Mărturisesc că mie, una, mi-a fost ușor să adopt filozofia parentingului pozitiv, în mare măsură pentru că multe lucruri le făceam deja, instinctiv. Și nu cred că sunt singura. De fapt, nici nu pot să spun că am adoptat-o, ci pur și simplu m-am pliat, în mod firesc, pe modul acesta de a-ți crește copilul, pentru că mi se pare rupt din viață, de bun simț și per total face sens. Foarte mult sens. E pur și simplu logic. În aceeași măsură, recunosc că nu îmi iese tot timpul, că am derapaje, că uneori greșesc și că sunt departe de a fi părintele ideal care locuiește în capul și în visele mele. Dar mă străduiesc, iar asta trebuie să conteze la ceva în marea schemă a vieții, nu? Eu așa cred.
Nu pretind că sunt expertă în parenting, nu sunt, nu pretind nici că dețin toate răspunsurile la toate întrebările, sunt doar un părinte care încearcă să-și crească micuțul cât mai bine și mai frumos cu putință și pentru asta am tot căutat răspunsurile la propriile întrebări, am citit cât am putut, am întrebat și m-am documentat. Încă o mai fac. Încă nu știu totul. Probabil că n-am să știu totul niciodată. Ei bine, din toate romanele-fluvii care s-au scris pe tema asta, căci s-au scris milioane de posturi, zeci de cărți, sute de articole, râuri-râuri a curs cerneala pe tema asta și tastaturile au fost bătute până au răsunat peste mări și țări, am scris aici care sunt ideile de bază ale parentingului pozitiv, pe care înțeleg eu să le aplic și ce are el diferit față de modul tradițional în care am fost noi crescuți.
Cred, cu convingere, că, între timp, de la nuiaua lui Moș Nicolae, omenirea a mai evoluat cu câte ceva, suficient cât să înțelegem că educarea copiilor nu înseamnă bătaie, pedepse și șantaj emoțional și că se poate și altfel. Și încă mult mai bine, altfel!
Uite, de aceea, parentingul pozitiv începe, culmea, cu a lucra, mai întâi, tu cu tine, ca părinte. În primul rând trebuie să te educi tu pe tine, să îți identifici și să-ți recunoști reacțiile (aș spune instinctive, dar de fapt sunt moștenite, pentru că așa a fost crescută generația noastră) cele în care urli la copil ca să-ți impui regulile, nici nu mai zic de ridicatul palmei, asta mi se pare de departe cea mai gravă, în care faci uz de șantajul sentimental, de pedepse și privări, pentru a-ți impune voința în fața copilului unilateral și, de multe ori, fără prea multe explicații, pe sistemul „faci, pentru că așa am spus eu, pentru că așa e bine”.
Până la urmă, ce este parentingul ăsta pozitiv despre care vorbește toată lumea?
Parentingul pozitiv nu este un model, o tehnică sau un stil de a-ți educa copiii. Mai degrabă este o credință, un mod de viață. Este nimic mai mult și mai simplu decât un mod de a-ți crește copilul cu respect, cu iubire și cu deplina înțelegere că nu există copii răi, ci copii care fac lucruri nepotrivite pentru că suferă, pentru că au o nemulțumire, că există doar comportamente care trebuie corectate cu empatie și dragoste, că toți copiii merită și au dreptul să fie iubiți, înțeleși și respectați.
Accentuez cât se poate de mult – respectați – pentru că de aici vin multe rele, mai ales în modul tradițional de a educa copiii, cel rigid și autoritar, în care am fost noi crescuți și în care părintele deține toată puterea, discreționar, în relația cu copilul iar vocea celui mic, dorințele și sentimentele lui, nu se fac auzite și nici înțelese, de cele mai multe ori. Nu se poate vorbi de respect, în cazul ăsta, așa-i? Este fix opusul respectului față de copil, pentru că nu îl vezi ca pe o persoană distinctă, mai mică, ce-i drept, dar o persoană, cu dorințele, emoțiile, așteptările, frustrările și supărările lui și nici nu îi tratezi greșelile cu empatie, punându-te în locul lui, întrebându-te ce l-a determinat să reacționeze într-un anumit fel în situația dată, ci îl tratezi mai degrabă ca pe o extensie a ta, care trebuie să facă exact ce îi spui, pentru că așa îi spui tu, pentru că îl ameninți să facă (prin șantaj, condiționări sau pedepse fizice sau emoționale).
Fără prea multe explicații, uneori fără nicio explicație, tu ești cel care dă ordinele, el e cel care trebuie să le execute și să se supună. Doar tu ești părintele și el e copilul, nu? Păi, bine, bine, dar unde este respectul în asta? Nu prea e. Și cam ce producem atunci când avem un astfel de comportament față de copilul nostru? Un copil care, poate că acum respectă regulile tale, dar de frică și nu pentru că înțelege neapărat de ce, de frica de a nu te supăra, de a nu pierde dragostea propriilor părinți, de frica pedepselor, de cea de a-și pierde dreptul de a se juca cu jucăriile preferate sau de a se uita la televizor, de frica izolării și abandonului (astea sunt pedepsele cu „treci în camera ta și stai acolo”), într-un cuvânt – de frica ta. Și asta pentru că tu, părinte absolut, care deține tot controlul asupra vieții lui, ai toată puterea iar el, copilul, nu are nicio putere asupra propriei sale persoane sau asupra a ce i se întâmplă.
Stilul tradițional de educare este bazat pe a spune copilului ce să facă și cum, dar nu neapărat și de ce, în timp ce parentingul pozitiv pune accentul pe a-ți învăța copilul nu numai ce să facă și cum, dar MAI ALES de ce să facă un anumit lucru pe care i-l ceri și de a-l învăța să-și controleze singur reacțiile, comportamentul și felul în care interacționează cu cei din jurul lui, în loc să fii tu cel care controlează, în permanență, comportamentul copilului.
Paradoxal, dacă-i întrebi ce-și doresc pentru copilul lor, toți părinții, inclusiv cei cu stilul ăsta de modă veche, vor spune că își doresc să aibă un copil care să aibă încredere în forțele proprii, să fie sigur pe el, capabil să ia propriile decizii, deși ei, ca părinți, încurajează exact contrariul. Îi fac temători, supuși, predispuși să se ascundă, să mintă de frica represaliilor. Un copil pe care îl pedepsești este un copil pe care îl faci să sufere, cu bună știință. Chit că nu îl lovești, că nu-i dai nici măcar o palmă. Suferința emoțională este tot atât de gravă: fie că îi interzici programul preferat la televizor sau îi iei jucăriile preferate, îl trimiți în camera lui, îl pedepsești nemaieșind cu el afară. Toate astea sunt menite să-l facă să sufere. Acesta este modelul de educare a copilului în modul tradițional. Suferința. Dacă face ceva ce nu e permis să facă, atunci consecința este suferința lui, provocată de tine. Trebuie să fie ceva profund în neregulă cu modelul ăsta, ca să vrei să provoci suferință propriului tău copil.
Eu am ferma convingere că a crește un copil frumos, încrezător, vesel, optimist, cooperant și echilibrat nu se poate face decât fiind aproape de copilul tău și făcându-l să te perceapă nu ca pe un dictator discreționar, ci ca fiind persoana care-i oferă întotdeauna siguranță, căreia îi poate spune orice, care îl iubește necondiționat, orice ar face și lângă care, da, mai poate și greși. (Iar asta nu înseamnă nici pe departe că nu există limite pe care i le impui). Eu cred că toți vrem să fim așa pentru copiii noștri. Uite de aceea, cred eu că parentingul pozitiv e logic, e chiar intuitiv, o dată ce începi să te gândești un pic la asta.
Și, da, așa e. Cu toții am supraviețuit modelului de educare al părinților noștri, mai cu palme, mai cu țipete, cu pedepse de tot felul. Ați zice că suntem ok, deci e ok. Oare chiar așa să fie? Cel mult putem fi cea mai ok versiune a noastră, în condițiile date. N-avem de unde ști cum am fi fost dacă am fi fost crescuți altfel. Și, da, poate că până la urmă totul s-a terminat cu bine, suntem niște adulți responsabili și, de cele mai multe ori, echilibrați. Dar toate astea s-au întâmplat nu datorită modului în care am fost crescuți, ci mai degrabă în pofida lui.
Nu-i învinovățesc pe părinții noștri. Ei n-au știut mai bine și, în afară de asta, au trăit în alte vremuri, într-o societate care impunea să fie supuși, nimeni să nu crâcnească, într-un regim totalitar, în care oamenii nu erau nici pe departe încurajați să spună ce gândesc și cu atât mai puțin să învețe asumându-și riscuri, punând la îndoială regulile, punându-și întrebări. Dar, azi, mai e la fel? Astăzi, cred eu, adulții care reușesc în viață sunt independenți, curajoși, au încredere în ei, sunt liberi să gândească, să ia decizii, să învețe din propriile greșeli, să pună întrebări și sub semnul întrebării ce văd, ce aud, ce citesc. Pentru asta ar trebui să-i pregătim pe copiii noștri.
„Armele” parentingului pozitiv
Ideea de bază a parentingului pozitiv este că un copil care este conectat și care se simte înțeles și aproape de părintele său e un copil mult mai predispus să asculte ce i se spune, să fie cooperant și să facă ceea ce i se cere, pentru că în mod natural, copiii vor să își mulțumească părinții. Un copil conectat cu părintele său e un copil care are încredere în forțele proprii, e curajos pentru că știe că este iubit, e înțeles și se simte în siguranță. Cauza multor crize de furie, a comportamentului nepotrivit, a ieșirilor nervoase ale copiiilor vin din lipsa conectării cu proprii părinți. Simt că nu au parte de suficientă atenție din partea lor și atunci fac orice ca să atragă această atenție, fie ea și negativă.
Ăsta e sufletul parentingului pozitiv, așa cum îl înțeleg eu – conectarea. Apoi, empatia. Când un copil are un comportament nepotrivit, când te sfidează, când plânge, țipă, să tăvălește înseamnă că suferă. E modul lui de a se manifesta, de a atrage atenția asupra unei probleme pe care o are. Și-atunci, în loc să-l pedepsești, să tragi de el, să-l smucești, să țipi, încearcă să afli de ce se comportă așa, de ce suferă, ce-l nemulțumește. Pune-te în locul lui. E obosit și nu-și mai poate controla reacțiile, îi e foame? E trist? E supărat? Înțelege-l, calmează-l, nu turna gaz pe foc. Nu țipa și tu ca să-l acoperi, nu-l pedepsi, nu ai face altceva decât să-i acutizezi starea. Ia-l în brațe, spune-i că îl înțelegi, spune-i că ești acolo pentru el. Dezamorsează situația cu empatie și iubire. Funcționează.
Cel mai simplu mod de a-ți ajusta reacțiile și de a scăpa de metehnele vechi, moștenite din modul în care am fost crescuți noi este să te întrebi mereu dacă reacțiile tale la ceea ce face copilul tău sunt o sursă de a-i hrăni încrederea în tine și de a te conecta cu el sau sunt o sursă de frustrare, umilință și tristețe? Îmbogățesc cu ceva relația voastră sau vă face să vă îndepărtați și mai mult unul de altul?
Cum te conectezi cu copilul tău
Conectarea vine din relația pe care o ai cu propriul copil. Nu trebuie să faci ceva special, trebuie doar să fii acolo pentru el, să fii sinceră cu el, să ai răbdare, să nu te enervezi, să-i explici ce este corect și ce nu, ce e bine și ce e rău, să-l lași chiar să facă propriile greșeli ca să poată învăța singur din ele, să vorbești cu el și să îl și asculți. Să petreceți timp de calitate împreună, asta însemnând că nu e suficient să fii prezent fizic în aceeași încăpere cu copilul tău ore în șir pe zi, ci să te implici activ: să te joci, să-l înveți, să-l asculți, să faceți lucruri împreună, să râdeți, să citiți, să povestiți.
Practic, să construiești o relație bazată pe iubire, respect și încredere reciprocă: să nu-l minți, să te ții de cuvânt când îi promiți ceva, să-i spui că-ți pare rău dacă nu reușești, mereu, să faci ce i-ai promis ( din păcate, suntem oameni și mai greșim și noi, nu suntem perfecți, dar e important să-ți asumi și să te corectezi), să se simtă în siguranță cu tine, să știe că orice ar face tu tot îl iubești, să-ți poată spune orice fără teamă. Toate lucrurile astea sunt de bun simț, nu-i așa? Fac sens. Fac sens pentru că sunt naturale, pentru că practic derivă din normalitate. Sau așa ar trebui.
Parentingul pozitiv înseamnă un copil fără reguli, fără limite?
Nu, nici gând. Dimpotrivă. Este evident că e nevoie de limite, copiii au nevoie de limite. Ferme, dar – marele dar – impuse cu empatie și cu blândețe. N-o să-l lași să răstoarne toată casa cu fundul în sus, să dărâme tot de pe masă sau să lovească alți copii în parc. Nici să se joace cu cuțitele sau să bată cuie în pereți. N-o să-l lași să facă nimic din ce i-ar putea face rău lui sau persoanelor din jurul lui.
Bun, păi și cum se impun regulile în parentingul pozitiv, dacă nu apelăm la pedepse (fie ele fizice sau emoționale)? Ei, uite că pedeapsa (o metodă pe cât de ineficientă, pe atât de dăunătoare pe termen lung în dezvoltarea celor mici) nu este singurul motor care îți poate determina copilul să facă ceea ce îi spui. Parentingul pozitiv nu înseamnă că nu îi impui anumite limite – ferme – copilului tău. Dimpotrivă. Limitele sunt mai mult decât necesare. Doamne ferește, unde am ajunge dacă i-am lăsa să facă doar ce vor ei, fără nicio restricție.
Diferă, însă, modul în care pui aceste limite și modul în care abordezi situațiile neplăcute sau care necesită respectarea unei limite. În loc să o faci de pe tronul tău de adult, infailibil și atotștiutor, de acolo de sus, de unde se dictează ce e bine și ce e rău, se recompensează și se pedepsește, o faci de la nivelul copilului tău, cu empatie. Ești de partea lui, îi arăți că îi înțelegi sentimentele, dar limitele trebuie respectate. Nu-i spui „Nu ai voie să lovești alți copii, dacă-i mai lovești am încheiat, mergi acasă și o săptămână nu te mai uiți la televizor” sau „Dacă îi mai lovești, ești un copil rău și nu te mai aduc niciodată în parc!” (pedepse, amenințări, catalogări -ești rău), îi spui „Nu te pot lăsa să lovești alți copii pentru că îi doare, copiii nu trebuie loviți. Dacă vei continua așa, vom fi nevoiți să mergem acasă, să ne liniștim. Ne întoarcem mâine, când te vei simți mai bine.” ( iar asta nu este o pedeapsă, este o limită pe care i-o impui ferm. Nu este o pedeapsă pentru că nu urmărești să-l faci să sufere, ci pur și simplu ai setat o limită ce nu poate fi încălcată).
Nu-i spui: „Nu te ridici de la masă până când nu termini tot ce ai în farfurie!” (e ca și cum îl pre-pedepsești să stea acolo, indiferent dacă el s-a săturat sau nu și îi arăți și că n-ai încredere în el să ia o decizie simplă asupra propriei persoane: aceea de a se opri din mâncat când s-a săturat), în schimb, îi poți spune: „Vrei să te ridici de la masă, înseamnă că te-ai săturat. Sper că este așa, pentru că cina e abia la ora 7:00” (să pornim de la premisa că el chiar s-a săturat și, în același timp, îi spui și consecința naturală a deciziei lui), nu-i spui :„Am spus gata cu parcul, mergem acasă, nu mă face să vin la tine să te iau pe sus!”, îi spui: E timpul să mergem acasă, știu că îți dorești să mai stai și eu îmi doresc să mai putem sta. Din păcate, acum s-a făcut noapte și trebuie să plecăm. Ne întoarcem mâine!”
Sunt abordări pozitive ale aceleiași probleme, cam asta ar fi diferența iar scopul este să producă cât mai puțină frustrare și să transforme părintele – nu într-un dușman, care le oprește toată distracția când le e lumea mai dragă, ci într-un prieten, părintele este întodeauna de partea lui, lăsând copilul să înțeleagă de ce, uneori chiar lăsându-l să învețe singur din consecințele naturale ale deciziilor lui (vezi exemplul cu mâncarea), fără să-l pedepsim, fără să fabricăm noi consecințe ale acțiunilor sale.
De ce NU funcționează consecințele fabricate și de ce sunt ele la fel de rele ca pedepsele
Ce înseamnă consecințele fabricate. Orice consecință care nu vine în mod natural, ci este impusă, fabricată, de părinte. Dacă lovește un copil, îl lovim și noi pe el. Dacă nu termină de mâncat, nu mai are voie la televizor sau nu primește desert. Toate astea sunt consecințe fabricate de noi, ca părinți, ca să determinăm copilul să facă ce considerăm noi necesar. Le punem în practică în speranța că, data viitoare, copilul va face cum i se spune pentru a evita consecința pe care le-o impunem noi și care este, de fapt, tot o pedeapsă. Menită să producă suferință. Iar pedepsele privează copilul de șansa de a înțelege și de a-și controla emoțiile și pe noi de șansa de a descoperi cauza pentru care un copil reacționează într-un anumit mod și de a o corecta.
În plus, încarcă copilul cu încă o mână de sentimente complet dăunătoare: umilința, vinovăția, frustrarea, sentimentul că nu este înțeles, sentimentul că este singur, că nu e îndeajuns de bun. Un copil pedepsit, nu este un copil mai bun sau mai ascultător. E un copil care crește cu frică și care învață să se ascundă, să se închidă în el, care își va gestiona greu emoțiile, e un copil care este mult mai predispus să folosească forța pentru a-și rezolva problemele. Nu cred să existe părinte care să-și dorească așa ceva pentru copilul lui.
Consecința naturală (spre deosebire de cea fabricată de părinte) cu care va trebui să se confrunte copilul, atunci când lovește un alt copil, este aceea că nu se va mai juca cu el. Consecința naturală a faptului că nu mănâncă suficient la masă este aceea că îi va fi foame mai târziu. Așa învață ce se întâmplă dacă. Și este bine, să-i lăsăm, pe cât posibil, să învețe singuri din propriile greșeli. Bineînțeles, n-o să-i lăsăm să bage mâna în apă fiartă ca să vadă ce se întâmplă și nici să arunce cu pietre în alți copii sau să dea foc la casă. Aici intervin limitele, evident. Însă ideea e că e bine ca, uneori, să-i lăsăm să facă și propriile greșeli. Din asta învață cel mai mult și cel mai repede.
În concluzie, cum vrem noi, de fapt, să-i educăm pe copii? Vrem să-i speriem într-atât, încât să facă ce este bine de frică sau să-i învățăm să vrea ei să facă ce este bine, din propria lor inițiativă. Care dintre cele două variante are cel mai bun efect pe termen lung. În mod clar, a doua. Aici e marea diferență. Pe mine asta m-a convins. În schimb, eu nu vreau să conving pe nimeni, dar dacă ce-ai citit te pune măcar un pic pe gânduri, înseamnă că mi-am atins scopul. Și sunt mulțumită cu asta.
.
