și să învețe să cânte la pian, mandolină și trombon. Nu-i trebuie cadouri din aur și nici haine de firmă. Ce-i trebuie lui ești tu: să-l iubești și să fii acolo pentru el. Atât.

    -Am învățat și că poți să trăiești fără să dormi, dar că nu poți să trăiești fără cafea.

    -Am învățat că o simplă răceală mă transformă, la 12 noaptea, nu în Cenușăreasa, ci în gimnasto-atleta de serviciu. Altfel nu se poate explica cum reușesc să mă năpustesc jos din pat, în mijlocul nopții și să alerg în vârful picioarelor, fără să respir, până în celălalt capăt al casei, ca să ies pe balcon și să tușesc acolo ca lupul la lună.

    -Am învățat că, dacă ți-a căzut pe jos o singură firmitură sau vreun rest de ambalaj de la orice, copilul îl va găsi și va încerca să-l mănânce.

    -Am învățat că al nostru cățel nu e cățel tot timpul. Poate fi ba căluț, ba scară, în funcție de nevoi și posibilități…

    -Am învățat că între orele de somn și parchetul pe care-l ai în dormitor există o relație bizară, de balamuc (aflați aici la ce mă refer exact).

    -Am învățat că drumul drept nu este totdeauna cel mai scurt, mai ales când ținta ta este să ieși pe ușă cu copilul.

    Și-am mai învățat câte ceva și despre mine:

    -Am învățat că sunt mai răbdătoare decât credeam că pot fi, vreodată.

    -Am învățat să ascult cu inima.

    -Am învățat că este suficient să fiu eu însămi și că am risipit absolut inutil, atât de multă energie, de-a lungul vieții, încercând să fiu/ să fac/să spun/ lucruri doar pentru a fi pe placul altora.

    -Am învățat că iubirea adevărată nu cere nimic înapoi, nu are o agendă ascunsă și nici o listă de avantaje pe care le vrea pentru ea.

    -Am învățat că iubirea vindecă suflete și îndură tot.

    -Am învățat că prietenii adevărați sunt puțini și am mai învățat să fiu ok cu asta.

    -Am învățat că atunci când cineva crede cu adevărat în tine, îți dă puteri pe care nu credeai că le ai.

    -Am învățat că oamenii care împroașcă în jurul lor cu răutate, au suferințe mari și vechi, de care nu se pot vindeca.

    -Am învățat că, fără empatie, nu există înțelegere, nici acceptare și nici iubire.

     

    La Mulți Ani, iubirea noastră mare! La Mulți Ani fericiți și senini, ca tine!

  • Patru soluții pentru ca limitele impuse copilului tău să fie eficiente

    Patru soluții pentru ca limitele impuse copilului tău să fie eficiente

    Copiii au nevoie de limite, de reguli, cel puțin la fel de mult cum avem și noi nevoie ca ele să existe și să fie respectate, ca părinți. Dar cum stabilim aceste limite și cum le facem să fie eficiente?

    Vestea proastă este că nu există o rețetă magică, pentru că niciun copil nu este la fel. Contează foarte mult personalitatea lui, cea a părinților, vârsta lui, preocupările și tendințele lui. Vestea bună este că există însă niște reguli generale de a stabili limite, care atunci când sunt respectate, le fac să fie eficiente. Întâi de toate însă, trebuie să te asiguri că prichindelul înțelege CE îi ceri și DE CE îi ceri un anumit lucru.

    Iată cele patru soluții de a stabili limite eficiente, conform specialiștilor în psihologia copilului:

    1. Asigură-te că limitele pe care le impui sunt clare, coerente și ajustate la vârsta copilului și capacitatea lui de înțelegere

    Asta înseamnă că trebuie să eviți formulările neclare, precum: „când ajungem la restaurant, poartă-te frumos”. Este atât de general, încât copilul poate să nu înțeleagă ce înseamnă asta. Înlocuiește formulările generale cu cele clare, în care îi spui exact ce vrei de la el: „când ajungem la restaurant, trebuie să te speli pe mâini și să te așezi la masă”.

    De asemenea, asigură-te că ceea ce îi ceri nu depășește capacitatea de înțelegere a vârstei lui. Asta înseamnă că, atunci când stabilim limitele, trebuie să avem așteptări realiste și să ne asigurăm că regulile impuse de noi chiar pot fi respectate de către copil. Nu îi putem cere, de exemplu, unui copil de doi ani, să stea așezat pe scaun, timp de o oră, în sala de așteptare de la doctor. Ar fi complet nerealist. Un copil de doi ani nu poate avea atâta răbdare și stăpânire de sine pentru a respecta regula impusă de noi.

    2. Fii consecvent odată ce ai stabilit o limită și evită dublul mesaj

    Odată ce ai stabilit o limită, aceasta trebuie respectată mereu. Nu poți să-i ceri copilului ca azi să nu se cațere pe canapea sau pe masă, fiindcă aveți invitați și să te aștepți ca el să respecte această limită, dacă tu, de obicei, îl lași să facă asta.

    Evită mesajele duble. Este vorba de situațiile în care îi cerem copilului să nu facă un anumit lucru, dar noi, ca adulți, facem exact contrariul. De exemplu, îi cerem copilului să ne spună mereu adevărul, dar el ne vede pe noi spunând minciuni sau păcălindu-l – aceasta este o situație care produce confuzie.

    3. Nu face abuz de „NU” și oferă-i alternative

    Cuvântul NU este mai mult decât necesar. Parentingul pozitiv, cu blândețe, nu înseamnă că nu trebuie să-i spui „nu” copilului, niciodată. Dimpotrivă. Copiii trebuie să învețe să audă și „nu”. Așa e viața până la urmă. Nu putem face tot timpul, doar ce ne dorim și este important pentru cei mici să înțeleagă că și NU face parte din viață.

    Specialiștii în psihologia copilului ne atrag însă atenția că nu e bine să facem abuz de NU. Să-i spui tot timpul „nu face asta, nu face aia, nu te duce acolo” reduce din impactul și puterea cuvântului „NU”. Riscăm, practic, ca acest cuvânt să-și piardă din însemnătate iar copiii să devină „imuni” la el, adică să nu mai stârnească nicio reacție din partea lor. De câte ori n-am văzut copii cărora părinți le strigă – nu te duce acolo, nu face aia –  și ei par nici să nu audă? Din păcate, chiar așa și este în unele cazuri. Nu-l mai aud, au devenit „imuni” la NU. Folosit în exces, „Nu” devine banal, devine un zgomot de fundal pe care copiii vor începe să-l ignore.

    În schimb, păstrează cuvântul NU pentru cazurile cele mai necesare, pentru situațiile pe care le consideri tu cele mai importante. La noi, cuvântul acesta apare, de obicei, în cazurile în care există un pericol pentru copil sau pentru cei din jurul lui. „Copiii nu se lovesc, pentru că îi doare”, „nu este voie să pui mâna pe aragaz pentru că te poți arde/ nu te pot lăsa să traversezi singur strada pentru că te poate lovi o mașină”. Sunt practic regulile cele mai importante și mai grave.

    Mai spune-i și DA. Prima noastră reacție, ca părinți, este să spunem NU face aia, nu face asta și tindem ca, în general, restul comportamentelor sau lucrurilor pe care le face copilul și cu care suntem de acord să nu producă nicio reacție din partea noastră. Reacționăm, instinctiv, când e vorba de situații în care e nevoie de noi să spunem NU, dar cu DA – e mai greu. Vorbește cu el și când ceea ce-și dorește este ok cu tine. Spune-i și „Da, poți să faci lucrul acesta”.

    În loc să folosim „Nu” la nesfârșit, mai bine le oferim alternative. Asta învață copilul că, atunci când practic o ușă îi este închisă, altele se deschid imediat în locul ei. Poți evita să-i mai spui încă un Nu: „Nu ai voie să desenezi pe pereți”, oferindu-i alternative și redirecționându-i atenția: „Hai să lăsăm pereții așa cum sunt ei și să facem un desen frumos, în toate culorile, pe această coală de hârtie sau pe cartea aceasta de colorat.”

    4. Limitele trebuie impuse cu fermitate și cu dragoste

    Odată ce ai stabilit o regulă, ea trebuie respectată. E timpul să plecați din parc, i-ai spus lucrul acesta și el nu vrea, fuge, se ascunde sau face o criză de furie. Vorbește-i cu dragoste, de la nivelul lui, uită-te în ochii lui, fii calm și arată-i că ești de partea lui, dar că limita trebuie respectată: „Știu că ești supărat și că vrei să mai stăm în parc și eu vreau să mai stăm, dar acum s-a făcut noapte și trebuie să plecăm acasă. Ne întoarcem mâine!” Fii pregătit și pentru cazurile în care va fi nevoie să îl iei în brațe și să pleci cu el pe sus. Nu ești singurul părinte care trece prin așa ceva. Important este să îți păstrezi calmul și să impui limita ferm, dar cu dragoste. Nu-i spune niciodată „ești rău”, ci „ce ai făcut este rău”, adică dezaprobă comportamentul, nu copilul. Copilul nu este niciodată rău, doar comportamentele pot fi rele, nepotrivite.

     

     

     

  • Modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară

    Modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară

    Stătea în ploaie și plângea. Singură. Își ținea bicicleta strâns, de ghidon, cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână încerca s-o sprijine mai bine de ea, ca să nu cadă și să-și șteargă și lacrimile în același timp. Nu părea să aibă mai mult de vreo cinci… șase anișori. Plângea în hohote și se uita undeva, către intrarea unui bloc. Nu reușeam să zăresc ușa spre care privea copila, din cauza unui rând stufos de copaci. Dar pe ea o vedeam bine de la geamul apartamentului nostru. Părul ei, prins în două codițe, îi zăcea ud, pe spate. Era fleașcă până la piele și continua să stea în ploaie și să plângă. Eram pe punctul de a o striga și de a o întreba dacă s-a pierdut, dacă are nevoie de ajutor, când am auzit-o țipând după tatăl ei, printre sughițuri iar apoi l-am auzit și pe el. N-am înțeles ce spunea, era prea departe, dar vocea lui, care tuna și ropotea mai rău decât ploaia de-afară, mi-a înghețat sângele în vene. Era extrem de agresiv. A continuat să urle ceva indescifrabil timp de câteva minute și, pe măsură ce vorbea, fetița lui plângea tot mai tare. Era sfâșietor. Nu mai avea voce din cauza sughițurilor, se îneca încercând să respire, dar nu se mișca de-acolo, din ploaie. Iar el nu venea după ea, s-o ia, s-o țină în brațe, să o calmeze, stătea la adăpost, sub streașina blocului a cărui intrare eu n-o puteam zări. Voiam să o ajut, dar nu știam cum. Nu era copilul meu, n-aveam niciun drept să mă apuc să spun altora cum să-și crească copiii. M-am dezlipit cu greu de scena care se desfășura sub geamul meu și am plecat de-acolo, încercând să-mi adun gândurile zbuciumate. Imaginea fetiței aceleia în ploaie, plângând în hohote, mă tăia ca un cuțit, pe interior.

    După 20 de minute de perpelit prin casă, m-am dus iar la geamul cu pricina, sperând să nu o mai văd în stradă, să se fi încheiat coșmarul. N-a fost să fie așa. Fetița era tot acolo. Nu mai ploua. Ea însă nu se oprise din plâns. Plângea mai tare ca niciodată. Iar apoi l-am auzit din nou pe el. Și a fost mai dureros decât toată scena asta la un loc, care se desfășura de aproape o jumătate de oră. O imita. Ea plângea și el o imita scălâmbăiat, scoțând niște sunete stridente și batjocoritoare. Vă spun sincer, m-a bufnit plânsul, mă durea durerea ei așa de tare, încât mi s-a făcut rău fizic. Nu știam cum s-o ajut, așa că am strigat la ea și am întrebat-o dacă e bine, ca să mă audă omul ăla care efectiv își bătea joc de copilul lui, să i se facă rușine, să înceteze. Îmi venea să mă duc la el, să-l iau de guler și să-l scutur din toate încheieturile! Măi, omule, tu știi cât de mult rău îi faci propriului tău copil?!

    Individul s-a simțit vizat, a ieșit din adăpostul lui anti-ploaie și și-a tras copila de mână, conducând-o spre intrarea blocului pe care eu n-o puteam vedea. Nu știu dacă am făcut bine sau rău, dar simțeam nevoia să fac ceva. Orice. Nu știu nici ce s-a întâmplat mai departe. Probabil că nimic bun, deși sper din tot sufletul să nu fi fost așa. Și acum, în timp ce scriu despre asta, mi se împăienjenește privirea din cauza lacrimilor.

    Azi voiam să scriu despre cum modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară. Despre cât este de important să ne cântărim vorbele și să avem o abordare pozitivă, chiar și atunci când cei mici greșesc sau fac lucruri cu care noi nu suntem de acord în ruptul capului. Voiam să scriu despre asta, dar îmi dau seama acum că astea sunt deja nuanțe, în condițiile în care noi nu am reușit să depășim stadiul grobian de a ne altoi copiii și de a-i călca în picioare fizic sau/și emoțional. Mă simt de parcă aș fi trăit într-o bulă în tot acest timp, iar lumea din jurul meu e cu totul alta, una pe care n-o cunosc, mi-e complet străină. Și mi-e frică de ea.

    Unii părinți nu-și merită copiii. Da. Unii părinți NU-ȘI MERITĂ copiii. Dați cu pietre, dacă vreți, dar eu asta simt și asta cred acum, când scriu textul ăsta, poate prea la cald. Copiii nu vin în viața noastră ca să facem ce vrem noi cu ei și din ei. Copiii nu ne sunt inferiori doar pentru că sunt mai mici. Copiii merită părinți care să-i iubească orice ar face, care să-i înțeleagă, să le explice ce ei încă nu știu și să-i ajute atunci când au nevoie. Nu există copii răi, există doar copii care suferă.

    Fetița care plângea în stradă, probabil voia să mai stea cu bicicleta afară, chiar dacă începuse să plouă. Se ținea de bicicleta aia de parcă ar fi fost cel mai important lucru din lume pentru ea. Și probabil că așa și era. Chiar era cel mai important lucru pentru ea, oricât de irațională, imposibilă sau ridicolă ni s-ar părea nouă, ca adulți, treaba asta. S-o lași să plângă, în ploaie și-apoi, practic, s-o umilești, imitând-o, râzând de ea pentru că plânge, mi se pare sfâșietor. Ce traume oribile îi poți produce propriului copil având un astfel de comportament. Cum să râzi și să iei în batjocură durerea unui copil? Ce învață copilul ăla de la tine, ca părinte? Cum se va privi pe ea, mai târziu, ca adult? Ce imagine de sine va avea? Dacă îți crești copilul cu sentimentul de vinovăție, de frică, de ridicol, nici nu mai vorbesc despre cum e să-l crești cu bătaie – despre asta am scris aici – îl pregătești pentru o viață de victimă.

    „Modul în care vorbesc cu copilul meu devine vocea lui interioară.” E fraza rostită de Peggy O’ Mara (autoare a numeroase cărți de parenting și, printre altele, fondatoarea revistei Mothering), e fraza pe care mi-o spun mereu în gând, când simt și eu că explodez de nervi. Mi se întâmplă câteodată. Încerc să fiu cea mai bună versiune a mea ca părinte. De multe ori îmi iese, alteori – mai puțin. Știm cu toții cum copiii ne testează constant limitele, dar până la urmă ăsta e job-ul lor: să încerce, să experimenteze iar job-ul nostru este să îi iubim necondiționat, să-i ghidăm și să le explicăm de ce e bine să facă sau nu, un anumit lucru, întotdeauna cu dragoste.

    De multe ori, a te opune unui copil care vrea cu tot dinadinsul să obțină sau să facă ceva cu care tu nu ești de acord, e ca și cum te-ai pune de-a curmezișul unei tornade. O furtună de emoții de nestăpânit, un uragan de plânsete și furie. N-am întâlnit însă, niciodată până acum, vreo situație de felul ăsta, care să nu poată fi rezolvată dacă tu, ca părinte, ești calm. Și știu că e foarte greu să fii calm, atunci când în jurul tău se despică pământul și se crapă blocurile, dar nu e imposibil. Trebuie doar să faci câțiva pași înapoi, să urli în sinea ta ca lupul la lună, să respiri adânc, să numeri până la 5… până la 10 sau până la cât ai nevoie și să-ți spui, în gând, lucrul ăsta:„modul în care vorbesc cu copilul meu devine vocea lui interioară.”

    Aceasta este ideea care, pe mine, mă readuce cu picioarele pe pământ. Așa am reușit să trec cu bine peste crizele de furie ale băiețelului meu. Multe, dese și întotdeauna în cele mai nepotrivite locuri: în parc, pe stradă, în supermarket, în autobuz (parcă le alegea ca să fie cât mai publice, jur). A fost fraza care mă calma aproape instantaneu și îmi mai dădea un pic de putere, atunci când credeam că nu mai am de unde. Fiindcă, vorba aia, atunci când crezi că nu mai poți deloc, mai poți un pic. Acum, crizele de furie (specifice vârstei de 2 -3 anișori), aproape că nu mai există. Am învățat amândoi cum să ne gestionăm emoțiile. Eu, pe ale mele, el pe ale lui. Și începe să se priceapă tot mai bine la asta. Și eu la fel.

    Modul în care vorbești și te comporți cu copilul tău îi va creea imaginea de sine. Tu, ca părinte, îi arăți în fiecare zi cine este el, fără să vrei sau să conștientizezi asta neapărat. Tu îi construiești imaginea despre sine iar modul în care se vede el pe el, va influența toată viața lui. Dacă se vede pe el ca fiind un copil bun, se va purta ca un copil bun, dacă se vede ca fiind apreciat, demn de iubire, dacă simte că ai încredere în el (chiar și atunci când greșește) și în capacitatea lui de a rezolva situațiile cu care se confruntă și el va avea încredere în forțele proprii.

    Dacă îi spui unui copil, suficient de des, că este un copil rău, nesimțit, obraznic, leneș, ridicol sau mai știu eu ce-ți vine să-i zici când simți că explodezi de nervi, dacă îi arunci vorbe grele, îl faci în toate felurile –  așa cum am văzut și am mai auzit, din păcate, în jurul meu – la un moment dat, el chiar va începe să creadă că așa e, că este într-adevăr un copil rău, obraznic, leneș, incapabil, nedemn de dragostea ta ca părinte și va începe să se comporte în consecință. Îi știrbești încrederea în el și în capacitățile lui de a face lucruri bune și frumoase, îi creezi o cu totul altă imagine de sine. Arunci, practic, asupra lui, o profeție care se auto-îndeplinește.

    Hai să ne merităm copiii, să nu-i luăm ca pe un dat. Sunt niște suflete mari, în corpuri mici. De suflete mici, în corpuri mari… e mult prea plină lumea asta.

  • „Mama, ce faaaci?”

    „Mama, ce faaaci?”

    Iaca a venit. E aici! E etapa întrebărilor. Bine, de fapt e una singură, aceeași, tot timpul. Și nu, nu e „De ce?”, pentru asta mă pregătesc încă psihic. Este…

    -Mama, ce faaci?

    -Dorm, mama, uite, am ochii închiși și dorm. Nu vrei să mai dormi și tu un pic? Hai lângă mine, în pat și închide și tu ochișorii!

    Gălușcă dorește însă mai multe explicații, așa că îmi deschide pleoapele cu mâna (a se citi îmi trage de pleoape cu ambele mâini până simt că mi se întinde pielea de pe față și că ochiul urmează să se rostogolească singur din orbită, pe pernă, lângă mine). Cred că așa te simți la o operație estetică de întindere a pielii. Bon, n-o să-mi fac niciodată. N-am de ce.

    Gălușcă pare să mă asculte, se urcă încetișor, își așază căpșorul pe pernă și își închide ochii.

    -Mama, așa?

    -Da, mama, exact așa. E foarte bine.

    Stă o milisecundă minunată, scufundată în liniște deplină și apoi se trântește peste mine, îmi bagă iar mâinile în ochi și îmi deschide pleoapa de la ochiul stâng.

    -Mama, ce faaaaci???

    -Ce să fac, măi, mamă, îi zic, uitându-mă chiorâș, cu ochiul stâng deschis la maxim. Practic, genele îmi ating ceafa.

    -… Ce să fac, încerc să mai dorm un pic. Hai și tu, să mai facem un pic de nani!

    Gălușcă nu e convins. Își vede trenul, pe care l-a lăsat pe noptieră, cu o seară înainte. Ochiul meu stâng, rămas deschis cu forța, panoramează camera. Văd în ceață, dar nu, sunt decisă să nu mă mișc și să fac în continuare pe mortul în păpușoi. Mi-e așa de somn, încât faptul că am un ochi deschis cu menghina, nu reușește să mă convingă să fac vreun gest. Nu-i nimic, stau așa, atârnată de-o pleoapă. Dar măcar stau întinsă, în pat. E, totuși, oareșcum, bine…

    Alte două degete în celălalt ochi și altă întrebare. Bine, aceeași. Dar, totuși, alta.

    -Mama, trenul ce faaaacee?

    -Face nani, mami, face nani. E obosit. E sâmbătă și e tare obosit și poate să doarmă cât vrea el. Și tu poți să dormi, azi nu mergem la grădiniță.

    Îmi eliberează ochiul. Alte două secunde de liniște, timp în care mie mi se pare că am dormit vreo doi ani.

    -Mama?

    -….Da, iubitule.

    -Tata ce faaaaceee?

    -… Tata face nani, ca trenul. (Hmmm, tata face nani ca trenul. Îmi vine să râd, dar o las pe mai târziu, mi-e prea somn.)

    Urmează o tiradă de alte întrebări.

    -Pena ce face?

    -Perna o ajută pe mama să doarmă mai bine (?!).

    -Papupii ce face?

    -Papucii se odihnesc și visează frumos… visează că sunt în țara papucilor și că se joacă cu alți papuci. Și cu o cizmă.

    -Lumiia ce face?

    -…Lumina face și ea ce poate, mami…. bolborosesc în timp ce mintea mea își ia tălpășița spre tărâmul lui nani-nani.

    Îmi simt pleoapa eliberată brusc dar n-apuc să mă bucur prea tare. Ăsta micu se ridică în picioare în pat și începe să sară!

    -Aleeex ce faaacee?

    -Păi chiar așa, ce face, mama, Alex?

    -Suuusss, suuusss, ca mamuța!

    -Super, mami.

    Adorm la loc buștean. Trec alte două secunde cât 365 de zile.

    -….Mama, ce faaaci?

    -Dorm… mami. Fac nani…

    Se trântește peste mine și mă pupă zgomotos, pe obraz. Treaba asta îmi mai dă un imbold.

    -Mama?

    -Da, mami.

    -Ce faaaaci?

    -Ce să fac, măi, mami, uite, tot nani făceam…

    Deschid un ochi, de data asta fără proptele externe și mă uit la ceas. E 6:30. Am reușit să câștig cinci minute.. de la 6:25. În economia lucrurilor, îmi dau seama că nu are rost să mai încerc, nu câștig mare lucru. Bun, hai, că-mi ajunge.

    -Hai să ne trezim, îi zic… și mă îndrept încet spre baie.

    Mă spăl.

    -Mamaaaa ce faaci?

    Mă pieptăn.

    -Mammaaa, ce faaaaci?

    Mă duc la bucătărie.

    Mamaaa, ce faaci?

    Îi pregătesc papa.

    -Mamaaa, ce faaci?

    Deschid frigiderul.

    -Mamaaa, ce faaci?

    Dau drumul plitei.

    -Mamaaa, ce faaaaci?

    -Alex, hai să vedem și ce face tata! Mai face nani ca trenul??

    Gălușcă o rupe la fugă, la taică-su. De pe hol, apoi din cameră se aude tot mai încet…(dar la fel de des):

    -…..Taaaaataaa, ce faaaci?

    Mă așez pe scaun, în bucătărie și mai dorm un pic, sprijinită în mâini.

    Așa, ce voiam să vă întreb.

    Voi ce faceți?!  🙂

  • Hai să ne lăsăm copiii să mai și greșească

    Hai să ne lăsăm copiii să mai și greșească

    Voi fi întotdeauna adepta stilului de educație a copiilor cu blândețe. În mintea mea, nu există, de fapt, alternativă la modul acesta de a-ți educa puiul. Nu pot concepe niciun fel de „disciplinare” a copilului care prespune să-l faci să sufere, să-l pedepsești, să-l șantajezi, de bătaie… nici nu mai zic, mi se face rău numai când mă gândesc…  Zilele trecute, am asistat, pe când eram în parc, cu micuțul meu, la o scenă care m-a marcat. O mămică își certa băiețelul, care avea vreo doi anișori, fiindcă, în încercarea lui de a-și scoate singur sticla cu apă din buzunarul exterior al căruciorului, dărâmase și un pachețel desfăcut cu biscuiți, care se împrăștiaseră pe jos și alte câteva lucrușoare îndesate acolo. S-a dat o luptă între mamă și copil pentru sticla aceea de apă, băiețelul insistând s-o scoată singur de acolo, în timp ce mama insista să i-o dea ea (în mod evident, îi era frică să nu răstoarne și restul lucrurilor, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat, dar mai mult pentru că se luptaseră unul cu altul, trăgând de buzunarul căruciorului în toate părțile). Evident, a urmat un tantrum: plânsete, tăvălit pe jos, ceea ce a accentuat la maxim și frustrarea mamei, care a început și ea să țipe la copil, în timp ce aduna biscuiții și lucrurile împrăștiate pe jos.

    Dar de ce? De ce să îi oprim din a face lucrurile și singuri, dacă ei asta își doresc? Sigur, o să mai și greșească, o să răstoarne, o să facă mizerie, o să strice, dar așa vor învăța. Și-apoi, pe cine ajută dacă noi facem toate lucrurile pentru ei?! Sigur, câștigi timp, tu îi dai/faci/pui/ștergi mai repede decât micuțul tău. Dar pe el cu ce îl ajută?! Ce învață din asta?

    Hai să nu îi certăm dacă fac mizerie, dacă își varsă pe jos paharul cu apă sau își răstoarnă farfuria, din greșeală. În schimb, să le oferim șansa să învețe ce să facă atunci când se întâmplă astfel de lucruri. Un copil de doi ani este perfect capabil să șteargă singur sau împreună cu tine apa vărsată dintr-un pahar, care s-a răsturnat pe masă, de exemplu sau să adune bucățile de mâncare căzute pe jos și să le arunce la coș (sigur, trebuie să avem grijă ca nu cumva să decidă să ia masa, în continuare, de pe jos, în loc să arunce la coș). Dă-i un șervețel și arată-i ce trebuie să facă.

    Fiecare greșeală e o șansă să învețe ceva nou. Știm cu cât entuziasm imită cei mici gesturile noastre, în general, atunci de ce nu i-am lăsa să ne și ajute, cât pot ei, la treburile casei, de exemplu. Cele potrivite pentru vârsta lor, desigur. De exemplu, să ștergem masa din bucătărie împreună, să dăm cu mătura sau cu aspiratorul. I-a căzut bucățica de măr din mână? Nu te grăbi să o faci să dispară. În schimb, arată-i lui că trebuie să o arunce la coșul de gunoi și lasă-l să facă asta singur. Va fi încântat! Picii noștri pot deveni ajutoare de nădejde pentru noi, părinții. Bineînțeles, n-o să-i punem să spele geamurile, să facă piața sau să ducă gunoiul, dar la vârsta de doi ani pot duce și ei la îndeplinire, cu succes, diverse sarcini. Lucrurile pe care noi le considerăm banale, pentru ei sunt extraordinare și le vor îndeplini cu mare bucurie! Cel puțin acum… probabil, la 18 ani, când vor duce gunioul, n-o vor face cu prea mare entuziasm…

    Și dacă tot îi lăsăm să mai și greșească, în încercarea lor de a face lucrurile singuri, să încurajăm dorința lor de independență. Să-i lăsăm să-și facă singuri sandwich-ul, să-și ungă singuri felia de pâine cu miere, să taie bucățile de fructe (cu un cuțit potrivit, care să nu fie periculos, desigur), să-și pună farfuria îm chiuvetă, la spălat. Să-i lăsăm să o și spele! Să îi învățăm să strângă singuri după ei, să-și pună jucăriile la loc, să facă curat dacă au făcut mizerie (așa cum pot ei), niciodată nu e prea devreme pentru a începe să învețe lucrurile acestea, mai ales că lor le place atât de mult, fiindcă te-au văzut pe tine făcând toate astea și-și doresc să le poată face și ei. Este vârsta la care, mai mult ca niciodată, copiii noștri își manifestă dorința de a face lucrurile și singuri, fără ajutorul nostru. Să-i lăsăm!

    Așa că hai să facem noi un pas în spate, pentru ca ei să facă mai mulți pași înainte. Știu, ne-am obișnuit să facem totul pentru ei, dar omuleții aceștia mici, nu numai că sunt perfect capabili să facă lucrurile și singuri, își și doresc lucrul ăsta din tot sufletul lor! Să-i lăsăm să fie liberi să învețe, să exploreze și să mai și greșească – da. Hai să-i lăsăm să crească și să devină niște adulți responsabili, capabili să aibă singuri grijă de ei și care să nu depindă de alții.

    Cu fiecare lucru pe care i-l refuzi, pe care îl faci tu în locul lui, deși el ar fi perfect capabil s-o facă singur, îi spui că nu poate, că nu e în stare, îi spui că nu ai încredere în el. Fă asta suficient de des și, în cele din urmă, nici el n-o să mai aibă încredere în el. O să învețe să aștepte de la tine totul și el n-o să mai facă nimic. Și-o să-i placă. Apoi, peste ani și ani, ne vom întreba cum de copilul nostru ignoră total eforturile noastre, nu apreciază ce facem pentru el, așteaptă să fie servit, să i se spele, să i se calce, să i se facă de mâncare și să i se spele și farfuria. Și, peste alți ani și ani, se va transforma exact în adultul pe care l-am modelat noi, încă din copilărie. Un adult care așteaptă, în continuare, totul de la mama lui și mai târziu de la soția lui, care să o înlocuiască pe mama. Masa nu se face singură, nu se pune singură și nici nu se strânge singură. Rufele nu se pun singure în mașina de spălat, nici nu se calcă singure și nici nu se așează singure în dulap. Sunt atâția bărbați în toată firea, în ziua de azi, care așteaptă să fie serviți de mame și apoi de soții, toată viața lor. Hai să nu-i creștem așa, cu un asemenea handicap. Să-i ajutăm să devină niște adulți responsabili, echilibrați. Compleți.

    Pentru opinii, experiențe personale, sfaturi și reclamații (civilizate) vă aștept, cu drag, în comentarii.

  • Ai rămas cu „burtică” după ce ai născut? S-ar putea să ai Diastasis Recti

    Ai rămas cu „burtică” după ce ai născut? S-ar putea să ai Diastasis Recti

    Știți burtica aceea umflată, care rămâne și după ce naști și care pare să nu mai vrea să dispară niciodată? Chiar și dacă ai dat jos kilogramele în plus dobândite în timpul sarcinii și ai reușit să ajungi la greutatea ta normală, unele mămici vor observa cu stupoare, așa cum a fost și cazul meu, că burtica aia nu vrea să plece nicăieri. Rămâne acolo. Și e cauza pentru care multă lume te întreabă, în continuare, cu cea mai mare dragoste… cât mai ai până naști. Dacă ai observat și tu că ai asta, s-ar putea să te confrunți cu Diastasis Recti. Iar asta nu are treabă cu grăsimea sau cu vreo dietă, este pur și simplu o separare a mușchilor tăi abdominali, cauzată de sarcină. Diastasis Recti apare, mai frecvent, în cazul în care ai avut un bebe mare în burtică. Al meu a avut aproape 5 kilograme… deci da, totul are o explicație, dar se poate întâmpla și în cazul în care ai avut mai multe sarcini, relativ apropiate între ele sau ai avut gemeni sau tripleți. Apariția Diastasis Recti poate fi favorizată și de vârstă, dacă ai avut peste 35 de ani când ai rămas însărcinată sunt șanse mai mari să apară Diastasis Recti, spun specialiștii.

    E un subiect despre care nu se prea vorbește la noi, nici măcar doctorii nu-ți spun despre asta. Eu am aflat despre existența acestei afecțiuni a musculaturii abdominale după îndelungi cercetări. Habar n-aveam despre așa ceva. Am fost la medicul ginecolog pentru un control post-natal și am întrebat inclusiv despre ce se întâmplă cu abdomenul meu, de ce există în continuare „burtica” … și n-am primit un răspuns clar. Nici de la el, nici de la medicul de familie, nici de la alții. M-am apucat să-mi fac investigații, de frică, dar totul era „normal”.  În schimb, m-a șocat să aflu că „așa se mai întâmplă după sarcină” și că „asta e, n-ai ce să-i faci, bucură-te că e copilul sănătos”. Evident că mă bucur că e copilul sănătos, că am devenit mămică, dar chiar așa… să acceptăm, pur și simplu, că nu se poate face nimic? Ba se poate, dar asta doar dacă știi cu ce te confrunți exact, ca să poți căuta informații și să poți primi ajutorul adecvat.

    Ce este Diastasis Recti

    În timpul sarcinii, uterul aflat în creștere odată cu bebe, își „face loc” întindzând mușchii abdominali iar acest lucru poate cauza o separare a lor. Apare practic un spațiu între mușchii tăi abdominali iar această separare se numește Diastasis Recti. Uneori, mușchii revin la poziția inițială și se reunesc în mijlocul abdomenului, dar dacă lucrul acesta nu se întâmplă de la sine între 3 și 6 luni după sarcină, atunci separarea mușchilor rămâne permanentă fără a urma un tratament adecvat. Potrivit studiilor, 40% dintre femei suferă de Diastasis Recti după sarcină, conform Babycenter.com

    Ai Diastasis Recti dacă separarea mușchilor tăi abdominali a lăsat în urmă un spațiu de minim două degete.

    *Sursa foto: Fit2b.us

     

    Cum depistezi dacă ai Diastasis Recti

    Treaba asta se face printr-un test simplu, acasă, pe care îl poți face singură. Întinde-te pe podea, cu fața în sus, îndoaie-ți genunchii ținând tălpile pe podea și ridică ușor capul pentru a-ți contracta mușchii abdominali. În poziția aceasta, pune-ți palma pe abdomen și apasă cu două degete pe mijlocul abdomenului. Dacă simți că degetele se afundă într-un „spațiu gol”, atunci ai Diastasis Recti. Repetă procedura pe toată lungimea stomacului, ca să-ți dai seama cât de extinsă este separația mușchilor. Nu toate formele de Diastasis Recti sunt la fel. În cazul cel mai norocos, mușchii s-au separat doar pe o porțiune mică a abdomenului, dar se poate întâmpla să fie separați pe toată lungimea lui.

    Ce e de făcut

    În niciun caz exerciții fizice, de capul nostru. Efortul fizic poate înrăutăți Diastasis Recti, așa că mare atenție la ele. Potrivit specialiștilor, pot produce o lărgire a spațiului de separare a mușchilor abdominali, deci este foarte important să căutați ajutor specializat și să nu facem noi acasă tot felul de exerciții de tonifiere a musculaturii. Nu ajută și, chiar mai rău, pot avea exact efectul contrar, ne avertizează specialiștii.

    Trebuie să știți că exercițiile făcute sub îndrumarea unui specialist pot duce la dispariția totală a acelui spațiu dintre mușchi, la ameliorarea Diastasis Recti… dar, uneori, ar putea să nu dea, în toate cazurile, rezultatele dorite, în funcție de gravitatea situației. În unele cazuri, spațiul dintre mușchi este atât de mare încât, pentru a remedia complet problema, singura soluție rămâne intervenția chirurgicală, e necesară o abdominoplastie. Chiar și în acest caz ultim, însă, exercițiile fizice speciale pentru această afecțiune o pot ameliora!

    Căutați, așadar, un specialist care să vă ajute să faceți exact exercițiile fizice necesare pentru a repara această separație între mușchi și nu apelați la clasicele exerciții fizice pe care le știe toată lumea fiindcă, în cazul de față, riscați să înrăutățiți situația în loc să o ameliorați. Deși nu vă pot recomanda un specialist, fiindcă nu mai sunt în țară, știu că ar exista câțiva… cel puțin în București (din auzite, nu din încercate), avem totuși mereu la îndemână resursele online. Asta pentru că în alte părți din lume, Diastasis Recti nu e un subiect pe care îl afli după ce descoperi toate secretele piramidelor și rezolvi misterul Triunghiului Bermudelor. Nu. Se știe despre asta. Poate nu se discută nici prin alte părți cât ar trebui despre acest subiect, dar oamenii tot sunt mai informați în legătură cu Diastasis Recti decât la noi.

    Am ținut mult să scriu despre asta, ca să afle cât mai multe mămici care trec prin aceeași situație despre Diastasis Recti. Este o afecțiune despre care nu se discută suficient (spre deloc), inclusiv mulți dintre doctori nu sunt instruiți în legătură cu acest subiect, îți dau un set de analize și investigații, dacă le ceri… dar mie nici măcar unul nu mi-a pomenit despre Diastasis Recti.

    Resurse online despre Diastasis Recti, care vă pot ajuta: Wellnessmama.com , Mutusystem.com, Babycenter.com, Fit2b.us 

    Exerciții fizice (video) pentru corectarea Diastasis Recti găsiți și aici: Jessica Valent Pilates,  Bodyfit by Amy

  • Dormi acum, cât mai poți!

    Dormi acum, cât mai poți!

    Dormi acum, cât mai poți! De câte ori am auzit spunându-mi-se asta când eram însărcinată? Am pierdut șirul. De foarte, foarte multe ori. Nicio conversație la telefon nu se putea desfășura fără să aud asta, niciun prieten venit în vizită (cu sau fără copii!) nu pleca fără să-mi spună asta, de la mama, de la soacră, de la prietenele lor, de la colege, de la vecinele respectabile din bloc care își cresc acum nepoții, de la vânzătoarele magazinului de la colț, farmaciste și șoferița de taxi care m-a dus o dată unde aveam nevoie. „Dormi acum, cât mai poți!” a fost motto-ul zilelor mele de pinguin de apartament, care îngițise o balenă albastră, iar acum trebuia să meargă domol și legănat, ca să nu i se ciufulească balena. Ce-aș mai fi alergat, sprintenă ca o căprioară, de colo până colo, ca să scap și să nu mai aud „Dormi acum, cât mai poți!”. Dar nu puteam, până reușeam eu să mă ridic de unde eram așezată, mi-o trânteau inevitabil și ar fi putut la fel de bine să-mi recite și tot DEX-ul, pe două voci, în timp ce eu n-aș fi reușit să trec de încordatul mâinilor pe mânerele scaunului…. darămite să mă mai și ridic și să și dispar. În ceață. (Ca pinguinul, da? Nu ca măgarul!).

    N-o să pot înțelege niciodată de unde vine chestia asta. Dormi acum, cât mai poți! Poți să-ți faci cumva niște rezerve de somn cât timp ești însărcinată? Să le pui frumos în borcane și să le așezi pe un raft în cămară ca să ai de unde lua când n-o să mai poți? S-o fi găsit, între timp, vreo metodă de vidare și îmbuteliere pentru somn și sunt eu o ignorantă care habar n-are cum?! Poți să-l pui în sticle ca pe bulion și să scrii pe etichete: Rezervă de somn? Plus instrucțiuni: „A se duce la gură, după îndepărtarea ochilor din cavitatea bucală. A se sorbi încet și a nu se depăși doza maximă de 3 guri/zi sau pe noapte.” Cum să fac să-mi ajungă cât dorm acum încă vreo 2…3 ani?! Și ce să fac cu restul, dacă-mi rămâne? Să-l dau la prieteni?!

    Am auzit de atâtea ori și în atâtea feluri spunându-mi-se „Dormi acum, cât mai poți!” încât începusem să disting tot felul de nuanțe și să-mi dau seama că deși erau aceleași cuvinte, trezeau în mine tot felul de stări, complet diferite, în funcție de cuvântul pe care se punea accentul. „DORMI acum, cât mai poți!” era cataclismic, menit să mă bage în sperieți. Venea apocalipsa în curând și eu, ca să mă pregătesc pentru sfârșitul lumii, trebuia să trag un pui de somn. „Dormi ACUM, cât mai poți!” – poruncitor, care te îndemna la acțiune rapid, pe loc, mai că-mi venea să închid ochii și să încep să sforăi stând în picioare, sprijinită de vreun perete, de frică să nu ratez vreo secundă din „acum” când aș fi putut să dorm. Că doar acuma mai pot! După aia… Dumnezeu cu mila. De la alții auzeam „Dormi acum, CÂT mai poți!”- păi cât să mai pot?!.. mai pot… da’ ca un om normal așa, vreo 8 ore pe noapte. Ce să fac? Să dorm și ziua?! Să intru în hibernare, cam asta ar fi trebuit. Păi cum să intru în hibernare că nu eram Moș Martin, eram un pinguin care înghițise o balenă albastră. Mama ei de zoologie! Repetenților. „Dormi acum, cât MAI POȚI!” spus șoptit, accentuat și complice. Era un secret, bine păstrat. Bine, era scris practic pe toate gardurile, ca „Basarabia e România”, da’ totuși un secret. Era o revelație, o bucățică de înțelepciune de transmis de la o generație la alta de mame private de somn, cu ochii ieșiți din orbite. Cât MAI POȚI… frățică.

    Bine, după ce-am născut, n-am mai putut. Dar nici n-am găsit rezervele alea de somn perfuzabile, ca să-mi agăț o punguță dolofană de un băț și să-mi fac o transfuzie din propriul somn colectat în timpul sarcinii, când am dormit, că atunci încă mai puteam. Aș fi fost în stare să fac orice pentru încă o secundă în plus de somn. Colici, plânsete, nopți și zile fără să pui geană pe geană. Alergat prin casă cu ăsta micu legănat, că doar așa reușeam să-l mai liniștesc ca să ațipească. Și el, și eu. Aș fi fost în stare să stau cu capul în jos, agățată cu picioarele de lustră și să-l legăn pe ăsta micu prin balans, dacă asta mi-ar fi dat o secundă în plus de somn. Dar nu mă plâng, nu e ca și cum eforturile mele nu au fost încununate de succes. După ore și ore și ore de eforturi susținute, exact asta reușeam să obțin: o secundă în plus de somn.

     

     

  • Prima zi de grădiniță nu e cea mai grea. E cea mai ușoară!

    Prima zi de grădiniță nu e cea mai grea. E cea mai ușoară!

    Înainte să începem să-l ducem pe Bondăraș al nostru la grădiniță, habar n-aveam ce ne așteaptă. Bine, citisem, întrebasem alte mămici care trecuseră deja prin această experiență, aveam așa… o idee, suficient cât să fim foarte speriați de ce avea să urmeze, dar tot habar n-aveam, pentru că până nu treci prin asta (și e greu, e foarte greu), efectiv n-ai cum să știi totul și nici să fii pregătită pe deplin. De despărțirea de puiul tău, chiar și pentru câteva ore, nu te poți pregăti, oricât te-ai pregăti. Sună paradoxal? Da, asta pentru că așa și este. Anxietatea despărțirii de mamă nu e o poveste, asta e clar. Și nici a ta, de despărțirea de puiul tău! Un milion de griji te macină și-ți pui încă un milion de întrebări, care se reduc, de fapt, la una singură: o să-i fie bine și fără mine lângă el? Vei vedea și tu, la fel ca mine, că răspunsul este: categoric DA.

    Toți copiii trec prin această anxietate de separare iar noi stăm cu inima-n gât, gândindu-ne ce urmează să se întâmple și la cât va plânge și va suferi ghemotocul nostru de soare, atunci când se va vedea „abandonat” într-un loc complet nou, cu oameni noi și reguli noi și fără noi prin preajmă. Nu cred să existe părinte care să nu fi trecut prin asta atunci când și-a dus, pentru prima oară, copilul la grădiniță. Indiferent de cât de frumos, minunat și ca-n povești e locul pe care l-ai ales pentru copilașul tău, indiferent de cât de bună e educatoare care se va ocupa de el și cât de mult i-ai explica micuțului tău ce urmează să se întâmple acolo și că, la finalul programului, te vei întoarce negreșit să-l iei acasă.

    Am făcut totul ca la carte, am început să-l lăsăm la grădiniță gradual, în prima zi – o oră, a doua zi – două ore, a treia zi –  3 ore și tot așa, până am ajuns la programul complet, asta însemnând, la noi, de la 9:00 la 16:00. În general, adaptarea la noul mediu le ia copiilor cam două săptămâni. Uneori un pic mai mult de atât, alteori mai puțin. La noi a durat cam o săptămână, dar de la a doua încercare, adică a doua oară când am reînceput să-l ducem la grădi, la vârsta de 2 ani și 4 luni. Prima oară l-am dus la 1 an și jumătate și, după ce am trecut de perioada de adaptare, ne-am pomenit cu altă problemă: răcelile. Practic, mai mult a stat acasă decât la grădi, pentru că se îmbolnăvea non-stop. Nici nu-i trecea bine o răceală că lua alta. După vreo 4 vizite la urgențe în decurs de două săptămâni am hotărât să mai așteptăm cu grădinița până mai crește un pic. Am luat, așadar, o pauză și am reluat programul de grădi anul acesta, în martie. Ca o paranteză, vreau să vă spun că bine am făcut! Din martie până acum, la final de mai, n-a mai răcit decât de vreo trei ori și niciodată grav. Nu vă gândiți că, dacă l-am mai dus o dată, înainte, știa deja care-i treaba cu grădinița asta și cu ce se mănâncă ea. Nu. Era prea mic să-și amintească, așa că am trecut prin aceleași etape de două ori, plus că între timp ne-am și mutat, deci a doua oară l-am dus la altă grădiniță.

    Așadar și prin urmare, am trecut de două ori și prin experiența „primei zile de grădi”. Și-o să vă spun acum ce nu v-a spus nimeni (cel puțin nouă nimeni nu ne-a spus): prima zi de grădiniță nu este cea mai grea! Este cea mai ușoară! Asta pentru că prichindelul nu știe că urmează să rămână singur acolo, asta o știm doar noi. E fascinat de noul loc, de jucării și de mulțimea de copii și nici măcar nu-și poate închipui că tu, mama lui, mereu prezentă, mereu în preajma lui, nu vei fi acolo. Este de neconceput pentru prichindel. Nici nu știe ce înseamnă asta, chiar dacă tu îi spui că vei pleca și că te vei întoarce mai târziu, chiar și-atunci când îi faci cu mâna și îți iei la revedere, el tot nu va realiza pe deplin. Practic, tu, mamă speriată de bombe, în prag de leșin din cauza scenariilor ălora horror, care-ți rulează non-stop în cap, în care copilul plânge cu lacrimi șiroaie, printre sughițuri și te strigă, te trezești că-ți iei la revedere de la copilul tău și mai și pleci… iar pe el nu pare să-l deranjeze treaba asta. E prea ocupat să exploreze atâtea lucruri noi. Ce sentiment de ușurare! Pleci cu inima ca un fulg, dar și siderată de ce tocmai ți s-a întâmplat. Și-atunci, o să te întrebi, ca mine: „Doamne, oi fi eu aia norocoasă? Oi fi eu aia care câștigă la Loto fără să-și fi cumpărat bilet? Eu oi fi?! Asta a fost?! Atâta tot?!” Și-acum, o să te dezamăgesc iremediabil. Nu, nu ești tu norocoasa aia (nimeni nu e), n-ai câștigat la Loto chiar dacă ți-ai cumpărat 100 de bilete, nu, n-ai scăpat, ce e greu abia acum urmează. Eu, una, am avut un șoc când l-am lăsat, în prima zi, zâmbitor și vesel, printre ceilalți copii… și încă un șoc, a doua zi, când s-a întâmplat exact pe dos și exact atunci când, eu, în naivitatea mea, mă gândeam că am scăpat, ca prin minune, de ce era mai greu. De ce să mai plângă a doua zi, că doar văzuse cum a fost în prima și îi plăcuse așa de mult!

    Ei bine, cea mai grea zi de grădiniță nu este prima. Este a doua și a treia și a patra și a cincea… Practic, de când al tău prichindel realizează că prețul pe care îl plătește pentru a sta în locul acela nou, plin de jucării și de copii este lipsa ta… și până în ziua în care își va da seama că nu te pierde definitiv și că vei veni să-l iei acasă, întotdeauna.  În a doua zi de grădiniță, n-o să-l mai preocupe nici jucăriile noi, nici copiii, nici nimic. Singura lui preocupare va fi să vii tu înapoi, așa că nu se va mai bucura de nimic din jurul lui, chiar dacă în mod normal, adică dacă ai rămâne și tu acolo cu el, ar fi numai chiuieli de veselie și joacă. O să plângă. E normal. Și va continua să plângă până când își va da singur seama (chiar nu contează de câte ori îi spui tu, dar nici nu înseamnă că trebuie să te oprești din a-i spune) că vei veni întotdeauna să-l iei acasă. Va plânge în fiecare dimineață, până când noul lui program va deveni o rutină. Până când va ști exact ce urmează.

    Dar nici negrul cel mai negru nu e chiar așa de negru… adică nu te gândi vreo clipă că va plânge toată ziua. Va plânge în momentul despărțirii de tine, apoi se va lua cu joaca, cu ceilalți copii iar dacă ești tentată să te întorci să-l iei, dacă sprijini gardurile pe-afară, cu urechile pâlnie, încercând să-ți dai seama dacă plânsetele pe care le auzi sunt ale copilului tău, așa cum am făcut eu, nu reacționa la primul impuls. Mai stai un pic, mai sprijină un pic gardurile și vei vedea că se va liniști. Nu te întoarce imediat, dă-i șansa să descopere lumea și fără să fii tu, umbra lui, constant. Dă-i șansa să afle că e puternic, că poate fi și independent, că se poate simți bine și în alt mediu, cu alte persoane în jurul lui, în afară de tine.

    Vei ști că a meritat atunci când îl vei găsi zâmbitor și fericit ca o rază de soare, când vei veni să-l iei acasă, vei ști că a meritat atunci când, dimineața, va sări din pat nerăbdător să meargă la grădiniță! Când își va lua singur ghiozdănelul și se va repezi la ușă, ca să ajungă în locul acela minunat, în care se va juca cu o grămadă de copii, în care va învăța o mie de lucruri noi și – cel mai important – de unde va ști că pleacă, împreună cu tine, înapoi acasă, în fiecare zi.

  • Teribila vârstă de doi ani sau ce să faci, când n-ai ce să faci.

    Teribila vârstă de doi ani sau ce să faci, când n-ai ce să faci.

    Da. Chiar așa îi zice: teribila vârstă de doi ani. Și pe bună dreptate. Este vârsta la care stai și te uiți la copilul tău, care până acum era un îngeraș gânguritor, curios și cooperant, cum izbucnește în crize de furie, se tăvălește pe jos, plânge cu lacrimi șiroaie, lovește, aruncă, dă din picioare, fix când ți-e lumea mai dragă. Adică în magazin, la cumpărături, pe stradă, în vizită la prieteni, în sala de așteptare de la doctor, în stația de autobuz, în autobuz, în parc. Oriunde, numai public să fie. Cât mai public și cu o audiență cââât mai mare, cum altfel?!

    Practic, exact acolo unde numai de asta nu aveai tu nevoie, de un copil în plină criză de furie, dezlănțuit, sub privirile uimite/dezaprobatoare/șocate/revoltate/furioase ale altor persoane. Ți se pare că perioada colicilor a fost groaznică?! Stai să vezi ce te așteaptă! (Introduceți aici coloană sonoră cu râs malefic și ropot de tobe. Mersi.)

    Parcă cineva ți-a luat, într-o noapte, copilul și ți-a pus altul în loc, care seamănă cu al tău, dar care nu are decât două viteze –  fulger și bang supersonic; un singur nivel de volum, blocat pe „Atât-de-tare-încât-un pui-de-somn-în-interiorul-unui-clopot-de-biserică-ți-se-pare-odihnitor” și niciun buton de oprit sau vreun fir de scos din priză.

    Ei, când ți se întâmplă asta, cum ni se întâmplă și nouă acum și vreau să-ți spun că simțim din plin cât de teribili pot fi cei doi anișori ai năzdrăvanului nostru, îți vine să te faci mic, mic de tot și invizibil, să-ți tragi o pătură peste cap, în mijlocul raionului cu pește proaspăt și să strigi în gura mare: „Nu m-ați văzut! Vi s-a părut! Și nici nu știu cine e copilul ăsta! Seamănă cu mine, dar mai mult cu ta-su! Practic, dacă facem excepție că eu l-am făcut, nici măcar nu-i al meu!”. „Strigă mama? A, da! Păi, să vină, domne’ mama lui, odată! Aloooo, mama lu’ copilu’ care face tămbălău! Vino, domne’ și ia-l de-aici, că ne deranjează pe noi, Ăștilalții, știi?! Ăștilalții care avem toate țiglele pe casă și niciun copil pe jos! Sau în altă parte.”

    Ei, ce să-i faci, cum n-ai nicio pătură la îndemână ca să te ascunzi sub ea, porți dialogul ăsta tu cu tine în capul tău, în timp ce încerci să aduni de pe jos și să calmezi una bucată copil care se zbate, țipă și plânge în hohote, ignorând complet toată lumea aia care s-a strâns în jurul vostru ca la urs. Te chinui din toate puterile să-ți recompui copilul deșirat și răsfirat prin toate părțile, în timp ce mai încerci să și etalezi, triumfătoare, pentru audiența numeroasă din jurul vostru, cea mai demnă postură a ta, din puținul ăla de demnitate care ți-a mai rămas nescurs pe jos, undeva între raftul cu iaurturi și frigiderele cu pui înghețați. De-acolo tot încerci să calmezi copilul. Și n-ai reușit încă, deși ai trecut de standurile cu legume. Dacă te-ai întoarce acum, le-ai putea folosi drept camuflaj: ești deja roșie ca o roșie, da’ și galbenă ca lămâia. Cu morcovu’ nu prea mai ai ce face. Îl aveai de când ai plecat de-acasă. Acu’, nu te mai ajută la nimic ăia din magazin. Sunt complet inutili. Mă rog.

    Îți aduni degrabă bruma de gânduri care îți trece prin cap și le înghesui mai bine între urechi, apoi schițezi, timid, pentru audiență, un zâmbet larg. Cât mai laarg. Se vrea demn, dar aduce mai mult a disperare, fiindcă simți cum îți tremură buza de jos. Practic, se bălăngăne inertă și franjurată, ca o frunză de varză. „Varză. Ce aliment minunat mai este și varza!”, îți mai spui un pic în sinea ta. „Și ce multe avem în comun! Eu și varza.”

    Una peste alta, cam asta e prin ce trec părinții cu copiii lor, la vârsta de doi ani. (Mai exact între doi și trei ani, că doar nu se termină totul când împlinește doi ani și o lună. Nuu. Ar fi prea simplu, prea monoton, prea ca la televizor.) Pregătește-te sufletește, dacă încă n-ai ajuns acolo, iar dacă ai ajuns deja acolo… (s-a terminat, nu mai ieși întreg!) Dacă ai ajuns deja acolo, înarmează-te cu multă, multă răbdare. Și empatie. Și înțelegere. Și simțul umorului. (Și nu mai bea cafea, că n-ai nevoie de agitație în plus. Ai nevoie în minus.)

    Asta este teribila vârstă de doi ani. E perioada în care copiii se luptă între nevoia lor de a se baza, în continuare, pe ajutorul adulților și cea de a fi complet independenți. Acum îl vezi că e un ghemotoc de soare, zâmbitor și fericit și în două secunde îl privești, mută de uimire, cum se tăvălește pe jos, plânge și țipă din te miri ce.

    Adevărul este că e o etapă perfect normală în dezvoltarea copiilor, la vârsta asta ei trec prin schimbări atât mentale, cât și emoționale majore. Vocabularul lor e în continuă creștere, dar tot nu e suficient de mare încât să-ți poată spune ce-i supără sau îi nemulțumește și, mai ales, nu îți pot spune ce simt, pentru că încă nu au capacitatea de a distinge și a înțelege toată paleta asta de emoții umane, pe care încep să le simtă tot mai acut și cu care nu știu ce să facă. Și îi copleșesc. Toate astea provoacă frustrare, comportament nepotrivit, crize de furie.

    Bun. Și acum trec la partea în care îți spun ce să faci, când n-ai ce să faci, ca să treci și tu, și copilul, și nervii tăi pe bigudiuri, peste perioada asta extrem de dificilă:

    • Înțelege-l, nu e ușor să ai doi anișori și să vrei să faci, să spui, să înțelegi și să nu poți.
    • Acceptă situația, nu poți să schimbi nimic, dar din momentul în care accepți că asta este realitatea perioadei prin care treceți acum, îți va fi ție mult mai ușor, ca părinte, să gestionezi situațiile care par imposibile, fără să te mai învinovățești și pe tine pe deasupra: Nu, n-ai făcut nimic greșit, copilul tău nu e needucat, nu ești o mamă rea sau un tată rău, nu e nimic în neregulă cu copilul tău și în niciun caz NU ai un copil rău. Nu există copii răi, există doar copii care au o suferință, o nemulțumire, o frustrare și este datoria noastră, ca părinți, să aflăm ce ne supără copilul și să-l ajutăm să treacă peste asta.
    • Fii calmă, fii blândă, oferă-i cât de multă dragoste poți (și știu că poți enorm!), tot timpul, dar MAI ALES atunci când pare să o merite cel mai puțin, adică în momentele alea în care în loc să-l iei în brațe, îți vine să urli și s-o iei la fugă în direcția opusă. Exact atunci are cea mai mare nevoie de tine! Fii lângă el. Exact atunci are nevoie cel mai mult de părinții lui, când el nu știe cum să se calmeze, cum să gestioneze ce simte, cum să se oprească sau să iasă singur din starea în care se află.
    • Gândește-te că veți trece și peste asta, la fel cum ați trecut peste nopțile nedormite, peste colici și ieșitul dințișorilor și dacă te consolează cu ceva, îți mai spun un lucru: nu ești singura care se confruntă cu teribila vârstă de doi anișori. 99% dintre părinți trec prin asta. Iar aici cuvântul-cheie este „trec”. Trece, totul trece. Timpul (și răbdarea) le rezolvă pe toate. Iar treaba asta, în timp ce ți-o spun ție, mi-o spun și mie. De un milion de ori pe zi mi-o spun.
  • Nu-ți obliga copilul să dea pupici și îmbrățișări rudelor sau prietenilor

    Nu-ți obliga copilul să dea pupici și îmbrățișări rudelor sau prietenilor

    Cred că toți am auzit, la un moment dat, și nu de puține ori, fraze precum: „Hai, dă-i un pupic și o îmbrățișare bunicului!” sau „Pup-o pe tuși, că uite pleacă/plânge/ e tristă!” sau „Uite ce jucărie frumoasă ți-a adus bunica, te rog să-i dai o îmbrățișare”. Sună foarte cunoscut, așa-i? Ori am auzit părinți vorbind așa în jurul nostru, ori i-am auzit chiar pe părinții noștri spunându-ne asta și, poate că acum nici nu ne mai gândim când o spunem și noi, la rândul nostru, copiilor noștri.

    Eu știu că părinții care își îndeamnă copiii să pupe sau să îmbrățișeze rudele sau prietenii sunt, în sinea lor, bine intenționați. Vor să creeze o legătură de afecțiune între copilul lor și persoanele pe care ei, ca adulți, le consideră importante în viața lor. Alții consideră asta chiar un gest de politețe și pun la pachet îmbrățișările și pupicii dați de copiii lor prietenilor, cunoștințelor sau rudelor, cu un fel de cod al bunelor maniere, precum a saluta pe cineva, a-ți lua la revedere sau a mulțumi pentru un cadou, într-un mod extrem de prietenesc.

    Ei, ce vreau eu să spun aici este că ar fi bine să te gândești de două ori înainte de a-i cere copilului tău să facă astfel de gesturi, dacă el singur nu simte că vrea să facă lucrurile acestea, indiferent de cine este persoana care urmează să primească pupicii și îmbrățișările. Fie că e vorba de cea mai bună prietenă a ta, mătușa sau chiar bunicul și bunica. Nu are nicio legătură nici cu respectul arătat față de alții, nici cu bunele maniere și cu atât mai puțin cu crearea vreunei legături afective între copil și persoana respectivă. Ba mai mult decât atât, să ai astfel de cerințe de la copilul tău, îi poate face foarte mult rău. Pune-te în locul lui. Ție ți-ar plăcea să te forțeze cineva să pupi vecina de la etajul 3, doar pentru că mama ta e prietena ei cea mai bună? Sau să dai o îmbrățișare poștașului, pentru că bunica îl invită la cafea, când îi aduce pensia și se cunosc de-un car de ani?  Nu. În contextul adulților, asta e de neconceput. De ce ar fi diferit în cazul copiilor?

    De multe ori, suntem tentați, mai ales când vine vorba de bunici, ca atunci când copilul refuză să fie îmbrățișat sau pupat, să încercăm noi să-l convingem să ofere aceste dovezi de afecțiune, fiind vorba de buncii lui. E normal, până la urmă. Noi, ca părinți, vom vrea întotdeauna ca lumea să ne vadă copiii așa cum îi știm și îi vedem noi: buni, frumoși, plini de iubire. Vrem să se vadă ce treabă bună am făcut noi cu ei, ca părinți, că sunt educați bine, sunt comunicativi și sociabili. Și, în mod sigur, nu vrem ca membrii familiei noastre să se simtă respinși sau puși în situații neplăcute. Să nu uităm, însă, că ei sunt adulți, vor trece peste asta și să nu confundăm pupicii și îmbrățișările cu educația (sau lipsa ei). Nu, nu este o dovadă de proastă creștere dacă nu pupă sau îmbrățișează rudele sau cunoscuții noștri. A te purta respectuos cu alții nu este egal cu pupici și îmbrățișări. A mulțumi cuiva sau a-ți lua la revedere nu trebuie să implice, în mod obligatoriu, o apropiere fizică. Nu este o cerință și e absurd să îl obligi să facă așa ceva, câtă vreme pe tine, ca adult, nu te obligă nimeni să pupi sau să îmbrățișezi pe cineva. Copiii au și ei dreptul, ca și noi, să aleagă cui oferă aceste gesturi de afecțiune.

    Specialiștii în psihologia copilului spun că atunci când îți obligi copilul să renunțe la spațiul lui personal pentru a îmbrățișa, a pupa sau a se lăsa îmbrățișat sau pupat îi spui, de fapt, că nu deține controlul asupra propriului său corp sau asupra a ce i se întâmplă iar gesturile de afecțiune se oferă oricui îi cere, fiindcă așa e firesc, așa e normal. Practic, îi spui că așa trebuie să se poarte ca să câștige, în primul rând, aprecierea ta, ca părinte și apoi a celor din jur, că trebuie să ignore ce simte el și instinctele sale de a păstra o anumită distanță de persoane care nu îi sunt atât de apropiate. Afecțiunea pentru alte persoane nu se impune cu forța. Afecțiunea se câștigă. Este lipsit de respect față de copilul tău, să îl forțezi să îmbrățișeze sau să pupe pe cineva. Dacă și-ar fi dorit asta, ar fi făcut-o singur, fără să îi spui tu, așa că gândește-te de două ori înainte de a-i cere să facă astfel de gesturi, nu îl folosi ca pe un instrument pentru a produce plăcere altora sau de frica de a nu-i jigni sau a le răni sentimentele. În schimb, gândește-te la sentimentele copilului tău, pentru că prima ta datorie este față de el.

    Nu numai că nu ar trebui să ne încurajăm copiii să facă astfel de gesturi doar ca să fie pe placul altora, ar trebui să îi învățăm exact contrariul. Niciun adult nu are dreptul să-i atingă, nici să-i îmbrățișeze, nici să-i pupe, dacă ei nu vor asta și nici nu sunt obligați să ofere astfel de dovezi de afecțiune. Este o lecție ce le va fi extrem de valoroasă pe viitor. Gândiți-vă la câte cazuri de abuz asupra copiilor auzim sau citim în presă. Este bine să știe că e ok dacă vor să păstreze distanța față de o anumită persoană, e ok dacă nu dau pupici, dacă nu îmbrățișează. Sunt stăpâni pe propriile corpuri și doar ei pot hotârî dacă lasă pe cineva să intre în spațiul lor personal sau nu. Fie ei bunici, mătuși, prieteni sau alți oameni din jurul nostru, pe care îi considerăm noi demni de afecțiunea copilului nostru.

    Există multe alte forme de a-ți învăța copilul să fie respectuos sau prietenos față de alții, dar fără a-l determina să aibă un contact atât de personal cu ei, dacă nu și-l dorește. E suficient să spună „bună ziua”  sau „la revedere” sau „mulțumesc” și eventual -dacă vrea- poate să dea noroc cu persoana pe care o salută. Nu-l obliga tu, ca părinte, să facă mai mult dacă el nu simte asta. Și-apoi, dacă într-o bună zi, copilul tău decide să ofere un pupic sau o îmbrățișare bunicilor/mătușii/surorii/prietenilor tăi, nu va fi oare gestul acesta apreciat de o mie de ori mai mult, pentru că vine de la el și nu pentru că i-ai spus tu ce să facă? Eu zic că da. Pentru că este real, este un gest de afecțiune sinceră. Un gest de afecțiune câștigat de persoana respectivă, nu impus cu forța de tine. Și exact așa ar trebui să stea lucrurile.