Ioana Boca – Zori de Zen

Ne-au spus că așa nu se face, copilul n-are disciplină, face numai ce vrea el

Ne-au spus că nu așa se face, copilul n-are disciplină, face numai ce vrea el, ne joacă pe degete. Ne-au spus că suntem prea blânzi, că o să facă din noi tot ce vrea, că o să fie un râzgâiat, un needucat, n-o să se mai înțeleagă nimeni cu el. Ia uite-l cum fuge de la masă, cum se opune, cum se trântește pe jos, cum o ia fix în direcția opusă. Și noi – nimic. Doar vorbim cu el. Și asta, în mod evident, e nimic. Ne sfidează, o face intenționat… o s-o pățim cu el mai târziu, dacă de-acum face așa. Las c-o să vedem noi.

Ce educație e asta?! Suntem niște inutili. În loc să-i trosnim una direct și să-l luăm pe sus sau să-l pedepsim, să-l amenințăm, să-l speriem că vine Bau-Bau, să-i arătăm cine e șeful, noi tot o dădeam înainte cu vorbitul ăsta. Repetam același lucru, ca morile stricate, o dată, de două, de o sută de ori, la fel de calm, până când înțelegea.

S-au uitat urât la noi când fugea de la masă, atunci când mergeam pe la câte un restaurant iar noi îl lăsam să se dea jos de pe scaun și să se joace. Ridicau din sprâncene când explicam că nu-i poți cere unui copil de numai câțiva anișori să aibă răbdare să stea înțepenit acolo, lângă tine, pe un scaun iar noi nu l-am obligat niciodată să facă asta, la fel cum nu l-am obligat niciodată să mănânce tot din farfurie.

Nu l-am luat niciodată, de ciuf, din parc sau cu amenințări sau mai știu eu ce… doar pentru că nu voia să plece (și asta nu înseamnă că n-am plecat) și nici când avea crizele de furie, despre care am scris aici: Teribila vârstă de doi ani sau ce să faci când n-ai ce să faci și aici: The threenager” sau mini-adolescentul în vârstă de 3 ani: ce e, cum apare și cum să-i faci față

După patru ani de parenting cu blândețe, cu reguli, dar fără urlete isterice, fără palme la fund, fără niciun fel de pedepse sau amenințări, vă spun că eu nu-mi pot imagina un alt mod de a-ți crește copilul.

Din momentul în care te rupi de tot ce știi de la alte generații, de moștenirile străvechi purtate, din părinte în părinte, ca o ladă de zestre plină ochi de lanțuri grele și ruginite, o dată ce începi să înțelegi că se poate, se poate să crești frumos un copil și dacă renunți la postura ta de părinte-dictator, o dată ce înțelegi că puterea ta vine din iubire, din abilitatea de a-i înțelege limitele vârstei și nu din împărțitul de pedepse și de recompense, totul devine simplu, clar. Ușor. Intuitiv.

După patru ani de vorbește-i, explică-i, arată-i, vă pot spune, fără nicio urmă de îndoială, că nu, n-am crescut un copil obraznic, nici râzgâiat, nici sfidător. N-am crescut un copil fără reguli, care face numai ce vrea el. Dimpotrivă.

Am crescut un copil iubitor, bun și blând, un copil înțelegător, echilibrat, deschis. Am crescut un copil curios și curajos, care întreabă, care nu face lucrurile de frică, ci pentru că știe de ce trebuie făcute. Un copil cu încredere în el și cu încredere neștirbită în noi. Un copil care nu se ascunde de noi și care vrea mereu să ne vadă zâmbind, așa cum și noi vrem să-l vedem fericit.

Iar Alex nu este nicidecum o excepție, este doar un copil crescut fără frica de proprii părinți. Un copil care știe că noi suntem aici ca să-l iubim și să-l protejăm, nu ca să-l pedepsim și să-l terorizăm.

Nu spun toate astea ca să-l laud, deși mă mândresc cu el tare mult, pentru câte lucruri știe să facă, pentru cât de sfătos este, uneori, mai ceva decât un om mare și tare-i mai iubesc curiozitatea și întrebările, și imaginația.

Și, vă spun sincer, m-am săturat să aud „Vaaai, dar la noi asta nu o să meargă niciodată!„ sau „Depinde de copil, voi ați avut noroc, așa e el.”… „Eu, cu al meu, nu pot să mă înțeleg, orice aș face.” Ba da, merge, ba da, se poate și nu, nu e o treabă care ține de noroc, ține de tine, părintele lui. Și de puterea ta de a te schimba întâi pe tine.

De unde meteahna asta, luată de bună și ca fiind normală, că violența și frica educă. De ce ne încăpățânăm să creștem copiii așa, bazându-ne pe o cutumă… așa se face, fiindcă așa au făcut droaiele de generații de părinți dinaintea noastră. Și asta ne este suficient, nu ne mai punem alte întrebări.

Nouă ne-au spus că așa nu se poate, că n-o s-ajungem niciodată, nicăieri cu el, în felul ăsta, că n-avem experiență. Cum, domnule, fără măcar o pedeapsă acolo, ceva… fără o mică amenințare nevinovată, măcar un „fără desene”, ca să știe cine-i șeful, cine are puterea, că altfel face numai ce vrea el.

Ei, ce să vezi…. uite că se poate. S-a putut.

Iar, acum, că s-a putut… o fi ceva din gene, o moștenire genetică, așa e el, bun și blând.

Ce drăguț, ni se spune asta, acum. Drăguț, dar.. greeșitt. Păi, o fi și asta, nu zic nu, poate, pe-acolo, pe undeva, dar mai mult decât moștenirea genetică, e faptul că n-am revendicat cealaltă moștenire, lada aceea de zestre, doldora de lanțuri grele: amenințări, bătăi, pedepse și șantaj.

Alex e special pentru că e al nostru, dar nu e o excepție. E doar un copil crescut cu iubire, înțelegere și respect. Și, fie vorba între noi, tare-aș vrea să ne intre în gene modul acesta de a ne crește copiii.

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *