Ioana Boca – Zori de Zen

Categorie: DUPĂ 9 LUNI

  • Dragă părinte, care îți bați și-ți pedepsești copilul

    Dragă părinte, care îți bați și-ți pedepsești copilul

    Faci parte dintr-o generație abuzată în copilărie. Acesta este adevărul crunt pe care mulți dintre noi nu reușesc să îl depășească. Am fost bătuți, păruiți, umiliți, pedepsiți –  unii mai mult, alții mai puțin, diferă doar gradul de traumă pe care îl cărăm acum după noi – determinați să respectăm regulile de frică, din teroare.

    Am fost puși la colț, bătuți cu linia în palmă la școală, dați exemplu (negativ) în fața clasei, arătați cu degetul, închiși în casă sau în camerele noastre, puși să stăm cu genunchii pe coji de nucă, smuciți, îmbrânciți, pălmuiți, trași de urechi, bătuți cu cureaua, insultați, minimizați. Mulți adulți din generația noastră au trecut printr-o copilărie brutală, chiar dacă nici măcar acum nu au curajul să o recunoască, nici măcar față de ei înșiși. Ceea ce am primit, de multe ori, nu a fost educație din iubire, ci educație prin teroare, sub pretextul iubirii. Și, da, ne iubim în continuare părinții, iar unii dintre noi (foarte mulți!) credem chiar că am meritat-o din plin, atunci când am primit astfel de pedepse.

    Și dacă mai și credem asta, nu e de mirare că aplicăm aceleași metode feroce și copiilor noștri, într-un fel de lanț al abuzului și al violenței care se autoperpetuează de la o generație la alta.

    Nu, nimeni nu merită așa ceva!

    Dragă părinte, care îți bați și-ți pedepsești copilul,

    Tu CÂND vei spune STOP?

    Întreabă-te măcar dacă ce faci este, într-adevăr, bine sau e în regulă să procedezi la fel doar pentru că e singurul model pe care îl cunoști, pentru că așa ai fost tu crescut. Ce-ar fi să încerci să vezi dacă nu cumva poți face mai bine ceea ce faci. Copilul tău merită să depui acest efort pentru el. Minimul efort de a-ți pune întrebări. De-aici pornește totul.

    Și, sigur, este foarte greu să îți schimbi modelul moștenit de la părinți, câtă vreme e singurul pe care îl cunoști. În afară de asta, îți vine „natural”, fără prea mari bătăi de cap, fiindcă l-ai copiat instinctiv. Este adânc întipărit în ADN-ul tău, atât de adânc încât a ajuns să ți se pară ceva normal, natural. „Așa se face”, nu? De când lumea și pământul.

    Și e și foarte ușor – nu e nevoie să te documentezi suplimentar, tot ce ai nevoie să știi, știi deja. E scrijelit adânc în ființa ta. Ești „programat” să crezi că a-ți bate, a-ți pedesi copilul îi va face bine. Uite ce bine ți-a făcut ție! Ai trecut prin asta și ești chiar ok.

    Oare așa să fie? Uită-te în oglindă, gândește-te la tine. Și la cum ești acum tu, ca adult. Chiar ești ok? Oare nu puteai fi mai bine? Oare nu există frici, complexe, frustrări cu care te lupți, zi de zi, ai destulă încredere în tine? Cu ce sechele te lupți, fără măcar să îți dai seama. Una dintre ele ți-o spun eu, chiar acum: ai ajuns să crezi că este în regulă să-ți bați copilul, să-l umilești, să-l pedepsești, să-l terorizezi. Și asta nu e ok. E fix la polul opus.

    Ai puterea să-ți recunoști asta ție?

    Nu mă crede pe mine pe cuvânt. Te rog, citește, caută, documentează-te. Fă un efort. Fă-o pentru copilul tău. Ce-ar fi să uiți tot ce știi și să o iei de la zero? Știu, nu e ideal. Cum să uiți tot și să o iei de la zero?! Să te autoeduci mai întâi tu, pe tine. E greu când nu mai ai răspunsurile care îți vin „natural”, când ți-ai pierdut reperele cu care ai fost crescut.

    Dar dacă vrei să faci altfel, dacă vrei ca el, copilul tău, să fie mai bine decât ești tu, atunci se poate. Dacă vrei, se poate.

    Dragă părinte, totul e să vrei!

    Copiii bătuți și agresați verbal de părinții lor sunt de 9 ori mai violenți și mai predispuși la delincvență

    Există sute de studii care arată efectele devastatoare pe care le are violența (fizică și verbală) asupra copiilor, s-au scris sute de cărți, iar specialiștii în psihologia copilului nu contenesc în a vorbi despre cât de mult rău face copilului o astfel de „metodă de educare” și, cu toate acestea, în România, 1 din 2 părinți consideră că a-și bate copilul este spre binele lui. Asta arată un studiu realizat nu mai departe de finalul anului trecut (n.r. decembrie 2017) de Fundația World Vision România, în cadrul unei campanii naționale de conștientizare publică cu privire la violența asupra copilului. Raportul adună concluzii teribile, îl poți citi integral aici .

    Mi se pare înfiorător! Într-o lume în care tehnologia a acaparat aproape toată viața noastră și în care sursele de informare nu că abundă… te copleșesc pur și simplu, părinții nu citesc, nu se informează, nu caută răspunsuri la cum să-și educe copiii mai departe de ce făceau părinții lor și părinții părinților lor.

    Dragă părinte, te rog, informează-te despre ce înseamnă, cu adevărat, o astfel de „educație” pentru copilul tău:

    „Copiii lipsiţi de ataşament emoţional sunt de 9 ori mai violenţi faţă de copiii care sunt ataşaţi emoţional. Şi aşa vor fi şi ca adulţi. Neuropsihiatrii au analizat scanări ale creierului copiilor care au fost abuzaţi sau neglijaţi şi au evidenţiat leziuni cerebrale care afectează nevoia ulterioară de violenţă în viaţa de adult.
    Violenţa din copilărie erodează mecanismul neuronal prin care se reglează empatia, capacitatea de a înţelege în mod automat acţiunile,intenţiile şi emoţiile altor persoane.
    Dacă tolerăm violenţa asupra copiilor,acceptăm tacit să trăim noi şi copiii noştri într-o societate în depresie, cu tulburări de stres traumatic, tulburări de somn şi alte probleme de anxietate, o societate dominată de delincvenţă şi consum de droguri.”

    Acesta este doar un studiu. Mai sunt și altele. Cu rezultate la fel de înfiorătoare.

    Știai că traumele psihologice pe care le suferă un copil mic, care este bătut la fund, de către părinți, se văd și după mai bine de 10 ani de când s-au produs? Sau că acei copii crescuți cu bătaie și violență verbală sunt mult mai expuși riscului de a dezvolta boli mintale, precum anxietatea sau depresia și mult mai predispuși să cadă victime consumului de droguri? O arată un studiu care s-a întins pe parcursul a 50 de ani și a urmărit 160 de mii de copii.

    Cercetătorii demonstrează în cadrul aceluiași raport și cât de ineficientă este bătaia în a corecta comportamente, pe termen lung: cu cât sunt bătuți mai des, cu atât copiii vor deveni mai sfidători la adresa părinților și în general la adresa celor care întruchipează autoritatea, mai târziu în viață.

    Știai că s-a demonstrat, prin studii, că părinții autoritari, care funcționează pe principiul „ori faci ca mine, ori te calc în picioare” au șanse mari să crească niște copii agresivi, lipsiți de empatie pentru cei din jur și care sunt mult mai predispuși să devină delincvenți?

    Fii un lider pentru copilul tău, nu un dictator

    Și tot studiul acesta din urmă pune față în față, efectele asupra copiilor educați de părinții lor cu blândețe versus copiii care cresc cu părinți autoritari, ce îi educă bazându-se pe sistemul de pedepse și recompense, aplicând „corecții” fizice sau verbale, adică exact acele metode strămoșești abuzive, în care îl bați, urli la el ca o bestie, îl pedepsești, îl terorizezi.

    Studiul arată că, atunci când copiii văd în părinții lor un lider legitim, în care au încredere 100%, ei își doresc să-și respecte părintele și regulile explicate de acesta. Iar asta nu poți reuși decât prin educație cu blândețe, prin conectare. Părintele care este lider legitim „conduce” prin exemplul personal, prin empatie și prin comunicare. Reușește să construiască o relație bazată pe iubire, respect și înțelegere cu copilul său, o relație bazată pe încredere.

    Odată ce ai reușit să devii un lider legitim, iar copilul te percepe în rolul acesta, sunt șanse foarte mari ca el să respecte singur regulile pe care le-a învățat de la tine, inclusiv în situațiile în care tu nu ești de față. De ce se întâmplă asta? Pentru că un părinte de felul acesta nu are nevoie de un sistem de pedepse și recompense, pentru a-și determina copilul să facă ce este bine. Nu este nevoie de prezența lui fizică într-un anumit loc, pentru a-și determina copilul să respecte regulile. Cel mic le cunoaște, le înțelege și le respectă pentru că așa a învățat de la tine.

    În schimb, părintele autoritar doar pe asta se bazează: pe exercitarea autorității lui. Acestea sunt „armele” lui în educația copilului iar pentru asta trebuie să fie de față, astfel încât să poată evalua și controla tot timpul comportamentul propriului copil și să poată aplica pedepse sau recompense, în funcție de caz. În lipsa lui, copilul nu simte nevoia și nici dorința de a respecta vreo regulă, câtă vreme „evaluatorul”, cel care l-ar putea pedepsi pentru un anumit comportament, nu se află acolo.

    Un astfel de stil de a-ți crește copiii, nu te face un lider legitim, ci un dictator discreționar. Tot ce învață cel mic de la tine este că o persoană ajunsă într-o poziție de putere, o folosește discreționar și își impune regulile proprii în fața celorlalți lipsiți de apărare. Cine are puterea, dictează ce se întâmplă cu cei fără putere. Își va dori tot mai mult să obțină și el acea putere, pentru a se transforma din victimă, în agresor, în cel care dictează ce se întâmplă cu alții. Pentru că, cine are puterea, nu-i așa?…Are întotdeauna dreptate. Asta a învățat de la tine.

    Despre cum poți proceda altfel, am scris și aici.   E doar o mică parte din ce poți face cu adevărat.

    Așa că, te rog, nu te opri la ele, citește, documentează-te pe cont propriu, caută răspunsuri. Sunt atât de multe lucruri pe care le poți face diferit, le poți face mai bine. De un milion de ori mai bine. Totul e să vrei.

    Dragă părinte, ai crescut într-o generație abuzată în copilărie. Nu face la fel. Fii bun cu copilul tău, înțelege-l și asigură-te că știe că-l iubești, orice-ar face. Nu te grăbi să-l pedepsești, să sancționezi efectul, caută cauza. Doar așa îl poți ajuta cu adevărat.

    Dragă părinte, care îți bați și-ți pedepsești copilul: Oprește-te. Nu da copilăria ta, plină de traume și lacrimi, mai departe. N-o da și copiilor tăi.

     

     

     

  • Despre a deveni mamă – partea întunecată; despre lucrurile de care nu se vorbește (destul)

    Despre a deveni mamă – partea întunecată; despre lucrurile de care nu se vorbește (destul)

    Obișnuim să vorbim despre partea bună, despre fericirea pe care o simți atunci când îți strângi copilul, pentru prima oară, la piept, despre miracolul de a dărui viață, care ne copleșește, ne uimește, ne face fericite, dar experiența de a aduce pe lume un bebeluș nu este numai frumusețe și fericire continuă. Este și frică, nesiguranță, epuizare. Începutul e greu pentru toți părinții. El vine cu un șoc de acomodare a ta, ca mamă, în primul rând. Vine cu nopți de nesomn, cu epuizare, cu griji, cu frici, cu zile în care simți că nu ai niciun reper, în care te întrebi dacă ce faci o fi bine, dacă ești și dacă vei fi o mamă bună pentru copilul tău. Dacă te vei obișnui vreodată cu noul ritm al vieții tale, dacă va fi mai bine, dacă vei fi și tu bine până când va fi mai bine.

    70% dintre mame suferă de tristețe postpartum, conform studiilor de specialitate (despre tristețea postpartum și propria experiență cu asta am scris aici), iar 1 din 7 mame suferă de depresie postpartum.

    Prima, adică tristețea postpartum trece în aproximativ două săptămâni de la naștere, depresia însă poate dura ani. Nu trece de la sine. De aceea, e foarte important să vă recunoașteți stările, să cereți ajutor de specialitate, în cazul în care suferiți de depresie postpartum. E nevoie de terapie pentru a o depăși. Pentru ca puiul tău să fie bine, trebuie mai întâi să fii TU bine.

    Aceasta este partea întunecată a mămiciei. Nu multe mame își găsesc curajul de a vorbi public, deschis, despre traume, despre deznădejde, despre frică. Și pentru că nimeni nu prea vorbește se simt și mai singure, inadecvate, izolate.

    A fi altfel decât complet fericită, după ce ai născut un copilaș perfect, nu e compatibil cu ce ne spune societatea că ar trebui să simțim. O proaspătă mămică nu are cum (și nici nu are voie) să se simtă altfel decât în extazul suprem și-atunci, pe lângă depresie, mai ești copleșită și de un enorm sentiment de vinovăție și de rușine.

    Toate poveștile frumoase despre mămicie, pe care le vedem sau despre care citim, accentuează starea asta și, deși ele nu sunt o ficțiune, experiența asta are părțile ei de-a dreptul minunate, poate că s-a creat, cumva, o imagine falsă, suprarealistă, a mamei perfecte, ruptă din filme, care își strânge în brațe pruncul perfect, care e dedicată complet bebelușului și, deși nu doarme, arată impecabil, se simte impecabil. Totul e sublim. Totul e minunat.

    Aceasta este povestea Andreei, care acum locuiește în Spania, mamă a doi copii, un băiat la vârsta adolescenței și o fetiță acum în vârstă de 4 anișori, care a venit în viața lor atunci când nu mai sperau la asta. Și-a dorit ca experiența ei să ajungă la cât mai multe mame, care poate se simt la fel de singure, așa cum s-a simțit și ea.

    Povestea ei e despre depresia postpartum, prejudecăți, despre așteptările legate de alăptare și despre presiunea care se pune, din nou, pe mamele care nu pot respecta „norma”, e despre înțelegere, nevoie de ajutor și despre vindecare. Andreea este o luptătoare, o femeie puternică, înainte de toate.

    Așadar, aceasta este povestea ei, așa cum mi-a spus-o ea și cum și-a dorit să ajungă la voi:

    „Mi-aș dori așa de mult ca un blogger sau cei care fac acele clipuri despre cât e de minunată mămicia să își ia timp să scrie și despre partea întunecată a vieții de mămică, despre urâțenia unei depresii postnatale, despre necesitatea ajutorului în familie, despre cum te poate afecta lipsa de somn în primele luni ale venirii unui copil în familie.

    Cei mai mulți scriu doar despre sentimente nobile, despre cât de minunați sunt copiii, despre câtă fericire plutește în aer și cred sincer că mai sunt multe alte mame ca și mine, care poate nu au curajul să zică, în gura mare, că a fi mami nu e mereu roz, zâmbete și fericire. A fost o depresie urâtă după naștere și multă anxietate și atacuri de panică. Dar suntem pe calea cea bună acum, a fost nevoie și de medicamente și de consiliere pentru mine, dar am scos capul la iveală.

    Înainte de a rămâne însărcinată am lucrat 5 ani îngrijind o bătrânică bolnavă de Alzheimer în ultima fază. A făcut un stop respirator cu mine de față și până a sosit ambulanța i-am făcut masaj cardiac și apoi, la spital, după câteva zile a murit. După aceea, au început să apară primele semne ale anxietății. Am fost la medic, am urmat tratament și a fost foarte ok o bună perioadă de timp, aproape 1 an. După, am aflat că sunt însărcinată, la 37 de ani și, știindu-mă protejată de pastile anticoncepționale, pentru mine a fost un adevărat șoc, îmi luasem gândul că voi fi mamă din nou.

    Fetița a fost binevenită de către toți ceilalți din familie, chiar și de către fiul de 14 ani, după ce a depășit surpriza inițială.

    Am avut o sarcină oribilă, toxică, o stare de rău permanentă, grețuri, risc de pierdere a sarcinii, am stat în pat, în repaos, cam din iulie până la sfârșitul lui septembrie, când am născut. La cele mai mici eforturi, domnișoara se zbătea să iasă înainte de vreme. M-au zăpăcit cu analize, ecografii, probe pentru diabet gestațional. În final, în 30 septembrie a venit pe lume micuța mea, nașterea a fost ok, a asistat și soțul, bebe sănătos, eu la fel și după 2 zile am ajuns acasă. Pe băiat l-am alăptat până la 1 an și 7 luni. Eram decisă să fac la fel și cu fetița, dar nu a fost să fie. Laptele nu urca, fetița se zbătea la sân, urla mai tot timpul, dându-i la cerere sân, eram cu ea agățată de mine aproape 24 de ore din 24.

    Cand i-am dat primul biberon de completare a dormit 6 ore continuu, de stăteam lângă ea să văd dacă respiră. Odată cu lactația complementară a început să ia în greutate. La primul control, pediatra mi-a trântit în cap că laptele matern e cel mai sănătos și că, copiii hrăniți doar cu lapte matern sunt mai inteligenți și mai sănătoși. Îți  imaginezi ce efect a avut asupra mea, am plâns până nu mai eram om, soțul s-a enervat și a zis să o las naibii de pediatră și să hrănim bebelușul doar cu lapte praf. Sânii mei erau rană vie, nu reușeau să se vindece ragadele, micuța urla ori de câte ori o puneam la sân, nu dormea mai mult de două ore continuu, fie zi, fie noapte.

    Cu mult chin, am reușit să îi dau sân până la 2 luni și jumătate, mereu fiind nevoită să dau completare cu lapte praf. Avea și colici, urla jumătate din noapte, eram epuizată din cauza lipsei de somn, atacurile de anxietate erau zilnic, apoi de 2-3 ori pe zi, ma durea tot corpul, parcă cineva îl tăia în bucăți, îmi era greață, parcă mă strângea de gât și îmi înfigea cuțite în burtă și simțeam toate acestea în același timp.
    Într-o zi, mi-a fost așa de rău și eram așa de supărată, că nu am vrut să răspund, la telefon, soțului și s-a speriat. Pentru că nu putea pleca de la serviciu, a sunat la poliția locală unde cunoștea agenții și i-a rugat să vină să vadă ce se întâmplă.

    Eram în plin atac de anxietate. Agentul m-a băgat în mașină și m-a dus la o clinică medicală pentru consult, au avut grijă de cea mică până mi-am revenit. După acest incident nu am mai avut lapte deloc. M-au trimis la un centru pentru Sănătate Mintală, unde a fost o dezamăgire teribilă, am nimerit un medic care, în cele 10 minute cât a ținut consultația, a scris la calculator aproape tot timpul și a căutat într-un dicționar medical, nu a vrut să-mi răspundă la întrebări și mi-a înfipt în mână o listă de 5 medicamente, zicând să le iau și să revin după 3 luni la control.

    Am ieșit șocată de acolo. A doua zi, am fost la medicul meu, care a zis că nu îmi dă rețeta înapoi, pentru că medicamentele prescrise, în combinația respectivă, mă vor zăpăci de tot și nu aș mai putea avea grijă de cea mică. În schimb, m-a trimis la un psiholog, acolo mi s-a dat un alt tratament și a fost o perioadă când a trebuit să merg, în fiecare săptămână, să vorbesc cu ea, pur și simplu doar să stăm de vorbă, să vadă cum eram. M-a ajutat enorm.

    Soțul era la muncă peste zi, băiatul la școală până după-amiază și diminețile eram îngrozită să rămân singură cu fetița acasă. Nopțile ne trezeam amandoi (și eu, și soțul) la cea mică. Nu a dormit până la 3 ani și ceva o noapte întreagă, eram nervoși și stresați în permanență. A fost groaznic. Nu puteam merge nici la baie singură.

    Au fost zile când efectiv îmi doream să nu mai fiu, doar ca să scap. Și apoi vedeam privirea fiicei mele și cum îi înflorea zâmbetul pe buze și îi străluceau ochii când mă vedea și cum își întindea mânuțele spre mine și eu îmi doream să mor încă o dată, pentru ce simțisem înainte. Am ieșit la suprafață cu ajutorul soțului, al băiatului meu și al medicului, care au fost lângă mine și le-a păsat.

    Aici, în Spania, suntem singuri: noi și copiii. Nu avem rude, cercul de prieteni este restrâns, a fost o perioadă grea și cu lipsa banilor și nu am reușit să ieșim prea mult din zona unde locuim sau să socializăm mai des.

    Azi, când fetița mea are 4 ani, pot spune că sunt bine, că am lăsat depresia în urmă, deși uneori mai simt încă ghearele anxietății. Povestea mea poate va ajuta mai multe mame să ceară ajutor și să nu încerce să fie eroine pe seama sănătății lor.”

    Dacă suferi de depresie postpartum, cere ajutor. Ai nevoie de sprijin, ca să o poți lăsa în urmă, la fel cum ai nevoie să știi că nu ești singură. Multe mame, la fel ca tine, au trecut prin asta. Și tu o poți depăși. Trebuie doar să o recunoști și și să ceri ajutorul de care ai nevoie. Pentru ca bebe să fie bine, trebuie, mai întâi, să fii tu bine cu tine.

  • Fă-ți timp pentru copilul tău, e cel mai prețios lucru pe care i-l poți oferi

    Fă-ți timp pentru copilul tău, e cel mai prețios lucru pe care i-l poți oferi

    Trăim într-o lume nebună. Suntem mereu pe fugă, niciodată n-avem suficient timp pentru toate lucrurile pe care trebuie sau vrem să le facem. Gonim după ceea ce credem că ne va asigura fericirea, a noastră și a celor dragi, după o viață mai bună, după resursele financiare care să ne permită să oferim copiilor noștri tot ce și-ar putea dori. Nu vrem să le lipsească nimic. E normal. Și pentru asta muncim. Muncim mult, alergăm în toate părțile, ne sacrificăm. Facem eforturi supraomenești ca să le putem da cât mai mult din tot ce are mai bun lumea asta.

    Eu nu spun că e rău. Nu spun nici că e bine. Spun doar că asta e realitatea în care trăim. Și mai spun un lucru: că toate lucrurile acestea după care alergăm, pe care le vrem și pentru care ne sacrificăm, pentru noi și pentru ei – copiii noștri, le plătim cu timp. Timpul nostru. Cea mai prețioasă resursă pe care o avem. Lucrurile care costă timp nu sunt gratis. Sunt cele mai scumpe lucruri din lume.

    Timpul nu poate să ți-l mai dea nimeni înapoi. Nu e în cantități nelimitate, noi nu suntem veșnici. Și-atunci, dacă timpul e ce avem noi mai de preț pe lumea asta, ce facem cu el? Cui i-l dăm cel mai mult?

    Cele mai importante și mai prețioase lucruri pe care le putem oferi copiilor noștri sunt dragostea noastră și timpul petrecut cu ei. Nimic nu contează mai mult decât asta. Nici banii, nici câte și ce haine au, nici ce jucării au primit, la ce școli au fost înscriși, câte ore de muzică, dans, tenis, balet au făcut. Sigur, eu nu zic că lucrurile acestea nu sunt importante, zic doar că, de multe ori, vin cu un sacrificiu foarte mare. Poate prea mare. Sacrificăm timp, mult timp petrecut cu ei, pentru a ne permite toate lucrurile acestea. Sunt poate prea multe lucruri pe care le facem pentru copiii noștri și prea puține pe care le facem cu ei. Pentru ei, dar fără ei.

    Alergăm și muncim pentru ca ei să fie ceea ce poate noi ne-am fi dorit să fim. Pentru ca ei să aibă ceea ce noi poate ne-am fi dorit să avem. Nu spun că e un lucru rău. Niciodată nu e un lucru rău să-ți dorești pentru copilul tău să fie bine, dar să nu uităm, în toată goana asta, că ghemotocul acela de soare are nevoie, în primul rând, de noi, mama și tata, să fim acolo, fizic. Are nevoie ca tu să fii lângă el, povestind, învățând și jucându-vă, tăvăliți pe covorul din sufragerie. Nimic și nimeni nu poate înlocui asta.

    Peste ani și ani, ei nu-și vor aminti câte ore suplimentare au făcut mama sau tata la serviciu, câte seri și le-au petrecut la birou ca să „prindă” promovarea, nu-și vor aminti nici cât de ordine era în casă și nici că mama avea grijă să calce toate hainele, să spele toate vasele, să facă toate camerele lună, nici că stătea ore în șir în bucătărie ca să pregătească festinuri.

    Ghemotocul tău de soare își va aminti cum te ruga să vii la el, să vă jucați și tu n-aveai timp. Aveai treabă sau nu erai acolo.

    Nu vreau să te simți vinovat(ă). Așa e lumea asta construită. Anapoda. Lucrurile pe care trebuie să le faci pentru copilul tău sunt și cele care te țin departe de el. Într-o lume ideală, toți am vrea să putem sta tot timpul cu ei, fără să avem grija zilei de mâine.

    Și știu că, uneori, chiar nu e în controlul tău. Știu că ți-ai dori să fii acolo mai mult și uneori, pur și simplu, nu poți. Și mai știu că ei n-au grijile noastre, sunt mici și pentru ei contează doar joaca. Iar joaca nu e mereu pe lista noastră de priorități. Sigur, e important să aibă ce mânca, să aibă hainele curate, e necesar să ai grijă și de-ale casei, să le asigurăm stabilitatea financiară de care au nevoie pentru a-și putea realiza visele, dar atunci când poți, când nu arde, fă și din joacă o prioritate. Atunci când te cheamă să vă jucați împreună, spune-i și da, cât de mult poți și cât de des poți. Și străduiește-te să poți cât mai mult și cât mai des.

    Peste ani și ani, de asta își vor aduce aminte. De noi, stând pe jos cu ei, jucându-ne cu trenurile, cu mașinuțele, cu păpușile, învățându-i să deseneze și să coloreze, cântând despre broscuța care face „oac” și despre piticii care trăiau în pădurea cu alune, își vor aminti hârjonelile cu tata, bătaia cu perne, călătoriile și vacanțele, orele de joacă în parc, reprizele de gâdilat, sutele de castele de nisip construite împreună, glumele, râsetele, și poveștile de dinainte de culcare, pupicii și îmbrățișările. Din asta este compusă o copilărie fericită. Din dragoste și apropiere, din conectare și din bine. Din voi – împreună.

    Joaca nu e niciodată doar o joacă. Joaca e atenția ta dedicată toată numai lui, joaca e învățare, joaca vă conectează, vă leagă, vă apropie. Joaca vindecă suflete și crește oameni mari și frumoși. Când te joci cu el „nu-ți pierzi timpul în care puteai face lucruri mai importante”, ci câștigi cel mai prețios timp: cel cu copilul tău.

    Nu se prăbușește lumea dacă nu dai acum cu aspiratorul, nu pierzi nimic dacă lași vasele alea murdare în chiuvetă și nici dacă hainele puse la călcat au devenit muntele Everest și tu tocmai îți propusesei să-l escaladezi cu fierul de călcat. Nu pierzi nimic dacă le lași acolo. Dimpotrivă.

    Copiii noștri sunt întotdeauna prioritatea, așa-i? Chiar și când nu suntem acolo cu ei, tot ce facem, toate sacrificiile noastre sunt pentru ei. Și, deși, suntem toți de acord că ei sunt prioritatea… totuși, într-un mod ciudat, ei sunt întotdeauna cei cărora le cerem să mai aștepte. Mai pot să aștepte până terminăm noi toate treburile, până încheiem cu hârtiile de la birou, până spălăm vasele, până dăm cu aspiratorul. Doar se pot juca și singuri, nu e nevoie de noi acolo, nu? Ba este nevoie. Cea mai mare nevoie acolo este. Timpul petrecut cu tine nu poate fi înlocuit cu niciun munte de jucării.

    Nu-l lăsa să mai aștepte. Când poți face un efort ca să fii acolo, fă-l. Treburile tale mai pot să aștepte. Ele nu plâng și nu suferă după tine. Copilul tău – da. Lasă-le deoparte, cât de des se poate, atunci când se poate, ca să vă bucurați unul de altul, să stați împreună.

    Dăruiește-i lui cât mai mult din timpul tău puțin. Și fă-l să conteze. Acum, cât încă e copil. Mai târziu, e prea târziu. Când vei avea tu tot timpul din lume pentru el, va avea el prea puțin pentru tine.

  • Când Alex papă macaroi și cartofi și în niciun caz nu vrea căcășuță

    Când Alex papă macaroi și cartofi și în niciun caz nu vrea căcășuță

    Să vă povestesc o zi din viața mea. Să luăm total aleatoriu dar deloc întâmplător ziua de ieri. Aș zice de azi dar deja e trecut de 12 noaptea, acum, când m-am apucat eu să aștern aici toată tărășenia. Bun, ziua mea de duminică a început la ora 9:00, când Gogoașă mi-a dat trezirea. Ați zice că e o oră rezonabilă și chiar este. Este o oră mai mult decât rezonabilă. Ce e rezonabil legat de ziua asta începe și se oprește, brusc, aici.

    Ora 9:00 Alex nu vrea diverse

    -Mama, Alex papă lapte, cookies, cioco și ghețață.

    -Serios, Alex? Când ai mai păpat tu așa ceva, în combinația asta, vreodată, măi, mamă? Alex papă lapte cu cereale. E ok așa? Vrei?

    -Nu-nu-nu. (Să ne înțelegem. El nu îmi spune doar „nu”. El spune nu-nu-nu. Nici nu-ul nu mai e ce-a fost, frățică!)

    -Mama, Alex papă ghețață și cioco, cacadea și ciolbiță!

    -Seriooos? Văleu, Alex! Chiar așa? Ce-ai spune de… lapte cu cereale!

    -Nu-nu-nu. Mama. (Face o pauză, trage aer în piept). Alex nu papă lapte cu cerecele!

    -Dar ce papă, mami? Vrei un sandwich?

    -Nu-nu-nu. Alex papă ut, macaroi, caltofi și cacadea!  (niște precizări: a primit o acadea, de la un copil, la grădiniță și de-atunci „cacadelele” sunt pe lista dorințelor,  ut egal unt și ce e un macaroi, vă întrebați. Păi, ce să fie. O macaroană. La singular, masculin. Cred.)

    -Hai, măi, Alex, chiar așa?! Hai, gata, mâncăm lapte cu cereale. E foarte bun și ție îți place laptele cu cereale, mami. Gata cu gluma.

    -Nu-nu-nu! Alex papă pâne.

    -Doar pâine, mami? Nu vrei și niște lapte lângă pâinea aia? Și… ce-ai zice de niște cereale?! Sunt făcute tot din grâu, ca pâinea! Sunt ca pâinea! De fapt, ce să mai, sunt pâine! Cerealele sunt pâine!

    Vrei?

    Se gândește. Pe mine mă trec transpirațiile. Pfoaa… chiar n-aș vrea o criză de furie, așa, dis-de-dimineață. Nici cafeaua nu mi-am băut-o. Pare c-am scos-o la capăt, totuși. Da, am reușit. E ok, pot să răsuflu ușurată.

    A, ce-a mâncat de fapt? Exact ce stabilisem: omletă, iaurt și un dinozaur verde. Ce, nu am zis?

    (Vă-ntrebați și ce e un dinozaur verde. Un măr căruia i-am scobit doi ochi și o gură fioroasă înainte să-l tranșez.)

    Ora 12:15: Alex nu vrea căcășuță! Căcășuța e mizerie!

    După ce Gogoașă a luat micul dejun, am mai făcut una, alta prin casă iar apoi a început circul: îmbrăcatul pentru ieșit afară. Două ore mi-a luat, după ceas, ca să-l îmbrac. Am început la 11:00 și am terminat la 13:00. L-am alergat dezbrăcat prin toată casa, timp în care ăsta micu s-a ascuns în cabina de duș, în coșul cu rufe, sub pat, în dulap și după un umeraș. Da, se poate să te ascunzi după un umeraș gol, dacă închizi bine ochii!

    Am reușit să-i pun pantalonii după ce am cântat de cinci ori „Ura, drăguța mea, țăranul e pe câmp”, adică pe la 12 și un sfert. Și, credeți-mă, aș fi renunțat demult la ieșitul afară, efectiv sunt zile în care e clar că nu ține să iasă neapărat și-atunci n-are rost să ne mai chinuim, dar era musai să ajung și la o farmacie.

    Victorie nesperată așadar, pantalonii erau la posesor, mai negociez un pic și schimbarea tricoului și dau să-i pun este el o cămășuță în carouri. Circ!

    -Mama, asta e mizerie! Îmi smulge cămășuța din mână, fuge cu ea înapoi la dulap și o îngrămădește pe un raft. Mizelie, mama, Alex nu vlea căcășuță!

    -Cum, măi, mama, mizerie?! Cămășuța asta nu e mizerie, e foarte frumoasă, Alex! Hai măcar să o încerci!

    -Nu-nu-nu. Mizerie! Pui la loc!

    Mă mir un pic, de unde și până unde mizerie?! O întorc pe toate părțile. O fi văzut copilul ceva, o avea vreo pată și eu n-am văzut? Unde mizerie! Nu era. Dar ce contează. Cămășuța e mizerie (poate fiindcă e gri?!), în fine. Notă mentală să nu mai cumpăr haine gri, că sunt o mizerie.

    Ora 14:00 Alex merge la restaurant, ca să mănânce pâine

    Două alergături mai târziu și o venă pulsându-mi în tâmplă, am reușit să ieșim pe ușă. Am fost și la farmacie, dar ne-am blocat în parc. Nu mai voia să plece, l-am dat în leagăn până am simțit că-mi cade mâna. Am ajuns târziu, copii nu prea mai erau, fiindcă era ora prânzului și până ne-am învârtit noi între două leagăne, deja nu se mai zărea nici țipenie de om.

    Dacă ar fi fost, ar fi auzit cum, la un moment dat, eu, mama responsabilă, îmi ademenesc copilul să mâncăm în oraș, la restaurant, o specialitate rar întâlnită: pâine. Da, păi ce să mâncăm noi la un restaurant: pâine, normal. Casa noastră e în pădure, n-avem pâine acolo. Trebuie să mergem la restaurant pentru ea. Când orice altceva eșuează, pâinea noastră cea de toate zilele e salvarea, cum ar veni. Dacă-i zici că mâncăm pâine e ca și cum s-ar deschide cerurile! Pâinea e delicatesa de masterchef pe care nu se poate s-o refuzi.

    Deci…Hai, Alex, la restaurant, să mâncăm… (ta-na-na-na!!!)… pâine! 🙂

    În general, sâmbăta e ziua în care nu gătesc, luăm prânzul la restaurant, săptămâna asta s-a nimerit însă să fie duminica. (De ce nu gătesc sâmbăta? Am scris aici 7 metode de a-ți eficientiza timpul atunci când ești mămică.)

    Ora 19:00 Alex nu vrea la baie și Alex nu vrea să iasă din baie

    Am ajuns acasă pe la cinci după-amiaza, ne-am tras sufletul olecuță și-apoi a început circul cu baia. Nu voia să facă baie și după ce a vrut să facă baie n-am mai vrut să nu facă baie. Douăzeci de minute am discutat despre ce bine e să nu mai faci baie.

    L-am parcat, mulțumit, hrănit și spălat sub păturică, pe la 9 jumate și m-am prăbușit epuizată, pe canapea, să-mi trag un pic sufletul, să reflectez și-apoi m-am pus pe scris ca să vă comunic:

    Ora 21:30 Câteva constatări și (nici)o concluzie

    Oameni buni, deci sunt zile în care vrei să-ți tragi plapuma la loc peste ochi și să nu mai ieși de-acolo câțiva ani.

    Vestea bună este, totuși, că, la trei ani și trei luni, astfel de episoade sunt tot mai rare, vestea și mai bună este că Alex a început să-l mai spună, din când în când și pe „R” și vestea cea mai bună – supremă, practic –  este că, după zeci de discuții și negocieri purtate cu calm, sute de explicații și jocuri de-a îmbrăcatul sau de-a ce mai era nevoie să facem, nici eu nu mai sunt la fel. Am răbdare, frățică. Câtă răbdare n-am avut în toată viața mea. Toată răbdarea din lume să vină la mine, vorba aia.

    Și nici nu mă mai enervez așa rău – în afară de faptul că începe să mi se zbată o pleoapă, la un moment dat și-mi tremură genunchii – sunt un monument de calm. Vedeți ce-nseamnă exercițiul? Și, vorba aia, eu am exersat foarte des. Tot timpul, practic. Exercițiul e mama învățăturii, vă spun! Și pentru ei, și pentru noi.

     

     

  • De ce mint copiii, când încep și ce e de făcut

    De ce mint copiii, când încep și ce e de făcut

    „Am văzut o girafă cu pălărie care traversa strada”, „Dacă vreau, pot să zbor și până la Lună”, „Mie, tata, mi-a luat acasă un excavator adevărat. E parcat în sufragerie!”, „Pe mine mama mă lasă să mănânc câte bomboane vreau eu, într-o zi am mâncat și un milion de bomboane!” sau „Eu, acasă, am voie să mă joc cu cuțitele”. „N-am spart eu vaza, ursulețul a spart-o!” sau „Nu știu cine a colorat pe perete. Nu știu!”.

    De ce și când încep să mintă copiii? Și oare-or fi toate minciunile la fel de rele? Răspunsul este simplu: nu. Unele minciuni nu sunt rele deloc, sunt cele care, de fapt, țin de imaginația copilului, de o lume de fantezie pe care el și-o creează. Când încep să facă asta? Unii chiar de la vârsta de doi ani, potrivit specialiștilor.

    Să ne înțelegem: toți copiii mint. N-o spun eu, o spun experții în psihologia copilului. Și tot ei spun că nu toate minciunile sunt rele, așa că nu e cazul să ne alarmăm de fiecare dată când cel mic „denaturează” adevărul.   Un studiu   realizat de o echipă de psihologi de la Universitatea canadiană Brock arată că 20% dintre copiii cu vârsta de doi ani spun minciunele într-o formă sau alta. Procentul crește la 50% în cazul copiilor cu vârsta de 3 ani și la 80% în cazul celor care au împlinit 4 ani. (Am mai scris despre asta și aici A început timid să plouă…cu o minciunică…două.)

    Faptul că piciul a început să spună câte o minciunică nu reprezintă altceva decât un nou salt în dezvoltarea lui cognitivă, e o dovadă de inteligență, precum învățatul de a se îmbrăca singur sau de a-și aștepta rândul să se dea în leagăn, atunci când se află în parc, potrivit specialiștilor.

    Nu toate minciunile sunt rele

    Copiii nu mint întotdeauna cu scopul de „a înșela” pe cineva și nu e neapărat un comportament rău, necinstit, condamnabil. Pur și simplu își inventează o lume sau o realitate în care și-ar dori să fie. De multe ori, ei chiar cred în ce spun iar la vârste foarte fragede, ei, de fapt, nu fac diferența între fantezie și realitate, potrivit psihologilor. Un copil de doi ani chiar crede că, dacă spune că mașinuța lui de curse e o ambulanță, mașinuța aceea va deveni ambulanță doar pentru că așa a spus el.

    În alte cazuri, minciunica poate lua forma unei fantezii și asta nu arată altceva decât faptul că micuțul își dezvoltă imaginația, latura creativă, așa că dacă într-o zi îți spune că a văzut „o girafă cu pălărie care traversa strada”, nu e cazul să te îngrijorezi, dimpotrivă.

    Ce faci în situația asta? În niciun caz nu îl descuraja, nu-i spune că e ridicol, că nu există așa ceva, nu-i spune că minte. Poți alege să nu reacționezi deloc sau – cel mai bine – poți alege să îi arăți că ești interesat de lumea lui imaginară. Ai putea să-l întrebi dacă girafa avea și fular sau dacă mergea în lesă. Genul acesta de minciunică este, de fapt, o lume imaginară creată de copil, o joacă prin care el își pune la lucru imaginația și asta nu poate fi decât benefic pentru el,  așa că poți delimita fantezia de realitate fără să-l descurajezi. „E minunată ideea cu girafa, care purta o pălărie. Cred că putem să inventăm o poveste întreagă cu ea! Oare ce căuta în oraș, pe stradă? Hai să ne gândim unde se ducea!”

    Dacă unele minciunele țin complet de lumea fanteziei, altele țin de inventarea unei realități care nu există, dar care i-ar plăcea copilului sau vin pentru „a salva” o situație pe care copilul nu și-o dorește, de teama  pedepselor (apropo, dacă încă folosești pedeapsa nu e niciodată prea târziu să te oprești și să încerci și alte metode, am scris despre asta aici) sau din dorința de a deveni „mai important” în ochii celorlalți.

    „Dacă vreau, pot să zbor până la Lună”

    Un copil i-ar putea spune prietenului lui, care tocmai a primit un camion nou, că are și el unul nou acasă, care e mai mare și care se transformă în navă spațială sau că el poate să alerge mai repede decât o panteră sau că, dacă vrea, ar putea zbura până pe Lună. De ce ar spune una ca asta? Pentru a câștiga admirație din partea celorlalți copii, pentru a deveni centrul atenției.

    Mai sunt și copii care spun minciunele doar ca să se distreze, fără un scop anume. De exemplu, Alex, pe la doi ani și ceva a avut o perioadă în care insista că albastrul e verde și verdele e albastru, că broasca țestoasă e urs și tigrul – girafă și de fiecare dată când mă miram de lucrurile astea, râdea de se prăpădea.

    Normal, dacă a văzut genul ăsta de reacție din partea mea, a continuat mai abitir cu minciunico-glumele lui. Copiii, la vârsta aceasta, experimentează. Fac și spun diverse lucruri ca să vadă „ce se întâmplă”. Bineînțeles, asta nu înseamnă că nu trebuie să ne asigurăm că ei înțeleg că este o joacă și că fac diferența între fantezie și realitate, dar asta se face tot prin joc. Nicidecum nu trebuie descurajați. E modul lor de-ași dezvolta imaginația.

    „Într-o zi, am mâncat un milion de bomboane!”

    Copiii mint și pentru a-și crea o realitate în care și-ar dori să trăiască. De curând, am auzit, în parc, un băiețel care îi spunea mamei prietenului lui, care tocmai le oferise câte o bombonică de ciocolată: „Pe mine mama mă lasă să mănânc câte bomboane vreau eu. Într-o zi, am mâncat un milion de bomboane!” – Genul ăsta de construcții, spun psihologii, arată faptul că piciul nostru și-a inventat o realitate a lui, pe care și-o dorește adevărată.

    Ce îi răspunzi? Încearcă mai întâi să să înțelegi ce l-a determinat să spună asta. Cred că e foarte clar ce, în cazul acesta: ce bine ar fi să trăim într-o lume în care să putem mânca un milion de bomboane fără să suferim vreo consecință dăunătoare! Minciuna de genul acesta nu este ceva rău, este un mod prin care cel mic „evadează” într-o lume în care îi este permis să mănânce câte bomboane vrea el.

    Bineînțeles, în cazul acesta nu trebuie să îl încurajezi, el nu poate mânca un milion de bomboane, pentru simplul fapt că îi face rău, dar nu este nimic greșit în a-și dori asta. Îi poți spune „Și eu mi-aș dori să pot mânca un milion de bomboane, dar fără să mă doară burtica și să îmi stric dinții. Este important să mâncăm sănătos, ca să nu ne îmbolnăvim. Aș vrea să se inventeze o bomboană pe care să putem s-o mâncăm tot timpul, cât vrem noi, chiar și în loc de mâncare!”

    „N-am spart eu vaza, ursulețul a spart-o!”

    Sigur v-ați întâlnit cu situații din acestea sau dacă nu încă, sunt șanse mari că o veți face. Unii o spun de teama consecințelor și aici nu-ți pot spune decât – încă o dată – renunță la pedepse, sunt și alte căi mult mai eficiente și în primul rând – blânde, de a-ți învăța micuțul ce e bine și ce nu. În plus, pedepsele nu fac altceva decât să-i arate celui mic că e nevoie să se ascundă, să nu spună adevărul. Va încerca să mintă tot mai mult și tot mai bine, pentru a evita pedepsele.

    Alții însă pot spune că ursulețul a spart vaza, pur și simplu pentru că știu că a sparge o vază nu e ceva bun și nu le place faptul că au făcut ei asta, dar nici nu-și dau seama că a spune că altcineva a făcut-o este greșit. Nu o spun cu intenția de a minți, adică de a ne păcăli pe noi, pur și simplu nu vor să accepte că ei au făcut-o. Și pot chiar să ajungă să creadă ce spun! Psihologii explică faptul că memoria unui copilaș de trei ani este foarte selectivă. Atunci când cel mic se ceartă cu un alt copil pe o jucărie și-ți spune că celălalt a început cearta, e foarte posibil ca el chiar să nu-și mai amintească faptul că, de fapt, el a început. În cazul acesta, nu-i spune că minte, nu-l acuza, ci ajută-l să-și amintească tot contextul: „Dragul meu, tu i-ai smuls jucăria din mână prietenului tău și el te-a împins. Trebuia să-l întrebi dacă vrea să ți-o dea și ție, acum v-ați supărat amândoi. Eu zic să faceți schimb de jucării și să vă împăcați, ce zici?”.

    Cum previi minciunelele de genul „n-am făcut-o eu!”: cel mai greșit lucru pe care îl poți face este să începi cu întrebări-capcană, să-l „testezi” ca să vezi dacă a spus adevărul. E vorba de întrebările de genul „Cine a colorat peretele ăsta? Cine a mâncat toată ciocolata?” adică e vorba de situații când tu știi clar răspunsul, știi că el a făcut-o și „îl testezi”. În loc să-l întrebi asta și practic să-l împingi să „inventeze” ceva, mai bine îi spui cinstit: „Văd că te-ai distrat de minune colorând peretele. Hai să ștergem împreună, pe pereți nu se desenează, ai aici cărțile tale de colorat/ Văd că ai găsi ciocolata și ai mâncat-o pe toată. Data viitoare, întreabă-mă dacă poți mânca. Îți pot da o bucățică dacă nu e încă ora mesei. Acum hai să ne spălăm.”

    Ce e de făcut

    Într-un articol publicat în Psychology Today,  specialiștii explică faptul că, atunci când vine vorba de a-i învăța pe cei mici că nu este bine să mintă, primul pas de la care ar trebui să pornim este să ne întrebăm de ce au făcut asta. Încearcă să evite o pedeapsă? Încearcă să atragă atenția? Este suficient de mare încât să înțeleagă faptul că a minți e greșit, să poată face diferența între fantezie și realitate? Abia după ce înțelegem ce l-a determinat să acționeze așa, ne putem gândi la soluții, la ce e de făcut.

    Eu cred că cel mai important este ca ei să știe că, orice s-ar întâmpla, orice ar fi făcut, ne pot spune întotdeauna adevărul, fără frica de a fi pedepsiți, fără frica de a pierde iubirea părinților. Asta nu înseamnă că faptele lor nu au consecințe, că atunci când fac ceva nepotrivit e în regulă, înseamnă doar să construiești o relație cu copilul tău bazată pe încredere. Iar asta se construiește cu multă răbdare și multă iubire dar și prin exemplul personal. Dacă vrei ca piticul tău să nu mintă, începe prin a nu-l minți nici tu. Nici pe el, nici pe alții.

    Dacă te aude spunându-i cuiva, la telefon, că te grăbești și trebuie să pleci și, de fapt, tu te așezi apoi în fața televizorului, îi dai, fără să vrei, un alt exemplu de comportament decât ceea ce ți-ai dori de la el. Copiii imită comportamente, vor face mai degrabă ce văd că faci tu, decât ce le spui tu că e bine să facă. În plus, tot potrivit psihologilor, până la vârsta de 10 ani, copiii nu fac diferența între minciunile mici, inofensive și cele grave.

    Adevărul gol-goluț este că de noi depinde să creștem copii care ne spun adevărul, iar cheia pentru a reuși este să construim o relație cu copilul nostru bazată pe înțelegere și încredere reciprocă, dar și pe exemplul personal.

  • Suntem construiți să nu conștientizăm clipa decât după ce a trecut

    Suntem construiți să nu conștientizăm clipa decât după ce a trecut

    Mă uit la băiețelul meu și mă întreb: când a trecut timpul?! Nu știu când și cum a trecut atât de repede. Parcă ieri îl purtam în brațe peste tot, parcă ieri mirosea doar a lapte și gângurea fericit când îmi vedea fața, aproape de a lui. Acum merge singur, vorbește, cântă, se joacă. E un băiețel minunat, de trei anișori. Curajos, vesel, curios și iubitor. Are în continuare nevoie de mine, dar nu la fel de mult. Se descurcă și singur. Adevărul este că era o vreme când așteptam momentele acestea. Cu nerăbdare. Poate cu prea multă nerăbdare.

    Acea eu de atunci, extenuată, nedormită, nemâncată, mă întrebam mereu.. cum o fi. Cum o fi să nu mai fie nevoie să-l schimb, să-i dau de mâncare cu lingurița, cum o fi să nu mai fie nevoie să-l țin de mânuțe, tot timpul, ca să încerce să meargă, cum o fi când va putea merge singur. Cum o fi când va începe să rostească primele lui cuvinte, când voi putea comunica cu el mai mult și mai bine. Cum o fi.

    Am aflat acum. Acum el face toate lucrurile astea, care atunci erau teritoriul lui „cum o fi”. Și-acum că știu cum este, am momente (multe) când mintea mea dă năvală în trecut. N-ar vrea, dar e înghiontită de o inimă frântă. E biciuită de dor și se agață cu disperare de fărâme din zilele de atunci, de gesturi mărunte, de pielea lui catifelată de bebeluș. Și vrea înapoi. Vrea înapoi acolo unde totul îi este cunoscut, vrea înapoi la lucrurile deja trăite, ca să le mai trăiască o dată. Să le trăiască mai mult. Mai bine. Mai intens decât atunci. Să le trăiască știind ce știu acum și ce simt acum: tristețea asta nemărginită, pentru că zilele acelea s-au dus și nu se vor mai întoarce niciodată.

    Atunci aveam momente când mă apuca disperarea, când credeam că nopțile cu treziri de zeci de ori nu se vor mai termina niciodată. Voiam să treacă timpul mai repede. Voiam să-l văd mai mare, mai repede. Acum este mai mare. Și-mi dau seama că, de fapt, am fost nebună. Nebună și nerecunoscătoare să îmi doresc să trăiesc mai repede altceva. Mă simt vinovată pentru asta acum. Pentru că acele zile s-au dus iar eu n-am știut să mă bucur pe deplin de ele.

    Și eu nu sunt pregătită. Nici acum nu sunt pregătită. Nu sunt pregătită să renunț la el mic, deși știu că n-am nicio putere în privința asta, timpul curge într-un singur sens, indiferent dacă vreau eu sau nu. Nu-l pot opri în loc. De fapt, nici nu vreau asta. Îl iubesc așa, mare, de trei anișori, descurcându-se singur, la fel de mult, doar că vreau să-l mai pot trăi o dată mic. Ca să mă umplu de el, să-mi fac rezerve, să mă țină o viață, să reușesc să absorb, de data asta, tot din ce este, din ce am avut, din ce a fost, fără să-mi mut gândul, nicio secundă, la ce va fi.

    Era mic, dolofan și minunat, nu voia decât în brațele mele, doar acolo se liniștea, doar acolo era bine. Mi-e foarte dor acum de mânuțe mici, mici de tot, care se agață de bluza mea, care îmi explorează obrajii, de zâmbetul acela larg al unei gurițe fără niciun dințișor, care mă caută și mă simte, de gânguritul acela dulce, de fericire, de mult bine, de chiote și de prima dată când a spus „mma-mma”.

    Mi-e dor de clipele acelea când nu existam decât noi doi, unul pentru celălalt. Când el mirosea a bebe și eu miroseam a el. Când eu eram toată lumea lui. Sigur și acum sunt, dar lumea lui devine tot mai încăpătoare. Lumea lui e tot mai plină și el e tot mai puțin doar al meu. Știu, e firesc să fie așa. Nici n-ar putea fi altfel. Și, totuși, simt o tristețe enormă, câteodată, care mă copleșește și mă înghite cu totul, parcă nu-mi mai lasă aer să respir. Nu va mai fi niciodată așa cum a fost. Și a fost atât de frumos. Iar eu, de multe ori, atât de oarbă, de obosită și de incapabilă să absorb prin toți porii, tot timpul, toată iubirea asta pură, toată conexiunea și tot binele dintre noi.

    Cred că așa suntem noi construiți, să nu conștientizăm clipa pe care o trăim, întru totul, decât după ce a trecut. Și simt că asta e foarte nedrept. Este devastator de nedrept.

  • „The threenager” sau mini-adolescentul în vârstă de 3 ani: ce e, cum apare și cum să-i faci față

    „The threenager” sau mini-adolescentul în vârstă de 3 ani: ce e, cum apare și cum să-i faci față

    Trebuie să vă fac o mărturisire: suntem niște părinți speriați de bombe. Trăim într-o frică perpetuă ca nu cumva să călcăm greșit și să detonăm bomba nucleară numită Gogoașă. Se declanșează din orice: i-ai adus apă în cana albastră? Dezastru! El vrea din cana verde! Îți cere tăieței cu lapte și tu i-ai adus tăieței cu lapte?! Doamne ferește! Ce-a fost în capul tău?!

    Ai îndrăznit să aprinzi tu lumina de pe holul blocului… cum ai putut să faci așa ceva, părinte complet nerezonabil ce ești! Sau să apeși tu butonul liftului?! Ei, dacă ai făcut asta, atunci așa îți trebuie. Acuma stai și-așteaptă să se închidă ușa ca să apese EL. Te grăbești dimineața și vrei să-l încalți rapid? Ei, na, hai că ești culmea. Acum e momentul ca, atunci când întârzii la serviciu, să ai ocazia irepetabilă de a-i spune șefului: „Scuze că am ajuns cu două zile mai târziu, dar copilul a ținut să se încalțe singur…”

    Apropo, știați că există un mod corect de a da pagina unei cărți și un mod greșit?! Nu? Ha. Vrei să-l duci la culcare? Te trezești cu el că-ți ține o teorie cum că nu e noapte, fiindcă a aprins toate luminile din casă – deci e lumină, n-are cum să fie noapte când e lumină și el oricum nu e obosit (deși abia își ține ochii deschiși), așa că te trimite în treaba ta, că el are treaba lui.

    Îi propui să-și stoarcă singur câteva portocale, ca să faceți suc? Ei, Doamne, nu-ți face iluzii că se oprește la două-trei, o să stoarcă toate portocalele pe care le aveți în casă. Plus ale vecinilor. Plus toate portocalele existente la magazinele din apropiere. Practic, se va declanșa o criză de portocale la nivel planetar.

    Îndrăznești să-i spui că e timpul să plecați din parc? Pregătește-te pentru al treilea război mondial. I-ai tăiat sandwich-ul în trei și nu în două? Cum ai putut să faci asta!

    Dacă te regăsești în descrierea de mai sus, ai în casă un „threenager”. Crezi că „the terrible twos” au fost grei?! Știi tu, vârsta aceea în care crizele de furie sunt la ordinea zilei. Stai să vezi cum e acum! 🙂

    Ce este un „threenager” sau mini-adolescentul

    Un „threenager” este, de fapt, un omuleț în vârstă de trei ani cu atitudine de teenager, adică de adolescent. Mereu răzvrătit, mereu gata să pună sub semnul întrebării regulile, dornic să-și impună dorințele în fața ta și să aibă controlul, dar la fel de dependent de tine și cu aceeași nevoie de a se simți în siguranță, protejat.

    Ei, dacă totuși cu un adolescent te mai înțelegi (poate?!), cu un copilaș de trei ani cu atitudine de adolescent îți cam trebuie calmul unui preot budhist. Tăvălelile și crizele de furie de la vârsta de doi ani, când copilul vrea să comunice dar nu știe cum și nici nu-și poate controla stările îți par acum situații mai mult decât gestionabile. Măcar atunci nu primeai răspunsuri vehemente, de genul: „Nu vreau să merg la nani, e lumină! Pleacă, mama! Du-te! Stau singur să mă joc!” și, ca bonus, te trezești că îți mai închide și ușa în nas. Seamănă cumva cu atitudinea unui adolescent? Ei, ce să vezi… seamănă. 🙂

    A fost greu cu ei la doi ani (despre crizele de furie ale copiilor la vârsta de doi ani am scris aici: Teribila vârstă de doi ani sau ce să faci, când n-ai ce să faci), dar a trecut. Și numai bine c-a trecut, fiindcă acum avem în față o altă provocare: mini-adolescentul. Un copil perfect capabil să-ți comunice ce vrea și gata să sară în aer ca un butoi cu pulbere, când îi spui că e nevoie să facă altceva decât ce își dorește el. Dacă la doi ani te luptai cu crizele de furie, tantrum-urile, cu un copil tăvălit pe jos și dând din picioare pe stradă, în magazin, în autobuz, mini-adolescentul de trei ani – o ia la fugă. Fuge, frățică! Fuge cât îl țin picioarele! Nu cred că este ceva care să le placă mai mult decât să fugă.

    Treci și tu prin așa ceva? Bine ai venit în lumea mini-adolescenților :))

    De ce se întâmplă ce se întâmplă

    Conform psihologilor, copiii încep să dea semne de independență între 18 și 24 de luni, dar la vârsta de trei ani, dorința lor de independență se manifestă cel mai acut de până acum. Copiii încep să-și dea seama că sunt niște persoane distincte, încep să fie conștienți, practic, de propria persoană și de faptul că au propria lor agendă: dorințe, idei, nemulțumiri, lucruri pe care le vor, explică într-un articol, Tovah Klein, profesor de psihologie și director al Colegiului Barnard pentru Dezvoltarea Copilului. În plus, acum pot vorbi mult mai bine, deci își pot comunica excelent dorințele și vor să le și impună în fața ta. E o nouă etapă în care copiii ne testează și își testează limitele.

    La vârsta de trei anișori, copiii nu au noțiunea timpului. Dau dovadă de o mare putere de concentrare, dar numai asupra lucrurilor pe care și le doresc să le facă. Se luptă, în continuare, cu sentimente extrem de puternice, precum furia, frica, fericirea, tristețea –  și, chiar dacă de cele mai multe ori acum pot să și le exprime în cuvinte, tot nu reușesc să și le gestioneze, de aceea ajung să se simtă copleșiți și au reacții pe măsură.

    Ei, pe fondul acestei realități se manifestă, în ochii noștri, ai părinților: mini-adolescentul (adică „the threenager”). Pentru că prichindelul a învățat să vorbească destul de bine, chiar foarte bine, de multe ori tinzi, ca părinte, să crezi că ai în față un partener de dialog mai mult decât rezonabil, care înțelege multe, dacă nu chiar tot ceea ce îi spui. Din punctul de vedere al abilităților lor de comunicare, copilașii noștri par, uneori, că sunt mai mari decât vârsta pe care o au, explică Tovah Klein și de aceea suntem tentați să-i credem copii mari deja. Totuși, la trei ani, copiii se luptă între aceleași două nevoi majore: aceea de a fi independenți și de a-și impune dorințele în fața celorlalți și nevoia de a fi protejați, de a se simți în siguranță, în zona lor de confort, formată din familie.

    Tot din punct de vedere psihologic, un copil de trei ani se comportă ca și cum ar fi centrul universului. Egoismul este o caracteristică a copilașilor la această vârstă. Ei nu se gândesc automat și la ceilalți, la sentimentele altora. Pentru ei este important să-și îndeplinească propriile dorințe și atât. Iar asta este o etapă perfect normală în dezvoltarea lor. De aceea, este important ca noi, ca părinți, să continuăm să le vorbim întotdeauna despre efectele gesturilor lor asupra celorlalți și asupra sentimentelor lor. La vârsta aceasta, copiii au în continuare nevoie de ajutor pentru a gestiona relațiile lor cu cei din jur.

    Bun, cum să faci față acestei etape:

    1) Ai așteptări realiste

    Sigur că acum copilașul tău a mai crescut și stăpânește destul de bine limbajul, comunică cu tine, îți spune ce vrea, ce crede, ba chiar poți purta conversații cu el despre o grămadă de lucruri – e mereu curios să afle lucruri noi, dar nu uita că, deși verbalizează mult și îți povestește o grămadă – este departe de a fi un copilaș mare, chiar dacă asta e imaginea pe care o proiectează, de multe ori. Nu uita că are totuși numai trei ani și adaptează-ți așteptările, fii realist/ă.

    Nu te poți aștepta ca el să înțeleagă chiar tot și să se comporte exact așa cum îi spui tu că ar trebui să se comporte. Încă are nevoie de multă susținere, mai ales în relațiile sociale, în interacțiunea cu cei din jurul lui. Are o dorință enormă de a face lucrurile singur și dacă nu reușește sau nu îl lași, se simte de parcă ar fi sfârșitul lumii. Gândește-te că, dacă ție îți e greu să-ți ții sub control stările și nervii, mai ales când te pune la încercare, lui îi este de un milion de ori mai greu să-și înțeleagă și să-și gestioneze emoțiile. Și aici vine următorul sfat:

    2) Păstrează-ți calmul

    Este atât de important să-ți păstrezi calmul. Poate cel mai important. Fără să fii tu calm, nu se poate rezolva nimic. Conflictul se dezamorsează prin calm. Când și tu, și el țipați unul la altul, tu încercând să te impui – doar tu ești părintele, nu? – și el încercând să-și manifeste voința și independența față de tine… nu poate ieși nimic bun din asta.

    Fii calm, ca să-l poți ajuta și pe el să se calmeze. E cel mai greu, știu. Dar nu e imposibil. Trebuie doar să fii conștient/ă de asta și să te oprești. Dacă simți că ți se urcă tot sângele în cap, fă un pas înapoi. Ieși din cameră, respiră adânc și întoarce-te abia când îi poți vorbi calm.

    3) Oferă-i un model pentru a rezolva conflictele

    Copiii imită comportamente. Trebuie să ne gândim bine la asta. Nu vor face neapărat ce le explicăm că e bine să facă, ci vor face ce văd că facem noi. Poți să-i ții predici toată ziua despre ce e bine și ce nu, nimic din toate astea nu va conta dacă pe tine te vede comportându-te altfel decât îi spui lui că e bine să facă.

    Mini-adolescenții ne aduc, de foarte multe ori, la limita răbdării cu atitudinea și răspunsurile lor sfidătoare, dar în loc să le răspunzi „cu aceeași monedă”, să îi iei peste picior, ba chiar să „te răzbuni” oferindu-le exact zero înțelegere (adică replicându-le comportamentul), fă exact contrariul. Arată înțelegere, răspunde-le frumos, exact în maniera în care ți-ai dori tu să-ți vorbească și exact în momentele în care se comportă cel mai rău, adică atunci când par să merite cel mai puțin. Le oferi astfel un model de comportament pe care să-l urmeze. Și asta este o lecție mult mai valoroasă decât orice explicație verbală despre cum și ce să facă în anumite situații.

    4) Numește-i stările prin care trece și oferă-i soluții

    Copiii au nevoie să știe că stările prin care trec: furie, supărare – sunt normale. Nu e nimic în neregulă cu a fi furios sau supărat. Toată lumea se supără și se înfurie la un moment dat, dar important este să învețe cum să reacționeze când simt astfel de emoții. Și, ca să știe cum să le gestioneze, trebuie mai întâi învățați să le identifice, să știe că îi înțelegi și să le arăți cum să le facă față.

    „(numește starea)Văd că ești furios pentru că celălalt copil nu a vrut să-ți dea și ție camionul lui. (arată-i că ești de partea lui, că sentimentele lui nu sunt greșite, sunt normale, toți simțim asta) Știu că e greu, să știi că și eu sunt furioasă de multe ori. (repetă-i regula) Dar nu este voie să-l lovești/ să arunci cu nisip/ să-l împingi/ să i-l smulgi din mână. (fă-l să se gândească și la cei din jurul lui) Este camionul lui și îl dă doar dacă vrea el. Nu-l putem obliga să ți-l dea. (oferă-i o soluție) Dar ce-ar fi să încerci să faci un schimb, uite, dă-i și tu mașinuța ta și întreabă dacă vrea să-ți dea și el camionul lui.”

    5) Alege-ți bătăliile

    Hai să nu-i spunem tot timpul ”nu”, riscăm să spunem numai asta. Nu face aia, nu face asta, n-ai voie acolo – e foarte frustrant. Și pentru cel mic, și pentru noi – fiindcă mereu există o sursă de conflict. Hai să-i mai spunem și „da”. În plus, dacă tot ce aude de la noi este numai „nu”, nu-ul ăsta se bagatelizează, spus de prea multe ori ajunge să nu mai însemne nimic, să fie perceput ca un zgomot de fundal. Normal că mama zice nu, ea zice mereu nu.

    Mai lasă de la tine. Dacă nu e nimic grav, dacă ceea ce-și dorește să facă nu îl pune în pericol pe el sau pe cei din jur, spune-i și „da”, chiar dacă nu e chiar ce ți-ai dori în momentul ăla. De ce să provoci o criză de furie, dacă se poate și fără. La noi, un motiv clar de conflict și de furie este cine aprinde lumina pe holul blocului și cine apasă pe butonul de la lift. Sigur că mă grăbesc – și mi-ar fi mai simplu să apăs eu, decât să stau să aștept să facă el asta și să încerce până reușește… să ajungă la buton, să apese suficient de tare încât să și funcționeze… dar îl las. Ba chiar îl încurajez.  El e mulțumit fiindcă face lucrurile singur, eu sunt mulțumită că n-am un copil în plină criză de furie. Toată lumea câștigă.

    Și ce dacă vrea să meargă la nani cu 20 de jucării sau îmbrăcat în costumul de Spiderman? Până la urmă, nu e nicio tragedie dacă nu e în pijama sau dacă aliniază lângă el toți roboțeii pe care îi deține.

    Hai să ne alegem bătăliile. Așa ne conservăm energia și nervii și evităm conflictele inutile.

    6) Oferă-i independența de care are nevoie

    Încurajează-l să facă lucrurile singur, să simtă că e capabil, că ai încredere în el, că se poate descurca și singur. Evident că durează o veșnicie să-și pună singur pantofii, dar dacă tu ai răbdare cu el, ce bucurie enormă va fi când va reuși! Plus că, în timp, va deveni tot mai bun la asta, tot mai rapid. Dă-i ocazia să exerseze. Lasă-l să se urce și singur pe topogan, nu trebuie să fii mereu umbra lui. Lasă-l să ia propriile decizii, în măsura în care nimeni nu are de suferit, ba mai mult, lasă-l să ia decizii, chiar dacă sunt greșite. Va învăța din asta.

    Nu este important să avem noi mereu ultimul cuvânt, e chiar descurajant și contraproductiv să ne obligăm copilul să facă întotdeauna numai și numai ce vrem noi, numai ce i se cere. Până la urmă, orice părinte își dorește să crească un copil cu încredere în sine, capabil să ia propriile decizii. Hai să-l lăsăm.

    7) Păstrează-ți simțul umorului (sau fă rost rapid de unul!)

    Nu vrea apă din cana verde, vrea din cana roz. Îți spune că vrea să citiți cartea cu ursuleți, nu pe cea cu căței, dar când scoți cartea cu ursuleți… te trezești că urlă că o vrea pe cea cu căței. Vrea în brațe, dar nu vrea în brațe, de fapt vrea să meargă pe jos. Și, de fapt, vrea cu bicicleta. Vrea să mergeți în parcul mare și, când ajungeți acolo, îți spune că vrea în parcul mic. În loc să te enervezi, îți spun sigur că simțul umorului te scoate de la ananghie. N-ai ce să faci, e o etapă prin care trec. Trece. Și asta trece.

    Învață să privești ce se întâmplă cu o doză bună de umor. Până la urmă, peste o vreme, când te vei uita înapoi, vei râde când îți vei aminti de toate situațiile astea imposibile. De ce n-ai privi cu amuzament, toată treaba asta, încă de pe acum? Vă ajută pe toți să treceți mai ușor peste ele.

    Acestea au fost sfaturile mele despre cum să faci față mini-adolescentului de trei ani. Cine știe ce ne-o aștepta la patru ani? Habar n-am. Peste un an, o să vă anunț dacă situația se schimbă și cum se schimbă.

    Până atunci, să fim Zen, zic. Sau măcar să încercăm. 🙂

  • Ce este baby blues sau tristețea postpartum

    Ce este baby blues sau tristețea postpartum

    Un car de nervi, de supărare și de lacrimi. Asta eram după nopți în șir nedormite, zeci de scutece schimbate, milioane de pași făcuți cu copilul în brațe, încercând să-l adorm, să-l alin. Nimic nu-mi convenea. Mă enerva tot. Și cine să primească toată vălmășeala asta de hormoni, frici și epuizare decât răbdătorul meu soț – care, fie vorba între noi, mă ajuta cât putea, dar degeaba. În mintea mea, împăienjenită de extenuare, nimic nu era bine. Dacă găseam lumina aprinsă la baie, îl certam că de ce-i lumina aprinsă. Dacă era lumina stinsă, îl certam că de ce e stinsă. Bine, eram în așa hal de obosită încât am reușit performanța de a intra de două ori în ușă. Practic, am vrut să trec prin ea. Știți cum e să vezi stele verzi, la propriu? Eu știu. Șiiiii cine era de vină?! Cine? Cine? EL. De ce a închis ușa?! De ce n-a lăsat-o deschisă?! Cu ce-l deranja?! Plus că era și lumina stinsă sau aprinsă, după caz. Nu discriminam.

    Pe lângă asta, bufneam în plâns din te miri ce. Mi-aduc aminte că am făcut o criză de plâns, cu lacrimi șiroaie, fiindcă într-o zi, al meu soț venise cu pâine acasă și eu voiam chifle. Doar îi spusesem telepatic că vreau chifle, ce Dumnezeu! Trebuia să știe. Am mai plâns și pentru că nu-mi găseam o bluză de pijama anume și practic ajunsesem în situația critică de a avea doar 100 de bluze de pijama, în loc de 101. Ceva de neînchipuit! Am mai plâns fiindcă nu-mi mai găseam o sticluță de ojă, (nu că aș fi avut eu timp de făcut manichiură… dar, așa, din principiu!), am plâns și când ni s-a stricat interfonul și când am găsit un ou spart în cofraj, am plâns și pentru că se făcea prea repede noapte (era noiembrie…dar ce conta!). Plângeam când pleca la serviciu, plângeam când venea. Totul era pe sistemul:

    – Iubito, să ai o zi minunată!

    -Nu-mi spui tu mie ce să fac!

    Ei, ce nu știam eu atunci e că majoritatea proaspetelor mămici trec prin așa ceva, aproximativ 70% conform studiilor de specialitate. Se numește tristețea postpartum (sau baby blues) și este o perioadă absolut normală, în care proaspăta mămică este copleșită de tot felul de emoții puternice (și contradictorii): se simte tristă, plânge, are schimbări bruște de dispoziție – adică de la rază de soare se transformă într-un uragan de gradul 4, cât te-ntorci tu să-ți pui o linguriță de zahăr în cafea.

    Tristețea postpartum este declanșată de schimbările hormonale care au loc după naștere. Și, deși este atât de răspândită printre proaspetele mămici, foarte puține vorbesc despre asta.  De ce? Pentru că a te simți tristă, după ce ai născut un copilaș perfect, nu e compatibil cu ce ne spune societatea că ar trebui să simțim, ca mame bune și devotate ce suntem, ca mame care ne-am dorit copilul acesta mic și gânguritor mai mult decât orice pe lume. O proaspătă mămică nu are cum (și nici nu are voie) să se simtă altfel decât extrem fericită și-atunci, pe lângă tristețea postpartum declanșată de schimbările hormonale, mai ești copleșită și de un enorm sentiment de vinovăție și de rușine: De ce nu sunt fericită?! E ceva în neregulă cu mine! Am născut un copil minunat și totuși eu sunt foarte tristă!

    Dacă aș fi știut cum stau lucrurile de la început, cred că aș fi reușit să trec mai ușor peste perioada aceea. Tranziția la viața de mămică nu este deloc ușoară și, deși ai și multe momente minunate alături de puiul tău,  adaptarea ta la noile lucruri care se cer de la tine, poate fi extrem de dificilă. E normal și nu-i ușor deloc să treci prin asta. Nu e ușor și nu e nici rușine să ți se pară greu! Este greu la început. Chiar e greu. Trebuie să te obișnuiești cu lipsa de somn, cu a fi mereu acolo pentru bebe, indiferent de ce stare ai sau cum te simți tu. Ființa aceea mică este complet dependentă de tine, așa că tu trebuie să ignori și că n-ai dormit deloc de atâtea nopți și că mănânci pe apucate și că nu mai reușești să faci nimic pentru tine, în general, decât să supraviețuiești.

    Ce ajută să depășești mai ușor tristețea postpartum?

    1 – Ajută să vorbești despre cum te simți cu adevărat cu o persoană apropiată, în care ai încredere. Poate fi soțul, mama, sora sau prietena… oricine vrei tu. Important este să vorbești despre asta, să nu te ascunzi și să ceri ajutor. Nu te simți și mai vinovată fiindcă, în capul tău, ar trebui să poți fi în stare să te ocupi singură de bebe, fără să ai nevoie de sprijinul altora. E greu să te recuperezi după naștere și să ai și grijă de cel mic. Cere ajutor, nu e nimic rușinos în asta și nu spune despre tine că nu ești o mamă bună. Ești doar o mamă epuizată, care are nevoie de sprijin. Acceptă-l!

    2 – Ieși afară, plimbă-te, schimbă cadrul. Ia-l și pe bebe cu tine. Aerul proaspăt face bine la moral și, dacă tot accepți ajutor cu bebe, ieșiți și doar tu și soțul undeva. Fie și numai până la magazin și înapoi. E important pentru psihicul tău să schimbi un pic locul și peisajul, chiar și pentru o jumătate de oră.

    3 – Ai așteptări realiste de la tine și de la ce poți face. Acordă-ți timp să te obișnuiești cu schimbările enorme din viața ta, cu rutina de somn și de alăptat ale bebelușului, nu e un lucru la care să te adaptezi cum ai bate din palme. Viața ta dinainte nu mai e, o iei de la capăt, de la zero. Tot ce știi a ieșit pe ușă, toate fricile și toată nesiguranța au intrat, de-a valma, pe toate geamurile. Fii realistă și îngăduitoare cu propria persoană, n-o să poți face tot perfect, de la început.

    4 – Și, poate cel mai important, amintește-ți că nu ești singura care trece prin asta. Majoritatea proaspetelor mămici se confruntă cu tristețea postpartum. Gândește-te că va trece, la fel cum a apărut.

    Totul va fi bine, crede-mă pe cuvânt. Chiar dacă îți aduce chifle în loc de pâine, chiar dacă n-ai toate ouăle întregi în cofraj, chiar dacă e lumina stinsă sau aprinsă și chiar dacă mai intri în câte o ușă, din când în când. Va fi bine. Zău că va fi. 🙂

  • Nu-l bate, nu-l șantaja, nu-l pedepsi, nu-l amenința!

    Nu-l bate, nu-l șantaja, nu-l pedepsi, nu-l amenința!

    Bătaie, șantaj, manipulare, pedepse, amenințare, minciună. Sună rău, așa-i? Și-atunci de ce am folosi așa ceva ca să ne „educăm” copiii? Cum ar putea să iasă ceva bun și frumos din ceva care sună atât de rău și de înfricoșător? Păi, n-ar putea, fiindcă exact așa este, cum sună: oribil.

    N-o să fiu niciodată de acord cu „disciplinarea” copiilor prin bătaie – mi se face rău numai când mă gândesc la asta, nici prin pedepse și recompense, condiționări (adică șantaj –  dacă nu faci aia, nu-ți dau aia sau nu ai voie ailaltă), amenințări și minciună (dacă nu stai cuminte, nu vine Moș Crăciun). Toate astea nu sunt instrumente de educat copii, sunt instrumente de teroare și n-o să mă opresc niciodată din a spune asta. Toate urmăresc supunerea copilului prin frică. Frica lui de tine, ca părinte – dictator, atotputernic în fața lui, a copilului tău mic, fără nicio putere de a decide pentru propria persoană, fără dorințe proprii, fără un cuvânt de spus în tot ceea ce i se întâmplă. Pedepsele învață copilul că lucrurile pe care le face și care nu sunt pe placul părintelui vor avea o consecință impusă de acesta, care îl va face să sufere. Adică părintele va decide, cu bună știință, să-și terorizeze și să-și facă să sufere propriul copil.

    Este inimaginabil pentru mine. Oare nu e misiunea părinților să-și iubească și să-și protejeze copiii? De ce ai alege să-l faci să sufere, tocmai tu, mama și tatăl lui, de care el are atâta nevoie, ca să-l înțeleagă și să-l iubească necondiționat? Există și alte soluții, oameni buni. Se poate și altfel. Altfel decât cum au fost crescuți cei din generația noastră.

    Nu alege calea „ușoară”

    Sigur, e mai simplu să-i dai o palmă și să-l trimiți să sufere, singur, în camera lui, dacă nu a făcut cum ai vrut tu. Îl pedepsești și gata, ai scăpat de el. Sigur, e mult mai simplu să-l șantajezi, să-l obligi să stea pe scaun până termină tot din farfurie. Și, sigur, e mult mai simplu să-l minți spunându-i că nu mai primește cadouri de la Moș Crăciun, să-l ameninți că dacă nu mănâncă tot ce i-ai pus, nu îi mai dai prăjitură, că vine Bau-bau și îl ia sau alte bazaconii și nebunii de felul ăsta. Dar ce crești așa? Un copil terorizat, mereu în căutarea aprobării tale ca părinte. Nu crești un copil ascultător, crești un copil supus (și e o mare diferență!), un copil disperat că, dacă greșește, va pierde iubirea propriilor părinți. Un copil traumatizat. Poate nu ți se pare că e acum așa, dar la asta îl condamni.

    Asta e calea ușoară: să-l terorizezi și să te minți că îi va face bine, că așa se învață minte, că așa va fi un copil ascultător și educat. Suntem atât de buni în a ne minți pe noi înșine, încât sunt convinsă că mulți dintre părinți chiar cred când își spun că o fac spre binele copilului. Vorba aceea, unde dă mama, crește. Așa am fost învățați. Greșit! De o mie de ori, greșit! Un copil educat, un copil ascultător este un copil înconjurat de dragoste. Un copil căruia părintele îi explică ce a greșit, când a greșit, de sute de ori dacă e nevoie.

    Și e greu. E mult mai greu așa, decât să-i dai o palmă sau să-l șantajezi. E nevoie să depui un efort constant și considerabil, e nevoie să-i vorbești mult, să fii calm chiar dacă simți că explodezi pe dinăuntru, să ai răbdare până la cer și enorm de multă energie, fiindcă e extrem de obositor, e epuizant. Și, totuși, merită. Merită să facem acest efort pentru copiii noștri, pentru ca ei să crească într-un mediu armonios, înconjurați de dragoste în loc de bătaie și pedepse, cu noi vorbindu-le despre câte-n lună și în stele, în loc de niște noi turbați, urlând la ei ca niște bestii care scot flăcări pe nări. Se poate și altfel.

    Nu-ți șantaja copilul

    În loc să-i spui: dacă nu te speli pe mâini înainte de masă, nu te uiți la desene, îi poți explica ordinea firească a lucrurilor. Folosește o înșiruire de lucruri pe care trebuie să le faceți, nu o condiționare (adică șantaj): „Mai întâi te speli pe mâini, apoi mănânci și după aceea te uiți la desene”. Nu vrea? E ok, îi spui că asta e ordinea lucrurilor și nu poate fi altfel. Mama și tata fac la fel, toată lumea face așa. Tot așa trebuie să facă și el.

    Aceasta e regula pe care toată lumea trebuie să o respecte. Oferă-i explicația reală a lucrurilor pe care i le ceri să le facă. De ce să-l șantajezi? Învață-l să le facă pentru că așa e normal, nu de frica ta și de cea de a-și pierde din drepturi.

    Nu-l pedepsi când greșește, nu-l recompensa când face ce trebuie

    Pedepsele și recompensele sunt cam aceeași Mărie, cu altă pălărie. Sunt manipulatoare, necinstite cu copilul și nu-l învață de ce trebuie făcut un anumit lucru, nu-i arată consecințele reale ale faptelor sale, doar pe cele fabricate de părinte.

    Pedeapsa (o consecință fabricată) –  pierderea unui privilegiu de către copil, precum cel de a se uita la televizor, luarea jucăriilor preferate sau chiar ieșitul afară – îl frustrează, îl fac să sufere, să se simtă singur, neînțeles, neiubit. În loc să-l pedepsești mai bine explică-i ce a greșit, spune-i că nu ești de acord cu ce a făcut și că asta te face să fii foarte tristă. Întreabă-l de ce a făcut așa. Vorbește cu el. Comunicarea este cea care rezolvă conflictele. Nu pedepsele, nu urletele, NU bătaia.

    Recompensa (care e tot o consecință fabricată) e la fel de manipulatoare ca și pedeapsa și șantajul. Nu e cu nimic mai bună, chiar dacă „morcovul” pare inofensiv, în comparație cu „bățul” pedepsei. Eu una, nu vreau să-mi manipulez copilul să facă ce vreau eu, vreau să-l învăț că lucrurile trebuie făcute într-un anumit fel, pentru că acestea sunt regulile lumii în care trăim și pe care toți trebuie să le respectăm, ca să putem avea o viață frumoasă cu toții, nu de frica mea și nici pentru că „îl premiez” eu cu ceva.

    Nu-l determina să se spele pe mâini, mituindu-l cu faptul că primește o prăjitură. Piticul trebuie să înțeleagă că, dacă mănâncă cu mâinile murdare, se poate îmbolnăvi. Aceasta este consecința reală a nespălatului pe mâini. Explică-i că tu nu-l poți lăsa să se îmbolnăvească, pentru că îl iubești și trebuie să ai grijă de el.

    Ce învață dacă, în loc să-i explici de ce e nevoie să se spele pe mâini, tu îl premiezi cu o prăjitură? Nimic care să-l ajute. Nu vrea să se spele pe mâini? E ok, îi explicăm că altfel nu se poate, așa că va trebui să așteptăm până când e pregătit să se spele pe mâini, ca să putem mânca. Regula este că mai întâi ne spălăm pe mâini și după aceea mâncăm, ca să nu ne îmbolnăvim. Odată ce va înțelege că doar așa se fac lucrurile și că toți ne supunem aceleiași reguli, va face și el la fel. Îți trebuie doar un pic de răbdare cu copilul tău, atâta tot.

    Nu-l minți și nu-l amenința

    Nu-i promite niciodată ceva ce nu poți face, nu-l speria că la el nu va mai veni Moș Crăciun, nu-l amenința cu Bau-bau care vine și-l ia dacă nu e cuminte. Respectă-ți copilul și gândește-te și la sentimentele lui. El te va crede, el crede tot ce spui tu pentru că are încredere totală în tine. Încă. Nu-i știrbi această încredere. Ea este baza relației voastre. Ai și tu, la rândul tău, încredere în el, că poate face lucrurile bine, că știe când a mâncat suficient și că nu e nevoie să-l obligi tu să termine tot din farfurie, ai încredere că poate face alegerile corecte pentru el.

    Și, da, uneori ți se va părea că vorbești la pereți dar, crede-mă, doar ți se va părea, copiii învață de la noi și atunci când credem că nu sunt atenți la ce spunem sau ce facem, așa că, răbdare, te va surprinde, ai încredere în el. Nu apleca urechea la cei care te descurajează. O să te tot lovești de reacții dezaprobatoare în jurul tău, de la oameni care, în secolul în care trăim, nu au nicio scuză că-și cresc copiii folosind aceleași metode strămoșești, pline de violență și de manipulare. O să te lovești de: „Vai, ce tot atâta vorbă?”, „Nu vezi că nu înțelege? Dar cum, nu îl pedepsești?”, „Uite ce-a făcut! Îl lași să se ridice de la masă fără să termine din farfurie?”, „Dacă tu nu-i faci nimic niciodată, cum o să mai învețe că lucrurile au o consecință?!”.

    O să învețe pentru că îi explici tu, va învăța că faptele lui au consecințe fără să inventezi tu una, pe care să i-o impui. Și va mai învăța ceva: că nu trebuie să se ascundă de tine pentru că tu îl iubești orice ar face și orice s-ar întâmpla, va învăța că poate veni la tine indiferent de ce problemă îl macină, va învăța să aibă încredere în el, dar și în tine. Va ști că este un copil iubit.

    Îmi pare rău pentru cei care încă mai gândesc că pedeapsa, bătaia, șantajul „educă”, dar și mai rău îmi pare pentru copiii care trebuie să trăiască așa. Îmi vine să plâng când văd copii loviți, pălmuiți, smuciți, trași de urechi, de păr, de haine, umiliți, pedepsiți să stea singuri în camera lor sau forțați să nu se ridice la de masă, dacă vor să aibă parte de o prăjitură. Și-atunci, mă întreb din nou –  cum poate crede cineva că din ceva atât de rău poate ieși ceva bun? Oameni buni, suntem părinții lor, nu temnicerii lor. Suntem aici ca să-i iubim și să avem grijă de ei, nu să-i facem să sufere ca să ni se supună.

  • Noul trend 2018: Revelion în pijama

    Noul trend 2018: Revelion în pijama

    Mai e puțin și intrăm într-un nou an și parcă simți așa… că 1 ianuarie 2018 e un fel de „reset”, o pagină curată dintr-o nouă carte care ți se deschide. Pentru noi, însă, chiar va fi un an care ne va da „reset”, vom începe o călătorie nouă, plină de necunoscut dar și de frumos (sperăm noi), dar despre asta voi scrie la momentul potrivit. Până una alta însă, ne pregătim de noaptea dintre ani și nu știu cum sunteți voi, dar eu am de gând să aștept 2018, la fel cum l-am așteptat și pe 2017: cu un vin vechi, în pijamale noi. 🙂 De fapt, de trei ani e trend-ul ăsta nou în viața noastră: Revelionul în pijama (și văd că se ține tare), că așa-i viața cu copii mici, fără petreceri până dimineața.

    Să fiu sinceră nici nu aș mai rezista, ca înainte, la chefuri care țin până la răsăritul soarelui. O fi vârsta, că deh, de la 30+ nu mai sunt chiar o căprioară fără obligații. Dar nu mă deranjează deloc treaba asta. Am ajuns să prefer mai mult liniștea de-acasă și confortul unei pijamale moi, asortate cu papuci pufoși, decât rochițele cu paiete și tocurile cui. Bine, nu zic că nu-mi place să mă mai și dichisesc și să merg la petreceri zgomotoase, dar să fie regulamentar… adică să nu dureze mai mult de două, trei ore. Cam asta e limita mea. După aceea, risc să fiu găsită moțăind sprijinită de perete sau pe vreun colț de canapea. Mi-amintesc cum ne-a prins 2014, anul când a venit pe lume băiețelul nostru: încercând să ne uităm la un film. Același film pe care încercam să-l vedem de două săptămâni și la care adormeam mereu la același moment, după 10 minute. ( Pe vremea aia chiar credeam că încă mai e posibil să strecori și-un amărât de film acolo, pe lângă trezirile nocturne, hrănit copil, schimbat copil, legănat copil). Practic, n-am reușit niciodată să trecem de generic și de scena de început. Ajunsesem să râdem singuri de noi. Al meu mă întreba seara, după ce adormeam copilul pentru cele 45 de minute înscrise în program ( atât dormea, câte 45 de minute legat):

    -Ei, și azi la ce generic ne mai uităm? Tot același sau încercăm unul nou, mai cu acțiune? îmi zicea el, în timp ce eu deja eram culcușită pe un colț de canapea.

    -Hai cu-același, n-am fost atentă la ce scrie după Universal Pictures și chiar mă interesa!

    Nici nu mai știu ce film era, am uitat cu totul, am renunțat să ne mai uităm la el… și asta a fost. 🙂

    Anul ăsta, clar e mai bine, cum iubirea noastră mică nu mai e chiar bebe… are deja 3 anișori, e tot mai independent, deci și noi suntem mai liberi, dar mie tot nu-mi mai vine să petrec altfel decât împreună, acasă, gustând câte ceva, alături de un vin bun, după ce Gălușcă s-a dus la nani. Așadar și prin urmare, ne-am propus ca meniu de asortat la pijamalele noastre noi și la vinul vechi… ceva salată Boeuf, un risotto cu fructe de mare și un cheesecake. Vinul, e un vin de Porto, luat de noi într-o vacanță petrecută în Portugalia acum câțiva ani și păstrat, până acum, cu sfințenie. Momentul culminant, adică atunci când ceasul bate ora 12:00, l-am împrumutat de la țara noastră gazdă, așa că vom face și noi la fel ca spaniolii. Vom mânca 12 boabe de strugure, la 12:00 noaptea și ne vom pune câte o dorință.

    Nu știm ce ne așteaptă în 2018, sper doar că va fi un an bun, mult mai bun decât cel care a trecut și care ne-a adus și momente de fericire, dar și momente extrem de dificile și de triste.

    Lista mea personală de lucruri pe care aș vrea să le fac mai bine în 2018 este luuuungă. Interminabilă. Glumesc. Vreau să fac mai bine două lucruri și ambele țin de timp:

    •  Aș vrea să scriu mai des aici, pe blog, în ultima vreme l-am cam lăsat la urmă și îmi pare rău. Scrisul e un fel de terapie pentru mine, am nevoie să scriu, e un lucru care mă face fericită.
    • Aș vrea să-mi fac mai mult timp pentru mine, să merg la un salon, să-mi acord o clipă de răsfăț la mani-pedi sau câteva sesiuni de masaj, adică să-mi ofer câteva ore doar pentru mine, în care să fiu doar eu cu mine. Cred că toate mămicile au nevoie de așa ceva, din când în când, ca să-și încarce bateriile. Vorba aceea, când mama e fericită, toată lumea e fericită. 🙂

    Voi ce vă doriți de la 2018? Și.. mâna sus cine petrece Revelionul, ca noi, în pijama! 🙂