Ioana Boca – Zori de Zen

Categorie: DUPĂ 9 LUNI

  • Care-i treaba cu copiii bilingvi sau trilingvi?

    Care-i treaba cu copiii bilingvi sau trilingvi?

    Viața a făcut ca noi, ca familie, să ne aflăm în poziția de a ne crește copilul într-o altă țară decât România. De prin 2016, locuim la Madrid, așadar unde limba majoritară este, evident, spaniola (castellana), acasă vorbim româna, dar și engleza, limbă cu care cel mic s-a obișnuit încă de când era un bebe. Am plecat din țară pe când băiețelul nostru împlinise doi anișori și ne-am văzut, așadar, în situația, absolut necesară, ca micuțul nostru să învețe o a treia limbă: spaniola. Treaba asta, pe mine, m-a speriat un pic (mai mult). Mă gândeam dacă o fi bine? Dacă a învăța trei limbi diferite nu e prea mult pentru el? Când e mult… prea mult?! Dacă se zăpăcește, n-o să știe care limbă e care și le va amesteca într-atât, încât, de fapt, n-o să vorbească bine nicio limbă? Dacă, Doamne ferește, îi facem un rău, în loc să-i facem un bine? Deja mă documentasem referitor la creșterea copiilor bilingvi și nu mi se mai părea nimic nefiresc să învețe două limbi diferite, româna și engleza, în paralel, cum și eu și Domnul Tati vorbim fluent această limbă. Însă faptul că, ulterior, ne-am văzut în situația de a adăuga a treia limbă, m-a făcut să am, așa, un nod în stomac.

    Multă lume spune că un copil care crește învățând două limbi sau mai multe în paralel este posibil să înceapă să vorbească un pic mai târziu decât ceilalți copii de vârsta lui, care învață o singură limbă. Și așa și este în multe cazuri, deși studiile recente au arătat că nu este o regulă și că mulți copii încep să vorbească la fel de repede ca și ceilalți, care învață o singură limbă. Dar, dacă se întâmplă să te înscrii în prima situație, nu e cazul – absolut deloc – să te panichezi. Potrivit specialiștilor, bebelușilor care învață mai multe limbi în paralel le ia, în general, un pic mai mult timp, pentru a-și dezvolta o strategie adaptivă, care să le permită să separe limbile în care se comunică și să asocieze cuvintele cu obiectele. Nu are nimic de-a face cu capacitatea lor de a vorbi sau cu vreo întârziere de dezvoltare.

    Pur și simplu, ei sunt puși să facă față unei provocări mai mari, aduse de un mediu în care se vorbesc mai multe limbi. Și nu te îngrijora – vor face față cu brio! Copiii au o capacitate extraordinară de a se adapta și o imensă capacitate de învățare, incomparabilă cu a noastră, ca adulți. Așadar, nu-l subestima, poate! Iar beneficiile, pe termen lung, sunt uriașe. Potrivit specialiștilor, copiii pot învăța, fără probleme, până la 4 limbi diferite, încă de când sunt mici.

    Strategiile de învățare

    În general, un copil trebuie să ia contact cu o anumită limbă în proporție de 30% din timpul său, pentru a ajunge să o vorbească în mod activ, potrivit specialiștilor.

    Dacă și tu plănuiești să crești un copil care să fie bilingv sau plurilingv, am pus cap la cap, strategiile recomandate de specialiști, care funcționează cel mai bine.

    Există trei strategii larg răspândite de a-ți ajuta copilul să învețe (mai repede și bine) mai multe limbi, în paralel.

    1. Strategia „O persoană – o limbă”. Unul dintre părinți vorbește întotdeauna cu copilul într-o limbă, în timp ce celălalt vorbește exclusiv în altă limbă. De exemplu, mama vorbește cu copilul numai în română, iar tatăl vorbește cu el doar în engleză, în timp ce limba țării în care locuiesc poate fi ori una dintre cele două care se vorbește în casă sau o a treia complet diferită, de exemplu spaniola.
    2. Strategia „Limba Minoritară Acasă, Limba Majoritară în afara Casei”: aceasta se referă la situația în care ambii părinți vorbesc aceeași limbă (minoritară) cu copilul lor acasă, iar cel mic învață o a doua limbă, cea dominantă (a țării în care trăiesc), în afara casei. De exemplu, ambii părinți vorbesc cu copilul în română acasă, dar trăind în Marea Britanie, copilul va învăța limba engleză numai din interacțiunile sale, în afara casei, cu comunitatea (școală, alți copii și adulți, programe TV în limba respectivă).
    3. Strategia „Timp diferit, loc diferit”. Aceasta se referă la a separa învățarea a două sau mai multe limbi, pe zile sau pe tipuri de activități. De exemplu, sâmbăta și duminica, familia vorbește cu copilul exclusiv în spaniolă sau dimineața se vorbește exclusiv în română, după-amiaza exclusiv în engleză. Separarea limbilor pe activități: la masă se vorbește doar în engleză, programele TV la care se uită sunt doar în germană.

    Tot specialiștii spun că ar fi cel mai bine să vorbești cu copilul în limba pe care o cunoști cel mai bine (de obicei aceasta fiind limba maternă), indiferent de țara în care locuiești. Asta pentru ca micuțul să învețe limba respectivă corect și din punct de vedere gramatical, și al accentului. Dacă locuiți în altă țară și acasă vorbiți româna, nu e cazul să vă faceți probleme că bebe nu va învăța limba țării respective doar pentru că nu îl pregătiți voi pentru asta, direct de-acasă, vorbind cu el în limba respectivă. Dimpotrivă. Este exact pe dos. Riscul ca cel mic să prefere limba dominantă, în defavoarea celei minoritare, vorbite acasă, este cu mult mai mare. Aici, este crucial să nu pierdeți timpul și să începeți să-i vorbiți cât mai devreme în limba maternă, pentru a-i oferi o bază solidă celui mic, înainte ca limba dominantă să devină mai puternică. Gândiți-vă că limba țării în care trăiți este, într-adevăr, dominantă. Copilul o va auzi (și o va învăța) peste tot, oriunde s-ar afla în afara casei. Va ajunge chiar să o prefere, pentru că va fi limba în care va vorbi la școală și, mai ales, cu ceilalți copii. Copiii învață cel mai repede de la și prin interacțiunea cu alți copii.

    Limba de prestigiu și limba minoritară

    Sociolingviștii vin cu niște explicații interesante, ei vorbesc despre existența unui alt fenomen: acela al limbii de prestigiu, aceasta fiind limba dominantă dintr-o anumită țară, în timp ce limba minoritară (a familiei) este percepută ca fiind uneori chiar opusul, adică cea care nu le aduce niciun fel de prestigiu în fața prietenilor lor ce vorbesc nativ limba dominantă. Copiii care provin din familii ce vorbesc acasă o altă limbă față de cea a țării în care locuiesc, percep limba dominantă a țării respective ca fiind limba superioară (și pe bună dreptate, mai ales din punctul de vedere al utilității ei, fiindcă aceasta este limba de care au nevoie pentru a se descurca, în afara mediului familial), în timp ce limba de acasă, cea minoritară, de care nu au nevoie atât de mult sau chiar deloc în afara casei, este văzută ca aducând mai puțin (sau deloc) prestigiu, în fața prietenilor lor, așa că ar putea începe chiar să evite să o folosească. Treaba asta se întâmplă mai ales dacă limba respectivă nu este una de circulație internațională sau aparține unei țări care nu are o reputație comparabilă cu cea a țării în care locuiesc.

    Un copil dintr-o familie de români, care locuiește în Franța, ar putea începe să evite să vorbească limba română, pentru a se integra și a elimina orice diferență între el și prietenii lui francezi. Într-un fel, este de înțeles. Pe de altă parte, noi ca părinți, ne dorim de la copilul nostru să știe limba vorbită acasă și să nu-și piardă bagajul cultural al originilor lui iar aici totul ține de perseverența noastră și de a nu renunța la a ne învăța copilul limba maternă, a familiei. Ajută foarte mult dacă îi oferim ocazia să interacționeze și cu alți copii care vorbesc limba lui maternă sau îl expunem și altor medii, în care se vorbește limba maternă. De exemplu, o vacanță în țara noastră de origine, care îi va da ocazia să interacționeze exclusiv în limba română.

    Cea mai bună perioadă pentru a începe este între zero și 3 ani, potrivit specialiștilor, care spun că în perioada aceasta ritmul de învățare și capacitatea celor mici de a stoca informațiile sunt uriașe. Următoarea „fereastră de oportunitate”, tot potrivit studiilor, este între 4 și 7 ani. Asta nu înseamnă că, între cele două perioade, copiii nu vor învăța, ci doar că aceste perioade sunt „mai fertile” decât celelalte. Cel puțin așa spun studiile.

    Niște mituri

    Și tot ele (studiile) ne arată că e cazul să ne lepădăm de grijile care au ca sursă tot felul de bazaconii și mituri. Este fals că un copil care învață mai multe limbi are întârzieri în vorbire, să nu confundăm întârzierile în vorbire, care au cauze clinice, cu vorbitul mai târziu, deși nici asta nu e o regulă; este fals că un copil care învață mai mult de o limbă va avea un vocabular mai restrâns în fiecare limbă pe care o învață; este fals că un copil care învață mai multe limbi va fi confuz și va ajunge să le combine între ele (da, va combina cuvintele, dar asta nu este un lucru rău și nu înseamnă nicidecum că le încurcă între ele; până la urmă și adulții care vorbesc mai multe limbi, vorbesc, de multe ori, amestecat și asta nu înseamnă că sunt confuzi, nu?).

    Și, poate cel mai important mit, este culmea că, dacă nu respecți una dintre cele trei strategii enumerate mai sus, copilul tău nu va reuși să vorbească mai multe limbi. Nimic mai greșit. Strategiile acelea pot ajuta, eventual, ca un copil să „prindă” mai repede limbile pe care le aude, poate să le și separe mai ușor, dar atât. Nu sunt literă de lege, așa cum evidențiază și cercetătorii și nu înseamnă că, dacă alegi să faci altfel, copilul nu va învăța sau nu va învăța corect să vorbească mai multe limbi. Sunt doar niște recomandări.

    Vă spun sincer că, în cazul nostru, noi nu aplicăm 100% niciuna din cele trei strategii recomandate. Și eu, și tati, vorbim cu băiețelul nostru și în engleză, și în română, tot timpul. Avem grijă, însă, să formulăm întreaga propoziție/frază într-una din cele două limbi, eventual i-o repetăm, după aceea, și în cealaltă limbă, pentru a-l ajuta să facă diferența între ele. Spaniola a început să o învețe la grădiniță și este limba pe care îl vom lăsa să o cunoască așa, în afara casei, fără a o vorbi și noi cu el, în mod curent.

    Diferența dintre achiziția unei limbi și învățarea unei limbi

    Lingviștii spun că un copil devine bilingv atunci când este expus, de la vârste foarte fragede (începând chiar de la zero ani) la două limbi diferite, pe care învață să le vorbească nativ, ambele devenind limbile lui materne. Cazul cel mai clar este cel al familiilor în care părinții nu vorbesc aceeași limbă maternă, iar copilul le învață pe amândouă. Procesul de învățare, în cazul acesta, se face subconștient, prin achiziție. Lui nu i se explică regulile gramaticale ale limbilor respective și, cu toate acestea, știe să se exprime corect într-o conversație. Asta e, pe de o parte, rezultatul unui proces intuitiv pe care și-l dezvoltă în limba respectivă și, pe de altă parte, al unui proces de autocorectare prin încercări și greșeli. Copiii sunt „programați” practic să învețe o limbă ca metodă de comunicare, pentru a supraviețui. Tot ce e nevoie pentru a-l învăța o limbă prin achiziție este expunerea, constantă, la comunicarea în limba respectivă. Nimic mai mult. Restul o va face copilul și natura. Așadar, achiziția unei limbi se face natural și subconștient.

    De cealaltă parte, avem învățarea unei limbi, care se face conform unei metodologii de predare a limbii respective, a unui set de reguli și instrucțiuni care îi sunt explicate, mai ales din punct de vedere gramatical. Indiferent cât de multe cunoștințe de gramatică și de vocabular ai dobândi, la un moment dat, într-o anumită limbă, nu vor putea fi comparabile cu cele ale unei persoane care a învățat limba respectivă prin achiziție, în mod natural. E practic diferența dintre un vorbitor excelent de o anumită limbă și un vorbitor nativ de limba respectivă.

    De aceea, în măsura în care se poate, situația ideală pentru un copil de a învăța mai multe limbi este aceea în care procesul începe de la vârste foarte fragede.

    Eu cred că, în vremurile în care trăim, în care suntem supuși cu toții efectelor globalizării, un copil care învață de mic să vorbească în – cel puțin – două limbi, n-ar trebui să mai mire pe nimeni. Cred că va deveni o normă, dacă nu carecumva este deja.

    La final, vă las aici o minunăție, ca să vă clătiți ochii. O cheamă Bella, este din Rusia și vorbește fluent nu mai puțin de 7 limbi! A participat la un talent show, în Rusia. La finalul clipului, apar și părinții care vorbesc despre cum au reușit să-și învețe copilul atâtea limbi! Merită văzut.

     

  • Ce este parentingul pozitiv și de ce e mai bun decât modul tradițional în care am fost noi crescuți

    Ce este parentingul pozitiv și de ce e mai bun decât modul tradițional în care am fost noi crescuți

    Mărturisesc că mie, una, mi-a fost ușor să adopt filozofia parentingului pozitiv, în mare măsură pentru că multe lucruri le făceam deja, instinctiv. Și nu cred că sunt singura. De fapt, nici nu pot să spun că am adoptat-o, ci pur și simplu m-am pliat, în mod firesc, pe modul acesta de a-ți crește copilul, pentru că mi se pare rupt din viață, de bun simț și per total face sens. Foarte mult sens. E pur și simplu logic. În aceeași măsură, recunosc că nu îmi iese tot timpul, că am derapaje, că uneori greșesc și că sunt departe de a fi părintele ideal care locuiește în capul și în visele mele. Dar mă străduiesc, iar asta trebuie să conteze la ceva în marea schemă a vieții, nu? Eu așa cred.

    Nu pretind că sunt expertă în parenting, nu sunt, nu pretind nici că dețin toate răspunsurile la toate întrebările, sunt doar un părinte care încearcă să-și crească micuțul cât mai bine și mai frumos cu putință și pentru asta am tot căutat răspunsurile la propriile întrebări, am citit cât am putut, am întrebat și m-am documentat. Încă o mai fac. Încă nu știu totul. Probabil că n-am să știu totul niciodată. Ei bine, din toate romanele-fluvii care s-au scris pe tema asta, căci s-au scris milioane de posturi, zeci de cărți, sute de articole, râuri-râuri a curs cerneala pe tema asta și tastaturile au fost bătute până au răsunat peste mări și țări, am scris aici care sunt ideile de bază ale parentingului pozitiv, pe care înțeleg eu să le aplic și ce are el diferit față de modul tradițional în care am fost noi crescuți.

    Cred, cu convingere, că, între timp, de la nuiaua lui Moș Nicolae, omenirea a mai evoluat cu câte ceva, suficient cât să înțelegem că educarea copiilor nu înseamnă bătaie, pedepse și șantaj emoțional și că se poate și altfel. Și încă mult mai bine, altfel!

    Uite, de aceea, parentingul pozitiv începe, culmea, cu a lucra, mai întâi, tu cu tine, ca părinte. În primul rând trebuie să te educi tu pe tine, să îți identifici și să-ți recunoști reacțiile (aș spune instinctive, dar de fapt sunt moștenite, pentru că așa a fost crescută generația noastră) cele în care urli la copil ca să-ți impui regulile, nici nu mai zic de ridicatul palmei, asta mi se pare de departe cea mai gravă, în care faci uz de șantajul sentimental, de pedepse și privări, pentru a-ți impune voința în fața copilului unilateral și, de multe ori, fără prea multe explicații, pe sistemul „faci, pentru că așa am spus eu, pentru că așa e bine”.

    Până la urmă, ce este parentingul ăsta pozitiv despre care vorbește toată lumea?

    Parentingul pozitiv nu este un model, o tehnică sau un stil de a-ți educa copiii. Mai degrabă este o credință, un mod de viață. Este nimic mai mult și mai simplu decât un mod de a-ți crește copilul cu respect, cu iubire și cu deplina înțelegere că nu există copii răi, ci copii care fac lucruri nepotrivite pentru că suferă, pentru că au o nemulțumire, că există doar comportamente care trebuie corectate cu empatie și dragoste, că toți copiii merită și au dreptul să fie iubiți, înțeleși și respectați.

    Accentuez cât se poate de mult – respectați –  pentru că de aici vin multe rele, mai ales în modul tradițional de a educa copiii, cel rigid și autoritar, în care am fost noi crescuți și în care părintele deține toată puterea, discreționar, în relația cu copilul iar vocea celui mic, dorințele și sentimentele lui, nu se fac auzite și nici înțelese, de cele mai multe ori. Nu se poate vorbi de respect, în cazul ăsta, așa-i? Este fix opusul respectului față de copil, pentru că nu îl vezi ca pe o persoană distinctă, mai mică, ce-i drept, dar o persoană, cu dorințele, emoțiile, așteptările, frustrările și supărările lui și nici nu îi tratezi greșelile cu empatie, punându-te în locul lui, întrebându-te ce l-a determinat să reacționeze într-un anumit fel în situația dată, ci îl tratezi mai degrabă ca pe o extensie a ta, care trebuie să facă exact ce îi spui, pentru că așa îi spui tu, pentru că îl ameninți să facă (prin șantaj, condiționări sau pedepse fizice sau emoționale).

    Fără prea multe explicații, uneori fără nicio explicație, tu ești cel care dă ordinele, el e cel care trebuie să le execute și să se supună. Doar tu ești părintele și el e copilul, nu? Păi, bine, bine, dar unde este respectul în asta? Nu prea e. Și cam ce producem atunci când avem un astfel de comportament față de copilul nostru? Un copil care, poate că acum respectă regulile tale, dar de frică și nu pentru că înțelege neapărat de ce, de frica de a nu te supăra, de a nu pierde dragostea propriilor părinți, de frica pedepselor, de cea de a-și pierde dreptul de a se juca cu jucăriile preferate sau de a se uita la televizor, de frica izolării și abandonului (astea sunt pedepsele cu „treci în camera ta și stai acolo”), într-un cuvânt –  de frica ta. Și asta pentru că tu, părinte absolut, care deține tot controlul asupra vieții lui, ai toată puterea iar el, copilul, nu are nicio putere asupra propriei sale persoane sau asupra a ce i se întâmplă.

    Stilul tradițional de educare este bazat pe a spune copilului ce să facă și cum, dar nu neapărat și de ce, în timp ce parentingul pozitiv pune accentul pe a-ți învăța copilul nu numai ce să facă și cum, dar MAI ALES de ce să facă un anumit lucru pe care i-l ceri și de a-l învăța să-și controleze singur reacțiile, comportamentul și felul în care interacționează cu cei din jurul lui, în loc să fii tu cel care controlează, în permanență, comportamentul copilului.

    Paradoxal, dacă-i întrebi ce-și doresc pentru copilul lor, toți părinții, inclusiv cei cu stilul ăsta de modă veche, vor spune că își doresc să aibă un copil care să aibă încredere în forțele proprii, să fie sigur pe el, capabil să ia propriile decizii, deși ei, ca părinți, încurajează exact contrariul. Îi fac temători, supuși, predispuși să se ascundă, să mintă de frica represaliilor. Un copil pe care îl pedepsești este un copil pe care îl faci să sufere, cu bună știință. Chit că nu îl lovești, că nu-i dai nici măcar o palmă. Suferința emoțională este tot atât de gravă: fie că îi interzici programul preferat la televizor sau îi iei jucăriile preferate, îl trimiți în camera lui, îl pedepsești nemaieșind cu el afară. Toate astea sunt menite  să-l facă să sufere. Acesta este modelul de educare a copilului în modul tradițional. Suferința. Dacă face ceva ce nu e permis să facă, atunci consecința este suferința lui, provocată de tine. Trebuie să fie ceva profund în neregulă cu modelul ăsta, ca să vrei să provoci suferință propriului tău copil.

    Eu am ferma convingere că a crește un copil frumos, încrezător, vesel, optimist, cooperant și echilibrat nu se poate face decât fiind aproape de copilul tău și făcându-l să te perceapă nu ca pe un dictator discreționar, ci ca fiind persoana care-i oferă întotdeauna siguranță, căreia îi poate spune orice, care îl iubește necondiționat, orice ar face și lângă care, da, mai poate și greși. (Iar asta nu înseamnă nici pe departe că nu există limite pe care i le impui). Eu cred că toți vrem să fim așa pentru copiii noștri. Uite de aceea, cred eu că parentingul pozitiv e logic, e chiar intuitiv, o dată ce începi să te gândești un pic la asta.

    Și, da, așa e. Cu toții am supraviețuit modelului de educare al părinților noștri, mai cu palme, mai cu țipete, cu pedepse de tot felul. Ați zice că suntem ok, deci e ok. Oare chiar așa să fie? Cel mult putem fi cea mai ok versiune a noastră, în condițiile date. N-avem de unde ști cum am fi fost dacă am fi fost crescuți altfel. Și, da, poate că până la urmă totul s-a terminat cu bine, suntem niște adulți responsabili și, de cele mai multe ori, echilibrați. Dar toate astea s-au întâmplat nu datorită modului în care am fost crescuți, ci mai degrabă în pofida lui.

    Nu-i învinovățesc pe părinții noștri. Ei n-au știut mai bine și, în afară de asta, au trăit în alte vremuri, într-o societate care impunea să fie supuși, nimeni să nu crâcnească, într-un regim totalitar, în care oamenii nu erau nici pe departe încurajați să spună ce gândesc și cu atât mai puțin să învețe asumându-și riscuri, punând la îndoială regulile, punându-și întrebări. Dar, azi, mai e la fel? Astăzi, cred eu, adulții care reușesc în viață sunt independenți, curajoși, au încredere în ei, sunt liberi să gândească, să ia decizii, să învețe din propriile greșeli, să pună întrebări și sub semnul întrebării ce văd, ce aud, ce citesc. Pentru asta ar trebui să-i pregătim pe copiii noștri.

    „Armele” parentingului pozitiv

    Ideea de bază a parentingului pozitiv este că un copil care este conectat și care se simte înțeles și aproape de părintele său e un copil mult mai predispus să asculte ce i se spune, să fie cooperant și să facă ceea ce i se cere, pentru că în mod natural, copiii vor să își mulțumească părinții. Un copil conectat cu părintele său e un copil care are încredere în forțele proprii, e curajos pentru că știe că este iubit, e înțeles și se simte în siguranță. Cauza multor crize de furie, a comportamentului nepotrivit, a ieșirilor nervoase ale copiiilor vin din lipsa conectării cu proprii părinți. Simt că nu au parte de suficientă atenție din partea lor și atunci fac orice ca să atragă această atenție, fie ea și negativă.

    Ăsta e sufletul parentingului pozitiv, așa cum îl înțeleg eu – conectarea. Apoi, empatia. Când un copil are un comportament nepotrivit, când te sfidează, când plânge, țipă, să tăvălește înseamnă că suferă. E modul lui de a se manifesta, de a atrage atenția asupra unei probleme pe care o are. Și-atunci, în loc să-l pedepsești, să tragi de el, să-l smucești, să țipi, încearcă să afli de ce se comportă așa, de ce suferă, ce-l nemulțumește. Pune-te în locul lui. E obosit și nu-și mai poate controla reacțiile, îi e foame? E trist? E supărat? Înțelege-l, calmează-l, nu turna gaz pe foc. Nu țipa și tu ca să-l acoperi, nu-l pedepsi, nu ai face altceva decât să-i acutizezi starea. Ia-l în brațe, spune-i că îl înțelegi, spune-i că ești acolo pentru el. Dezamorsează situația cu empatie și iubire. Funcționează.

    Cel mai simplu mod de a-ți ajusta reacțiile și de a scăpa de metehnele vechi, moștenite din modul în care am fost crescuți noi  este să te întrebi mereu dacă reacțiile tale la ceea ce face copilul tău sunt o sursă de a-i hrăni încrederea în tine și de a te conecta cu el sau sunt o sursă de frustrare, umilință și tristețe? Îmbogățesc cu ceva relația voastră sau vă face să vă îndepărtați și mai mult unul de altul?

    Cum te conectezi cu copilul tău

    Conectarea vine din relația pe care o ai cu propriul copil. Nu trebuie să faci ceva special, trebuie doar să fii acolo pentru el, să fii sinceră cu el, să ai răbdare, să nu te enervezi, să-i explici ce este corect și ce nu, ce e bine și ce e rău, să-l lași chiar să facă propriile greșeli ca să poată învăța singur din ele, să vorbești cu el și să îl și asculți. Să petreceți timp de calitate împreună, asta însemnând că nu e suficient să fii prezent fizic în aceeași încăpere cu copilul tău ore în șir pe zi, ci să te implici activ: să te joci, să-l înveți, să-l asculți, să faceți lucruri împreună, să râdeți, să citiți, să povestiți.

    Practic, să construiești o relație bazată pe iubire, respect și încredere reciprocă: să nu-l minți, să te ții de cuvânt când îi promiți ceva, să-i spui că-ți pare rău dacă nu reușești, mereu, să faci ce i-ai promis ( din păcate, suntem oameni și mai greșim și noi, nu suntem perfecți, dar e important să-ți asumi și să te corectezi), să se simtă în siguranță cu tine, să știe că orice ar face tu tot îl iubești, să-ți poată spune orice fără teamă. Toate lucrurile astea sunt de bun simț, nu-i așa? Fac sens. Fac sens pentru că sunt naturale, pentru că practic derivă din normalitate. Sau așa ar trebui.

    Parentingul pozitiv înseamnă un copil fără reguli, fără limite?

    Nu, nici gând. Dimpotrivă. Este evident că e nevoie de limite, copiii au nevoie de limite. Ferme, dar – marele dar – impuse cu empatie și cu blândețe. N-o să-l lași să răstoarne toată casa cu fundul în sus, să dărâme tot de pe masă sau să lovească alți copii în parc. Nici să se joace cu cuțitele sau să bată cuie în pereți. N-o să-l lași să facă nimic din ce i-ar putea face rău lui sau persoanelor din jurul lui.

    Bun, păi și cum se impun regulile în parentingul pozitiv, dacă nu apelăm la pedepse (fie ele fizice sau emoționale)? Ei, uite că pedeapsa (o metodă pe cât de ineficientă, pe atât de dăunătoare pe termen lung în dezvoltarea celor mici) nu este singurul motor care îți poate determina copilul să facă ceea ce îi spui. Parentingul pozitiv nu înseamnă că nu îi impui anumite limite – ferme – copilului tău. Dimpotrivă. Limitele sunt mai mult decât necesare. Doamne ferește, unde am ajunge dacă i-am lăsa să facă doar ce vor ei, fără nicio restricție.

    Diferă, însă, modul în care pui aceste limite și modul în care abordezi situațiile neplăcute sau care necesită respectarea unei limite. În loc să o faci de pe tronul tău de adult, infailibil și atotștiutor, de acolo de sus, de unde se dictează ce e bine și ce e rău, se recompensează și se pedepsește, o faci de la nivelul copilului tău, cu empatie. Ești de partea lui, îi arăți că îi înțelegi sentimentele, dar limitele trebuie respectate.  Nu-i spui „Nu ai voie să lovești alți copii, dacă-i mai lovești am încheiat, mergi acasă și o săptămână nu te mai uiți la televizor” sau „Dacă îi mai lovești, ești un copil rău și nu te mai aduc niciodată în parc!” (pedepse, amenințări, catalogări -ești rău), îi spui „Nu te pot lăsa să lovești alți copii pentru că îi doare, copiii nu trebuie loviți. Dacă vei continua așa, vom fi nevoiți să mergem acasă, să ne liniștim. Ne întoarcem mâine, când te vei simți mai bine.” ( iar asta nu este o pedeapsă, este o limită pe care i-o impui ferm. Nu este o pedeapsă pentru că nu urmărești să-l faci să sufere, ci pur și simplu ai setat o limită ce nu poate fi încălcată).

    Nu-i spui: „Nu te ridici de la masă până când nu termini tot ce ai în farfurie!” (e ca și cum îl pre-pedepsești să stea acolo, indiferent dacă el s-a săturat sau nu și îi arăți și că n-ai încredere în el să ia o decizie simplă asupra propriei persoane: aceea de a se opri din mâncat când s-a săturat), în schimb, îi poți spune: „Vrei să te ridici de la masă, înseamnă că te-ai săturat. Sper că este așa, pentru că cina e abia la ora 7:00” (să pornim de la premisa că el chiar s-a săturat și, în același timp, îi spui și consecința naturală a deciziei lui), nu-i spui :„Am spus gata cu parcul, mergem acasă, nu mă face să vin la tine să te iau pe sus!”, îi spui: E timpul să mergem acasă, știu că îți dorești să mai stai și eu îmi doresc să mai putem sta. Din păcate, acum s-a făcut noapte și trebuie să plecăm. Ne întoarcem mâine!”

    Sunt abordări pozitive ale aceleiași probleme, cam asta ar fi diferența iar scopul este să producă cât mai puțină frustrare și să transforme părintele –  nu într-un dușman, care le oprește toată distracția când le e lumea mai dragă, ci într-un prieten, părintele este întodeauna de partea lui, lăsând copilul să înțeleagă de ce, uneori chiar lăsându-l să învețe singur din consecințele naturale ale deciziilor lui (vezi exemplul cu mâncarea), fără să-l pedepsim, fără să fabricăm noi consecințe ale acțiunilor sale.

    De ce NU funcționează consecințele fabricate și de ce sunt ele la fel de rele ca pedepsele

    Ce înseamnă consecințele fabricate. Orice consecință care nu vine în mod natural, ci este impusă, fabricată, de părinte. Dacă lovește un copil, îl lovim și noi pe el. Dacă nu termină de mâncat, nu mai are voie la televizor sau nu primește desert. Toate astea sunt consecințe fabricate de noi, ca părinți, ca să determinăm copilul să facă ce considerăm noi necesar. Le punem în practică în speranța că, data viitoare, copilul va face cum i se spune pentru a evita consecința pe care le-o impunem noi și care este, de fapt, tot o pedeapsă. Menită să producă suferință. Iar pedepsele privează copilul de șansa de a înțelege și de a-și controla emoțiile și pe noi de șansa de a descoperi cauza pentru care un copil reacționează într-un anumit mod și de a o corecta.

    În plus, încarcă copilul cu încă o mână de sentimente complet dăunătoare: umilința, vinovăția, frustrarea, sentimentul că nu este înțeles, sentimentul că este singur, că nu e îndeajuns de bun. Un copil pedepsit, nu este un copil mai bun sau mai ascultător. E un copil care crește cu frică și care învață să se ascundă, să se închidă în el, care își va gestiona greu emoțiile, e un copil care este mult mai predispus să folosească forța pentru a-și rezolva problemele. Nu cred să existe părinte care să-și dorească așa ceva pentru copilul lui.

    Consecința naturală (spre deosebire de cea fabricată de părinte) cu care va trebui să se confrunte copilul, atunci când lovește un alt copil, este aceea că nu se va mai juca cu el. Consecința naturală a faptului că nu mănâncă suficient la masă este aceea că îi va fi foame mai târziu. Așa învață ce se întâmplă dacă. Și este bine, să-i lăsăm, pe cât posibil, să învețe singuri din propriile greșeli. Bineînțeles, n-o să-i lăsăm să bage mâna în apă fiartă ca să vadă ce se întâmplă și nici să arunce cu pietre în alți copii sau să dea foc la casă. Aici intervin limitele, evident. Însă ideea e că e bine ca, uneori, să-i lăsăm să facă și propriile greșeli. Din asta învață cel mai mult și cel mai repede.

    În concluzie, cum vrem noi, de fapt, să-i educăm pe copii? Vrem să-i speriem într-atât, încât să facă ce este bine de frică sau să-i învățăm să vrea ei să facă ce este bine, din propria lor inițiativă. Care dintre cele două variante are cel mai bun efect pe termen lung. În mod clar, a doua. Aici e marea diferență. Pe mine asta m-a convins. În schimb, eu nu vreau să conving pe nimeni, dar dacă ce-ai citit te pune măcar un pic pe gânduri, înseamnă că mi-am atins scopul. Și sunt mulțumită cu asta.

     

    .

     

  • De ce n-am să-i dau niciodată, nici măcar o palmă, copilului meu

    De ce n-am să-i dau niciodată, nici măcar o palmă, copilului meu

    La cei doi anișori ai lui, nu vrea să facă ce îi spun. Trebuie s-o luăm la dreapta și el ține morțiș să alerge, cât îl țin piciorușele, fix în direcția opusă. Mă grăbesc, sunt în întârziere și simt cum mi se urcă tot sângele în cap. Mă ia cu transpirații, fug după el și încerc să îl opresc, să-i explic, el se smulge din brațele mele și o ia, din nou, la sănătoasa. Zici că a văzut un munte de jucării la capătul străzii. Dar la capătul străzii nu e nimic. E doar încă o stradă. Îmi vine să urlu de nervi. Mă reped spre el și îl apuc de o mânuță. El se trântește pe jos și începe să plângă. Și mie îmi vine să plâng. Lumea se uită la noi ca la circ. Mi se citește disperarea în ochi. Mă așez și eu lângă el, încercând să-mi recuperez respirația. Și calmul. Tot îmi vine să urlu de nervi. Dacă n-aș sta deja jos, m-aș prăbuși în fund, dar cum sunt deja așezată, mă prăbușesc în fund doar în interiorul meu. Pentru a doua oară.

    Cred că, dacă Hulk – știți, personajul ăla de film, un tip firav de altfel, dar care atunci când se enerva se transforma într-un monstru, uriaș, furios, plin de mușchi și verde – ar fi avut copii, ar fi rămas verde ca pasta de dinți și cu hainele jupuite, toată viața. Mă imaginez cum începe să mi se rupă geaca, să mi se umfle mușchii și să mă schimb la față. Din fericire, nu sunt deloc verde la față. Sunt roșie. Și mă bufnește râsul. De disperare. Mai întâi de disperare, apoi mă apucă râsul și mai tare de neputință. El se uită la mine uimit. Își înghite lacrimile și începe să râdă printre sughițuri. Eu râd și mai tare. El începe să râdă cu poftă. Ne ridicăm amândoi, îl iau de mânuță și, râzând, ne împleticim încercând să facem câțiva pași.

    „Hai, mami, hai să fugim de aici!”, îi zic. Lumea se uită în continuare la noi. „Reepeede! Repeedee! Reppeede!” Îl trag după mine și el începe să alerge râzând. „Stoooppp!” Mă opresc brusc și încep să alerg în cerc. El chiuie de bucurie și vine după mine. „Hai, repede, să alergăm! Repedeee! Reeepeedeee!!!” Ce fericire, după ce că râdem și alergăm, mai alergăm și în direcția corectă, îmi spun, în sinea mea. Îmi tremură genunchii, dar mă simt ușoară ca un fulg. Am scăpat. Întreagă. Simt cum Hulk-ul din mine devine tot mai mic, mai firav, până când dispare de plictiseală.

    Am descoperit un secret. Secretul salvator: Râsul. Joaca. Știu ce trebuie să fac ca să evit crizele de plâns și refuzul unui copilaș de doi anișori de a face „ce trebuie”. Totul trebuie să fie o joacă. Așa că ne jucăm când ne grăbim să ajungem undeva, ne jucăm când ne spălăm pe dinți, ne jucăm când ne îmbrăcăm. Totul este mult, mult mai ușor când este o joacă. Acum, nu vă închipuiți că nu se mai tăvălește pe jos niciodată, dar de fiecare dată când o face, știu cum să-l ajut să treacă peste crizele acestea de furie. Totul este să reușesc să trec și eu, peste criza mea. Și poate ăsta este cel mai greu lucru. Să reușești să treci peste propria furie, să-ți regăsești calmul, ca să-l poți ajuta și pe el. Un părinte care urlă ca o locomotivă pe aburi nu poate calma pe altcineva, câtă vreme nu reușește să se calmeze nici măcar pe el.

    Tot ce au nevoie copiii noștri este dragostea noastră. Mai ales atunci când fac tantrum-uri, adică acele izbucniri de plâns, furie și nemulțumire. Dacă îi răspunzi la fel, începi să ridici vocea, să țipi, să-l bruschezi, să-l târăști după tine nu faci altceva decât să îi acutizezi starea. În schimb, ia-l în brațe, spune-i că știi că e supărat și că îți pare rău, spune-i că-l înțelegi că vrea să se mai joace, mângâie-l, dă-i un milion de pupici și încă unul, de rezervă. Calmul și dragostea dezamorsează conflictele, nu țipetele, nu nervii și în niciun caz –  bătaia!

    Să lăsăm la o parte lecțiile de parenting pozitiv, să lăsăm la o parte cărțile și teoria și să gândim logic, cu capetele noastre: am adus pe lume un copil. Un copil frumos, bun, inocent, o făptură fragilă și delicată, o făptură născută din dragoste și care are nevoie, la rândul ei, cel mai mult pe lumea asta, de dragoste. Dragostea noastră. Este complet dependent de noi, părinții lui iar pentru el, noi suntem întreaga lui lume, întregul univers. Noi suntem Dumnezeu, fără absolut nicio exagerare. Și copilul nostru cuminte, minunat crește și din bebeluș se transformă într-un copilaș, care începe să-și manifeste personalitatea, să-și testeze limitele și, în mod evident, să le testeze și pe ale noastre.

    El, copilașul tău minunat, este în continuare complet dependent de tine, tu ești modelul lui, tot ce știe și învață despre lumea în care trăiește, știe și învață de la tine, însăși lumea în care deschide ochii pentru prima oară, este lumea ta, cea pe care i-o oferi și lui, zi de zi. Tu i-ai dat viață, este al tău, dar în același timp este și o persoană distinctă de tine, este un om, mai mic ce-i drept, dar un om, cu zile bune și mai puțin bune, cu supărări, cu nemulțumiri, cu frustrări și cu dorințe pe care le vrea împlinite, fie ele firești, fie complet nerezonabile, în ochii noștri, de adult. Dar nu și în ochii lui.

    Într-o zi o să vrea să se mai joace și o să refuze total să te lase să-l îmbraci, n-o să te lase să-i pui nici măcar o șosetă și o să fie complet indiferent la faptul că tu, poate, te grăbești, că ai alte planuri, că trebuie să plecați, că vă așteaptă cineva sau mai știu eu ce. Astea nu sunt problemele lui. Sunt ale tale. El știe că vrea să se joace și atât. Nu știe ce înseamnă urgent și nici nu împarte cu noi grijile și responsabilitățile de adult. Până la urmă, asta e frumusețea copilăriei, nu? Singurul moment din viața noastră în care suntem liberi de orice grijă. Altădată, s-ar putea să te confrunți cu o criză de plâns, fiindcă își dorește să-i cumperi un elefant adevărat pe care să-l creșteți, împreună, în sufragerie. Și dacă face asta, e un copil rău? Răsfățat? Nerezonabil? Nu. Este doar un copil, iar în lumea lui, orice este posibil, spre deosebire de realitatea în care trăim noi.

    Și tot spre deosebire noi, el încă nu are capacitatea de a-și gestiona propriile emoții, nu se poate cenzura și nici nu poate avea raționamentul nostru. El nu ia decizii calculate, face lucrurile spontan, experimentează, își testează limitele… și, da, le testează și pe ale noastre, dar nu cu vreun scop diabolic de a ne face nouă zile fripte. Pur și simplu, ei așa învață despre lumea în care trăiesc. Copiii nu se nasc cu reflexul de a se gândi la consecințele faptelor lor. Asta trebuie să-i învățăm tot noi. Înainte de a-și încerca creioanele colorate pe pereții tăi albi, imaculați, n-o să-și spună, în sinea lui: „Hooppaaa, stop!  Ar fi bine să nu desenez cu creioanele astea pe pereți, pentru că se strică vopseaua și se supără mama, mai bine mă duc să iau o foaie de hârtie și să mă așez, cuminte, la loc pe canapea!” N-o să spună niciodată: „Ia te uită, o baltă maaaree!!! Ia să o ocolesc eu, că îmi intră apă în pantofi!” Nu, va trece prin ea ca un indian aflat la vânătoare de zimbri. De multe, multe ori sau până când îl oprești tu.

    Bun, păi și atunci cum procedăm? Îl luăm cu forța, îl plesnim ca să-l determinăm să facă ce vrem noi? Nu. Eu, una, niciodată, dar niciodată, nu o să-i dau nici măcar o palmă copilului meu. Asta nu înseamnă că îl las să facă ce vrea el, dar există multe alte soluții de a gestiona o situație, în afară de palma ridicată. Palma ridicată nu este, de fapt, o soluție. Este resortul la care apelezi atunci când nu mai reușești să-ți gestionezi propria furie. Palma este eșecul nostru, ca părinți. Este argumentul celor fără argumente. Violența, de orice natură ar fi ea, fizică sau emoțională, n-a rezolvat niciodată nicio  problemă. Dimpotrivă, creează altele. Mult mai dureroase și mai adânci decât palma în sine. Poate nu se văd efectele azi, poate că nici mâine. Dar fii sigură că sunt acolo, există și vor marca ființa aceea mică și plăpândă, pentru care tu ești Dumnezeu, toată viața.

    Să ne gândim cum ne-am simți noi, dacă am fi loviți? N-ar fi prea plăcut. Cum ar fi dacă, de exemplu, la birou, șeful ți-ar da o palmă fiindcă ai făcut raportul greșit. Cum ar fi dacă, la supermarket, te-ai repezi peste tejghea, la casieriță și i-ai trage una după ceafă, fiindcă tu te grăbești și ea își suflă nasul. E absurd, așa-i? E inimaginabil. La fel de inimaginabil trebuie să fie violența și în raport cu copiii noștri. Mai ales în raport cu copiii noștri, dacă ne gândim că ei nu se pot apăra, sunt complet dependenți de noi.

    Știu toate argumentele tradiționale, „bătaia-i ruptă din Rai”, nu? O fi ea ruptă din ceva, dar sigur nu din Rai. „Părinții noștri ne-au crescut mai cu câte o palmă, mai cu câte o ciufuleală și uite că n-am pățit nimic.” Așa să fie oare? Eu zic că am pățit, mai ales dacă acum ni se pare în regulă să ne lovim propriul copil. Violența se autoperpetuează de la o generație la alta, are mârșavul obicei de a fi „moștenită” până când ești capabil să rupi acest lanț. Nu, niciodată, nicio palmă copilului meu.

  • Războiul dintre mame

    Războiul dintre mame

    De obicei, nu scriu despre asemenea subiecte, pentru că mă fac să-mi pierd și zen-ul, și simțul umorului, iar asta nu mă face deloc fericită, dar pur și simplu trebuie s-o fac. Simt o revoltă uriașă când văd atâtea mame în jurul meu, care caută răspunsuri și sfaturi la problemele care le macină și în loc de susținere, empatie și încurajări, primesc fie priviri piezișe, fie comentarii de-a dreptul răutăcioase legate de alegerile pe care le-au făcut în relația cu copilul. Dacă atingi anumite teme, te poți trezi că, într-o secundă, ai declanșat un adevărat război. Un război al mamelor, care se împart în tabere adverse, în funcție de ce idei au ales să îmbrățișeze. Și asta n-ar fi nimic, până la urmă este normal să existe păreri diferite, dar dacă fiecare dintre părți consideră că deține adevărul suprem și că, doar făcând aceleași alegeri, ești o mamă responsabilă și deci o mamă bună, ajungem să devenim captivii unor anumite idei, ajungem să fim fanatici, să ne pierdem empatia. Iar asta nu ajută pe nimeni. Nici pe alții, nici pe noi.

    Văd minunățiille astea petrecându-se în viața de zi cu zi, văd că se întâmplă și online, pe forumuri, pe grupurile de mame de pe rețelele de socializare. Mai ales online, acolo unde uneori pare că a vorbi din spatele unui ecran, te eliberează de mai multe inhibiții decât ar fi cazul. Și când declanșezi un atac, așteaptă-te la războaie. E un fenomen pe cât de des, pe atât de trist. Este războiul dintre mame.

    Te plângi că nu mai poți de oboseală? Sar mamele-eroine, care consideră că oricâte nopți ar pierde și oricât de greu ar fi, nu ai dreptul să te plângi, doar tu ai ales să ai copii, nu? A fost alegerea ta, asumă-ți. Vorbești despre mâncarea copilului și spui că, da, îi mai dai și biscuiți, și covrigei și chiar și câte o prăjitură? Așteaptă-te la reacții viscerale. Vorbești despre alimentația organică? Îți sar în cap mamele care consideră subiectul ăsta un moft, o găselniță care, mai degrabă aduce a fiță, decât a preocupare reală. Ești adepta co-sleeping-ului? Riști să declanșezi comentarii acide din partea celor care consideră că bebelușii trebuie învățați de mici să doarmă singuri, în camera lor. Ai născut natural sau prin cezariană –  alt subiect care împarte mamele și le radicalizează, într-o direcție sau alta. Ai decis să renunți la job și să stai acasă cu copilul sau ai decis să te întorci la job și să angajezi o bonă – încă o temă foarte sensibilă.  Îl hrănești cu lapte matern sau îl hrănești cu lapte praf? Doamne ferește să spui că îl hrănești cu lapte praf, că imediat ești pusă la colț, „biciuită” în piața mare și arătată cu degetul. Privezi copilul de ce este mai bun! Practic, îl condamni la o copilărie nefericită, plină de boli și la lipsa afecțiunii materne. Îl mai lași să se uite și la desene animate sau să folosească tableta? E o nenorocire. Ești complet incompetentă. Cine ți-a dat voie să faci copii?!

    Stau și mă întreb de unde atâta dorință de a-i face pe alții să se simtă inadecvat, nelalocul lor, doar pentru că au făcut o alegere diferită de a ta. Oare unele mame s-au întors acasă, de la maternitate, pe lângă copil și cu un manual al deciziilor corecte și supreme, iar altora asistentele au uitat, pur și simplu, să-l dea?

    N-am fost niciodată adepta extremelor, consider că echilibrul e cea mai bună cale de acțiune, dar dacă unele mame aleg să nu își lase copiii deloc la televizor, e ok cu mine, chiar dacă eu îl mai las și nu văd niciun rău în asta, dacă se face controlat și fără abuz. Este decizia lor și o pot respecta. Vrei să îți crești copilul vegetarian? Foarte bine, câtă vreme faci alegerea asta în cunoștință de cauză, iar bebelușul primește toți nutrienții și proteinele din surse alternative, nu văd nicio problemă în asta, chiar dacă copilul meu nu este vegetarian. Îi mai dai și prăjituri? E ok cu mine, chiar dacă eu nu i-am dat până acum. Singurele lucruri cu care nu voi fi niciodată, dar niciodată de acord sunt deciziile luate fără a te informa înainte, violența de orice natură asupra copiilor, nevaccinarea lor și leacurile „băbești” și cutumele. Aici chiar consider că e o problemă fie de informare, fie de educație.

    Treaba asta cu informarea pare însă să fie de domeniul fantasticului, pentru unele persoane, chiar dacă nu mai trăim demult în sate izolate, la țară, fără cărți, doctori sau internet, deci fără acces la informație. Sunt acele mame care consideră că, în privința creșterii copiilor, puterea stă în numere, nefiind nevoie să se informeze, să citească, să întrebe. Ele sunt un caz cu totul special. Pentru genul ăsta de persoane, cu cât ai mai mulți copii, cu atât ești mai avizată. Și ăsta este singurul argument de care au nevoie.

    În cazul acesta, dacă ești proaspătă mămică, la primul copil, practic nu știi nimic. Oricât de mult ai citit și te-ai documentat, ai întrebat și ai cercetat. Sunt  mame veterane, care le știu pe toate. Mai bine decât tine. Asta pentru că numărul copiilor le oferă certitudinea de neclintit, că dacă au mai mulți copii, nu e nevoie de informații suplimentare și nici să-și argumenteze părerile. Așa au făcut ele, așa trebuie să fie, că doar toți copiii lor sunt ok. Până la urmă, ce poate fi în neregulă cu înmuiatul unei cârpe în apă cu zahăr și oferirea ei drept suzetă? Ele așa au făcut și uite că toți copiii lor au supraviețuit. Ce dacă le-au mai dat câte una după ceafă? Uite că au crescut și sunt toți bine. Dar ele sunt un caz aparte și nu se încadrează în nicio categorie, ele nu dezbat idei și opțiuni argumentat, având în arsenal doar arma, confecționată artizanal desigur, a cutumei din moși strămoși și asta le e suficient.

    Mai mult decât orice pe lumea asta, proaspetele mămici au nevoie de susținere și de empatie din partea celorlalți. Au trecut prin schimbările hormonale provocate de sarcină, depresia postpartum (muilte dintre mămici nici nu realizează că suferă de depresie postpartum) și peste toate astea, încep să se adauge nopțile albe, treburile care nu se mai sfârșesc, grijile și mai ales frica. Frica de a nu fi o mamă bună. Frica de a nu face ceva greșit, de a nu ști ce să facă, de a nu fi suficientă propriului copil. Cred că, de fapt, la asta se reduce totul. La dorința de a fi mame bune. Cea mai bună mamă pentru copilul nostru. Însă una este să îți dorești să fii o mamă bună și cu totul altceva este să se începi să te compari cu celelalte din jur, căutând să găsești supremația în toate deciziile pe care le-ai luat vreodată și considerându-te mai bună decât mamele care au făcut o alegere diferită de a ta.

    Să nu amestecăm lucrurile și să nu transformăm această dorință într-o competiție. A fi o mamă bună NU este o competiție! Și, până la urmă, singurii în ochii cărora trebuie să fim mame bune sunt copiii noștri. Ei ne vor judeca. Și, ghici ce! O mamă bună nu este un super-om! Nu trebuie să fii perfectă ca să fii o mamă bună. Totul se reduce la lucruri simple. Ai grijă de el să mănânce, să aibă haine curate, să fie sănătos? Ești o mamă bună. Îi oferi toată dragostea ta? Ești o mamă bună. Îl plimbi, te joci cu el, ești acolo pentru el, trup și suflet, ori de câte ori are nevoie de tine? Ești o mamă bună. Te informezi, citești și întrebi înainte de a lua o decizie în ceea ce îl privește? Ești o mamă bună. Îl duci la doctor, te îngrijești de sănătatea lui, îl protejezi ca să fie în siguranță? Ești o mamă bună. Te-ai întors la job, ca să fii sigură că micuțului tău nu-i va lipsi niciodată nimic? Ești o mamă bună. Ai rămas acasă, să fii lângă el, noapte și zi? Ești o mamă bună. Indiferent de cum ai ales să naști, indiferent de ce tip de lapte îi dai, indiferent dacă îi poți oferi căruțe de jucării sau nu, indiferent dacă dormi cu bebe în pat sau îl lași să doarmă singur, indiferent dacă îi lași sau nu la televizor, dacă îi dai mâncare vegetariană sau carne, dacă ai ales să te întorci la serviciu sau dacă ai vrut să stai acasă, cu el.

    Oameni buni, treziți-vă, suntem toate mame și trecem prin această experiență de a ne crește copiii, o experiență pe cât de frumoasă, pe atât de grea și poate, mai mult decât orice, toate avem nevoie, la un moment dat de sprijin, de susținere morală, de încurajări și de un sfat spus cu blândețe și argumentat. Nu e ușor deloc. Asta o știm toate. Copiii nu vin cu instrucțiuni de utilizare ca mașinile de spălat și este atât de ușor să cazi în depresie, în deznădejde, întrebându-te și îndoindu-te mereu de tine, de alegerile pe care le faci. E normal să avem păreri diferite, opțiuni diferite, să facem alegeri diferite, dar haideți să ne regăsim empatia, să ajutăm în loc să criticăm, să dăm sfaturi constructive și să știm să acceptăm și alte opinii decât ale noastre, fără să emitem judecăți de valoare și să considerăm că cine nu face ca noi, e repetentul clasei.

  • Mai stai un pic copil, copile

    Mai stai un pic copil, copile

    Încă un pic și scăpăm de colici, nu va mai plânge, ne vom putea odihni mai bine amândoi. Încă un pic și scăpăm de mesele de noapte, din cele 3 somnuri din timpul zilei va mai rămâne doar unul, încă un pic și vom scăpa și de durerile de dințișori și peste încă un pic va putea sta singur în funduleț, apoi va merge de-a bușilea. Va fi mai ușor. Pentru amândoi. Tu vei putea dormi noaptea mai mult. Ești epuizată, e normal. Atât de epuizată încât ți se pare că nu o vei mai scoate la capăt. Nu mai știi cum e să dormi două ore legate, darămite o noapte întreagă. Nu mai știi nici cum e să dormi fără griji, fără să sari ca arsă la cel mai mic zgomot, nu mai știi cum e să ai bluza curată, fără pete de lapte regurgitat și nici cum e să te machiezi, să-ți pui pantofii cu toc, să mergi la coafor sau la un film. Nu mai știi nimic din viața ta de dinainte. Nu-ți pare rău, doar că nu mai știi cum e. Și-ți spui: încă un pic. Încă un pic și va fi mai bine. Mai ușor pentru amândoi.

    Încă un pic, continui să-ți spui, în timp ce faci a suta tură prin casă cu pufoșenia drăgălașă agățată de mâinile tale, făcând primi pași. Te doare spatele și nu mai știi cum e să mergi îndreptată de șale. Practic, ai numărat pentru a mia oară toate cele un milion de scame de pe covor. Te vaiți de șale și te bucuri. Crește puiul. Încă un pic și va începe să meargă. Singur. Fără niciun ajutor. Va învăța să pape singurel, să adoarmă singurel, fără să fie legănat și fără să îi cânți. Încă un pic și se va juca singurel, nu te va mai trage tot timpul de mână ca să te joci cu el sau să îți arate cum tropăie și defilează prin casă. Va fi mai independent, iar tu vei avea mai puține de făcut. Tot multe vor rămâne, dar totuși mai puține multe decât la început. Peste încă un pic va începe să vorbească, ce ușor va fi atunci. Va putea să îți spună ce vrea, ce crede, ce simte iar ție îți va fi, din nou, mai ușor. Tot greu va rămâne, dar parcă un greu mai ușor.

    Nu există nimic pe lumea asta pe care să nu-l rezolve timpul. Bebelușul tău pufos, cu mânuțele lui grăsuțe și pulpănițele numai bune de pupat crește. Și crește. Și devine un copilaș. Tot ce trebuie să faci e să aștepți. Încă un pic. Și încă un pic. În curând va merge la grădiniță. N-o să știi ce să mai faci cu atâta timp liber. Tu, care ai uitat viața ta de dinainte, n-o să știi ce să faci cu viața ta fără el. Fie și numai câteva ore. Ore libere. Ce-or fi alea?! Va fi, într-adevăr, mai ușor.  Apoi, peste încă un pic va merge la școală. Mai știi cum era când numărai zilele, săptămânile, până veți scăpa de colici? Mai știi cum era când i-ai dat prima oară mâncare, ce nod în stomac ai avut când ai îndreptat lingurița spre gurița lui, care cunoscuse până atunci numai gustul laptelui? Ce frică ți-a fost ca nu cumva să se înece? Mai știi cum era când se agăța de tine pentru orice? Când voia să stea doar la tine în brațe? Era foarte, foarte greu, dar era și teribil de frumos. Și mai știi cât de greu trecea atunci timpul? Câți de „un pic” ai așteptat până când toate milioanele de „un pic” pe care ți le-ai spus, s-au luat de mână și au început s-o ia la goană. Nici măcar nu ți-ai dat seama. Ai clipit și gata: bebelușul tău mic și frumos s-a făcut mare.

    Încă mai are nevoie de tine. Va avea mereu, ești mama lui, dar nu mai e ca înainte. Îți închide ușa de la cameră, vrea să fie și singur. Nu mai adoarme în brațele tale. Nu-ți mai povestește chiar tot. Nici nu te mai cheamă, tot timpul, să vă minunați împreună de cine știe ce descoperire a mai făcut. A crescut. Acum ai mai mult timp pentru tine. Acum dormi toată noaptea, nu te mai trezește să îi dai lapte și nici nu mai plânge ca să vii la el. S-a făcut mare. Poate prea mare?! Prea repede. Mult prea repede. Năucitor de repede. Timpul ăla mârșav, care părea că-și dă duhul pe minutarul ceasului agățat în perete, parcă a înnebunit dintr-o dată, parcă l-a trecut cineva pe steroizi, așa, peste noapte, și a luat-o la sănătoasa, lăsând în urma lui doar o dâră de praf, iar tu nu mai aștepți nimic, încă un pic. Un pic a fost. Și-atunci, în gândul tău, îți spui: Mai stai un pic copil, copile. Mai stai un pic.

     

     

  • Delicioasele prime cuvinte și atotputernicul „Nu!”

    Delicioasele prime cuvinte și atotputernicul „Nu!”

    Uite că a sosit și vremea aceea în care ăsta micu a început să spună primele sale cuvinte. Și sunt delicioase! Mai gustoase și mai dulci decât orice prăjitură. Sunt ca mierea pentru urechile noastre. Ne topim de drag, dar și de râs! A început cu „mama” și „tata”, normal, dar acum, în repertoriul lui se găsesc o grămadă de cuvinte, jumătăți de cuvinte, cuvinte inventate de el, dar și cuvinte în engleză. Numără până la 10, în engleză, dar în ce ordine vrea el. Până de curând, „two” era cuvântul preferat. Înșira câte două mașinuțe, două lingurițe, doi ursuleți și începea să-i numere: „two!”. Acum a trecut la „nine”. Tot câte două jucării înșiră, dar toate sunt „nine”. Pentru ce nu poate pronunța, are propriile cuvinte. E limba bebelușească și doar părinții o pot desluși! De exemplu „Ga!”. „Ga”, la noi, înseamnă ochelarii, cu care nu are voie să se joace, dar pe care îi ia, de fiecare dată când îi găsește pe undeva. Partea bună este că se înființează cu ei la mine, de fiecare dată, iar eu, în schimb, ca o mamă ascultătoare, trebuie să-i pun la ochi, vreau nu vreau. „Vai, mami, mulțumesc! Mi-ai găsit ochelarii! De când îi căutaaam!” iar el e tare mulțumit de isprava lui. Bine, treaba nu mai e la fel de senină când aduce toți ochelarii pe care îi găsește, cei de soare, ai mei și ai lui taică-su și ochelarii Domnului Cartof, jucăria lui preferată și așteaptă entuziasmat să îmi pun pe nas toate perechile de ochelari existente în univers.

    Mai avem: „păiiia”, adică pălăria, „pî-iaa”, adică pâinea, pe care o fură din pungile înșirate de tati în bucătărie, când vine de la cumpărături și pe care o folosește pe post de microfon (bănuiesc!) și vorbește cu ea în oglindă. Zice și „pipi/caca”, dar când îl întreb „mami, ai făcut caca?” mi-l aduce pe „Chichi”, adică pe Mickey Mouse, plușul lui preferat, care își face veacul prin cutii de pantofi, găletușe, oale, mașina de spălat, căsuța din burete a cățelușei noastre sau pe unde îl mai îndeasă el. Mi-l întinde mândru și zice ”Chichi! Caca!” iar apoi, ca să fie din cale afară de convingător, oftează un „puuuuuu!”, strâmbând din năsuc.

    – Sigur, mami, a făcut caca Mikey? Nu cumva ai făcut tu?!

    – Chichi! Caca! Puuuuu!

    – Bine, mama îl schimbă pe Mickey, dar apoi schimbă și băiatul! Amândoi trebuie să vă schimbați, pentru că miroase, mami! Eu cred că amândoi ați făcut caca! Puuuuu!

    Se prăpădește de râs văzându-mă cum mă strâmb și mă țin de nas și, după ce l-am schimbat temeinic pe Mickey, reușesc să îl schimb și pe el.  Bine, nu numai Mickey face caca. Și cățelușa noastră face. Dar nu ca Mickey ăsta, care e complet dubios și face pe el. Să explic: de curând, i-am luat o oliță în încercarea de a trece la următoarea etapă, dar între timp am renunțat la proiect, pentru o vreme, din motive de fugă prin toată casa. Nu mă simt complet în formă ca să alerg încă un maraton, în afară de celelalte 100 zilnice, pentru o oliță. A înțeles însă la ce se folosește și exersează pe câine. O ia pe Fifi  (un bichon mic și alb, cea mai blândă cățelușă din lume, dar și cea mai terorizată) și o îndeasă în oliță, spunându-i ferm, în timp ce agită degetul arătător în aer: „caca!”. Acum, fie vorba între noi, dacă eu, una, n-am reușit să-l învăț cu olița, dar – între timp – ăsta micu reușește să dreseze câinele să facă la oliță, mă declar complet și pe deplin mulțumită, pe cuvânt! Cum ar fi?! Mă și văd lăudându-mă în stânga și-n dreapta: „Ei? Și face la oliță sau tot cu scutec?” „Nu, el nu face la oliță. Dar câinele, DA!”.

    Bun, să revin. Pe scurt, a început să spună din ce în ce mai multe cuvinte, așa cum poate el, în versiunea lui. Spre bucuria noastră, e un băiețel tare vorbăreț, iar acum, că mai și înțelegem ce comunică el de zor, e veselie mare și pentru el, și pentru noi. Dar ce te faci că, o dată cu toate cuvintele astea noi, a mai venit unul la pachet, unul rău, care își arată mușchii și mârâie la noi.

    Acum, la aproape doi anișori, a început să îl folosească pe atotputernicul „nu”. Și ce minunăție e „nu!”. Pentru el. Pentru noi, după ce am trecut de faza în care ne uitam admirativ și perplex la băiețelul nostru cum ne spune el un „nu!” hotărât la „mami, hai să ne schimbăm” sau „ mami, dă-te jos de pe scaun, nu se stă în picioare pe scaun!”, sau „mami, Fifi nu papă sticle și nici pe Chichi! Hai, las-o și pe ea să facă nani!” ne-am dat seama cât vom avea de furcă din cauza atotputernicului „nu!”. Nu mai face ce vrem noi, face ce vrea el. Nu vrea să facă ce vrem noi, vrea să facem noi cum vrea el. Are personalitate! Și și-o manifestă cu toate puterile, mai ales acum, de când îl deține pe „nu!”. Puterea „nu-ului” e la el toată și o folosește discreționar! E însă cât se poate de imparțial, pentru că ni-l spune și nouă, dar și-l spune și lui. Una dintre activitățile lui preferate (și interzise) este să se joace cu un elefănțel din plastic sau cu Domnul Cartof pe masa noastră de cafea, care e din sticlă. Când mă vede în ușă își zice singur, ridicând degetul arătător:„nu!”. Apoi continuă ce făcea înainte. M-a bufnit râsul, vă dați seama. Cum să nu te topești, când îl vezi cu fățuca aia minunată cum ia o mină serioasă și își zice singur, senin, „nu!”, Acum, doar nu vă așteptați să și facă ce spune. Din repertoriul zilnic de „nu-uri”, enumăr aici și alergăturile zilnice prin casă, cu mine rugându-mă de el să mă lase să îl schimb sau să îl îmbrac, iar el galopând prin toate camerele, râzând în hohote și chiuind, cu mâinile în aer, ca un indian plecat la vânătoare de zimbri și strigând „Nuuuu!”.

    „Mami, hai să ne spălăm pe mâini” primește de asemenea un „nu!” fugărit și tupilat pe sub mese, scaune și orice altă piesă de mobilier care îi poate oferi o ascunzătoare. Preferate sunt cutiile de carton, pe care eu le păstrez ca să mai depozitez în ele niscaiva jucării. Cum dă peste o cutie, o golește rapid și și-o pune în cap, apoi o ridică încet, încet, până încep să i se zărească ochii. „Nu!” vine brusc și ferm, în timp ce își trage cu viteză cutia la loc, peste ochi, ca să devină invizibil. Zău că înainte, cu toate nopțile nedormite și despletite, parcă era mai simplu! Nu exista „Nu!”.

    Totuși, am și o veste bună. De câteva săptămâni, n-am mai auzit niciun „Nu”. Nu-l mai spune. În schimb, îmi spune senin și zâmbitor „Bye, bye! Si Su!” în timp ce îmi închide, în nas, ușa de la camera în care se află. „Si su!” înseamnă „See you soon!”. Ce băiat are mama! Gata cu „nu-urile” acelea venite brusc, vehement și fără loc de negociere. Zice „Bye, bye! Si Su!” Un băiat diplomat! Și politicos! Dacă facem abstracție de ușa trântită în nas. Și facem. Diplomat îl face mama! Deja am planuri la ce facultate să îl înscriu, imediat ce încheie cu grădinița. Atât am avut de raportat. De restul… Bye, bye! Si Su!

  • De ce abia așteaptă mamele să se întoarcă tăticii de la serviciu

    De ce abia așteaptă mamele să se întoarcă tăticii de la serviciu

    „A venit tati!!!” Și mă năpustesc cu copilul la ușă, ca să i-l plasez în brațe, înainte ca săracul om să apuce măcar să intre cu totul în casă. Asta am făcut. Recunosc. Și încă o mai fac. Doar că acum nu mai trebuie să-l țin în brațe în timp ce o iau la fugă spre ușă, pentru că și eu, și ăsta micu alergăm împreună, de parcă vine Moș Crăciun de la serviciu. În fiecare zi. Îl iubim pe tati, normal, de-asta alergăm la ușă. Dar pe lângă faptul că îl iubim, și o spun cu toată dragostea posibilă, abia aștept să iau o pauză. O pauză în care să-mi amintesc cine sunt, în afară de a fi mamă. O pauză în care să pot să beau o ceșcuță de cafea, fără să sar de pe scaun la fiecare 5 secunde, ba că se aud zgomote suspecte… ce-o face ăsta micu, dacă dărâmă casa, ba că e prea liniște! Ce-o face ăsta micu, sigur dărâmâ casa! Sau mai rău, dărâmă casa peste el!

    Bine, acum parcă, parcă e un pic diferit. Ăsta micu a mai crescut, are aproape 2 ani, așa că ne înțelegem altfel, dar în perioada când bebe tocmai venise pe lume eram mai ceva ca o panteră hămesită, aruncată într-o junglă în care cresc doar cireșe. Când auzeam soneria, din doi pași și trei mișcări eram la ușă, cu tot cu copil și cu tot cu operația mea cezariană, operație care, în restul timpului, mă obliga să mă deplasez ținându-mă de pereți ca un Spiderman cu două mâini stângi și cu o burtă de parcă îl înghițisem pe Batman. Cu tot cu Batmobil. Nu mă mai durea nimic în clipa aia, eram gata să sar pe ușă la orice zgomot ce părea că ar vesti venirea lui. De la ora 15:00 încolo, mă puneam pe așteptat, cu ochii pironiți pe ceas și mi se părea că orele nu mai vor să treacă până când se va întoarce acasă de la serviciu. Dacă întârzia, era dezastru! Mai că mă apuca plânsul la telefon. Sfârșitul lumii, nu alta. Eram epuizată și mă simțeam singură și cu toate grijile planetei atârnând pe umerii mei.

    Nu mă înțelegeți greșit, iubesc faptul că sunt mamă iar pentru copilul meu aș fi în stare să opresc planeta, dar câtă nevoie am să pasez, pentru o vreme și altcuiva măcar o parte din grijile mele zilnice. Plus că sentimentul acela că mai este cineva, acolo, cu tine este atât de reconfortant!

    Nu e ușor deloc să stai acasă cu un bebe. Îl iubești, e al tău pentru totdeauna, dar aștepți momentul ăla când tăticul vine de la serviciu, ca să i-l plasezi cu toată dragostea ta de mamă, fix în brațe, ca și cum toată viața ta ar depinde de asta.

    Pare exagerat? Pare, dar nu prea e. Și asta pentru că toată ziulica (și toată noaptea) ești numai tu cu bebe și toată, dar absolut toată, atenția ta este îndreptată asupra lui. Primele luni vin cu un șoc de acomodare la noul stil de viață, în care tu nu mai contezi aproape deloc, iar bebe înseamnă totul. Mintea ta nu ia niciodată pauză: te gândești constant la bebe, să ai grijă să mănânce, să nu cumva să trebuiască schimbat, să doarmă, să iasă afară, să nu plângă, să-l liniștești, să fii acolo. În plus, mai sunt și alte treburi casnice… rufe de spălat, de călcat, de făcut curat. Erau zile când uitam și să mănânc sau când mă prăvăleam, la un moment dat, pe un scaun, cu câțiva dumicați pe o farfurie și fix atunci ăsta micu începea să plângă, jur că parcă avea senzori!  Uite-așa, în secunda doi uitam de tot, aruncam cât colo farfuria și eram acolo, la el, să-l liniștesc, trup și suflet.

    Cine își închipuie că e ușor, că o mamă care stă acasă cu copilul are un mare avantaj, fix de-asta fiindcă… stă acasă, cred că s-a uitat prea mult la filme. Pe cât e de frumos, pe atât e de greu, mai greu decât la orice serviciu de pe lumea asta, așa că tăticilor, vă rog să le înțelegeți, dacă vă așteaptă cu sufletul la gură să veniți acasă ca să luați în primire copilul. Dacă vi se pare măcar un pic nedrept, pentru că și voi veniți nu tocmai odihniți, mai gândiți-vă, oți fi voi obosiți, dar ea e epuizată.

    Uite de-asta ne năpustim la ușă și abia așteptăm să vă întoarceți ca să stați și voi un pic cu copilul. Avem nevoie de o pauză. O pauză în care să facem și noi un duș, să mâncăm ceva fără să înghițim dumicații nemestecați, să ne decuplăm un pic mintea de la unica și aceeași grijă pe care o avem 24 de ore din 24: copilul. Așa că, tăticilor, oricât de epuizați ați fi după serviciu, preluați măcar pentru o vreme din atribuțiile și grijile mămicii, ca să aibă și ea un timp de respiro. Și, mai presus de toate, înțelegeți-le și nu strigați după ele la fiecare 5 minute. Nu „Vino că plânge!”, nu „Cred că a făcut pipi/caca”, ocupați-vă singuri să rezolvați problema, fără să o chemați în ajutor. Ai strigat-o, s-a zis cu pauza ei. E mamă și o să vină și dacă ar trebui să se cațere afară din măruntaiele iadului pentru copilul ei. Așadar și prin urmare, încercați să le dați acea pauză de care au atâta nevoie și nu vă mirați că vă așteaptă să veniți acasă de la serviciu ca și cum ați fi lipsit 8 ani… nu 8 ore.

     

     

  • Războiul de la culcare

    Războiul de la culcare

    Sunt anumite vârste la care copiii intră în regresie de somn. Se întâmplă, în general, la 4 luni, la 8 luni, la 12 luni și pe la 2 ani. E vorba de acele perioade în care copilașul, care până acum dormea ca un îngeraș, începe să se trezească frecvent noaptea sau să nu mai vrea să meargă la culcare. Pentru părinți e ca și cum bebe ar face un pas înapoi pentru că pare că revine la vechile obiceiuri. Vestea bună este că fazele acestea sunt temporare, așa cum au apărut, așa și dispar, iar vestea și mai bună este că regresiile de somn marchează salturi în dezvoltarea mentală și emoțională a celui mic, așa că tot ce poți să faci este să aștepți, cuminte, să treacă și să te menții pe linia de plutire, păstrând, pe cât posibil, același ritual de culcare al celui mic. Asta deși știi că nu mai funcționează neam! Dar ce să faci, tu, părinte disperat în pragul epuizării, te agăți de rutină în speranța că poate, poate, de data asta… poate.

    Am trecut prin toate astea, dar vă spun sincer că, dintre toate, cel mai greu ne este acum, cu regresia de somn de la 2 ani, prin care trece piciulinul. Ce-i drept, înainte era mai simplu. Măcar nu ne alerga prin toată casa. Acum însă, în fiecare seară trebuie să ne pregătim sufletește pentru războiul dinainte de culcare! Nimic nu pare să mai funcționeze. Nu vrea să se culce și pace! Cască, se freacă la ochi, dar nici gând să se așeze în pat. Cum îl așez, cum sare ca pe arcuri și o ia la sănătoasa, cu noi după el. Ne uităm disperați la ceas, cum numără el orele, nemilos și indiferent la disperarea prin care trecem noi. Și uite-așa se face 10:00… 10 și jumătate, 11:00… chiar 12:00 iar ăsta micu aleargă în toate părțile, încercând să ne fenteze și are-un chef de joacă mare cât cearcănele noastre.

    La primul „Hai, mami să facem nani!” se declanșează alarma: își scoate toate jucăriile la etalat, pe covor, jucării pe care le-a ignorat de altfel în timpul zilei, vine cu toate cărticelele ca să-i spunem, pentru a mia oară, cum face calul, porcul, rața, cum face trenul, ambulanța și mașina de poliție, cum zboară avionul, cum face elicopterul și cum sapă excavatorul iar când pare că s-a mai liniștit și eu, în naivitatea mea, glăsuiesc temător veșnicul „Hai, mami, hai să facem nani. Uite ce obosit ești! Ți-e somn!” jur că parcă prinde, din nou, aripi! (Și nu, tot lapte bea înainte de culcare. Nu l-am trecut pe Redbull). O zbughește cât ai clipi și o luăm de la capăt. Aleargă prin casă, își face de lucru cu te miri ce, adună pantofii și îi cară dintr-o parte în alta, învârte scaunul de la birou minute în șir, aruncă pernițele canapelei cât colo, apoi le pune la loc și iar le aruncă, aliniază toate animalele de pluș și le dă să bea apă cu biberonul, devine brusc interesat de toate jocurile lego pe care le are și împrăștie toate piesele prin toată casa. Iar noi stăm, lipsiți de vlagă și ne uităm disperați când unii la alții, când la ceas. Dacă reușim să-l ademenim în pat, măcar pentru o secundă și stingem lumina… s-a terminat. E brusc în picioare! „Daa Daaaooo! Da daaaoo! Na! Na!!” Asta în traducere înseamnă „Dă lumina!” Bine, nu c-ar aștepta să mă ridic eu să aprind lumina. Nici n-apuc să reacționez că el e deja acolo. O aprinde singur. Ghinion de neșansă pentru noi fiindcă stăm într-o casă cu întrerupătoarele poziționate mai jos și, cum el e un băiețel înalt, se ridică pe vârfuri și își rezolvă singur problema iluminatului nocturn. Și iar o luăm de la capăt, cu forțe proaspete. El, că noi suntem leșinați demult. Așa de leșinați că începem să visăm cu ochii deschiși la instalarea unui buton on/off pe copilul din dotare.

    Tentativa numărul trei de așezat copilul în pat știm de la început că va eșua, dar ce să faci, deja ĂSTA e ritualul nostru de culcare. Ce băiță, masaj relaxant, povești și alte minunății. Îl punem în pat știind deja ce urmează în program. Urmează „Sezee!”. Sezee este cățelul familiei. Un bichon mic, alb și foarte pufos care, la cei 11 ani ai ei, nu prea mai are parte de liniște cu ăsta micu. Bine, pe ea o cheamă Fifi. Adică o chema. Acuma o cheamă Sezeee! Și uite-așa, ăsta micu își aduce aminte brusc că mai există un cățel în casă care trebuia luat și el la rând, se dă, din nou, jos din pat și pleacă să o caute pe Sezee, de pe unde s-a tolănit. De cum o găsește începe etapa următoare: trebuie să îi aruncăm toate animăluțele de pluș existente pe lumea asta, ca să alerge după ele.

    La treaba asta nu e suficient să arunce numai el, trebuie să participăm toți. Aruncăm plușurile de vreo o sută de ori pe seară, le aruncăm temeinic, în toate direcțiile,  de nu mai știe câinele încotro s-o ia. La finalul fiecărei zile avem, practic, un copil pe baterii nucleare, un câine extrem de confuz și același dialog: „Cât mai avem?” îl întreb pe taică-su, fluturând câte-o girafă sau vreun ursuleț. „Încă de 78 de ori” îmi răspunde cu vocea stinsă și ne prăpădim amândoi de râs. Ăsta micu râde și el, chiuie, țopăie și se ia la întrecere cu Sezee, alergând să recupereze plușurile înaintea ei. Apoi iar în pat, iar aprinde lumina și iar fuge la mașinuțe ca să le alinieze altfel. Iar în pat, de data asta cu Domnul Cartof (jucăria lui preferată), căruia trebuie să îi punem ochii, nasul gura, mâinile de vreo 20 de ori. Stingem iar lumina și trecem la Panda, un ursuleț din plastic care este, de fapt o veioză, se aprinde și își schimbă culoarea. Nenea Panda ăsta reușește să-l țină locului câteva minute bune, timp în care recităm unde îi este nasul, gura, unde-i sunt ochii, mâinile și urechile până nu mai știm noi pe unde ne sunt mințile. În schimburi. Când eu, când taică-su. (Cred că ne verifică să vadă dacă spunem amândoi la fel).

    Cam de la a 4-a, a 5-a, a 6-a încercare și vreo 2, 3 ore de alergat în sus și-n jos, în și din pat, reușim să parcăm una bucată copil sub păturică, pregătit de somn. Exact atunci când crezi că nu mai e speranță, îl vezi cum întoarce capul într-o parte, oftează mulțumit și adoarme în 10 secunde. Zici că tărăboiul dinainte nici n-a existat, atât a fost de simplu. 10 secunde și gata. Oftăm ușurați. Ce să-i faci. N-ai ce să-i faci. Regresia de somn. O fi a lui,  da’ e și-a noastră. A noastră toată e. Toată, toată!

  • Te simți vinovată că îl „abandonezi” la grădiniță?

    Te simți vinovată că îl „abandonezi” la grădiniță?

    Recunosc. Eu m-am simțit -nu vinovată-, ci de-a dreptul condamnabilă la închisoare pe viață atunci când am hotărât să îl duc pe Alex la grădiniță. Nu știu daca oi fi singura, poate oi fi exagerată, poate alte mame n-au atâtea remușcări și mustrări de conștiință, poate sunt mai raționale, dar eu mă simțeam de parcă i-am făcut cel mai mare rău posibil. Asta simțeam și n-aveam ce face, oricât mi-aș fi spus că Apocalipsa e doar în capul meu. Mă chinuia gândul că al meu copil suferă, că va plânge, că nu va mânca, nu va dormi, nu se va simți bine, că e prea mic, că poate m-am grăbit, are doar 1 an și 10 luni. Mă îndoiam de decizia luată. Ce va face el fără mine? Îl vedeam dependent de mine total -și evident că într-un fel chiar este, doar sunt mama lui – mă gândeam că dacă nu voi fi eu cea care îi dă de mâncare, care îl adoarme, care îi cântă și se joacă cu el, copilul meu nu va face nimic din toate astea, va suferi cumplit, se va simți abandonat.

    În același timp, mă simțeam vinovată pentru că nu aș fi fost obligată să îl las la grădiniță. De vreo două luni, Madridul a devenit noul nostru oraș adoptiv și cum, proaspăt mutați, deocamdată eu nu trebuie să merg la serviciu, nu era o nevoie acută de a-l înscrie pe micuțul meu la o grădiniță. Ar fi fost poate mai ușor de depășit momentul ăsta, dacă aș fi știut că nu am încotro. Dar nu a fost cazul meu. Bine, bine, păi și atunci de ce l-am dus, totuși, la grădiniță? Într-un mod de-a dreptul ciudat, decizia asta nu mi-a aparținut în totalitate. De fapt, el a decis că vrea acolo, iar eu n-am făcut decât să îi las să meargă unde își dorea.

    După ce ne-am mutat, am descoperit în apropierea casei un loc de joacă drăgălaș și am început să mergem acolo în fiecare zi. Numai că, ce să vezi, locul ăsta de joacă, se află efectiv „în poarta” unei grădinițe și, într-o zi, când ne-am nimerit acolo la ora la care copiii de la grădiniță ieșeau să se joace în același părculeț în care ne aflam și noi, am avut marea surpriză să-mi văd copilul alergând într-un suflet și oprindu-se fix în mijlocul cetei de copii. Era o fericire pe capul lui de nedescris. Chiuia, țopăia, alerga pe lângă ceilalți copilași, încerca să-i îmbrățișeze. Eram mută de uimire. Nu știu nici acum ce i-a plăcut așa de mult, ce era diferit, că doar în părculeț erau mereu copii… dar nu, el se juca numai cu copiii de la grădiniță. Luase cu asalt princhindeii în uniforme albastre și se ținea după ei peste tot. Când ăștia micii se încolonau, la îndemnul educatoarelor, ca să plece înapoi în grădiniță, piciul meu se băga între ei și nu se dădea dus nicicum.

    Frățică, îl luam pe sus în plânsete și urlete, pentru că voia să meargă cu ei. Uite așa am ținut-o cam două săptămâni, până într-o zi când educatoarele, care deja îl știau pe prichindelul meu pe nume, l-au invitat să intre în curtea grădiniței împreună cu copiii și mi-au propus să îl las o oră la ei. Nu-mi venea să cred ce se întâmplă, dar l-am lăsat și l-am așteptat afară. Băiețelul meu s-a jucat liniștit și și-a văzut de treabă. Nu a plâns, nu a vrut să iasă, deși m-a căutat la un moment dat, din câte mi-au povestit educatoarele. Uite așa am ajuns noi să îl înscriem pe ăsta micu la grădiniță.

    Bine, nu vă învchipuiți acum că a fost totul chiar lapte și miere. A doua zi a plâns când l-am lăsat acolo. Și a treia zi. Și a patra zi.( Și atât. Atât a durat adaptarea: 4 zile.) Dar nu plângea pentru că nu voia să stea acolo, plângea pentru că ar fi vrut să stau și eu acolo cu el. În momentul în care se deschidea ușa clasei și vedea copiii, se lumina la față brusc, nu mai plângea absolut deloc… se ducea glonț la jucării și la ceilalți copii. Treaba asta m-a făcut să continui să îl duc și să trec peste faptul că momentul separării de mine, dimineața, se lăsa invariabil cu lacrimi. Și nici mie nu îmi era deloc ușor să mă îndepărtez și să îmi las copilul plângând.

    Nu-mi era ușor, e puțin spus. Fac o paranteză ca să vă povestesc că mi-a fost așa de greu în prima zi, atâta eram de nervoasă și de panicată, încât am declanșat un incendiu. Da, ați citit bine, un incendiu. L-am lăsat pe ăsta micu la grădiniță și m-am pus pe așteptat în părculețul din fața ei. Dinăuntru, tot auzeam copii plângând, nu-mi dădeam seama dacă era și al meu printre ei, parcă era… parcă nu. Oricum, eram așa de agitată încât am zis că trebuie să fumez o țigară, ca să mă calmez.

    Evident, în părculețul din fața grădiniței este interzis fumatul, deși erau două cucoane acolo cu copiii lor, care fumau fără nicio jenă, fix lângă cei mici. Fumau relaxate, iar eu, care simțeam că crăp de agitație și deja vedeam în țigară ultima mea salvare (bad habit, i know), ce mi-am zis, ia să fumez și eu, dar nu așa, ca alea două, ca o doamnă – ies la marginea părculețului, fumez civilizat și apoi sting țigara și o arunc la coșul de gunoi, nu în nisipul în care se joacă ăia micii. Tănticile alea musteau a nesimțire, așa că am vrut să le arăt eu cum se face. Zis și făcut, numai că ce-a urmat a fost un dezastru. Înauntru se auzeau urlete de copii, iar afară, JE, cu mâna băgată pân’ la cot într-un coș de gunoi, scoteam servețele în flăcări și le călcam în picioare, în timp ce aruncam cu nisip. Ca la nebuni. Cucoanele fumătoare din părculeț se uitau la mine în stare de șoc, în timp ce-și scuturau țigările în capul copiilor. Așa mi-a trebuit dacă am vrut să le arăt eu cum se face.

    În fine, să revin: în prima zi, l-am lăsat pe ăsta micu la grădiniță preț de o oră (și un incendiu stins), apoi două, apoi trei, apoi l-am lăsat și pentru masa de prânz și pentru somnul de după-amiază, gradual, în fiecare zi un pic mai mult. Și, deși dimineața, despărțirea era grea și pentru el, și pentru mine (dar jur că nu s-a mai lăsat cu flăcări), pe măsură ce continuam să-l duc, plângea tot mai puțin, iar când veneam să îl iau mă întâmpina cu cel mai luminos zâmbet și asta mă reasigura că i-a mers bine acolo.

    Mă bucur enorm că am făcut pasul ăsta pentru el și vă spun cu mâna pe inimă că se vede o schimbare uriașă. A învățat cum să interacționeze cu alți copii. Înainte, când mergeam cu el în parc, se năpustea peste ceilalți prichindei, cuprins de entuziasm. Și, cum el e un băiețel mare, are talia unui copil de 2 ani jumate, nu de 1 an și 10 luni, trebuia să fiu mereu cu ochii pe el, ca să nu îi dărâme. Degeaba îl opream eu și îi explicam că piticii din jurul lui nu sunt jucăriile lui de pluș de acasă, ca să tragă de ei cum vrea el. Nu era conștient de propria forță, deși el era bine intenționat. Iubește copiii și voia să se joace cu ei, deși nu știa la ce folosesc ei exact și cum să facă asta.

    Acum însă, știe să își dozeze propria forță, e mult mai calm, e atent cu ceilalți copii și parcă se și joacă altfel: mai frumos, mai potolit. (Iar astea sunt niște schimbări apărute după numai două săptămâni de grădiniță.) Am un băiețel energic, e ca argintul viu și să-l văd cum stă împreună cu alți copii, jucându-se într-un singur loc, zeci de minute în șir, a produs un mare  – oau! – în familia noastră. A învățat să aibă mai multă încredere în el, să fie mai independent, a învățat că se poate simți bine și dacă nu sunt eu tot timpul lângă el, că se poate juca în parc fără să mă tragă pe mine după el peste tot, universul lui – care până acum se reducea doar la familia noastră – s-a extins, odată cu noile experiențe aduse de grădiniță. Locuri noi de explorat, oameni noi de cunoscut și lucruri noi de făcut.

    Starea lui de spirit s-a îmbunătățit, e bine dispus, zâmbitor, când stătea acasă doar cu mine, de multe ori era nervos, plângăcios, nimic parcă nu-i convenea. Cred, sincer, că a sta între aceiași patru pereți toată ziua – minus cele câteva ore de ieșit afară, dar mereu agățat numai de mine, nu-i făcea neapărat un bine. Cred că avea nevoie de o schimbare, de un program care să includă și alte persoane în afară noastră, a celor de acasă și, bineînțeles, alți copii cu care să interacționeze, într-un mediu prietenos și primitor. Ca o paranteză, e clar că trebuie găsită acea grădiniță unde să-l poți lăsa cu inima împăcată iar cel mic să se simtă în largul lui și să o perceapă ca pe un loc sigur, în care este protejat și îngrijit. Dar poa’ să fie locul ăla grădinița grădinițelor din cartea cărților, la început tot va fi greu. Indiferent de unde îl duci, apare anxietatea produsă de separarea de mamă, așa că nu te lăsa descurajată, dacă primele zile nu sunt chiar o poezie. E o stare prin care toți copiii trec și nu poate fi evitată, este normală până la urmă, dar după ce e depășită această etapă, beneficiile încep să se vadă. Și sunt enorme.

    După o săptămână, gândul cu „îl abandonez la grădiniță” mi-a părut de-a dreptul ridicol. Așa că, dacă crezi cumva că îl abandonezi la grădiniță, te asigur că nimic nu poate fi mai greșit. Nu îl abandonezi, îi dai aripi ca să învețe, încet-încet, să zboare. Singurel. E cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru el: să îl înveți că nu e dependent de tine, că e puternic și că se poate descurca și singur și că poate face o grămadă de lucruri fără ca tu să fii, în permanență, umbra lui.

    Cât despre mine, în prima zi când l-am lăsat să stea conform programului ales, adică de la 9:00 la 16:00, ajunsă acasă, eu, mamă singură și fără obligații, am dat petrecere! Glumesc, bineînțeles. Aș fi dat petrecere, dar n-am avut pe cine să chem. Serios vorbind însă, m-am trezit că am atât de mult timp liber, încât nu mai știam ce să fac cu el. E o senzație pe care nu o pot descrie. Parcă îmi pierdusem sensul în viață. M-am așezat pe canapea și mi-am zis: „Ok, ăsta micu e la grădiniță. And now what?” Încă n-am găsit răspunsul la întrebarea asta. Probabil că mai durează o vreme. Vă anunț imediat ce-l găsesc.

     

  • De ce stau mamele cu nasul în telefon

    De ce stau mamele cu nasul în telefon

    Aud multe comentarii, unele de-a dreptul halucinante, la adresa mamelor care își folosesc telefonul mobil și pentru altceva în afară de a vorbi chestii urgente, atunci când sunt cu copilul în parc. Se pare că din momentul în care ai copil, ai pierdut dreptul de a-ți folosi în voie telefonul. Bine, îți este permis să dai un telefon, două, maxim (da’ să nu te întinzi la vorbă) și atât. Practic, cu unul în plus față de cât ai avea voie, dacă ai fi la închisoare. Ai depășit limita asta, așteaptă-te la comentarii. Ți-o iei de nu te vezi. Sunt regulile nescrise ale găștilor de bone și bunici, care populează parcul, în fiecare dimineață, cu odraslele din dotare. Am avut câteva săptămâni libere și am ieșit cu copilul în parc pe tura de dimineață, cea care, în general, e domeniul bonelor și al bunicilor. Atunci e cel mai rău. Mai bine îți arunci telefonul în lac, ca să știi o treabă.

    Și nu sunt ei singurii. Poate chiar mai guralivi sunt ăia care se relaxează plimbându-se prin parc, la pas ușor de defilare, dis-de-dimineață, pe răcoare și care au făcut un sport din a comenta toate persoanele care trec pe lângă ei. N-au copii, dar au păreri. Și, oricum, dacă ar avea copii, ar fi părinții exemplari, de pus la revistă, fiindcă nu există oameni care să le știe pe toate, așa ca ei. Ar fi magnifici. I-ar învăța până la vârsta de doi ani să piloteze avioane de luptă și să scrie în engleză și japoneză cu ambele mâini, în timp ce recită „Luceafărul”, de la cap la coadă și de la coadă la cap. Sau au copii, dar copiii lor sunt bunicii copiilor copiilor lor, cărora le-au lăsat moștenire o zestre formată dintr-un bibelou în formă de pește și vreo câteva zeci de mileuri, lucrate minuțios și manual.

    Nu vreau să generalizez, așa că nu mă înțelegeți greșit, nu toți bunicii sunt așa, slavă Domnului, dar m-am nimerit și pe lângă specimene din astea, de-a dreptul toxice, care comentează tot ce mișcă și cum, dimineața, parcul e populat, în principal, de copii, bone, bunici și mame care împing cărucioare, au la ce da ochii peste cap. De departe, subiectul favorit îl constituie mamele alea denaturate, care stau cu ochii în telefon, în loc să croșeteze ciorapi sau să îi recite odorului, care gângurește în landou, tabla înmulțirii.

    Și, totuși, de ce stau mamele cu nasul în telefon? Oare chiar nu le pasă de copiii lor? Sunt niște mame rele, oribile și complet deplasate, care n-au niciun sentiment matern? Sunt niște ignorante care n-au nici cel mai mic instinct de a-și ocroti și superviza copilul 24 de ore din 24? Sunt dependente de telefonul mobil așa de rău, încât nu-l pot lăsa din mână? Nu trebuie o mamă să fie nonstop dedicată trup și suflet copilului ei? Da, trebuie. Trebuie să aibă grijă de el și în general trebuie să fie tot timpul în alertă și gata să intervină. Uite fix din cauza asta stau mamele cu nasul în telefon. Sună paradoxal? Sună, dar nu e deloc.

    Puneți-vă în locul mamei care stă de dimineață până seara cu copilul. Job-ul ăsta de mamă este unul nonstop. Nu poți să-ți iei concediu de la asta, nu poți să te învoiești și nici să tragi chiulul (spre deosebire de bone și rude, care-și dau ochii peste cap, dar care atunci când sosesc părinții acasă, și-au luat geanta și au plecat, liniștiți, la treburile lor). Toată atenția ei e îndreptată, tot timpul, spre copil, de dimineață până seara și de seara până dimineața: să nu se lovească, să fie în siguranță, să mănânce, să se spele, să doarmă, să iasă afară (și astea sunt doar activitățile de bază ale unei zile). Între toate sarcinile astea zilnice, se mai ivește câte un moment de respiro.

    De exemplu, în parc, când copilul, în sfârșit, stă într-un loc mai mult de două minute și își face de lucru (fie chiar și într-o băltoacă), acasă când redescoperă câte o jucărie, în cărucior, când îl știi în siguranță și poți să răsufli ușurată că nu o ia la goană în următoarele 20 de secunde. Sunt momentele în care poți să iei o pauză fizic. Mental însă, nu. Tot cu gândul la copil ești. Nu reușești să te deconectezi cât ai pocni din degete. Îți mai trebuie ceva. Așa că, de ce stau mamele cu nasul în telefon? Simplu: pentru că este cel mai rapid mod de a face declicul ăla în mintea lor și de a se decupla, de a-și scoate mintea, pentru câteva clipe, din starea de alertă și de vigilență continuă. Vigilență care este pur și simplu extenuantă, poate chiar mai extenuantă decât oboseala fizică, pentru că nu-i poți spune creierului: „Ok, acum stăm pe bancă, copilul e liniștit, gândește-te și la altceva în afară de copil. Ia o pauză.”

    Nu-ți poți pune mintea „on hold”, dar ai nevoie de astfel de pauze ca să te menții pe linia de plutire. Iar telefonul este cel mai la îndemână mod de a „evada”, preț de câteva minute, cum n-ai timp nici să citești o carte cât se joacă bebe cu grebla în nisip, nici să te teleportezi la teatru sau la un film, cât întoarce copilul o jucărie pe toate părțile și nici să stai la cafea cu prietenele depănând amintiri, cât timp copilul se dă în leagăn. Telefonul e portița spre câteva secunde în care creierul tău ia o pauză, se oprește din alergat, se aruncă lat pe canapea și face zapping în fața televizorului. Este pauza aceea care, de multe ori, îți reamintește că și tu ești om și că da, îl iubești până la soare pe piciul tău, dar ai nevoie să mai arunci o privire și la ce se întâmplă în lumea ta, de adult. Așa că, data viitoare când vedeți o mămică stând cu nasul în telefon, să știți că nici nu e o mamă oribilă și neglijentă, și nici nu vânează Pokemoni. Pur și simplu își încarcă bateriile. Are nevoie.