Ne-au spus că nu așa se face, copilul n-are disciplină, face numai ce vrea el, ne joacă pe degete. Ne-au spus că suntem prea blânzi, că o să facă din noi tot ce vrea, că o să fie un râzgâiat, un needucat, n-o să se mai înțeleagă nimeni cu el. Ia uite-l cum fuge de la masă, cum se opune, cum se trântește pe jos, cum o ia fix în direcția opusă. Și noi – nimic. Doar vorbim cu el. Și asta, în mod evident, e nimic. Ne sfidează, o face intenționat… o s-o pățim cu el mai târziu, dacă de-acum face așa. Las c-o să vedem noi.
Ce educație e asta?! Suntem niște inutili. În loc să-i trosnim una direct și să-l luăm pe sus sau să-l pedepsim, să-l amenințăm, să-l speriem că vine Bau-Bau, să-i arătăm cine e șeful, noi tot o dădeam înainte cu vorbitul ăsta. Repetam același lucru, ca morile stricate, o dată, de două, de o sută de ori, la fel de calm, până când înțelegea.
S-au uitat urât la noi când fugea de la masă, atunci când mergeam pe la câte un restaurant iar noi îl lăsam să se dea jos de pe scaun și să se joace. Ridicau din sprâncene când explicam că nu-i poți cere unui copil de numai câțiva anișori să aibă răbdare să stea înțepenit acolo, lângă tine, pe un scaun iar noi nu l-am obligat niciodată să facă asta, la fel cum nu l-am obligat niciodată să mănânce tot din farfurie.
După patru ani de parenting cu blândețe, cu reguli, dar fără urlete isterice, fără palme la fund, fără niciun fel de pedepse sau amenințări, vă spun că eu nu-mi pot imagina un alt mod de a-ți crește copilul.
Din momentul în care te rupi de tot ce știi de la alte generații, de moștenirile străvechi purtate, din părinte în părinte, ca o ladă de zestre plină ochi de lanțuri grele și ruginite, o dată ce începi să înțelegi că se poate, se poate să crești frumos un copil și dacă renunți la postura ta de părinte-dictator, o dată ce înțelegi că puterea ta vine din iubire, din abilitatea de a-i înțelege limitele vârstei și nu din împărțitul de pedepse și de recompense, totul devine simplu, clar. Ușor. Intuitiv.
După patru ani de vorbește-i, explică-i, arată-i, vă pot spune, fără nicio urmă de îndoială, că nu, n-am crescut un copil obraznic, nici râzgâiat, nici sfidător. N-am crescut un copil fără reguli, care face numai ce vrea el. Dimpotrivă.
Am crescut un copil iubitor, bun și blând, un copil înțelegător, echilibrat, deschis. Am crescut un copil curios și curajos, care întreabă, care nu face lucrurile de frică, ci pentru că știe de ce trebuie făcute. Un copil cu încredere în el și cu încredere neștirbită în noi. Un copil care nu se ascunde de noi și care vrea mereu să ne vadă zâmbind, așa cum și noi vrem să-l vedem fericit.
Iar Alex nu este nicidecum o excepție, este doar un copil crescut fără frica de proprii părinți. Un copil care știe că noi suntem aici ca să-l iubim și să-l protejăm, nu ca să-l pedepsim și să-l terorizăm.
Nu spun toate astea ca să-l laud, deși mă mândresc cu el tare mult, pentru câte lucruri știe să facă, pentru cât de sfătos este, uneori, mai ceva decât un om mare și tare-i mai iubesc curiozitatea și întrebările, și imaginația.
Și, vă spun sincer, m-am săturat să aud „Vaaai, dar la noi asta nu o să meargă niciodată!„ sau „Depinde de copil, voi ați avut noroc, așa e el.”… „Eu, cu al meu, nu pot să mă înțeleg, orice aș face.” Ba da, merge, ba da, se poate și nu, nu e o treabă care ține de noroc, ține de tine, părintele lui. Și de puterea ta de a te schimba întâi pe tine.
De unde meteahna asta, luată de bună și ca fiind normală, că violența și frica educă. De ce ne încăpățânăm să creștem copiii așa, bazându-ne pe o cutumă… așa se face, fiindcă așa au făcut droaiele de generații de părinți dinaintea noastră. Și asta ne este suficient, nu ne mai punem alte întrebări.
Nouă ne-au spus că așa nu se poate, că n-o s-ajungem niciodată, nicăieri cu el, în felul ăsta, că n-avem experiență. Cum, domnule, fără măcar o pedeapsă acolo, ceva… fără o mică amenințare nevinovată, măcar un „fără desene”, ca să știe cine-i șeful, cine are puterea, că altfel face numai ce vrea el.
Ei, ce să vezi…. uite că se poate. S-a putut.
Iar, acum, că s-a putut… o fi ceva din gene, o moștenire genetică, așa e el, bun și blând.
Ce drăguț, ni se spune asta, acum. Drăguț, dar.. greeșitt. Păi, o fi și asta, nu zic nu, poate, pe-acolo, pe undeva, dar mai mult decât moștenirea genetică, e faptul că n-am revendicat cealaltă moștenire, lada aceea de zestre, doldora de lanțuri grele: amenințări, bătăi, pedepse și șantaj.
Alex e special pentru că e al nostru, dar nu e o excepție. E doar un copil crescut cu iubire, înțelegere și respect. Și, fie vorba între noi, tare-aș vrea să ne intre în gene modul acesta de a ne crește copiii.
De ce simțim nevoia asta de a ne minți și de a ne amenința copiii? De a-i speria, de a-i teroriza?! Pur și simplu, nu pot să înțeleg! Scriu la nervi, recunosc, s-ar putea să nu fiu prea diplomată, dar simt nevoia să mă descarc.
Aud, de atât de multe ori, atât de mulți părinți, mințindu-și și amenințându-și copiii, cu toate bazaconiile pământului, încât nu pot să nu mă mir, oameni buni, cât efort depunem și ce inventivi suntem ca să scornim toate prostiile astea! Câtă energie irosită aiurea! Nu e oare mai simplu (nu mai zic de corect și benefic!), pentru toată lumea, dacă le-am spune adevărul?!
O fi ceva, înăuntrul nostru, care ne șoptește că asta e calea, vreun monstru al trecutului, uitat acolo, de prin copilăria noastră, unul pe care n-am îndrăznit să-l privim în ochi, să-l confruntăm, să-i cerem socoteală.
Ba dimpotrivă, l-am integrat ca fiind normal, ca fiind o parte din noi, o parte acceptabilă, față de alți monștri, mult mai fioroși: abuz, bătaie… Nu, domnule, noi nu facem așa ceva! Ce le spunem noi, acum, sunt doar niște amenințări „inofensive”, doar niște minciunele, niște manipulări inocente, de-a dreptul dulci.
Sunt doar niște… monstruleți.
Și nu poți să-i judeci prea aspru pe „monstruleți”, nu? Au ceva drăguț în ei, fiindcă sunt doar niște monstruleți, până la urmă. Parcă-i și vezi, așa, zburliți, dar pufoși, totuși, ca niște Gremlini, cu ochișorii mijiți, puși pe șotii. Dacă n-ar fi râsul ăla machiavelic, care îți îngheață oasele, i-ai lua în brațe, să-i smotocești puțin, doar îi cunoști bine, ai crescut cu ei și uite c-ai scăpat întreg.
Care-i ideea? Păi, ideea e ce ne spunem nouă, nu e mare lucru dacă îi mai zici copilului una… alta, ce mare brânză facem? Tu doar îl „îndrumi” pe calea cea bună, scornind niște amenințări goale, care n-au cum să se întâmple, deci care sunt complet inofensive: vine Bau Bau, vine Poliția și te ia, vine Lupul sau nu mai vine Moș Crăciun.
Sunt orice, dar numai inofensive – nu. Copilul tău te crede, pentru el sunt reale. Spaima e reală. Și tu exact pe asta te bazezi.
„Dacă lovești copiii, vine poliția și te ia! Vrei să chem poliția? Atunci, fii cuminte!” – asta am auzit, acum câteva zile, în parc, de la un părinte disperat să-și oprească băiețelul din a mai împinge și lovi alți copii. Tot acolo, în parc, ne lovim des de noua amenințare de sezon: „Dacă nu mă asculți, îi spun lui Moș Crăciun să nu mai vină la tine!” sau „Dacă mai vorbești urât, ca X și te mai iei după el, îi sun părinții să vină să te ia să locuiești la ei, nu la mine!”. Cât de dureros!
Toate lucrurile astea, le aud, aproape zilnic, de la părinți (majoritatea români – și-o spun cu ciudă!). În fața lor, stau, cu capul plecat, niște copii absolut terorizați. Terorizați! E ceva foarte trist de privit și, cu siguranță, extrem de greu de trăit… iar, pentru mine, foarte greu de explicat lui Alex, care mă întreabă, pe bună dreptate, ce-i cu poliția asta care vine și ia copiii din parc?! E deja măricel, ce aud eu, aude și înțelege și el… ce văd eu, vede și înțelege și el.
De ce să-i creștem așa, oameni buni?
Și aici cuvântul cheie este „să-i creștem”, cresc…și n-or să te mai creadă și-apoi ce mai inventezi? Ce monstruleți mai scoți la iveală? Cum îl mai ameninți, cum îl mai pedepsești? Va trebui să ridici ștacheta, să-l ameninți cu ceva și mai abitir, poate să-l și pocnești, o dată, de două ori, de 30 de ori!… Tu înăsprești pedepsele și intensifici amenințările, pentru că „arma” ta se tocește, odată cu trecerea timpului și vei avea nevoie de ceva care să „taie”, din nou, adânc, iar el, copilul tău, va învăța să se ascundă de tine și de regulile tale.
Va deveni tot mai bun la asta. Va învăța să mintă și să te mintă, ca să scape. N-o să-l intereseze să respecte o regulă a ta, pentru că nu i-ai explicat niciodată de ce ar trebui, de fapt, respectată, o să-l intereseze să găsească o cale ca să nu se dea de gol. O cale să scape de monștrii tăi imaginari!
„Dacă lovești copiii, vine poliția și te ia!” Așa ceva… În primul rând, de ce, Doamne iartă-mă, să-ți înveți copilul să se teamă de poliție? Poliția e acolo ca să ne protejeze, nu e ceva de care să-ți fie frică. De Poliție ar trebui să-ți fie frică doar dacă ai făcut ceva foarte rău, corect? Deci, tu, singur, îi induci ideea că el este un copil rău, iar el te va crede că e un copil rău și se va purta ca un copil rău, pentru că asta știe de la tine că este, dacă tu tot îl ameninți cu asta. Doar cine e rău, trebuie să se teamă de Poliție. Adică toți infractorii, criminalii și hoții…. și copilul tău. I-ai băgat pe toți în aceeași oală. Pe bune?… DE CE?
Efectiv, nu înțeleg care este logica acestei amenințări și ce-l învață, de fapt, pe copil, treaba asta. Nu e oare mai simplu, mai firesc și mai omenesc, mai normal și ADEVĂRAT să-i spui copilului că nu are voie să lovească alți copii pentru că îi doare și nu se vor mai juca cu el?
Nu e oare mai de bun-simț să-i explici că, dacă vrea să își facă prieteni, trebuie să fie bun și blând cu ceilalți copii? Nu e mai firesc și nu e oare adevărat să le spunem că noi, ca părinți, vom fi nevoiți să-i luăm de acolo și să plecăm acasă, dacă vor continua să lovească?! … pentru că nu putem să-i lăsăm să facă asta?! Pur și simplu, nu are voie să lovească alți copii și asta e o regulă care trebuie respectată și punct.
Ce rol are toată minciuna asta cu poliția, care vine să-i sperie și să-i pedepsească pentru ce fac? Și… de ce poliția? De ce nu, tu, ca părinte, nu-ți asumi rolul de părinte și nu corectezi un comportament care trebuie corectat? Nu ești tu persoana principală din viața copilului tău? Nu e oare rolul tău să-l educi și să-i explici, copilului, regulile lumii în care trăim? Ce e bine și ce nu e bine să facem? Ce rol are poliția în toată treaba asta?
Ce m-a frapat, cel mai tare, este că părintele care tocmai își amenințase copilul cu poliția, văzând, probabil, că mi se măriseră ochii cât cepele, de uimire, a simțit nevoia să-mi spună, complice, ridicând din umeri, justificativ: „Ooooff, ce să fac, ce pot să-i spun altceva?!”
Ăăăăă!…Poftim? Cum, Doamne iartă-mă, să te întrebi ce puteai spune altceva?! Serios, asta e singura chestie pe care i-o puteai spune, nu mai era nimic altceva în afară de asta, nicio altă opțiune?! Cum ce-i puteai spune? Păi, nu știu, zic și eu, nu dau cu parul: ai încercat, vreodată, să-i spui…adevărul?! Și nu e oare mult mai simplu să-i spui adevărul? Ba e chiar și mai comod pentru tine! Nu mai trebuie să te chinui să inventezi nimic, nicio spaimă nouă, nu mai trebuie să te prefaci că suni la poliție, de nu știu câte ori, să joci teatrul ăsta oribil și terifiant în fața copilului tău. Adevărul e acolo. E simplu. E evident. E.. adevărul.
Și-apoi, oare, tu, nu vezi, că trebuie să-l ameninți în continuu, nu vezi că numai asta faci în parc? Nu vezi că spaima ta nu are deloc efectul pe care ți-l dorești? Nu-l vezi cum se ascunde după tobogane, ca să-l împingă, în continuare, pe copilul respectiv, fără să-l vezi tu?
Nu vezi că trebuie să fii cu ochii pe el, ca un vultur, pentru că, în lipsa ta, nu mai există nicio regulă pentru el? El nu înțelege consecințele a ceea ce face, el se teme doar de tine. Nu știe de ce nu e bine să împingă copiii, tot ce-l interesează e să nu fie prins, știe doar că nu trebuie să-l vezi tu, ca să nu suni la Poliție și să vină să-l ia.
Vine, apoi, amenințarea de sezon. Nu mai vine Moș Crăciun. Nu fac ce le spui să facă? Gata, adio, Moș Crăciun.
N-ar fi, oare, mai normal să le explicăm care este consecința naturală, reală, a lucrurilor pe care le fac? E neapărat nevoie de o supraputere, care să intervină și să ne educe copilul în locul nostru, băgându-l în sperieți? De ce invocăm alte forțe și personaje, pentru a ne asigura că micuțul nostru face ce este necesar, de frică.
Nu ar fi mai firesc să-i explici că trebuie să se spele pe mâini pentru că altfel se poate îmbolnăvi? Și tu nu vrei ca el să se îmbolnăvească, așa că nu poți să-l lași să stea nespălat. Nu ar fi logic să-i spui că dacă nu mănâncă acum, îi va fi foame și va trebui să aștepte următoarea oră de masă?
Altă minciună, o manipulare absolut oribilă: „Uite ce urât ești când plângi! sau „Ești băiat mare, acum! Cum să plângi? Băieții mari nu plâng!”. Deci, Doamne, jur, când aud chestia asta, iau foc pe interior. Dă-le-ncolo de teorii de parenting cu blândețe, ce zic unii, ce zic alții… mă bazez doar pe ceva numit bun-simț!
Păi, copilul nu are și el dreptul să fie supărat, să-și manifeste sentimentele și frustrările? N-are voie să arate că e trist, furios, când ceva nu-i convine? El trebuie doar să râdă și să fie fericit? Ce-l învățăm cu asta?
N-ar fi mai normal să încercăm să aflăm ce îl supără, să discutăm cu el, să-i spunem că îl înțelegem? Copiii au dreptul să plângă, au nevoie să fie înțeleși și să învețe că e ok să și plângă, dacă sunt supărați. E o emoție cât se poate de firească iar treaba noastră este să-i învățăm cum să o gestioneze, nu să punem un capac pe o oală care fierbe. Nimic bun nu poate ieși din asta.
Și noi plângem, când suntem foarte supărați, ei de ce nu ar avea voie să facă asta. Cum ne-am simți noi, ca adulți, dacă am veni acasă după o zi grea de la serviciu și ne-am duce la partenerul nostru de viață să-i spunem ce ne supără, să plângem, să ne descărcăm… și el ne-ar spune: „Uite ce urât/ă ești când plângi!”, în loc să ne ofere susținerea, înțelegerea de care avem nevoie, o vorbă bună, un sfat, un ajutor pentru a depăși mai ușor situația.
Ar fi o lipsă totală de respect, nu? O batjocură. Cred că ne-am simți foarte răniți, dacă am avea parte de o astfel de reacție. De ce-ar fi diferit în cazul copiilor noștri.
Și ei merită să fie respectați, să nu-i mai tratăm ca pe niște ființe inferioare, nu ne sunt inferiori – sunt doar copii. De ce să-i mințim și să-i terorizăm, bazându-ne pe faptul că ei cred tot ce le spunem.
Păi, ne cred, pentru că noi suntem părinții lor. Suntem cele mai importante persoane din viața lor. Încrederea lor în noi e un dar prețios. La început, vine de la sine, dar nu va fi mereu așa.
Încrederea aceasta trebuie cultivată, trebuie să avem grijă de ea. Dacă s-a dus pe apa Sâmbetei, e tare greu să o mai recuperezi. Și lasă multe sechele. Nu le vezi acum, dar ele sunt acolo. Așa cum sunt și pentru tine.
Sunt „monstruleții” tăi, știi, ăia care au rămas uitați pe-acolo, de prin copilărie, pe care n-am îndrăznit să-i privim în ochi, să-i confruntăm și-atunci îi dăm mai departe. Rupe lanțul ăsta vicios. Leagă-ți monștrii, poftește-i afară. Poți, trebuie doar să vrei!
Cum e să fii mamă de băiat? Păi, cum să fie… e cu bălți și bețe și broscuțe, cu dinozauri și alergături, cu șuturi la poartă, bătăi cu perne, escaladat canapele, e cu chiote și indieni, cu castele și cucerit lumea din vârful unui tobogan. E cu tărăboi și cu cazemate din cearșafuri aruncate pe scaune, cu râme, gândăcei și castane și cu râsete și iubire multă. Așa-i să fii mamă de băiat. 😀
Avem casa plină de dinozauri, de toate dimensiunile, culorile și gradele de „fioroșenie”, avem trenuri, mici, mari, colorate, cu nume și fără nume, șine de tren, poduri pentru tren, tuneluri pentru tren, avem mașinuțe, soldați, supereroi, rechini, elefanți, tigri, gorile. Avem camioane de pompieri, ambulanțe, submarine, rachete, navete spațiale. Avem și câteva păpuși și-un bebeluș cu suzetă, piese de lego, puzzle-uri, păianjeni, gândaci, muște și albine din plastic, dragoni,crocodili, scorpioni și șopârle!
Ca să vă faceți o idee mai clară, cu individul acesta frumos, mi-am băut eu cafeaua, în dimineața asta. Ceva fin, drăguț, cât de cât, așa-i?! 😀
Cele mai scârboase lucruri… pentru mine, lui îi plac. Păianjeni, șerpi, gândaci! Toți sunt minunați! Io-s aia defectă, în toată povestea asta. Și mă chinui să le îndrăgesc, de dragul lui, pe cuvânt, dar parcă ceva, ceva mă împiedică să-mi exprim sentimentele înălțătoare… o fi ceva în ochii lor, care mai mult mă îndeamnă să fug, nu știu, zău, ce-ar putea fi….
Jocurile, la noi, trebuie musai să fie cu cățărături, escaladat de scaune, canapea și fotolii, cu trânte, cu fugăreli, cu hârjoneli, cu tăvăleli, cu corăbii de pirați și cu căutat comori din pietricele și conuri de brad.
Mie mi-e clar. N-o să am eu parte de ziua aceea în care copilul se va juca, în liniște, pe covor, hrănindu-și jucăriile din pluș cu mâncare imaginară și atât.
Nu că ar fi ceva rău în asta și nu că n-ar face-o și el, fiindcă face și asta… doar că, în cinci minute, cred că mâncarea aia imaginară e bombă calorică sau ceva, fiindcă imediat încep tăvăleala, alergăturile, escaladatul de munți închipuiți și săritul peste porțiunile din covorul nostru, care deodată – nu știu cum – sunt acoperite de lavă. Nimeni nu mai are voie să treacă pe-acolo, așa că trebuie să traversăm sufrageria pe margine, pe la perete, întrebându-l mereu dacă locul în care urmează să punem piciorul e sigur sau vom suferi o combustie spontană. Mă trec apele, pe cuvânt.
Afară, dacă are o groapă și două bețe, e perfect. Dacă e și baltă – nu-i mai trebuie nimic.
Mai merge și cu o minge pe care s-o fugărească prin toate părțile. De copii, ce să mai zic – unde e grămada mai mare, mai zgomotoasă și mai pusă pe declanșat haosul mondial, acolo se duce. Râde de se prăpădește, din tot sufletul râde, râde cum numai copiii știu să o facă. Și aleargă. Aleargă, frățică, cât îl țin picioarele. Nu stă locului o clipă. E argint viu!
Cartea dinainte de culcare trebuie să fie cu fantome, cu dragoni, cu vrăjitoare sau cu zburat în spațiu sau cercetat jungla, orice e bun, numai cu acțiune să fie.
Bine, asta dacă nu cade epuizat, la datorie, după atâta zbenguială. Aici, am zis noi… ia să facem o plimbare prin pădure. Sigur o să-i placă! I-a plăcut mult. A sforăit tot drumul. 😀
Cum o fi, domnule, să fii mamă de fată?! Cum? 😀
Bine, aici am descris, de fapt, cum e să fii mamă de Alex, v-aștept să-mi spuneți și cum e la voi. 😀
Suntem oameni în toată firea. Ne numim adulți și ne definesc responsabilitățile. Și grijile, și fricile. Folosim cuvântul „trebuie”. Mult. Trebuie să avem cu ce ne plăti facturile, trebuie să ne facem treaba la serviciu, trebuie să reparăm mașina, trebuie să mergem la doctor, trebuie să facem piața, mâncare, facturi, credite la bancă, teme, deadline-uri, curat în casă, ședințe, mers în parc, tabele.
Acum, trebuie să fim responsabili. Și cu asta, nu-i de joacă. Avem treabă. Trebuie. Nu mai alergăm, desculți, prin iarbă, cu ochii ațintiți spre cer și cu mâinile larg deschise, nu mai vedem povești în nori, nici dragoni, nici castele, nici prințese. Vedem previziuni meteo și riscuri. Nu mai deschidem brațele larg, ca să îmbrățișăm ploaia, deschidem umbrela.
Nu mai alergăm la capătul celălalt al unui zmeu, pentru ca el să zboare. Nu mai e nimic pentru noi acolo. Dacă bate vântul, nu mai e despre zbor, e despre frică. Ne tragem gluga pe cap și grăbim pasul. Nci oameni de zăpadă nu mai facem, facem liste.
Liste. Ne bifăm viața dintr-o listă despre ce trebuie să facem. Trăim într-o lume care ne obligă să fim așa, să ne drămuim timpul și să tăiem fricile de pe o lungă listă de frici zilnice. Unele mici, altele mari. Întotdeauna multe. Trăim împovărați de „trebuie”.
Trăim împovărați. Suntem captivii propriilor noastre griji. Vremurile în care eram liberi, s-au dus. Atunci, eram doar niște copii.
Doar. Niște. Copii. Și ce știu ei despre cum e lumea adevărată? Nimic. Lumea adevărată are nevoie de adulți responsabili, care fac liste, care știu tot despre ce „trebuie”, așa că am ucis copilul din noi. El… nu ne mai trebuia.
L-am ucis. Dar nu e nicio tragedie. Nimeni n-a vărsat o lacrimă pentru el. S-a stins fără să strige, fără să se zbată, fără măcar să îl observi. S-a stins, tăcut, într-un colț al inimii tale, într-o zi pe care nu ți-o mai amintești.
Ai uitat când și cum. Ai uitat până și de ce. Dar e ok, copilul din tine nu știe ce este timpul. Nu știe nici că l-ai omorât. E tot copil. Copilul din tine așteaptă.
Îi este dor să simtă soarele cum îi răsfață obrajii murdari. Îi e dor de zilele în care număra stropii de ploaie, cu nasul turtit de geamul din bucătărie. Copilului din tine îi e dor de mirosul de cozonac, din casă, făcut de bunica, de mănușile lui din lână, care îi împietreau pe degete, când construia cazemate care să dureze veșnicii de-o după-amiază.
Copilului din tine îi e dor de obraji roșii, de cules castane și frunze colorate, de sania lui și de crize de râs sub o pătură. Copilului din tine îi e dor de mama lui, care căra toate grijile pe umerii ei, pentru ca el să nu aibă niciuna. Și de tata – care-l ducea pe umeri, ori de câte ori, nu-l mai țineau picioarele. Copilului din tine îi e dor să simtă cum îi plesnește inima de fericire, pentru c-a prins un fluture.
Și-așteaptă. Așteaptă să-l chemi, din nou, la tine.
El nu știe că tu nu mai poți, că l-ai pierdut pentru totdeauna, că nu se mai poate întoarce să chiuie și să sară prin bălți, liber, decât în amintirile tale. Nu-l mai poți aduce înapoi pentru că nu mai știi să vorbești cu el. Ai uitat cum. Iar el, oricum, nu ți-ar mai recunoaște vocea. Te-ai schimbat, în timp ce el a rămas la fel: cu ochii plini de miracole, desculț, ținându-se de capătul celălalt al unui zmeu.
Câteodată, te strigă. Atât de tare, încât îți umple ochii de lacrimi și tu nu știi de ce. Ce doare. De ce doare.
Până-ntr-o zi, când, ți se întâmplă o minune. Și îl auzi. Tot mai clar. Tot mai tare. E puternic, frumos și fragil, ca stropii de ploaie din copilăria ta. Ți-a fost atât de dor de el, doar c-ai uitat că ți-era dor. Și vrei să îi răspunzi, îl chemi la tine, cu brațele deschise.
Dar el nu pe tine te caută, nu pentru tine s-a întors, ci pentru cine se află, acum, în fața ta: un omuleț mic, care te privește cu ochii plini de miracole. La fel ca el.
Copilul din tine s-a întors pentru copilul tău. Se joacă și râd împreună, construiesc castele de nisip, înving dragoni și pierd bătălii de gâdilat. Se bucură de fluturi, și de iarba udă, și de soare. Stau sprijiniți pe coate și-ascultă oceanul într-o scoică, fac întreceri de iubire și măsoară câți licurici le trebuie ca să construiască Luna, în sufrageria voastră.
La capătul celălalt al unui zmeu, acum, aleargă copilul tău și copilul din tine. Iar tu – înveți să zbori, din nou.
Zilele trecute, pe când eram în parc, cu Alex, am trăit amândoi o experiență tare neplăcută. Nu erau acolo decât vreo 4 copii, cu vârste între 4 și 5 ani, care se cunoșteau unii pe alții, mamele lor stăteau de vorbă pe o bancă, în timp ce ei alergau în jurul lor. Era clar că erau prieteni de multă vreme iar Alex s-a dus, cu pas întins, spre ei, imediat ce am ajuns acolo, așa cum face de obicei. E un băiețel foarte prietenos, foarte sociabil.
În ziua cu pricina, însă, nu s-a mai întâmplat ca de obicei, copiii nu l-au acceptat în grupul lor, ba chiar i-au strigat să plece de-acolo. Nu au vrut să-l lase nici măcar să se joace în apropierea lor și începuseră să țipe la el, spunându-i să nu se mai țină după ei. Erau, ce-i drept și un pic mai mari iar copiii mai mari sunt, în general, mai puțin dispuși să accepte în grupul lor pe unul mai mic. Dar Alex nu știe asta, el nu are cum să gândească așa și oricum, refuzul e refuz, să fii respins – doare, indiferent de explicații.
L-am strigat și l-am chemat la mine. A venit plângând în hohote, spunându-mi că acei copii nu vor să se joace cu el și că i-au spus să plece. Lacrimile îi curgeau șiroaie, plângea tare, cu sughițuri iar eu am avut un șoc, sincer, nu îl mai văzusem niciodată atât de supărat și nu eram pregătită să gestionez o astfel de situație.
Ok, nu era prima oară când un copil nu voia să se joace cu el. S-a mai întâmplat și n-a fost nicio tragedie. La 2-3 ani, nu toți copiii sunt la fel de sociabili. Uneori, preferă să se joace mai mult unul lângă altul, decât unul cu altul sau, pur și simplu, unora le place să se joace singuri. Și nu e nicio problemă. E firesc. De fiecare dată când s-a întâmplat asta, i-am propus lui Alex să caute un alt copil, pe care să-l întrebe dacă vrea să se joace cu el, explicându-i că, până la urmă și el are momente când preferă să se joace singur. N-a plâns niciodată, a înțeles, deși a fost dezamăgit iar apoi s-a reorientat și și-a găsit mereu un alt partener de joacă.
De data aceasta, însă, ceva s-a schimbat. În primul rând, n-a fost niciodată respins de un grup de copii și niciodată așa: „Pleacă! Nu vrem să ne jucăm cu tine! Nu te mai ține după noi!” – adică un refuz dur și direct și, în al doilea rând, Alex a crescut și începe să perceapă respingerea altfel, mai acut, începe să-l doară, cum pentru el e foarte important să-și facă prieteni. Așa e felul lui.
Am încercat să-l consolez, să-i spun că-l înțeleg că este trist și că și eu sunt tristă că s-a întâmplat așa, dar dacă acei copii nu vor să se joace decât între ei, atunci ar trebui să îi lăsăm în pace și să acceptăm că așa stau lucrurile. E decizia lor și noi nu putem să-i obligăm, dar putem să ne jucăm împreună și să așteptăm să vină în parc și alți copii sau să mergem în altul. A înțeles, până la urmă, și-a șters lacrimile și am mers împreună la un tobogan, de unde să-i lansăm dinozaurii cu care venise la joacă. În scurt timp, parcul s-a umplut de copii, Alex a uitat tot episodul și și-a găsit rapid grupul său, cu care să se joace.
Eu, însă, n-am putut să trec așa de ușor peste ce s-a întâmplat. Tot episodul mi-a lăsat un gust amar și m-a pus serios pe gânduri. Vom fi nevoiți să ne confruntăm cu tot felul de situații noi, pe care nu le-am mai trăit până acum – nici eu, nici el. Asta e clar.
Nu cred că există durere mai mare, pentru un părinte, decât să-și vadă propriul copil cum e respins de alți copii, la locul de joacă
Îți vine să îi iei pe toți la rost, să le cerți părinții, bunicii și străbunicii, să urli la lună. E foarte frustrant, mai ales când vezi cât de mult este afectat copilul tău de refuzul celorlalți. Până la urmă, al tău nu voia decât să se joace, nu le ceruse soarele de pe cer, nu? E nedrept să i se întâmple asta. Și doare.
Am văzut și alte situații, chiar mai dramatice, adică se poate și mai rău… De exemplu, acum ceva vreme, am fost martora unei scene care, efectiv, mi-a rupt inima în două. Am văzut cum câteva fetițe, care fuseseră de acord, aparent, să o primească în grupul lor pe o alta, nou-venită, o chemau la ele, dar când aceasta se apropia, ele nu făceau altceva decât să fugă de ea, să se ascundă și să râdă. Fetița încercase de mai multe ori să se apropie de ele, dar fără succes. Continuau să-i facă același lucru și râdeau de mama focului, atunci când pe ea începuseră s-o podidescă lacrimile.
Până la urmă, mama ei a decis că e momentul să plece de la locul de joacă. Cred că a luat cea mai bună decizie pe care o putea lua.
Fie ne încurajăm copilul să-și găsească alți copii cu care să se joace, fie plecăm în alt parc, dacă nu are de unde alege.
Unii copii își doresc atât de mult acceptarea într-un anumit grup, încât sunt dispuși să dea orice de la ei, să facă orice îi cer ceilalți, doar ca să-l placă. Așa începe bullying-ul și trebuie să-l identificăm ca atare, chiar dacă respectivii copii nu-și dau seama ce fac și mulți – chiar nu își dau seama, mai ales dacă părinții lor nu le explică și nu-i ajută să exerseze empatia.
Așadar, ce te faci când copilul tău este respins de alți copii, când este marginalizat? Cum îl ajuți să facă față și situațiilor de genul ăsta?
Când sunt mici (2-3 ani), copiii trec mai ușor peste astfel de incidente și, oricum, refuzul lor de a se juca unii cu alții, ține mai mult de de faptul că, pur și simplu, preferă să se joace singuri și nu vor să-și împartă jucăriile cu alți copii. Nici nu suferă prea tare dacă sunt respinși.
Ei, treaba se pare că se schimbă, începând de pe la 4 – 5 ani. Copiii pot fi, uneori, foarte duri unii cu alții, mai ales pentru că sunt foarte direcți, adică ce gândesc, aia spun, fără filtru de politețe. Și începem s-auzim lucruri precum: „Pleacă de-aici! Nu-mi place de tine! Nu vreau să mă joc cu tine!”. Iar pe tine, ca părinte, te doare sufletul.
Din păcate, cred că majoritatea copiilor vor trece, la un moment dat, prin așa ceva și e bine să fim pregătiți, pe cât posibil, atunci când se întâmplă. N-am o rețetă care să ofere soluția perfectă la astfel de probleme, dar iată ce cred eu că poți face, ca să-ți ajuți copilul, în astfel de situații:
1) Nu interveni în apărarea lui, vorbind cu copiii respectivi, ca să-i faci dreptate.
Chiar nu cred că este o idee bună să avem o atitudine de justițiar, în cazurile acestea. În general, eu nu mă amestec în treburile copiilor, decât dacă se întâmplă ceva care l-ar pune în pericol direct pe Alex, de ex. e împins, lovit sau dacă el e cel care face asta, caz în care intervin pentru a-l lua de acolo.
De ce nu cred că e bine să mă apuc să „cert” eu, ca adult, copiii, în parc, oricât de nedrept mi s-ar părea comportamentul lor față de copilul meu? În primul rând, pentru că nu cred că e rolul meu să fac educație copiiilor altora, în general vorbind. Aceasta e responsabilitatea părinților lor și este treaba lor cum aleg să-și crească copiii.
În al doilea rând, cred că toată situația ar avea șanse mari să escaladeze într-un adevărat conflict deschis, dacă începem noi, părinții, să ne certăm. În afară de asta, dacă devine un obicei ca tu să intervii pentru a-i „face dreptate” în fața altora, cred că îi transmiți celui mic că el nu se poate descurca singur și că există o problemă mult mai mare, în afara simplului fapt că niște copii n-au vrut să se joace cu el, de vreme ce tu faci atâta caz și intervii atât de des în apărarea lui.
2) Nu minimiza ceea ce simte.
Când spun asta, mă refer la exact opusul situației în care părintele „justițiar” ia frâiele situației în mână și se duce să împartă „dreptatea”, la locul de joacă.
Poate că am fi tentați să minimizăm ceea ce s-a întâmplat, având cele mai bune intenții, desigur. „Ei, asta e culmea, de ce te-ai supărat și ce dacă nu vor să se joace cu tine?! De-asta te superi tu și mai și plângi pe deasupra?!” Eu una, nu cred că genul ăsta de abordare ar fi cea mai potrivită.
Respingerea doare. Ăsta este adevărul. De ce să încerci să bagatelizezi ce s-a întâmplat, în speranța că îi vei scădea din importanță și nu-l va mai durea, pentru că tot o să-l doară, tot o să sufere. Și e absolut normal să se întâmple așa. Și pe noi, ca adulți, ne doare atunci când nu suntem acceptați de alții. Spune-i că îl înțelegi că este trist, pentru că ceilalți copii n-au vrut să se joace cu el. E normal să se simtă așa. Nimănui nu-i place să fie respins.
3) Învață-l să accepte și refuzul.
Cred că acesta este, poate, cel mai important lucru pe care îl poți face. Refuzul face parte din viață. Nu toți copiii vor vrea să se joace cu el și asta e ok. Nu înseamnă că sunt niște copii răi (oricând de mult ne-ar durea, pe noi, modul în care s-au comportat față de copilul nostru), ci că, pur și simplu, în momentul acela, nu erau pregătiți să accepte un alt copil în grupul lor.
Și-apoi, unii copii n-o să-l placă, ăsta este adevărul. Undeva, în lumea asta largă, vor exista copii care n-o să-l placă pe al nostru, indiferent de cât este el de sociabil, de darnic cu jucăriile lui și de prietenos. Asta nu înseamnă nimic altceva decât că trebuie să-și găsească grupul de copii potrivit pentru el.
4) Vorbește cu el despre ce s-a întâmplat și ajută-l să găsească soluții.
De multe ori, copiii vin la noi spunându-ne despre problema lor, nu ca să intrăm noi în acțiune și să o rezolvăm, ci cred că, mai degrabă, pentru că au nevoie de noi să le explicăm ce s-a întâmplat și, mai ales, cum să interpreteze ce s-a întâmplat și ce simt.
E suficient să îl asculți și să-i arăți că-l înțelegi, apoi ați putea să vă gândiți la niște soluții, împreună. „Văd că ești trist pentru că acei copii n-au vrut să se joace cu tine, acum. Te înțeleg, nu e plăcut când se întâmplă asta. Crezi că te-ai simți mai bine dacă ai găsi alți copii cu care să te joci?…Eu sunt sigură că sunt mulți, aici, în parc, care și-ar dori să vă jucați împreună”.
5) Amintește-i că și el are prietenii lui și că, atunci când se joacă cu ei, poate nu e nici el întotdeauna interesat și de alți copii.
Eu cred că e important să-i dăm exemple, ca să îl facem să înțeleagă că a fi respins este neplăcut, dar nu e ceva peste care să nu poți trece. Până la urmă, e firesc. E dreptul copiiilor să aleagă cu cine se joacă, la fel cum și el alege să se joace mai mult cu prietenii lui, atunci când aceștia sunt acolo și – mai puțin, cu alții.
Acesta este și un exercițiu de empatie pe care ați putea să-l încercați cu cel mic: „Mai știi cum te-ai simțit când copiii aceia ți-au spus că nu vor să se joace cu tine? Eu îmi amintesc că ai fost foarte trist. Crezi că ai putea încerca să te joci și cu X? Sunt sigură că va fi chiar mai distractiv, dacă sunteți mai mulți!”
Asta e la ce m-am gândit eu că am putea face, ca să ne ajutăm copilul să treacă, mai ușor, peste astfel de situații neplăcute. Poate că mai sunt și alte lucruri de făcut. Dacă v-ați confruntat și voi cu astfel de situații, vă aștept să le povestiți, voi cum ați procedat sau ați proceda în astfel de cazuri?
Ce complicat e să fii părinte în ziua de azi! Atâtea lucruri de care ar trebui să ții cont, atâtea sfaturi, studii, păreri, îndemnuri, liste cu ce să faci și ce să nu faci! Cu cât citesc mai mult, cu atât ajung să cred că am început să exagerăm, trăim într-o paranoia totală, care pune o presiune incredibilă pe părinți. Trăim cu frică, nu carecumva, să stricăm copilul!
Știi că nu e bine, doar ai citit vreo 50 de articole cu studii care îți spun că-l strici, dar tu îl mai lași să se uite la televizor și îi mai dai și tableta și telefonul tău câteodată, orice numai să apuci să speli și tu din vasele alea, să-ți scadă febra sub 39, să înghiți niște dumicați sau poate chiar să bei un pic de cafea fără să te tragă ăsta micu de pantaloni. Dar te simți vinovată, foarte vinovată, c-ai vrut să respiri un pic, să mai scoți capul deasupra apei pentru o gură de oxigen. Sigur i-ai făcut un rău, va deveni un zombie în fața unui ecran și nu își va dezvolta abilitățile de socializare! O să ajungă un izolat și un nesigur pe el, incapabil să formeze relații și să le mențină fiindcă a stat la tabletă.
Stai și-ți bei cafeaua așa, cu juma de gură, vinovată, în timp ce ăsta micu se uită la un episod din Peppa Pig și arunci un ochi în telefon. Dai peste un alt articol și-un alt studiu despre ținutul copiilor în brațe. Cât de benefic este. E important să-l ții mult în brațe. Stai și te gândești dacă tu l-ai ținut suficient sau o să vină o zi când o să-ți reproșeze că nu s-a simțit iubit și că de-asta încă nu s-a însurat, la 55 de ani.
Dai o căutare pe google despre copii și ținutul în brațe. Se afișează încă vreo 50 de articole pe subiect. Hopa, unele vorbesc despre altceva: dacă e prea mult ținut în brațe, e posibil să-l faci să devină prea dependent de tine, să nu se poată desprinde. Acum stai și te gândești dacă e prea puțin sau dacă e prea mult cât îl ții tu în brațe, de obicei. Calculezi, faci medii, să fim la mijloc, zic, să nu dea cu virgulă. Nici prea, prea, nici foarte, foarte. Nu vrei să strici copilul! E un balans fin… te ia cu transpirații. Abandonezi. Nu mă gândesc acum la asta, o las pe mai târziu. Cum simt că-mi trece un pic deznădejdea, mă-ntorc la subiect.
Mai dai o căutare și despre dormitul singur în pat. Al tău doarme cu tine. Te mai liniștești: „dacă doarme singur, nu creezi acea relație de încredere între tine și el, îl izolezi”, deci e bine ce faci, respiri ușurată. Dai de alt articol și pac – iar l-ai stricat, ăsta zice că dacă nu doarme singur, riști să nu îl încurajezi suficient să fie independent, practic să vezi tu câte ore la terapeut va fi nevoie să plătească, adult fiind, doar ca să încerce să repare din toate stricăciunile astea pe care i le-ai făcut tu. Doarme cu pisicile în pat și vreo doi, trei vecini, ca să nu fie singur.
Mai stai un pic și vezi o postare despre alimentația copiilor. Se proslăvește broccoli. Te uiți la ăsta micu și-ți spui că al tău nu va mânca în veci așa ceva. Citești că broccoli fiert în raze de soare e o binecuvântare pentru organism și mai ales pentru dezvoltarea copiilor. Al tău nu vrea. Te apucă panica. Nici broccoli nu-s în stare să-l fac să mănânce și e cel mai bun. Iar strici copilul fiindcă na, uite, el îți cere prăjituri, nu spanac bronzat pe prosop de quinoa. Sigur ai făcut ceva greșit. L-ai defectat, gata. Dă-i și caută soluții.
Încingem google-ul: cum să-mi fac copilul să mănânce păstăi, cu poftă. Pac! 300 de articole de rețete de păstăi delicioase, pentru copii. Încerci și faci vreo 30 de rețete. Tot nu merge. Îți vine să arunci farfuria pe geam, cu tine ținându-te de ea. Când nu mai vezi speranță, găsești una care te salvează. Zice să bagi păstăile în ciocolată. Le bagi, ce să faci. Că ești disperată. Ai citit că e foarte important să mănânce copilul păstăi, sunt pline de vitamine și tu nu vrei să-l strici și să ajungă un anemic, fiindcă n-a mâncat păstăi când era mic.
Deja l-ai terminat cu televizorul, ținutul în brațe și dormitul cu tine în pat. Măcar să aibă suficiente vitamine… așa că le bagi în ciocolată. Faci asta și cu broccoli, încerci și cu spanac și ce să vezi… succes pe toată linia. Scrii pe grupurile de mămici: Am reușit, acum mănâncă păstăi cu poftă! Nu mai pot să-l opresc! Dar nu spui și partea cu ciocolata, fiindcă aia nu ți se pare chiar ok. Alte mămici se întreabă cum ai reușit? Și ele vor să le mănânce copilul păstăi, cu poftă. Caută pe google. Pac! 300 de articole cu rețete de păstăi delicioase….
Ăsta micu face tot timpul exact invers de cum îi spui. Tu zici ceva, el o ia la sănătoasa în direcția opusă. Aoleu, e o luptă de putere aici. Iar ai greșit ceva. Bagă repede o postare pe grupurile de mămici: ce mă fac, oameni buni, eu îi zic că trebuie să mergem la dreapta, el o ia la stânga. În câteva secunde, se umple coloana de răspunsuri cu zeci de studii și articole care tratează tema stânga-dreapta la copii. Nu zic că-i rău. Nu e.
E bine să știi, e bine să întrebi, să te informezi. Și eu întreb, de multe ori, e în regulă să ceri ajutor, măcar nu te simți singură. Sigur, înveți din experiențele altora iar tu încerci, citești, întrebi, aplici tot felul de metode documentate și recomandate. Câteodată funcționează, alteori – nu. Și-atunci vine dezamăgirea, frustrarea, deznădejdea. La alții merge! Hei, ia uite o scorbură de copac, ia să mă ascund eu acolo și să nu mai ies vreo trei ani sau mai bine până merge copilul la facultate.
Ce, Doamne iartă-mă, fac așa de greșit?! De ce e așa de greu la noi? Dincolo părea mai simplu. Sigur ceva nu e bine, nu mă pricep la treaba asta cu părințeala… dacă nu e suficient ce fac, dacă pot să fac mai mult? Dacă fac prea multe eu și nu-l las pe el să facă destule singur?
Citeam, pe un blog american, că, părinții din generațiile anterioare, fără acces la atâta informație, funcționau după un singur principiu, în relația cu copiii: „Feed them sometimes and everything will be ok”. Adică, dă-le de mâncare, din când în când – și totul va fi bine. Simplu, nu? 🙂 Este, evident, o exagerare (sau poate nu?!) amuzantă, dar care scoate în evidență cât de mult s-au schimbat lucrurile. Azi, părinții sunt asaltați, din toate părțile, de atât de multă informație, articole, cărți, sfaturi de pe grupuri și forumuri, atâtea studii despre cum ar trebui să ne creștem și să ne educăm copiii, încât – pe bună dreptate – la un moment dat, te simți complet depășit și inadecvat. Te-apucă disperarea. Toți au ceva de spus despre orice faci (sau nu faci) cu copilul, cu consecințe eventual mega, super grave asupra lui și a viitorului său. Plus că mai citești și poveștile de succes ale altora, cum au rezolvat ei problema X cu copilul. Unele sunt chiar folositoare, ajută, te ajută… altele nu.
Suntem generația părinților online și trăim cu spaima de a nu strica copilul.
Ok, e clar că suntem norocoși că avem acces la atâtea resurse, informație, suntem norocoși pentru că nu trebuie decât să ne deschidem telefoanele mobile și, în câteva secunde, aflăm tot ce e de știut despre un anumit subiect care ne interesează, dar e și mult „zgomot”, mult, muuult „zgomot”, un volum atât de mare de informație, păreri, sugestii, recomandări, trucuri, liste, metode de aplicat pe puncte, pe liniuțe, pe subpuncte, cărți scrise de psihologi, parapsihologi și cititori în stele, încât e ușor să te simți total copleșit. Este atât de multă presiune pe părinți, disperați să facă ce trebuie și cum e mai bine pentru copilul lor – și nu e nimic greșit în a vrea să faci asta, doar că ne punem singuri pe umeri atâtea așteptări de la noi înșine, încât ne îngenunchem.
Cred că, toată informația asta, la care avem acces, trebuie s-o trecem prin propriul filtru și să luăm de-acolo doar ce ni se potrivește. Și, uneori, e bine să mai lăsăm deoparte ce spun alții în cărți și să „citim” mai mult din ce ne spun copiii noștri. De multe ori, răspunsurile se află chiar la ei.
N-avem copiii trași la indigo. Fiecare e diferit, ce funcționează la unul, ar putea să nu funcționeze la altul iar de la teorie la practică, de multe ori, se cască un hău de netrecut. Și, dacă nu reușești să faci exact cum scrie „la carte”, nu te învinovăți! Nu, n-o să strici copilul. Nu e panică, man! Nu ne trebuie și stresul ăsta suplimentar.
Eu zic așa: îl iubești? Ok. E perfect. Asta e prima și cea mai importantă condiție, pentru ca totul să fie bine. Restul ar trebui să vină de la sine. Dacă tot ce faci pentru el e cu iubire și vine din iubire… nu cred să poată ieși ceva greșit din asta.
Follow your heart. Fă ce-ți spune inima. Cred că ăsta e cel mai bun drum pe care îl putem alege. Acolo se află, de cele mai multe ori, toate răspunsurile de care avem nevoie. În noi. Și în ei. Trebuie doar să-i „citim” pe ei mai mult și să filtrăm mai temeinic ce spun alții. N-o să ne iasă totul ca la carte, fiindcă ființele astea mici nu vin cu manual de utilizare, ca mașinile de spălat.
Și-apoi, suntem oameni, greșim. Ne corectăm. Nu putem fi perfecți tot timpul. Poate niciodată. Important este să încercăm să fim cea mai bună variantă a noastră posibilă, ca părinți. Poate nu ne iese mereu, dar atunci când ne iese, este minunat. Și asta e tot ce contează.
Poate vă întrebați de ce am pus o poză cu iarna, vara-n amiaza mare. Păi, citiți și spuneți și voi… așa-i că vara nu-i ca iarna? Așa-i?
Discuție cu Gogoașă, aseară, în pat, înainte de culcare:
– Mama…. șșșșș!
– N-am zis nimic, iubitule. Facem liniște, ok.
În sfârșit are de gând să adoarmă, îmi zic, în gând…
– Nu, mama, șșșșșt! Lin-ști-nneee, că vine!
Intru un pic în panică.
– Cine să vină, mama?! Nu vine nimeni! Te-ai speriat?!
– Nuuuu, mama, Alex nu e speriat. Așteptăm! ȘȘȘȘȘșșș!
– Pe cine așteptăm, Alex?
– Așteptăm un cadou.
De unde să așteptăm cadou, iubitule? Ce cadou? E 10:00 noaptea, nu e niciun cadou. Dar un cadou pentru mine ar fi dacă ai închide ochișorii și ai dormi. Haide.
– Nuuu, mama, șșșșș, vine!
-Cine să vină, Alex?
– Moș Crăciun, mama. Vine Moș Crăciun și aduce un cadou!
(Pfoooaaa.. ce?!)
– Păi cum așa, Alex. Moș Crăciun nu vine vara, vine iarna, mami, când e zăpadă afară și e frig. Noi facem bradul… mai știi?! Punem globuri și luminițe în el și îl așteptăm pe Moș Crăciun, dar acum e vară, iubitule, nu e iarnă. Mai e mult până la iarnă.
Gogoașă începe să se agite, se supără și insistă:
– Nuuuu, mama! Așteptăm pe Moș Crăciun! Vine cu cadou. Pentru Alex!
– Alex, ți-am spus că nu are cum să vină Moș Crăciun. Îmi pare rău, iubitule, dar ăsta este adevărul. Nu vine în seara asta, va veni la iarnă. Hai, te rog, culcă-te, închide ochișorii și gata.. la nani!
Liniște.
OK, e bine, a înțeles până la urmă care-i treaba cu iarna și cu Moș Crăciun. Mă simt mulțumită. Poate, în sfârșit, adoarme acum…
– Mama?
– Da, iubitule?
-Mă scarpin?
Asta e noua găselniță, noaptea, înainte de culcare, trebuie să îl scarpin pe spate.
E semn bun, că e gata să capituleze. Mă cuprinde o bucurie nemărginită și așa un avânt…!
– Cum să nu?! Păi nu te scarpină, mama, pe tine? Sigguur că te scarpină!
Trec la scărpinat Gogoașa pe spate. Și-l scarpin… și-l scarpin… și mi se închid ochii…
– Gata, iubitule, ajunge? Te mai scarpin?
– Daaa, scarpin mama!
– Păi până când să te tot scarpin, Alex? îl întreb eu, vădit ajunsă la capătul bucuriei și avântului nemărginit.
– …Până vine Moș Crăciun!
…. ??????
Ei, na, poftim, mi-am făcut-o cu mâna mea, cum s-ar zice.
Spune-mi NU, copile, de câte ori vrei tu. Nu-ți fie frică să spui NU. Nici mie, nici altcuiva. Niciodată.
E dreptul tău să spui „Nu”, să nu fi de acord, să nu faci ce nu vrei, chiar și să nu vrei să asculți. Nici măcar de mine. Nu întotdeauna. N-o să mă supăr niciodată pe „Nu”-urile tale. Mă bucur când îmi spui DA, copilul meu, dar mă bucur și când îmi spui NU. Asta înseamnă că ai nevoie de mai multe explicații, înseamnă că ai nevoie de mai multe argumente, e nevoie să discutăm mai mult. Și asta nu poate decât să mă bucure.
Nu trebuie să fim întotdeauna de acord. Și nici eu nu trebuie să am întotdeauna dreptate. Poate tu vezi lucrurile diferit. Poate le vei face mai bine, altfel.
Și chiar dacă nu voi fi de acord cu tine mereu, tot o să-ți ascult toate „Nu”-urile, de fiecare dată. Asta înseamnă că ești un omuleț puternic, că ai suficientă încredere în tine, încât să vrei să faci lucrurile diferit. Iar eu vreau să-ți ascult fiecare argument pentru fiecare „Nu” al tău. Și-ți cer să mi le ceri și mie, de fiecare dată când voi spune „Nu”.
Sunt mândră de tine, copile, atunci când îmi explici Nu-urile tale.
Vreau să-mi povestești de ce „Nu”, de ce crezi tu că e bine să faci altfel. Așa că, mica mea iubire mare, spune-mi și NU, atunci când asta simți. Spune-mi-l și mie și oricui altcuiva. Nu accepta situațiile așa cum sunt, cere explicații. Vreau să te văd dând argumente pentru tot ce decizi și vreau să ceri același lucru și de la ceilalți.
Fii propria ta persoană. Și, când vei crește mare, vreau să-ți păstrezi aceeași putere de a spune NU lucrurilor în care nu crezi, vreau să te revolți în fața nedreptăților, vreau să nu accepți ce nu ți se potrivește, vreau să fii suficient de puternic încât să continui să spui NU, de fiecare dată când simți asta. Nu accepta situațiile care nu te mulțumesc. Pune lucrurile sub semnul întrebării. Gândește pentru tine, decide pentru tine, fără frică. Nu spune „da”, doar de dragul de a fi ca alții, nu spune „da”, nimănui, dacă asta te face nefericit.
Nu fi ca mine. Nu-ți fie frică să nu faci notă discordantă cu cei din jurul tău. Nu te ascunde după „da-uri”, dacă ele te fac să rupi din tine, dacă-ți fură strălucirea și încrederea în tine. Nu spune „da”, ca mine, doar ca să nu faci valuri, să te ascunzi în mulțime. Fii puternic. Fii curajos. Spune NU de fiecare dată când simți că ai nevoie să spui asta.
Și, da, știu, voi avea mult de furcă cu tine, un copilaș cu personalitate puternică, nu e o treabă tocmai ușoară pentru părinți. Dar nu vreau să-mi fie mie ușor, vreau să-ți fie ție bine. Și-ți promit că n-o să-ți strivesc niciodată puterea asta, oricât de greu mi-ar fi mie acum.
Nu vreau, iubitul meu, să mă asculți orbește, nu vreau să-ți fie frică să mă înfrunți. Nici pe mine, nici pe altcineva. Nu-ți voi cere niciodată să-mi spui numai DA. Vreau să-mi spui NU oricând simți asta. Câtă vreme ai argumente cu care să-ți susții părerile… spune-mi și NU.
Copilul meu puternic și bun, DA tuturor NU-urilor tale.
Când Gogoașă era o gogoașă mică, mică, vorbeam cu el mai tot timpul. Practic, vorbeam singură, de nebună, prin casă. Mă și bufnea râsul când îmi dădeam seama că trăncăneam non-stop. Țineam monologuri. Îmi și ziceam (aș zice în sinea mea, dar nu… era cu voce tare): „Fato, tu ai înnebunit de-a binelea, uite cum vorbești singură, la pereți”. Bine, teoretic, vorbeam cu bebe, dar nu era ca și cum el m-ar fi înțeles.
De-asta începuse să mi se pară amuzant și cam într-o ureche, obiceiul ăsta al meu, de a-i povesti lucruri sau, pur și simplu, de a-i descrie tot felul de acțiuni pe care urma să le fac sau să le facem: „Uite, aaacumaaa trebuie să schimbăm scuteeceeeluul! Hai la maa-maaa în braațe! Iaaaa să veeeedeem ce avem noooi aaaiciii, ia uite ce ursuleeeț frumoooos! Ia să beau eu niște aaapăăă!” Mno, chestii din astea. Simțeam nevoia să vorbesc.
Adevărul este că după ce stai atâta timp la „izolator”, adică doar tu cu bebe, începe să-ți lipsească interacțiunea umană cu alte specii – gen cea a adulților. Te simți ca un dinozaur uitat în epoca de gheață. Dar, deși mă uscam de dorul unei conversații cu un partener de dialog, care să și răspundă ceva mai mult decât „îngîîîî” și „aguguuuu” plus niscaiva chiote, pornite din motive necunoscute, când ajungea acasă celălalt adult din trib, adică al meu soț, îmi venea să îi răspund în bebelușească, pe sistemul:
Dar, uite că, în zăpăceala mea, am făcut un lucru bun, deși nu știam că e bine ce fac, adică eu credeam că mă ajută doar pe mine. Așa s-au potrivit lucrurile sau poate că, pur și simplu, așa suntem „programați” noi, părinții, să le vorbim copiilor de la cea mai fragedă vârstă, chiar dacă știm că încă nu ne înțeleg. Eu habar n-aveam ce făceam, adică nu o făceam cu un scop anume, poate doar acela de a nu mă mai simți atât de singură.
Ei, dacă faceți și voi așa, vă încurajez să continuați! Nu, n-ați înnebunit de singurătate și știu că izolarea socială prin care trec proaspetele mămici este cât se poate de reală. Când ai copii, parcă intri în carantină, prietenii (mai ales cei fără copii) nici nu te mai sună, darămite să treacă pe la tine, ești doar tu cu bebe, toată ziua și cu grijile și nesomnul tău.
Ce voiam eu să zic este că, dacă vă treziți că începeți să-i povestiți copilului inclusiv reclamele de la televizor, faceți foarte bine ce faceți. Dacă nu faceți așa, e un moment bun să începeți să îi vorbiți cât de mult puteți.
Specialiștii spun că este esențial, pentru dezvoltarea inteligenței copilului tău, să îi vorbești cât mai mult. De când să începi? Din prima clipă. Cât mai devreme cu putință.
Cercetările arată că unui copil căruia părinții îi vorbesc mult, ajunge să aibă un IQ mai mare, față de cei cărora părinții le vorbesc mai puțin.
Aceasta este una dintre cele mai bine stabilite descoperiri din toată literatura despre dezvoltarea mintală, potrivit cercetătorului american John Medina, care a scris, despre acest subiect, în cartea sa „Secretele inteligenței copilului”, o carte în care se citează numeroase studii de specialitate și care ne spune cum îl putem ajuta pe cel mic să-și dezvolte inteligența.
A le vorbi mult bebelușilor este unul dintre cele mai mai sănătoase lucruri pe care le putem face pentru creierele lor, potrivit autorului cărții.
Mi s-a părut foarte interesantă cartea lui, nu e de mirare că a fost un best seller. John Medina este tătic și profesor asociat la Universitatea din Washington, precum și la Universitatea Pacific din Seattle, unde conduce Centrul de Cercetare Aplicată asupra Creierului. Este specializat în cercetarea genelor implicate în dezvoltarea creierului uman. Vă recomand să citiți această carte. Conține o grămadă de informații extrem de utile despre cum putem contribui la dezvoltarea inteligenței copiilor noștri.
Mi-a plăcut așa de mult tema acestei cărți, încât m-am gândit să vă spun și vouă, într-un scurt rezumat, ce spune el referitor la câte de important este să vorbim mult cu copiii noștri, de la cea mai fragedă vârstă.
Varietatea și numărul cuvintelor contează
Cu cât părinții vorbesc mai mult cu copiii lor, chiar din primele momente de viață, cu atât mai bune devin abilitățile lor lingvistice, spune John Medina.
Standardul de aur este de 2.100 de cuvinte pe oră! Bine, asta nu înseamnă acum că trebuie să începeți să vă numărați cuvintele dar, ca să vă faceți o idee despre ce ar însemna asta, o persoană obișnuită aude sau vede aproape 100 de mii de cuvinte pe zi și asta în afara orelor de serviciu.
Potrivit studiilor, contează foarte mult și varietatea cuvintelor folosite: substantivele, verbele și adjectivele, precum și lungimea și complexitatea frazelor pe care le rostim. Copiii ai căror părinți au vorbit mai mult cu ei și au folosit un vocabular mai bogat, în mod regulat, știau de două ori mai multe cuvinte decât cei cărora li s-a vorbit mai puțin.
Atunci când acești copii au intrat în sistemul școlar, abilitățile lor de lectură, ortografie și scriere au fost peste cele ale copiilor din familiile în care s-a vorbit mai puțin, potrivit autorului cărții. Chiar dacă micuții noștri nu răspund la fel ca adulții, atunci când le vorbim, ei ascultă și este un lucru bun pentru ei, subliniază cercetătorul.
Vorbitul duce la creșterea IQ-ului, statul în fața televizorului – nu
Conform unui studiu, citat de Medina, în cartea sa, care a urmărit dezvoltarea inteligenței la un grup de copii până la vârsta de trei ani, micuții cu care părinții au discutat în mod regulat au avut scoruri IQ de o dată și jumătate mai mari decât ceilalți copii, cu care s-a vorbit mai puțin.
Autorul cărții subliniază, însă, că, pentru ca rezultatele să fie pozitive iar copilul să culeagă toate beneficiile expunerii lui constante la vorbire, este nevoie ca noi să le vorbim, noi – persoane reale, în niciun caz nu vor exista aceleași beneficii dacă substituim interacțiunea copilului cu noi, plantându-l în fața televizorului, ca să-l expunem la o anumită limbă.
„Inteligența nu se dezvoltă în aparate electronice reci, lipsite de viață și de interacțiune, ci în brațele oamenilor calzi și iubitori”, spune John Medina.
Învățarea umană, în starea ei cea mai nativă, este în primul rând un exercițiu relațional, subliniază cercetătorul. Adică, e nevoie ca bebelușul să interacționeze cu persoana care îi vorbește. Învățarea se face prin interacțiune, nu prin expunerea la un ecran cu care copilul nu poate comunica, la rândul lui.
Ce să spui și cum să spui
Poți să-i spui orice, de la a-i descrie celui mic ce urmează să faceți sau a-i vorbi despre ce vedeți în jur, când mergeți la plimbare, în parc, până la a-ți număra pașii cu voce tare, atunci când urci scările. Vorbește-i despre tot ce vrei. Fiecare cuvânt, pe care i-l spui, contează, fiecare propoziție sau frază, pe care o rostești, îl ajută pe cel mic să învețe să vorbească, să distingă cuvintele, să perceapă frazarea, așa că vorbește-i cât mai mult, despre orice. Încearcă să-ți faci un obicei din asta.
Autorul cărții mai spune un lucru extrem de interesant, de care eu habar n-aveam: contează foarte mult și cum îi vorbești. Știți obiceiul acela al părinților de a lungi și accentua diferite cuvinte?! Sunt sigură că și voi faceți sau ați făcut asta, măcar din când în când.
Înainte de a avea copii, mi se părea extrem de teatral, de exagerat și cam enervant, dacă e să fiu sinceră, când îi auzeam pe părinți vorbindu-le copiilor pe tonul acela specific, înalt, cântat, cu lungirea cuvintelor și accentuarea unora: Ce face băăăiaatul mameeei? Ți-e foaameee, mamaa?! Hai să mâncăm niște spaaaagheeeteee!
Ei, domnule, ce să vezi. Felul acesta de vorbire, pe care părinții, pare-se, îl manifestă instinctual, se numește „parenteză”, în termeni de specialitate. Parenteza are și o definiție: este o formă de limbaj specifică dialogului cu un copil de vârstă mică, în care se folosește un ton cântat și mai înalt.
Deci, când eu îi vorbeam copilului „aaașaaa” – iarăși nu o luasem razna. Făceam bine ce făceam, deși nu știam ce făceam.
Medina explică faptul că, deși părinții nu realizează întotdeauna că procedează astfel, acest mod de vorbire ajută creierul bebelușului să învețe iar parenteza face ca sunetele fiecărei vocale să fie mai distincte. Această exagerare permite bebelușului să audă cuvintele ca entități distincte și să le deosebească mai bine unele de altele, explică autorul cărții.
La ce ajută tonul melodic? Îi ajută pe copii să separe sunetele în categorii contrastante. În plus, când sunt foarte mici, copiii se folosesc de sunetele ridicate pentru a imita vorbirea, cum sistemul lor vocal este doar la un sfert din dimensiunea celui al unui adult. De aceea, la început, bebelușii pot produce puține sunete și, într-o primă fază, doar pe cele cu tonalitate ridicată.
Desigur, la dezvoltarea inteligenței copilului, contribuie mai mulți factori, dar vorbirea este, practic, o piatră de temelie a ceea ce urmează să se construiască. Ce anume mai contribuie la dezvoltarea inteligenței copilului și ce putem face noi ca să îl stimulăm, vă las să descoperiți singuri, citind cartea lui John Medina. V-o recomand cu căldură.
Și, până una, alta, nu uitați: vorbiți-le mult, vorbiți-le des, cu cuvinte cât mai variate și dacă folosiți și tonul acela cântat, dați-i înainte cu încredere! O fi el un pic teatral… așa, dar este exact ce ne-a programat natura să facem și exaaact ce-i trebuie copilului.
Când ai un copil cu personalitate puternică, ai mult de furcă! Mie mi-e clar. Iar când acel copil cu personalitate puternică mai are și doar 2..3 ani, lucrurile pot degenera rapid într-o criză de furie, dacă tu, părinte complet nerezonabil, nu te supui nevoii lor de a-și impune dorințele în fața ta, de a avea controlul, de a decide pentru ei înșiși. Spun că este o nevoie a lor, deoarece chiar este o nevoie.
La vârsta aceasta, copiii simt nevoia să dețină și ei controlul, să aibă și ei un cuvânt de spus în tot ceea ce li se întâmplă. Se împotrivesc, nu acceptă lucrurile care vin în contradicție cu ce își doresc ei să facă într-un anumit moment, de aceea a gestiona o astfel de situație este, de cele mai multe ori, extrem de dificil. Vor să facă ce vor ei și punct.
Uneori, e ok să-i lași să facă asta, alteori însă… nu prea ai cum. Știi cum e când se petrec astfel de episoade, așa-i? Nici n-apuci să clipești de două ori, că te și trezești cu el, tăvălindu-se pe jos, cât e de lung, în mijlocul magazinului, la locul de joacă, pe stradă, la restaurant… oriunde! Ăștia micii nu discriminează. Te-ai întors și pac! Îl găsești tăvălit, în poziția aia care te face să-ți smulgi părul din cap de disperare, plângând și urlând de mama focului (copilul.. nu tu. Dar nici tu nu ești departe de asta!).
Pe scurt, nu vrea nimic din ce ai tu nevoie să facă! Apoi, pe la vârsta de trei ani, când crezi că ai scăpat de trântitul pe jos (deși n-ai scăpat total, doar alternează cu alte năbădăi) și de modul acela al lor de a se încorda și a se contorsiona ca un șarpe, de nici nu știi de unde să-i apuci, ca să-i ridici (știi la ce mă refer, nu-i așa?!)… în locul Luptătorului de Sumo tăvălit apare Alergătorul Maratonist.
O ia la fugă, frățică! Fuge mâncând pământul! Pe stradă, în magazin la cumpărături, în parc, la restaurant, oriunde! Și au o viteză, cât sunt ei de mici așa, de abia te poți ține după ei! Doamne ferește să mai ai vreo pungă, ceva, în mână… arunci tot și treci la cursa de viteză cu obstacole, adică ocolit obiecte și persoane pe lângă care ăsta micu se strecoară cu viteză maximă și aparent fără niciun efort (!!!), pe când tu… riști să demolezi tot cartierul. Așa stă treaba, se înlocuiește Luptătorul de Sumo cu Alergătorul Maratonist.
Acuma, să nu credeți că doar viteza e o problemă. Și statul tot o problemă e. Cel puțin la fel de mare.
Noi am avut o perioadă în care Gogoașă nu voia să urce în mașină și după aceea nu voia să mai iasă. Simțeam că înnebunesc când îi desfăceam centura de la scaunul de mașină și îl vedeam cum, într-o fracțiune de secundă, era în partea cealaltă, la cealaltă ușă. Și de-a dreptul minunat pentru mine era când mai și ploua. Mă rog, nici la 40 de grade, vara, nu era prea ușor. Uite așa, stăteam eu, găină plouată sau amețită de căldură, să conving copilul că trebuie să iasă din mașină și că trebuie să plecăm.
-Hai, iubitule, coboară din mașină! Trebuie să mergem acasă.
-Nu, Alex mai stă aici…
-Cât mai stă, mama, aici? Trebuie să plecăm
-Nu, Alex stă în mașinăăăăă!!
-Păi nu vrei să mergem acasă? Ce faci în mașină? Hai acasă la jucării.
-Nu, Alex peacă vruuum-vruuuum!!
Cum mă duceam la ușa de care se lipise, cum fugea la cealaltă. Eram ca-n filmele cu Mr. Bean. Vă spun sincer că exercițiul e mama perfecțiunii, am trecut prin atâtea situații, încât atunci când se întâmplă episoade de felul ăsta, mă bufnește râsul. Asta nu înseamnă că nu mă enervez. O, ba da! Doar că la mine e ceva tare ciudat. Cu cât simt că explodez mai cu aplomb pe dinăuntru, cu atât sunt mai calmă la exterior. Nu țip, nu-mi pun mâinile-n cap, nu mă (mai) lamentez, nu (mai) cad în genunchi. Cu cât țipă el mai tare, cu atât eu vorbesc mai calm. Și știți ce? Funcționează! Funcționează incredibil de bine. Tonul ăsta calm și… o singură întrebare. Întrebarea-minune.
E întrebarea aceea care nouă ne-a schimbat efectiv viața, vă spun sincer, fără nicio exagerare. E pur și simplu magică. Bine, asta deși explicația reală a de ce funcționează… nu are nimic de-a face cu magia. Îl întreb, pe tonul cel mai calm din lume: Mergi singur sau te ia mama în brațe? Cu variațiunile necesare, în funcție de situație: Te speli singur pe mâini sau te spală mama? Mă ții de mână ca să traversăm strada sau te pun în cărucior și traversăm așa? Nu vrea să iasă din mașină, nu vrea să traverseze strada, nu vrea să se spele pe mâini, nu vrea să plece din parc, nu se lasă convins de nicio explicație, deși i-am dat timp, l-am anunțat din vreme că trebuie să mergem sau să facem ceva anume, i-am explicat de ce trebuie să facă un anumit lucru, în toate cazurile acestea, dacă răspunsul preferat rămâne „Nu” și iarăși „Nu”… urmează întrebarea magică.
Dacă n-ați făcut asta încă, încercați-o cu încredere! Va funcționa și la voi. Bine, să nu credeți că va merge din prima. Trebuie să depui, la început, un pic de efort… dar tot e mai puțin efort decât să faci față unui pitic care nu vrea și nu vrea nimic din ce-i spui tu că e nevoie să facă, mai tot timpul.
Nu a mers din prima nici la noi, de câteva ori chiar a trebuit să îl iau în brațe ca să putem pleca din parc sau să-l pun în cărucior ca să traversăm strada sau să-l spăl eu pe mâini, cu el împotrivindu-se bineințeles. Dar! N-am făcut asta mai mult de cinci ori, în total, la început. Suficient cât piticul să înțeleagă că acestea sunt cele două opțiuni reale pe care le are. Pentru noi, indiferent de ce ar alege, rezultatul este același, e rezultatul pe care ni-l dorim, dar una dintre variante – cea de a face lucrurile singur – ne scapă de nervii întinși la maxim. Și pe noi, și pe cel mic.
Acum, piticul nostru, pus în fața întrebării și în situația de a-și exprima opțiunea, alege în 100% din cazuri să facă singur ceea ce trebuie făcut. Trebuie doar să-l întrebăm. Sigur, la început este supărat, dar după ce răspunde la întrebare, supărarea lui scade brusc cu 50% iar o îmbrățișare și asigurarea că va putea face altădată ceea ce își dorește acum și nu se mai poate… mai reduce supărarea asta cu încă 50%, așa că plecăm liniștiți și împăcați de oriunde am avea nevoie. Cu toții.
De ce funcționează? Pentru că micuțul tău, cu marea lui nevoie de a deține și el un pic de control în ceea ce i se întâmplă, obține astfel posibilitatea de a decide singur, de a alege și asta îi face plăcere: să hotărască singur ce urmează să se întâmple. Este o falsă alegere, ce-i drept, pentru că ambele variante, pe care i le dai, duc la același rezultat… și anume că el trebuie să respecte regulile explicate de tine, dar funcționează. Cel mic este mai puțin furstrat, având și el un cuvânt de spus în astfel de situații, iar tu ești un părinte mulțumit pentru că ai făcut lucrurile să se întâmple fără împotriviri interminabile, fără nu-urile acelea care îți ridică părul în cap.
Acesta e secretul nostru, dacă pot să-i spun așa. Întrebarea magică și – foarte important – tonul calm. Fac minuni. Exact atunci când simți că ai avea nevoie de o minune pentru ca piticul să coopereze. Întrebarea aceasta este o minune exersată. Și este foarte eficientă.
