Ioana Boca – Zori de Zen

Blog

  • Smiley, șnițelele și aspiratorul

    Smiley, șnițelele și aspiratorul

    Am o vecină la etajul 4, adică fix deasupra noastră, care e înnebunită după Smiley. Îl ascultă nonstop. Și, odată cu ea, tot cartierul. Noi (și amărâții de deasupra ei) suntem însă cei mai biciuiți de soartă, fiindcă n-avem unde să ne ascundem. La cafea, dimineața în bucătărie, ascultăm Smiley. La prânz, ascultăm Smiley. Seara, în timp ce încerc să îmi adorm copilul, ascultăm Smiley.

    Chestia asta e meteahnă nouă, adică vecina a înnebunit de curând. Mă gândesc că a expirat, a ieșit din garanție și s-a stricat. Subit. Până acum, habar n-aveam de existența ei, dar de vreo 3 luni încoace, cred că ține foarte mult să transmită pe toate căile că nu e „o oarecare”. A reușit. Duduie tavanul de Smiley, care ori își caută înnebunit buletinul, ori numără caii verzi de pe pereții apartamentului ei.

    Uneori, mă gândesc că l-a răpit pe săracul băiat, l-a dosit în baie, unde îl ține captiv de luni bune, răsturnat cu cracii în sus, în cadă și legat fedeleș și că, din când în când, mai dă perdeaua la o parte și îi arde câte un cap de duș în căpățână, ca s-o cânte p-aia cu „pierdut buletin/nu mai știu de unde vin”, mai cu viață.

    În fine, te poți gândi că putea fi mai rău?… Te poți. Dacă asculta mezeluri? Sau pe ăla care oftează de viața lui și care se caută de dușmani, în timp ce își cântărește „valoarea”? Ei bine, deși „te poți”, nici cântecele astea ale lui Smiley nu sunt mai ușor de suportat, câtă vreme le ascultă atât de tare încât se aude din stradă și sunt aceleași 3,4 melodii, care se repetă cu nemiluita. Și măcar de-ar fi numai asta, dar Smiley… nu e singur.

    Obsesia ei cu cântărețul care și-a pierdut buletinul (cam în același timp când și-a pierdut ea mințile) a venit la pachet cu alte două psihopupu: s-a apucat femeia de dat cu aspiratorul, temeinic, de 3,4 ori pe zi și de făcut șnițele și ziua, și noaptea.  Asta suspectez eu, că bate șnițele. Alternativa ar fi că se dă cu capul de podea care, întâmplător, e tavanul nostru. În timp ce ascultă Smiley. Un Smiley pe care chiar dacă îl pune să urle până îi explodează plămânii în difuzoarele alea, nu reușește să acopere zgomotele infernale pe care le produce individa, în timp ce îndeplinește aceste două treburi casnice, fără oprire.

    Dă femeia asta cu aspiratorul, cu ură, lovindu-l de toți pereții. Așa-i trebuie dacă stă sugrumat de un fir înfipt într-o sursă de curent. Electrocasnic ce e. Îl târâie ca pe un leș, de colo-colo, biciuiește toți pereții cu furtunul, în timp ce tubul ăla telescopic e folosit ca să împartă trosneli și altor obiecte de prin casă, care au marele defect de a nu levita. Așa își torturează femeia asta aspiratorul (și pe noi) de cel puțin 3,4 ori pe zi. În zilele ei bune. În celelalte, în care activitățile se suprapun și face și șnițele, îți vine să te înfășori în covor. Și să rămâi acolo, făcut sul. Sunt sigură că, până acum, cel puțin trei tramvaie care circulau neștiutoare pe linia 41 au deraiat de frică.

    Dacă treci prin fața blocului nostru când bate ea șnițele, te arunci direct pe burtă, cu mâinile încolăcite în jurul capului. Pare că un batalion de infanterie, scăpat de sub control, s-a mutat pe bulevardul nostru, iar atunci când nu bombardează strada cu un ciocan de aplatizat carne de șnițel, torturează un aspirator. Dacă ar fi să fac o evaluare psihologică în baza versurilor ascultate versus activități casnice, bufnituri, scrâșneli și bubuituri, cred că mi-ar rezulta o praștie cu buton de „self destruct” muzical. Din ăla care îți spune: Au mai rămas 3 secunde până la autodistrugere și pe urmă începe să-ți cânte „Du-mă acasă, măi tramvai”.

    Să nu credeți că n-am fost la ea la ușă. Am fost. Și de câte ori m-am dus, tot așa m-am și întors. Nu răspunde. Nu cred că aude. Cum să audă, când soneria e un ciripit firav de păsărele leșinate de căldură, în timp ce ea, în casă, sapă tranșee cu ciocanul de șnițele și trage salve de tun în pereți cu aspiratorul. Asta în timp ce ăla din baie, de-l ține legat fedeleș… urlă cât îl ține gâtlejul ceva legat de șase cai frumoși. O distracție.

    Ce voiam să zic, știe cineva un service de reparat vecine?

  • Cui i-e frică de cicade?

    Cui i-e frică de cicade?

    V-am povestit deja cum i-am terorizat pe ai mei timp de 5 luni. Nu v-am spus însă că le-am mai făcut un „cadou” de bun rămas, fix în seara dinaintea plecării noastre la București. Nu cumva să-i las liniștiți să-și revină după trauma de a fi trăit în casă cu o lunetistă care își detecta victimele pe bază de sunet. Au trăit în teroare și i-am lăsat în teroare. Doar că acum amenințarea nu se mai afla între cei patru pereți, ci în exteriorul lor. Peste tot, în exteriorul lor. Și nicio șansă să se mute la București, ca mine.

    În seara cu pricina, cea de dinaintea plecării noastre de la Madrid spre București, ne-am apucat să sărbătorim, în liniște maximă, ca să nu trezim băiatul, faptul că am reușit să supraviețuim celor 5 luni (mai mult ei). Eram cu toții la masă, în bucătărie și cum mama tocmai deschisese geamul, ne pomenim cu sărbătoarea fără sonor perturbată de un zgomot înfundat, ca de bormașină.

    „Uite, domne’, ce zgomot fac cicadele astea!”, zic eu. „Am citit undeva că încep să facă zgomot când e cel mai cald moment al zilei!” adaug degrabă, obișnuită să detectez toate sursele de zgomot de pe planetă.

    Ai mei se uită uimiți unul la altul și apoi la mine:

    -Ce-ai spus?

    -Cicadele. N-auziți ce zgomot fac?

    Numa’ ce îl văd pe tata că se schimbă la față și mă întreabă pe un ton foarte grav, de parcă urma să facem o operație pe creier, dotați doar cu un patent:

    – Ce cicade, Ioana. Ce sunt alea cicade? N-am auzit în viața mea de așa ceva! Se aud greieri! Ce cicade?!

    Ce uimiți au fost ei, da’ ce uimită eram eu să descopăr că tata, o enciclopedie cu cravată, nu știa de cicade. Și doar „trăia cu ele” de atâția ani. Vai, ce mândră de mine am fost!

    În sfârșit, se ivise ocazia (unică și irepetabilă) ca tata să afle de la mine ceva despre care nu știa (nici el, nici mama). Și m-am apucat, nene, să torn tot ce știam despre cicade, ca la școală: de când s-au format ele ca moleculă până în ziua de azi, când „cântă” libere și evoluate prin copaci. Și unde nu știam, băgam repede un search pe google ca să completez descrierea. Și eu, și Dani. Auzea, practic, pe două voci.

    I-am oripilat pe amândoi cu tot felul de detalii înfricoșătoare despre insectele astea care stau în copaci. I-am lucrat la psihic, nenică. Mă rog, fără să vreau. Știți cum e cel mai eficient mod de a îngrozi pe cineva? Torni tot felul de informații șocante și după aia stai. Și aștepți. Că-și imaginează ei restul.

    Le-am zis că există peste 2.500 de specii și că trăiesc între 13 și 17 ani (!!!) sub pământ, înainte de a ieși la suprafață și a-și stabili domiciliul de vară prin copaci. Zgomotul pe care îl produc este unul excepțional de puternic și ar putea chiar produce surzenie, dacă ar fi suficient de aproape de timpanul omului. I-am mai oripilat apoi pe ai mei, muți de uimire, cu tot felul de alte detalii, le-am arătat poze cu cicadele, poze din alea cu cicadă mărită la scara 1 milion. Ce să zic, de aproape sunt niște frumoase. Cred că filmele alea cu Aliens le-au avut drept model. Le-am  mai pus și o înregistrare cu sunetul produs de ele, de parcă cel care venea pe geam nu era suficient.

    Ai mei înlemniseră. Le crescuse tensiunea. Mama a închis repede geamul: „Credeam că se aud greieri. Eram foarte fericită așa! De ce mi-ai spus? Nu trebuia să ne spui!!!”

    A mai urmat o rundă de discuții despre cicade, în care s-a detaliat problema decibelilor pe care reușesc să îi producă de ajung să surzească un om, s-au mai mirat o dată de cât de mult trăiesc goangele astea, mai mult decât Fifi, câinele din dotare și s-a ajuns la cea mai sensibilă problemă: dacă, Doamne păzește, li se face chef, vreodată, să intre în casă de om? Mai exact în casa lor. Ultima întrebare a rămas fără răspuns, așa că mama a verificat încă o dată geamurile, să fie sigură că le-a închis bine.

    În fine. A doua zi, ne-am cărat la București, încă mândri de noi că îi făcusem pe ai mei tobă de informații despre cicade. Doar prezentarea în Powerpoint fusese absentă. Dar sunt sigură că și-ar fi putut face singuri una, ca să-și dea doctoratul pe subiect.

    Și acum, la mai bine de un an de la povestea asta, mama îmi povestește la telefon că a început să prindă viteză când trece prin zone cu copaci, în drum spre casă. Dacă îi pică vreuna, amețită de căldură, fix în geantă? Plus că nu reușește să identifice cel mai cald moment al zilei, adică ăla în care cică nemernicele fac cel mai mare tămbălău. Acolo, vara, cel mai cald moment al zilei este toată ziua. Și toată noaptea.

    În schimb, tata e terorizat să nu cumva să intre vreo cicadă d-asta în casă. Și să nu mai plece. Vreo 13… 15… 20 de ani, cât trăiesc cicadele. Plus că, Doamne ferește, ce s-ar întâmpla cu Fifi, care latră până leșină la orice muscă amărâtă, care se nimerește, așa, blambeacă, să își fluture aripile, în zona ei, fără autorizație de survol. Dacă, DOAMNE FEREȘTE, s-ar procopsi cu vreo cicadă în perimetru?! Ar lătra, săraca, nonstop, timp de cel puțin un deceniu. Văleu.

  • Oan, ciu!

    Oan, ciu!

    Băiețelul meu a ajuns fix în etapa aia în care începe să vorbească și, pentru că se uită la niște cântecele în limba engleză, care-i plac foarte mult, primele lui cuvinte au fost, în ordine (după agugu, îngîîî),  „pa pa” și „oan, ciu”. (Undeva între „agugu” și „oan, ciu” a zis și „mama”, e bifată.)

    În traducere din engleză în engleză  „oan, ciu” =„ one, two”. E tare mândru de el! Prin parc, ia pietricele, bețișoare de pe jos și le aruncă, pe rând, spunând răspicat: „Oan! Ciu!!!” Tropăie de la un leagăn la altul, mergând în pas de defilare și, evident, coloana sonoră este „oan, ciu!”.

    Ce mândră-mi eram pe afară! A început băiețelul să spună primele cuvinte și io-te, domne, mai și numără în engleză! Dar, ce să vezi. Într-o seară, în timp ce eu stăteam agățată de ăsta micu’ și el stătea agățat de un turnuleț din parcul de joacă, o tanti cu o grămăjoară bucălată și roz, la vreo 3 anișori, se apropie de mine și îmi zice: „Oau! Până acum n-am mai auzit așa ceva. Ce spune băiatul? Îmi pare chineză. Îl învățați chineza?”

    Mi-a picat fața. „Nu, doamnă, numără. „One, two”, spun eu apăsat.

    Ăsta micu mă aude și, evident, începe cu forțe proaspete: „oan, ciuuu! oan ciuu! oanCIUU!”. Îmi dau seama că, de fapt, chiar sună a Oan Chu, vajnic fiu al lui Wen Chu și Mei Chu, care s-au cunoscut într-un lan de orez. M-am blocat. Știți cum e când îți dai seama pe la jumătatea unei conversații în contradictoriu că, de fapt, nu ai dreptate?! Simți, așa… că te ia cu leșin. Ei bine, e cu atât mai rău când știi că ai dreptate, dar nu te ajută dovezile concrete.

    Tanti cu bucălata roz continuă: „Numără în chineză! Extraordinar!”

    M-am enervat: „Nu, doamnă, nu e chineză. E mandarină! Chineza nu mai e de viitor demult. Și nici engleza! Mandarina, doamnă, ascultați-mă pe mine, acolo e viitorul”. Și-am plecat repede cu micul meu chinez, care tropăia în pas de defilare, foarte, foarte mulțumit, vorbind fiecare pe limba lui. El: „oan ciu, oan ciu!” și eu „of, of.”

    P.S. „Of” a se citi în mandarină. Cine poate. Cine nu, să învețe! E de viitor.

  • 12 lucruri ridicole pe care le-am făcut, pe motiv de extenuare

    12 lucruri ridicole pe care le-am făcut, pe motiv de extenuare

    1. Mi-am îmbrăcat copilul ca să îl scot la plimbare, l-am pus în pătuț și m-am dus să aduc căruciorul, doar că pe drum am uitat care era destinația și am ieșit cu căruciorul pe holul blocului, ca să aștept liftul.
    1. M-am trezit într-o noapte să îi dau de mâncare copilului și m-am dus robotic după o bavetă, am aruncat baveta la gâtul soțului care dormea, pe urmă am luat copilul și i-am dat de mâncare.
    1. Într-o noapte, m-am dus să-i prepar laptele lui bebe și, după ce am încălzit apa, am turnat-o în biberon iar laptele praf l-am pus pe o farfurie.
    1. Într-o noapte, când a început să plângă copilul, am crezut că sună cineva la interfon și m-am dus să apăs butonul care deschide ușa blocului.
    1. Și, tot într-o noapte când începuse bebe să plângă, m-am dus la el, l-am luat, l-am schimbat, l-am legănat și nu înțelegeam de ce nu se oprește din plâns. Mi-am dat seama că eram tot întinsă în pat și legănam perna.
    1. Am reușit performanța de a adormi în primele 2 minute ale aceluiași film, timp de o săptămână. (Era pe vremea când totuși mai speram că vizionatul unui film este posibil).
    1. Într-o zi, când mă grăbeam să ies din casă ca să merg la cumpărături, în loc de telefon, în geantă am pus o girafă cu girofar (da, ați citit bine – o girafă cu girofar) iar telefonul l-am aruncat în cutia cu jucării.
    1. Într-o noapte, am vrut să mă duc la baie și când am ajuns, am rămas înlemnită în dreptul ușii, pentru că nu mai știam ce caut acolo.
    1. Și, tot din seria uși, am intrat cu capul în ușa de la dormitor, pentru că am uitat să o deschid când am vrut să intru.
    1. Într-o noapte, când al meu soț s-a ridicat din pat ca să meargă la baie, m-am năpustit asupra lui, l-am tras de tricou cu putere și am urlat: „Aoleu, cazi!!!”
    1. Într-o dimineață, m-am apucat să mă machiez, ca să mă pregătesc de serviciu și am băgat pensula pentru întins fondul de ten, în crema hidratantă de față. Mi-am „pensulat” fața câteva minute bune, întrebându-mă ce a pățit fondul de ten, că nu se vede niciun rezultat.
    1. Într-o zi, m-a sunat soțul să cobor să-i deschid ușa de la bloc, pentru că nu funcționa interfonul. Am zis „ok, vin acum” dar am uitat în secunda în care am închis telefonul și m-am dus să mă spăl pe cap.
  • 6 produse pentru băița perfectă a lui bebe

    6 produse pentru băița perfectă a lui bebe

    Nu e ușor când ai primul copil și sunt atâtea lucruri pe care trebuie să le înveți și cu care trebuie să te obișnuiești. Plus, că ai o listă interminabilă de cumpărături, ca să te pregătești pentru momentul când vei ajunge cu bebe acasă. Că e interminabilă.. ar mai fi cum ar mai fi, dar brambureala zecilor, chiar sutelor de opțiuni din care nu ai habar ce să alegi e absolut extenuantă. La mine așa a fost. Am înnebunit încercând să mă documentez și să selectez din marea de produse destinate copiilor și tare mi-aș fi dorit să mă ajute cineva la capitolul ăsta. De aceea, sper că vă e de folos lista de mai jos. O să vă spun ce am descoperit noi ( prin trial & error) și vă voi da o listă de produse testate de noi și pe care le recomand din toată inima, așa încât bebe să se bucure de băița perfectă  Așadar, vă spun ce a funcționat la mine, fără să am pretenția că le știu pe toate. Am învățat din greșeli și încercând tot felul de lucruri.

    La noi, băița a fost un capitol aparte. Am ținut foarte mult să mă asigur că fac absolut tot, ca bebe să iubească băița și să nu îi fie frică de apă. Pentru băiețelul meu, băița este unul dintre momentele sale preferate ale zilei. Când îi spun că acum urmează baia, lasă totul deoparte și fuge la marginea căzii, arzând de nerăbdare să intre în apă.

    Spălatul pe cap cu prosopul

    Când bebe e încă prea mic pentru a sta singur în funduleț și trebuie așezat pe spate, spălatul pe cap poate fi problematic. La noi a fost. Îmi era așa de teamă să nu cumva să îl sperii în vreun fel! Mai ales la clătire. Așa că, am ajuns la metoda cu prosopul. Am folosit un prosopel mic pe care îl înmuiam în apă și apoi îl storceam deasupra capului băiețelului meu, pentru a-i umezi părul. Urma șamponarea și apoi clătirea prin aceeași metodă. De ce un prosop? Pentru că s-a dovedit a fi cea mai blândă metodă posibilă (din câte am încercat), jetul de la duș clar e prea puternic pentru un copil atât de mic, iar dacă folosești o cană cu apă pentru clătire, nu ai un control la fel de bun asupra unde ajunge apa aia, cu șampon. Îi poți turna peste ochi sau în urechi. Sigur nu e o experiență prea plăcută pentru bebe. Metoda cu prosopul a funcționat cu succes la noi, fără absolut nicio problemă, până când bebe s-a făcut suficient de mare și de puternic ca să stea singur în funduleț.

    Viziera noastră minune

    În etapa asta, am renunțat la prosop și am început să folosim dușul pentru clătire (dat la o intensitate mai mică), dar apelând la o vizieră, care să îi protejeze ochii și urechile. Sunt zeci de astfel de produse pe piață, tot felul de viziere care promit că stau lipite de capul copilului și nu lasă apa cu șampon să se scurgă pe față, dar pe cât de multe promisiuni, tot atâtea dezamăgiri. Am încercat tot felul de produse, pe care am aruncat banii efectiv degeaba, până când am găsit unul care chiar funcționează și despre care vă spun și vouă. Se numește Kair bath visor și este o invenție patentată a unui tătic american, care s-a săturat să ducă o luptă continuă cu copiii lui la băiță. Găsiți mai multe detalii pe www.kair.com

    Eu am cumpărat produsul de pe Amazon Spania. (Găsiți link-ul listat la finalul textului). Chiar face ce promite.

    Vă las aici și clipul de prezentare al produsului.

    Cădița perfectă

    După mai multe cădițe încercate (de care nu am fost complet mulțumiți), am ajuns la această cădiță (vă pun link-ul la final), de la OK Baby, care pentru noi a fost perfectă. Datorită designului ei, am folosit-o încă de la primele băițe ale lui bebe, atunci când trebuia așezat pe spate și continuăm să o folosim și acum, așezându-l în partea cealaltă, destinată copiilor din momentul în care încep să poată sta singuri în funduleț.

    Are un design foarte echilibrat, copilașul nostru s-a simțit foarte bine în ea, dar partea absolut minunată a acestei cădițe este faptul că poți cumpăra la ea niște suporți, care îți permit să o amplasezi direct deasupra căzii tale, cada mare.

    Într-un apartament în care baia nu e prea generoasă ca spațiu (precum a noastră), ca să îți permită depozitarea suporturilor acelea imense, independente, soluția asta a fost absolut fabuloasă pentru noi. O băiță perfectă pentru bebe înseamnă și una fără stres pentru părinți. Amplasând cădița pe suporții aceștia și punând-o deasupra căzii, ne-a fost foarte ușor să îl spălăm fără să ne rupem spatele și genunchii stând aplecați.

    Găsiți cădița și suporții pe mai multe site-uri de la noi (iar prețurile variază). Eu am pus două link-uri la finalul textului, ca să vedeți modelul.

    Uleiul de corp

    Noi am folosit ulei de cocos, 100% natural, de la Biona. Uleiul de cocos este un hidratant puternic și are și proprietăți antibacteriene și antifungice. Aveți grijă, însă, dacă bebe are cumva dermatită sau o piele mai sensibilă, evident cel mai bine este să consultați medicul pediatru, deși printre proprietățile uleiului de cocos se numără și ameliorarea dermatitei. Pentru bebe al nostru, uleiul ăsta a fost super bun. Nu vă mai spun că după ce îi dădeam cu uleiul de cocos, mirosea din cap până în picioare ca o prăjitură. ( I-am mai dat și cu cremă de corp, cea de la Bioderma este de asemenea foarte bună).

    Periuța de dinți

    După momentul băiței, urmează spălatul pe dinți. După lungi și minuțioase căutări și documentări, am găsit două produse de care nu ne mai putem despărți. În primul rând, vă spun despre periuța de dinți din silicon, în formă de banană. Se numește Baby Banana este produsă în SUA dar se găsește și în magazinele de la noi și a fost inventată de o mămică dentist. Este extrem de blândă cu gingiile micuțului și foarte ușor de ținut chiar de către copil, datorită toartelor bananei, plus că designul e tare haios și atrăgător pentru pitici.

    Pasta de dinți

    Pasta de dinți pentru care am optat noi este tot un produs din SUA. Este 100% naturală. Pasta a trebuit însă să o comandăm de pe Amazon din State, cum la noi nu se găsește. Se numește Redmond Earthpaste Toothpaste și este absolut OK dacă bebe o înghite, e 100% comestibilă.

    Varianta pentru copii se numește Lemon Twist și, evident, are un gust de lămâie, plăcut de cei mici. Aici găsiți mai multe informații despre Redmond Earthpaste: http://www.earthpaste.com/

     

    Periuța de dinți Baby Banana:

    http://goo.gl/azJyFt

    Pasta de dinți Redmond Earthpaste Toothpaste, Lemon Twist:

    http://goo.gl/lKxCwr

    Ulei de cocos 100% natural, Biona:

    http://goo.gl/2tggyo

    Cădița OK baby:

    http://goo.gl/HE6ohf

    Suporții pentru cădița OK baby (se cumpără separat):

    http://goo.gl/F0UGnv

    Viziera Kair Bath Visor:

    https://goo.gl/BCrNZy

  • Cum să terorizezi 3 adulți și un câine, timp de 5 luni

    Cum să terorizezi 3 adulți și un câine, timp de 5 luni

    După ce am născut, cam la vreo 4 luni, mi-am făcut bagajele și am făcut ce fac toate fetele când dau de greu: am plecat la mama. Am împachetat toată casa și ne-am mutat la Madrid. (Pentru cine nu știe, ai mei locuiesc acolo de vreo 12 ani).  Abia ne așteptau, dragii de ei. Făcuseră pregătiri ca pentru o delegație de înalți demnitari. Habar n-aveau că în loc de fata lor, aveau să primească într-o vizită prelungită, de 5 luni, un balaur cu șapte perechi de urechi, făcute pâlnie.

    Vă spun cu mâna pe inimă că primele luni sunt teroare. Nu dormi, nu apuci să mănânci, ești într-o stare de stres continuu (cel puțin la mine așa a fost), mai ales dacă e primul copil și n-ai mai trecut printr-o asemenea experiență. Eu una, eram de-a dreptul paranoică: la orice icnet, orice scâncet al copilului, cât de mic, eram -drepți!- să văd ce se întâmplă! Nu cumva să plângă, nu cumva să îi fie foame sau să trebuiască schimbat. Noaptea, mă trezeam constant ca să-l verific, să fiu sigură că respiră!

    Dar să revin. Am ajuns la Madrid, după o călătorie cu avionul fără peripeții, ne-am veselit, ne-am bucurat și din punctul ăla a s-a declanșat Jihad-ul. Am reușit performanța de a ține sub teroare continuă, zi și noapte, 3 adulți și un cățel, timp de 5 luni. (Acum, când mă gândesc la ce-am făcut, nu mă mai recunosc. Parcă-mi e și-un pic rușine și mă tot mir cum m-au suportat, că eu m-aș fi dat singură în urmărire prin Interpol, m-aș fi prins, m-aș fi legat și m-aș fi deportat în Siberia).

    O zi a durat fericirea revederii, apoi totul s-a năruit, pentru că ăsta micu’  și-a reluat obiceiurile și făcea ce știa el mai bine: plângea nonstop. Îl legănam, îl adormeam și se trezea la 30 de minute după aceea, plângând de mama focului. Mi se părea că se trezea de la orice zgomot și ajunsesem în culmea disperării, așa că am interzis sunetul. În general.

    Știți filmele alea vechi, alb-negru, mute, a căror acțiune era completată, din când în când, cu dialoguri care apăreau scrise pe un carton? Așa a ajuns să fie la noi în casă. Doar că Charlie Chaplin nu avea pălărie, nu mergea ca o rață, ci pe vârful degetelor, tocmai născuse și avea ochii crăpați de oboseală și o freză vâlvoi.

    Cui îi trebuie televizor, dacă ai cafea în baie

    Primele vizate au fost televizoarele. Toate trebuiau oprite, dacă Gogoșică dormea. O măsură de bun simț, zic eu. Doar că nu m-am oprit aici. Nu m-am oprit nici după ce am eliminat telefoanele mobile (toate evident trebuiau să fie mute și să fie puse pe ceva moale, un prosop, o haină, eventual într-o căciulă, ca să nu ragă de la vibrații, în contact cu suprafața pe care erau așezate). Nu m-am oprit nici după ce am interzis soneria de la ușă și nici după ce am interzis închiderea/deschiderea geamurilor. Nu m-am oprit nici după ce am ajuns să interzic filtrul de cafea. Bolborosea cotoronțul în fiecare dimineață. Îl auzeam de acolo, de unde era el așezat, pe tejgheaua din bucătărie, cum storcea cafeaua în stropii ăia de apă de parcă îl apucaseră chinurile nașterii. (Cel puțin în capul meu). În general, nu m-am oprit din a-i opri pe toți ceilalți de la orice activitate în casă, cu excepția respiratului. Practic, când ajungeau acasă, toți 3 trebuiau să intre în stare legumicolă. Să vegeteze liniștiți pe canapea până a doua zi, când trebuiau să plece -în liniște- și în șir indian, din nou, la serviciu. (În șir indian, ca să nu deschidă și să închidă ușa de la intrare de trei ori). Nebunie curată.

    Ai mei nu aveau cu cine să se înțeleagă așa că s-au conformat. Fără televizor, fără telefoane, fără deschis/închis geamuri, fără filtru de cafea, când dormea copilul. Adică din oră în oră. Când se trezea ăsta micu’ se producea un ambuteiaj în casă. Alergau toți de colo-colo, căpiați, să facă curat, să facă mâncare, să pună rufele în mașina de spălat, să spele vase, să își spună ce-au de spus în tronsonul alocat, cât dura până trebuia să doarmă iar copilul.

    Ca o paranteză, mama în disperare de cauză (că nu putea sta fără cafea) a mutat filtrul în baie. În baia cu intrare doar din camera lor, ascunsă după două uși solide. Curând și-au făcut acolo apariția tot felul de accesorii: o tavă, lingurițe, zahăr, ceșcuțe și farfuriuțe. Periuțele de dinți au fost dosite prin dulapuri si în locul lor s-au așezat semeț un burete si un detergent de vase. Mama a dus până la urmă și un prelungitor pe care l-a mufat la priza din baie, ca să-și încarce telefoanele mobile. De fapt,  ai mei se mutaseră din casa lor într-o mini-casă, în casa lor. Nici nu mai ieșeau de acolo dimineața, că nu mai aveau de ce.

    Dar, evident, eu tot nu m-am oprit. Era poate prea liniște, pentru că am început să aud ușile. Cum se deschideau și se închideau ele sfidător și papucii… lipăind prin casă. Dezastrrrru! Eram în stare să deturnez două avioane și să le bușeșc de ușile alea înainte să le parchez în papuci. Am interzis ușile și papucii. Nimeni nu mai avea voie să se plimbe prin casă. Ideal, trebuia să îți gândești traseul dinainte și să iei tot ce îți trebuie de peste tot, în drum spre camera-destinație-finală. Și să rămâi acolo. Ușile trebuiau închise încet. Toata lumea trebuia să fie desculță. Zgomotul tălpilor care se lipeau și se dezlipeau de cauciucul papucilor semăna cu panica declanșată de o pană de curent la nivel planetar. (Din nou, evident, în capul meu).

    Dacă n-ai aer… N-ai.

    Am prins o vară toridă. În cele 5 luni cât am stat la Madrid, a fost o căldură de ți se usca cerul gurii chiar dacă mâncai lămâi. Au fost zile în care termometrele explodau la 48 de grade Celsius la umbră. Noaptea, la ora 10:00, erau 38 de grade. Îți venea să îți bagi capul în chiuvetă, să dai drumul la apă și să înveți să respiri ca peștii. Toate astea au accentuat teroarea în casă. Gogoșică nu dormea prea bine, probabil și din cauza căldurii, cu care ne luptam degeaba zi și noapte, mizând inutil pe aparatul de aer condiționat. Aparat care era montat în sufragerie și care, teoretic, prin lăsarea ușilor deschise, urma să binecuvânteze toată casa cu o brumă de răcoare.

    N-a fost să fie. În vara aceea, ușile doar se închideau. Au stat ai mei luni de zile sau mai bine zis de nopți, cu ușa închisă la dormitor, ca să nu trezească copilul. Niciun pic de aer nu intra la ei, nici măcar pe geamurile pe care mama începuse să le țină larg deschise, în speranța că vreun vânticel răzleț le-ar face o vizită în miez de noapte și le-ar da ocazia să respire. Nici gând. Așa se face că pe la 1,2 noaptea începuseră să iasă, pe rând, unul câte unul, din dormitorul supraîncalzit, respirând adânc, cu părul lipit de cap și fără papuci. Vizitau sufrageria pentru o gură de aer. Asta după o operațiune de 5 minute de deschis ușa fără niciun zgomot. Ai mei își perfecționaseră atât de bine arta manevrării ușilor pe „mute”, încât sunt sigură că dacă acum s-ar furișa la Casa Albă, ar pleca cu Obama în cârcă și n-ar auzi nimeni nimic. Nici măcar Obama.

    Julieto, suntem în fața balconului

    În mod surprinzător, lista mea cu obiecte și acțiuni interzise în loc să se micșoreze, se mărea de la o săptămână la alta! Copilul continua să plângă și eu căutam turbată alte și alte zgomote de anihilat. N-a durat mult până am mai descoperit ceva, absolut îngrozitor! Toaletele. Le-am interzis. Nimeni nu avea voie la baie după ora 10:00 noaptea. Mă rog, am vrut să le interzic complet dar ai mei au început să se revolte, așa că am negociat. Da, am negociat folosirea toaletelor. Ce? Nu face toată lumea așa?!

    Am început de pe poziții de forță, dar a trebuit să cedez… Ok, fie, aveau voie la baie. Dar nu aveau voie să tragă apa! N-a fost chip să îi conving (din motive evidente), așa că am ajuns la planul C (de la W.C): aveau voie la baie noaptea, aveau voie să tragă apa, dar nu aveau voie să iasă de acolo, până când nu se umplea bazinul cu apă. Minunat. O rezolvasem și pe asta.  N-am apucat, însă, să mă bucur pe îndelete de super-victoria mea negociată, că tata mi-a dat complet planurile peste cap. A răcit. Și a început să tușească. Are rost să vă mai spun că a tuși nu se afla pe lista de acțiuni permise?

    I-am propus să tușească în pernă și tata, om cumsecade, a încercat, dar cum tusea nu-l lăsa deloc, în disperare de cauză, a ajuns să plimbe după el o sticlă cu sirop de tuse. Termina tata câte o sticlă cu sirop de tuse o dată la 3 zile. În loc de cafea dimineața, sirop de tuse. În loc de bere răcoritoare pe o căldură ca în măruntaiele Iadului –  sirop de tuse. Până și în loc de apă –  sirop de tuse. Stătea noaptea cu sticla sub pernă. A băut atâta sirop de tuse că ajunsese s-o întrebe, suspicios, pe mama, dacă nu cumva a pus sirop de tuse în ciorbă, că parcă are așa… un gust de mentol.

    Eu pliciuiesc, tu prosopești, el papucește

    La capitolul „neprevăzute”, adaug la final și câinele casei. Anihilat din vreme. O cheamă Fifi. E un bichon mic, alb și pufos, adorabilă și drăgălașă, dar cu un mare defect. Latră. (Ce surpriză!) Și Fifi lătra non-stop: când trecea cineva prin dreptul ușii, când se suna la interfon, când lătrau alți câini afară, când claxona câte o mașină.

    Evident că timp de 5 luni a stat închisă prin camere, să nu audă nimic din ce se petrece în jur. Dar izolată așa cum era de lume și de zgomote în general, tot mai avea ceva la care să latre: la muște. (Cu țânțarii n-are nicio problemă, așa, ca să știți, ca fapt divers). O enervează la culme. Le vânează, le latră, le fugărește. Se aruncă peste canapele, fotolii și pe pereți după ele. Vara aia a avut însă concurență serioasă: pe noi. Vânam cu toții muște. Cu pliciul, cu prosopul, cu papucii pensionați. De dimineață până seara, în ture, înnebuniți fiind să facem câinele să tacă.

    V-am spus deja că am interzis ușile. Doar că producătoarea aia mică și albă de decibeli, deși nu putea fi la pusă la curent cu noile reguli, era băgată în priză când auzea ușa de la intrare. Lătra, frățică, de zici că avea ușa atașată de cârcă. O auzea de oriunde ar fi fost dosită, așa că singura soluție era să o scot pe holul blocului. De fiecare dată când veneau ai mei acasă, mă năpusteam pe bietul câine și o căram afară, ca să latre acolo cât o țin bateriile. Ai mei dădeau mesaje pe whatsup: “Suntem jos. Scoți câinele?” De atâtea ori s-a scris mesajul cu “suntem jos”, încât Dani și-l salvase default în telefon, iar mama începuse să devina creativă, trimițându-mi un: “Julieto, suntem în fața balconului. Ieși?”. Uite așa am terorizat eu o casă întreagă, 3 adulți și un câine, timp de 5 luni.

    Când am plecat înapoi la București, mama mi-a spus pe un ton foarte serios: Ioana, acuma că pleci, îți spun ce-o să fac (eu mă gândeam că îmi zice că o să mă sune, că o să-i fie dor.. că ăsta micu… blabla)…. o să trântesc toate ușile. O să deschid toate geamurile și o să le închid la loc. O să fac cafea toată ziua, la filtru, în bucătărie, o să dau toate televizoarele la maxim, o să merg încălțată prin casă, pe tocuri, nu cu papuci și o să las toate muștele să intre, ca să latre Fifi până răgușește. M-a bufnit râsul. Da’ m-am abținut. Eram cu copilul în brațe și… ghici ce, dormea. Duhhh, ce credeați!? 🙂

  • Scaunul de la Ikea

    Scaunul de la Ikea

    A fost odată un scaun. De la Ikea. Îl chema Noblyn și când avea să fie mare visa să devină fotoliu. Mare a fost făcut. Dar fotoliu nu avea să ajungă niciodată. Acum e făcut surcele, iar sufletul lui de scaun cu pretenții de fotoliu s-a dus în lumea celor drepți. Ca să mai stea și ei strâmb. Din când în când.

    Îmi pot imagina cum viața lui de scaun a început pe o foaie de hârtie, pe care un proiectant Ikea l-a desenat în tihnă, molfăind chifteluțe suedeze și somon cu cartofi natur, în timp ce era așezat pe un alt scaun Ikea, proiectat de un coleg molfăitor și el de chifteluțe suedeze (dar nu și de somon, că era alergic la pește).  Și, pentru că e vorba de un scaun cu pretenții de fotoliu ( că așa e el vândut în magazin, drept fotoliu), îi vom spune, pe scurt, Scaunoliu.

    Acest Scaunoliu de la Ikea s-a transformat, apoi, dintr-o schiță într-un Scaunoliu materializat în realitate și testat în fel și chip să reziste, de mașinuțele acelea cu brațe multe, expuse în casete de plexiglas (pe care le vezi în orice magazin Ikea) și care arată că oricâte presări, pumni, scatoalce ai trage unei piese de mobilier de la Ikea –  acestea rezistă. (Ce bine că rezistă ele. Eu n-am rezistat).

    Cum am ajuns să mă pomenesc în casă cu un Scaunoliu? Simplu. Viața de proaspătă mămică începe, inevitabil, cu câteva alegeri vitale: alegerea căruciorului, a pătuțului și a fotoliului în care îți vei hrăni micuțul adus pe lume. Dacă la pătuț ne-am descurcat în timp util, în privința fotoliului (cum nu dețineam deja unul) n-am fost atât de rapizi și a trebuit cumpărat cât eu încă mă aflam în spital, în cele 3 zile de după naștere. Motiv pentru care soțul meu a fost „însărcinat” (și părea o sarcină ușoară, fără complicații) cu achiziționarea unui fotoliu.

    S-a dus omul la Ikea, să ia un fotoliu și s-a întors acasă cu debilul ăsta. Cu Noblyn. O dihanie cu un spătar mai înalt decât podul casei, pe care dacă îl puteai plia, ai fi obținut cu succes, în funcție de preferințe și de nevoi: fie o stație de autobuz cu acoperiș, fie Arca lui Noe reinterpretată. Scaunul ăsta care își spune fotoliu a fost, ce să zic, o tortură continuă. Zi și noapte. Mai ales că în primele zile (ce zile, LUNI) de la revenirea noastră acasă (a mea și a lui Pulpănițe), mă țineam de toți pereții. Nu eram bună de nimic. Am născut prin cezariană iar recuperarea după operația asta a durat o veșnicie la mine, timp în care cele mai mici mișcări, pentru mine erau un chin. Nici nu pot să vă descriu cât de greu mă ridicam din pat (ajutată de alte patru mâini; egal două persoane), ca să merg la toaletă. Eram supărată pe viață, pentru că așa julită cum eram, țineam foarte mult să îmi hrănesc eu copilul cu biberonul. Și atunci luam direcția sufragerie (acolo l-am plantat, dat fiind că dimensiunile lui megalomanice nu puteau fi acomodate în dormitorul nostru decât dacă am fi renunțat la pat și am fi dormit pe lustră). Și uite așa…  șontâc, șontâc, o luam către Scaunoliu, mai ținându-mă de un perete, mai făcând popasuri, ca să-mi trag răsuflarea. Dura drumul vreo 10 minute, în condițiile în care din dormitorul în care zăceam întinsă în pat până la sufrageria noastră e o distanță de vreo 5… hai, 6 pași, dacă nu te grăbești! După un efort susținut de vreo 10 minute și 6 pași ajungeam la Scaunoliu, cu copilul. Acest hibrid, produsul iubirii interzise dintre o mașinărie de război nazistă cu picioare de lemn și un dinozaur cu piele din textilă gri găurită.

    Ce-i drept, atunci când l-a cumpărat, al meu soț l-a testat și l-a întors pe toate părțile. S-a așezat pe el de nenumărate ori, s-a dat pe spate, l-a învârtit, l-a răsucit și i s-a părut perfect. Un mic amănunt am trecut, însă, cu vederea amândoi: el are 1,93 și eu 1 și vreo 65 de centimetri. Ce lui i se pare foarte bun, eu nu ajung să văd (nici pe vârfuri)… ca să-mi formez o opinie. Așa m-am pomenit cu dihania asta în casă. De mi-a dat la operație.

    Doamne, l-am urât din toți rărunchii, încă îl mai urăsc (și acum, când scriu despre el, parcă mi se zbate o pleoapă). Și nu pentru că n-aș fi putut să dau de mâncare copilului știind că stau într-o stație de autobuz în sufragerie sau pe arca lui Noe ( mă împăcasem cu ideea că dețineam cel mai urât Scaunoliu care a existat vreodată într-o casă de om), ci pentru că a fost cel mai incomod scaun din lume. Dacă m-aș fi așezat pe un taur turbat în mijlocul unei coride, tot ar fi fost mai bine. Fraților, pe lângă faptul că era mare, mare cât o zi de post și avea un spătar ilegal de înalt și absurd de încovoiat, mă mai bucuram și de un alt beneficiu: șezutul cu o înclinație absolut nefirească (cel puțin pentru mine). Practic, când reușeam, încet-încet, să mă poziționez astfel încât să mă arunc, efectiv, pe spate, cu un zvâc (că doar așa reușeam eu să mă așez, fără să-mi dau singură la operație), aterizam după 3 ani-lumină într-un fel de cuvă, din care simțeam că mă scurg în măruntaiele Pământului. Eram pe spate, cu picioarele bălăngănind în aer, sprijinită fiind de spătarul ăla imens, cât stâlpii de iluminare stradală. Știți ce simte un gândac întors cu picioarele în sus? Ghici. Nu vă zic, dar știu. Apoi venea și copilul, care îmi era poziționat în brațe, brațe pe care nu le puteam sprijini pe niciunde, căci brațele Scaunoliului erau peste nivelul mării, acolo unde mă aflam eu.

    Am încercat cu perne. Îmi puneam câte 3 pe fiecare latură, plus o perniță la picioare, ca să simt și eu că încă mă mai leagă ceva de pământ. Degeaba. Pernele se scurgeau pe sub brațele Scaunoliului și printre ale mele. Se mișcau, se deplasau și iar ajungeam ca gândacul cu burta în sus, încercând, de data asta, să ridic copilul la suprafață. Măcar el să mai vadă lumina soarelui. O tortură. Oricum aranjam pernele (pusesem chiar și cărți sub ele la un moment dat + o cutie de pantofi), Scaunoliul cu șezutul cuvă și spătarul încovoiat nu se lăsa înduplecat să fie mai abordabil, mai de omenie. (Vorba aia, doar era învățat cu greul: rezistase la atâtea pocneli și lovituri, în copilăria lui violentă din cutia de plexiglas de la Ikea, până să devină produsul matur și stabil de azi). Am tot vrut să îl schimbăm, dar asta presupunea o nouă investiție și cum cheltuielile noastre odată cu venirea copilului fuseseră însemnate, cardurile urlau a resuscitare. Am fost nevoită să rămân cu Scaunoliul. A fost o luptă continuă, timp de multe luni, până când l-am făcut țăndări. Și-a găsit sfârșitul într-o seară de joi, când soțul, având instrucțiuni clare, a început să dezmembreze dihania, bucată cu bucată. Dacă n-aș fi avut vecini, aș fi executat impecabil un dans al ploii în jurul grămezii de lemne și șuruburi, care se mărea pe podeaua sufrageriei noastre. L-am depozitat apoi, afară, să aștepte groparii de Scaunolii Ikea, care conduc o mașină mare, verde (tot cu cuvă) și iau spor de rușine (sunt sigură că din cauză că trebuie să adune Scaunolii). I-am sprijinit spătarul de un stâlp de iluminare stradală – sursa de inspirație a proiectantului de la Ikea, care sunt sigură că și acum molfăie, în tihnă, chifteluțe suedeze și desenează Scaunolii, Fotolunii, Canapaturi și Patele. Ce fericire. Lucruri simple.

    PS.

    Pentru cine e curios, așa arată Scaunoliul (poza articolului e practic ce îți imaginezi vs. realitatea):

    http://www.ikea.com/ro/ro/catalog/products/90233533/

  • Poștașul sună întotdeauna de două ori. Curierul este operat.

    Poștașul sună întotdeauna de două ori. Curierul este operat.

    Am trăit o poveste cu un curier. Nu de dragoste. O saga filmată în Absurdistan și dată în reluare la Spitalul de nebuni. Pe repeat. Să vă explic. La două săptămâni de când a venit pe lume ăsta micu’, numit – mai nou – Pulpănițe – am început, ca tot omul, să căutăm cărucior. Un cărucior care trebuia să îndeplinească o serie de criterii: să fie drăguț, dar mai ales să fie stabil, vânjos, ca să îmi poarte în siguranță odorul în plimbări, dar să fie și suficient de mic încât să încapă în liftul blocului.

    Fac o paranteză ca să vă spun că liftul blocului nostru e o poveste în sine. De groază. E cel mai urât lift din lume și cel mai neprietenos. Dacă ar putea vorbi sunt sigură că ar urla la fiecare etaj că ne urăște. Pe toți. E mic, are mai puțin de un metru pătrat și două uși batante (ca acelea din barurile din Vestul Sălbatic), pe care le proptește zgomotos în capul locatarilor, ori de câte ori i se dă ocazia. E dușman cu amărâții neatenți, cu nefericiții care urcă în lift ținând pungile cu cumpărături, nu mai zic de nemernicii care încearcă să îl folosească ca să care mobilă. Pe ăia îi trimite direct la spital.(Chiar s-a întâmplat, unuia i-a rupt dinții). Ce să zic, e violent. Și e la fel de supărat și pe locatarii cu cărucioare. De unde și problema noastră: să găsim un cărucior suficient de mic încât să încapă în liftul nevrotic, fără să ieșim bătuți la plimbare.

    Așadar, ne-am apucat să căutăm cărucioare. Pe net. Voiam să iau parte la decizia de a lua un cărucior pentru micuțul meu și cum nu puteam pleca de acasă ca să bat magazinele, am început să batem în tastatură. Am luat la rând cred că toate magazinele online cu produse pentru copii, căutând căruciorul perfect și uitându-ne atenți la specificațiile referitoare la lungime, înălțime… pliat/ nepliat. Ne-a luat mult timp. Mult, până am găsit unul care era și frumos, și vânjos, și suficient de mic încât să încapă în lift. Am aflat însă repede că, blestemați fiind să trăim în același bloc cu un lift mic și rău ca dracul prins între uși, informațiile referitoare la dimensiunile cărucioarelor de pe paginile magazinelor online nu au nicio legătură cu realitatea, în cele mai multe cazuri. Aviz amatorilor – pe website-urile astea cifrele sunt o iluzie, matematica e o știință inexactă iar măsurătorile sunt cu marjă de eroare, ca la sondajele de opinie. Doar prețul e corect. (Pentru ei).

    Primul cărucior pe care l-am comandat avea un centimetru în plus la lungime față de ce era specificat pe site, la dimensiuni. Un centimetru în plus contează, mai ales când ai un lift ca al nostru. Putea la fel de bine să aibă un metru în plus, cabină de duș și acoperiș de țiglă. Nu a încăput în lift. Ușile batante refuzau să facă loc căruciorului, ce să mai zicem de loc pentru noi. (La un moment dat, de disperare, acceptasem ideea că am fi fost în stare să băgăm căruciorul în lift iar noi să o luăm la sănătoasa repede, pe scări în jos, de fiecare dată când am fi ieșit la plimbare, numai să găsim, odată, un cărucior care să intre în lift). În fine.

    Acum vine povestea CU Curierul. Poștașul modern al zilelor noastre. După cum cred că v-ați dat seama, problema dimensiunilor greșite ale cărucioarelor ne-a făcut să primim, să ne entuziasmăm și să trimitem înapoi, în mod repetat, cărucioarele care nu treceau testul liftului. În total au fost vreo 5, cumpărate atât de la firme cu sediul în București, cât și de prin țară și ce să vezi… toți lucrau cu aceeași firmă de curierat, firmă de curierat care, pare-se, alocase același curier pe zona noastră. Practic, același om ne-a sunat la ușă la distanță de două, trei zile, timp de vreo 3 săptămâni. Ajunsesem să ne cunoaștem. Aveam să ne dăm seama curând că a fost o relație sortită eșecului încă de la prima sonerie, supusă fiind unui proces de degradare continuu, direct proporțional cu frecvența zilelor în care omul, cărând cutii imense, apăsa pe soneria apartamentului nostru – ba să le aducă, ba să le ia. (Adăugăm la asta personajul Liftul Neprietenos. Lift care, cu siguranță, nu îl lăsa să vină sau să plece niciodată fără să-i aplice o ușă batantă în freză. Mai ales că omul căra cutii. Imense. Și ne vizita des. Practic și-o căuta cu lumânarea).

    Și uite așa, cu cât Curierul făcea mai multe drumuri la noi, cu atât ne deveneam unii altora mai antipatici. Noi eram mereu nervoși în privința căruciorului, care tot pica testul liftului și curierul era din ce în ce mai deprimat din cauză că, evident, toate drumurile lui duceau inevitabil la ușa noastră, trecând prin liftul turbat și cărând cutii imense. Începusem entuziasmați relația noastră de durată neprecizată. Primele două dăți  ne-am dat -bună ziua- cu speranță și bucurie. I-am lăsat și bacșiș. Apoi l-am chemat să vină să ia căruciorul înapoi. Am comandat altul. Iar a venit nenea curier. Iar l-am sunat să vină să îl ia înapoi. De la al treilea cărucior, relațiile dintre noi și curier au început să se răcească. Ne-a mârâit un – “Aveți o cutie” – când am deschis ușa, ca să luăm în primire căruciorul cu numărul 3. Al meu soț, care se nimerise să deschidă el ușa, de data asta, nici măcar un mulțumesc nu a mai zis. Era prea îngrijorat să privească ambalajul masiv din fața lui și să estimeze dacă de data asta e cu noroc. N-a fost. Așa că nenea curier a trebuit să vină să ia cutia. Și s-a întors peste două zile cu o cutie nouă. A patra. Pe care am trimis-o iar înapoi. Tot cu el. Când a venit omul cu a cincea cutie, a băgat și divorț. De cum am deschis ușa, a lătrat la mine: “Să știți că eu mă duc să mă operez. Să nu mă mai sunați!”. Am luat cutia, am închis ușa și – după săptămâni întregi de deprimare, săptămâni în care pur și simplu nu credeam că o vom scoate la căpat vreodată cu treaba asta cu căruciorul, săptămâni în care mă vedeam mergând cu copilul în brațe, la plimbări, până la vârsta de doi ani sau mă imaginam luând un topor și făcând praf și pulbere Liftul Iadului – am râs în hohote. Ne… cedase curierul. (Retrospectiv, mai bine că “ne cedase”, decât “ne decedase”).

    Povestea are, totuși, final fericit. Nu, n-am fost nevoită să ies cu copilul, în brațe, la plimbare, până la vârsta de doi ani. Al cincilea cărucior a fost suficient de mic încât să încapă în liftul nemernic (cu un minim de uși batante luate peste dinți de amărâtul care însoțea căruciorul).

  • La 9 luni, după 9 luni

    La 9 luni, după 9 luni

    Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc că am slăbit 28 de kilograme chiar înainte de a rămâne însărcinată iar apoi m-am îngrășat 30, îmi vine să mă ascund într-un dulap. Dacă aș încăpea.

    Înainte îmi imaginam că, după ce naști, burtica ți se dezumflă ca un balon pe care îl înțepi cu acul. Așa, ca prin magie, revii la mijlocelul care încăpea în cea mai încăpățânată pereche de blugi, te strecori din nou prin cele mai înguste locuri, fără să dărâmi toată casa (wrooong!!!) și, în general, ești unduitoare ca un spic de grâu in bătaia vântului. Și nu ca un elefant în bătaia puștii. Ești o adiere suavă, nu un uragan care dărâmă ușile.

    N-am avut norocul să fiu mămica aia din filme care, după 12 ore de travaliu și Dumnezeu știe câte înjurături – a produs pe lângă un prunc arătos, o picătură de sudoare care i-a lipit un zuluf de frunte. Semn că efortul a fost unul intens.Eu, după ce m-am ținut de pereți prin casă și de al meu soț, timp de vreo 2 luni de la cezariană, după nopți nedormite, mii de scutece schimbate și zile în șir în care am trăit cu o cafea și câțiva dumicați, am ajuns ca, la 9 luni după ce am născut, să fiu în continuare gravidă. Sunt gravida perpetuă. Mi-am dat seama rapid, la vreo 2 luni după ce am născut, că nu te poți opune evidenței. N-are niciun rost.

    Primele (și singurele) locuri în care m-am dus după ce a apărut Gogoșică au fost farmaciile. N-am discriminat, am trecut aproape pe la toate, în căutare de pamperși, creme și unguente, tot felul de picături-minune, care aparent câștigă lupta cu colicile (aiureli! dar asta e altă poveste).

    Prima farmacie însă în care am intrat a fost Sensiblu-ul de la colț. E farmacia unde am învățat să tac și să trec. În față. Era o zi mohorâtă, de iarnă, o zi din aia în care te trezești dimineața și e tot noapte. Am intrat sfioasă și am început să mă învârt pe la rafturi, în căutare de șervețele umede pentru bebeluși. M-a întrerupt o voce, care m-a întrebat direct, fără alte introduceri sau comentarii: „Sunteți însărcinată?” Mă întorc spre ea (vocea), uimită de-a dreptul (era pe vremea când încă mă consideram spic de grâu reabilitat). Vocea care mi-a pus întrebarea de șooc, șooc și groază! izvorâse dintr-o tanti îmbrăcată în uniformă. Era bodyguard-ul farmaciei. Mă rog, bodyguarda.

    „Hmmm, nu, acum nu mai sunt. Dar ați fost pe-aproape! Am fost!” Îi urmăresc privirea care se umple de nedumerire, cu fiecare silabă pe care o scot. Mă precipit să-i explic: „Știți, am născut acum două luni. Încă am burtica de gravidă, de-asta probabil ați crezut că sunt însărcinată dar, de fapt, nu mai sunt!” Schițez un zâmbet încurcat de hocus pocuuus!!! … Mă uit în jos spre burtă și pentru mai multă putere de convingere mângâi geaca strânsă cu o curea care stă să plesnească pe mine. (Groaznic model pentru o proaspătă mămică, care continuă să fie gravidă).

    Tanti bodyguard se blochează. Se uită fix și nu mai zice nimic. Citesc in privirea ei neîncredere. Era ca și cum i-aș fi spus că sunt Iepurașul de Paști. Schimb repede subiectul: „Știți cumva unde găsesc șervețele umede pentru bebeluși?!” Ea bâiguie un „Cred ca acolo, în dreapta”. (Îmi arată în stânga). Aleg să dau crezare mâinii și mă duc spre direcția indicată. Găsesc șervețelele, le înșfac și fug la casă (a se citi tropăi de colo-colo, încercând sa mă strecor cu grația unui buldozer printre piesele de mobilier ale farmaciei).

    La casă, coadă. Mă așez ca un buldozer cuminte la rând și mă uit într-un punct fix, privirea mi se pironește pe un coșuleț care conține strugurel de buze. Erau la promoție (așa, ca fapt divers) și încep să refac filmul discuției de mai devreme, în stare de șoc evident. Mă întrerupe altă voce. Un nene, aflat în fața mea. „Haideți înainte, treceți.” Mă trezesc vorbind în gând: De ce mă lasă ăsta în față? Vorbește cu mine?! – mă dumiresc și mă uit iar la cureaua care plesnește. Povestea e pe cale să se repete, n-a fost o întâmplare. Între timp, mi-am făcut ordine în cap și sunt în stare să formulez explicația pentru care geaca urlă pe mine, în câteva propoziții mai clare și mai concise. Dar tot ar fi fost o discuție prea lungă, așa că nu îmi iese pe gură decât un „mulțumesc”. (Dus ai fost spicule de grâu). În câteva clipe se autosesizează și ceilalți mușterii așezați în șir indian și mă trezesc în față. Plătesc și plec.

    Acum, preț de alte câteva drumuri și alte câteva farmacii, am învățat să privesc partea plină a curelei ce stă să plesnească. Merg în față ori de câte ori sunt invitată. Zâmbesc frumos și spun „mulțumesc”. Ocazional, mai sunt și întrebată de câte o vânzătoare cu chef de conversație:

    -În câte luni sunteți?

    -Câte credeți? întreb rapid, nevrând să mă angajez într-o lungă discuție pe această temă. Așa se face că, într-o singură zi, sunt în 3, 4 sau 5 luni, în funcție de farmacistă. Singura constantă e cureaua care plesnește. Și faptul că merg mereu în față la orice coadă. Restul e dietă.