Ioana Boca – Zori de Zen

Blog

  • Viața paralelă a mamelor

    Viața paralelă a mamelor

    Nu știu dacă vouă vi se întâmplă, oi fi singura?! Dar vă spun sincer că eu am o viață paralelă! Începe după ce Gogoașă își ia tălpășița, la plimbare, prin lumea viselor, adică de pe la 9:30, 10:00 și durează până când adorm în fotoliu, pe scaunul de la calculator sau pe canapea. Nu discriminez!

    Jur, de când al meu copil a decis că vrea să doarmă toată noaptea, eu am decis că nu mai vreau să dorm. După ce se duce el la nani, mă trezesc pentru a doua oară, la o nouă viață! Și înghesui, cu mare talent, în cele două… trei ore nocturne, tot ce aș fi vrut să fac pentru mine, în timpul zilei și n-am putut.

    Pe cuvânt. După ce adoarme el, e petrecere la mine în cap! Mooaamă! Să vezi câte fac acum! Mă uit la film, da, filmul ăla pe care mi-l doream să-l văd demuuult! Ăla care a fost în cinematografe acum vreo 6,7 luni și la care iar n-am ajuns. Pe urmă scriu vreo două, trei articole pentru blog. Toate minunate, normal. Super mega documentate, evident, cu zeci de ore de citit articole de specialitate, că doar dacă ai o viață paralelă, practic mai câștigi 24 de ore. (Bine, în momentul de față, viața mea paralelă are o durată nedefinită: începe de la un sfert de oră și, în unele cazuri, cele mai fericite… sau nu?… durează până la două.. trei.)

    Mai bag și un capitol, două, trei… zece din cartea pe care tocmai am început-o și stau să „frunzăresc” și internetul, ca să mă pun la punct cu ce se întâmplă în lume în cealaltă viața, aia în care eu n-am timp de așa ceva. Și, pe urmă, mă mai uit la un film! Și mai scriu ceva! Și cercetez iar internetul! Bine, în majoritatea cazurilor nu ajung să fac nici măcar două lucruri din lista mea, apuc să schimb două-trei vorbe cu al meu soț, ne mai hilizim de una, alta și… adorm în mână.

    Știți ce bine se doarme în mână? Sprijinită fie de biroul calculatorului, cu ochelarii pe nas și cu cealaltă mână leșinată pe tastatură, fie întinsă pe canapea, într-o parte așa –  adică să nu fie nici prea comod, dar nici prea incomod. Practic stau într-un cot și adorm în mână. E ceva…. nici nu pot să vă descriu! E vis! Și la propriu, și la figurat.

    Și, totuși, eu încerc! În fiecare seară încerc. Mă ridic în capul oaselor, ca teleghidată din pat, după ce l-am adormit pe ăsta micu, cu o mie de planuri în cap și zero spre sub nivelul mării – energie. Dar mă las?! Nuuu, nu mă las eu așa ușor! Sunt o învingătoare! Numai ideea că am niște timp liber să-l folosesc doar pentru mine, mă animă să-mi înfig scobitori între pleoape, ca-n desenele animate și să-mi pun papucii în picioare! Al meu soț mă așteaptă și el să petrecem un pic de timp împreună și să vedeți ce mai petrecem! Cam un sfert de oră, așa, după aceea, fiecare sforăie pe unde apucă. În 90% din cazuri.

    Asta e viața mea paralelă. Ok, știu că nu e mare lucru de capul ei. Știu, știu. E firavă, dar e a mea! Și e un proiect în lucru. Lucrez în fiecare seară la ea. Și, într-o zi (sau mai bine zis, noapte), trag speranță că voi deveni atât de bună în a-mi trăi, la maxim, viața asta paralelă, încât nici n-o să-mi mai pese de somn! Cine are timp pentru somn? Nu, domnule, eu n-am. Și nici nu-mi trebuie. Sunt ocupată să profit de orice minut la maxim. Bine, pentru asta trebuie să depășesc faza cu adormitul în mână. Mă gândesc să o retrag ușor, până reușesc să adorm cu tâmpla sprijinită de un singur deget. După aceea, oi vedea eu ce-oi face. Poate învăț să levitez.

    Câtă vreme există speranță că mai poți face și lucruri pentru tine și doar pentru tine, o să mă târăsc din pat și dacă la noi în casă ar bate viforul, s-ar îndoi copacii și ar ninge cu bormașini.

    Cred că e clar pentru toată lumea că încă n-am ajuns la statutul de pasăre de noapte. Tot ce-am reușit până acum e să devin un soi de porumbel permanent extenuat. Dar nu mă las eu descurajată așa ușor. Nununu… Mă lupt pentru dreptul meu de a avea o viață paralelă. Uneori reușesc, alteori nu. Dar speranța… ei bine, speranța doarme ultima. Parcă așa era zicala aceea, nu? 🙂

     

  • Despre a deveni mamă – partea întunecată; despre lucrurile de care nu se vorbește (destul)

    Despre a deveni mamă – partea întunecată; despre lucrurile de care nu se vorbește (destul)

    Obișnuim să vorbim despre partea bună, despre fericirea pe care o simți atunci când îți strângi copilul, pentru prima oară, la piept, despre miracolul de a dărui viață, care ne copleșește, ne uimește, ne face fericite, dar experiența de a aduce pe lume un bebeluș nu este numai frumusețe și fericire continuă. Este și frică, nesiguranță, epuizare. Începutul e greu pentru toți părinții. El vine cu un șoc de acomodare a ta, ca mamă, în primul rând. Vine cu nopți de nesomn, cu epuizare, cu griji, cu frici, cu zile în care simți că nu ai niciun reper, în care te întrebi dacă ce faci o fi bine, dacă ești și dacă vei fi o mamă bună pentru copilul tău. Dacă te vei obișnui vreodată cu noul ritm al vieții tale, dacă va fi mai bine, dacă vei fi și tu bine până când va fi mai bine.

    70% dintre mame suferă de tristețe postpartum, conform studiilor de specialitate (despre tristețea postpartum și propria experiență cu asta am scris aici), iar 1 din 7 mame suferă de depresie postpartum.

    Prima, adică tristețea postpartum trece în aproximativ două săptămâni de la naștere, depresia însă poate dura ani. Nu trece de la sine. De aceea, e foarte important să vă recunoașteți stările, să cereți ajutor de specialitate, în cazul în care suferiți de depresie postpartum. E nevoie de terapie pentru a o depăși. Pentru ca puiul tău să fie bine, trebuie mai întâi să fii TU bine.

    Aceasta este partea întunecată a mămiciei. Nu multe mame își găsesc curajul de a vorbi public, deschis, despre traume, despre deznădejde, despre frică. Și pentru că nimeni nu prea vorbește se simt și mai singure, inadecvate, izolate.

    A fi altfel decât complet fericită, după ce ai născut un copilaș perfect, nu e compatibil cu ce ne spune societatea că ar trebui să simțim. O proaspătă mămică nu are cum (și nici nu are voie) să se simtă altfel decât în extazul suprem și-atunci, pe lângă depresie, mai ești copleșită și de un enorm sentiment de vinovăție și de rușine.

    Toate poveștile frumoase despre mămicie, pe care le vedem sau despre care citim, accentuează starea asta și, deși ele nu sunt o ficțiune, experiența asta are părțile ei de-a dreptul minunate, poate că s-a creat, cumva, o imagine falsă, suprarealistă, a mamei perfecte, ruptă din filme, care își strânge în brațe pruncul perfect, care e dedicată complet bebelușului și, deși nu doarme, arată impecabil, se simte impecabil. Totul e sublim. Totul e minunat.

    Aceasta este povestea Andreei, care acum locuiește în Spania, mamă a doi copii, un băiat la vârsta adolescenței și o fetiță acum în vârstă de 4 anișori, care a venit în viața lor atunci când nu mai sperau la asta. Și-a dorit ca experiența ei să ajungă la cât mai multe mame, care poate se simt la fel de singure, așa cum s-a simțit și ea.

    Povestea ei e despre depresia postpartum, prejudecăți, despre așteptările legate de alăptare și despre presiunea care se pune, din nou, pe mamele care nu pot respecta „norma”, e despre înțelegere, nevoie de ajutor și despre vindecare. Andreea este o luptătoare, o femeie puternică, înainte de toate.

    Așadar, aceasta este povestea ei, așa cum mi-a spus-o ea și cum și-a dorit să ajungă la voi:

    „Mi-aș dori așa de mult ca un blogger sau cei care fac acele clipuri despre cât e de minunată mămicia să își ia timp să scrie și despre partea întunecată a vieții de mămică, despre urâțenia unei depresii postnatale, despre necesitatea ajutorului în familie, despre cum te poate afecta lipsa de somn în primele luni ale venirii unui copil în familie.

    Cei mai mulți scriu doar despre sentimente nobile, despre cât de minunați sunt copiii, despre câtă fericire plutește în aer și cred sincer că mai sunt multe alte mame ca și mine, care poate nu au curajul să zică, în gura mare, că a fi mami nu e mereu roz, zâmbete și fericire. A fost o depresie urâtă după naștere și multă anxietate și atacuri de panică. Dar suntem pe calea cea bună acum, a fost nevoie și de medicamente și de consiliere pentru mine, dar am scos capul la iveală.

    Înainte de a rămâne însărcinată am lucrat 5 ani îngrijind o bătrânică bolnavă de Alzheimer în ultima fază. A făcut un stop respirator cu mine de față și până a sosit ambulanța i-am făcut masaj cardiac și apoi, la spital, după câteva zile a murit. După aceea, au început să apară primele semne ale anxietății. Am fost la medic, am urmat tratament și a fost foarte ok o bună perioadă de timp, aproape 1 an. După, am aflat că sunt însărcinată, la 37 de ani și, știindu-mă protejată de pastile anticoncepționale, pentru mine a fost un adevărat șoc, îmi luasem gândul că voi fi mamă din nou.

    Fetița a fost binevenită de către toți ceilalți din familie, chiar și de către fiul de 14 ani, după ce a depășit surpriza inițială.

    Am avut o sarcină oribilă, toxică, o stare de rău permanentă, grețuri, risc de pierdere a sarcinii, am stat în pat, în repaos, cam din iulie până la sfârșitul lui septembrie, când am născut. La cele mai mici eforturi, domnișoara se zbătea să iasă înainte de vreme. M-au zăpăcit cu analize, ecografii, probe pentru diabet gestațional. În final, în 30 septembrie a venit pe lume micuța mea, nașterea a fost ok, a asistat și soțul, bebe sănătos, eu la fel și după 2 zile am ajuns acasă. Pe băiat l-am alăptat până la 1 an și 7 luni. Eram decisă să fac la fel și cu fetița, dar nu a fost să fie. Laptele nu urca, fetița se zbătea la sân, urla mai tot timpul, dându-i la cerere sân, eram cu ea agățată de mine aproape 24 de ore din 24.

    Cand i-am dat primul biberon de completare a dormit 6 ore continuu, de stăteam lângă ea să văd dacă respiră. Odată cu lactația complementară a început să ia în greutate. La primul control, pediatra mi-a trântit în cap că laptele matern e cel mai sănătos și că, copiii hrăniți doar cu lapte matern sunt mai inteligenți și mai sănătoși. Îți  imaginezi ce efect a avut asupra mea, am plâns până nu mai eram om, soțul s-a enervat și a zis să o las naibii de pediatră și să hrănim bebelușul doar cu lapte praf. Sânii mei erau rană vie, nu reușeau să se vindece ragadele, micuța urla ori de câte ori o puneam la sân, nu dormea mai mult de două ore continuu, fie zi, fie noapte.

    Cu mult chin, am reușit să îi dau sân până la 2 luni și jumătate, mereu fiind nevoită să dau completare cu lapte praf. Avea și colici, urla jumătate din noapte, eram epuizată din cauza lipsei de somn, atacurile de anxietate erau zilnic, apoi de 2-3 ori pe zi, ma durea tot corpul, parcă cineva îl tăia în bucăți, îmi era greață, parcă mă strângea de gât și îmi înfigea cuțite în burtă și simțeam toate acestea în același timp.
    Într-o zi, mi-a fost așa de rău și eram așa de supărată, că nu am vrut să răspund, la telefon, soțului și s-a speriat. Pentru că nu putea pleca de la serviciu, a sunat la poliția locală unde cunoștea agenții și i-a rugat să vină să vadă ce se întâmplă.

    Eram în plin atac de anxietate. Agentul m-a băgat în mașină și m-a dus la o clinică medicală pentru consult, au avut grijă de cea mică până mi-am revenit. După acest incident nu am mai avut lapte deloc. M-au trimis la un centru pentru Sănătate Mintală, unde a fost o dezamăgire teribilă, am nimerit un medic care, în cele 10 minute cât a ținut consultația, a scris la calculator aproape tot timpul și a căutat într-un dicționar medical, nu a vrut să-mi răspundă la întrebări și mi-a înfipt în mână o listă de 5 medicamente, zicând să le iau și să revin după 3 luni la control.

    Am ieșit șocată de acolo. A doua zi, am fost la medicul meu, care a zis că nu îmi dă rețeta înapoi, pentru că medicamentele prescrise, în combinația respectivă, mă vor zăpăci de tot și nu aș mai putea avea grijă de cea mică. În schimb, m-a trimis la un psiholog, acolo mi s-a dat un alt tratament și a fost o perioadă când a trebuit să merg, în fiecare săptămână, să vorbesc cu ea, pur și simplu doar să stăm de vorbă, să vadă cum eram. M-a ajutat enorm.

    Soțul era la muncă peste zi, băiatul la școală până după-amiază și diminețile eram îngrozită să rămân singură cu fetița acasă. Nopțile ne trezeam amandoi (și eu, și soțul) la cea mică. Nu a dormit până la 3 ani și ceva o noapte întreagă, eram nervoși și stresați în permanență. A fost groaznic. Nu puteam merge nici la baie singură.

    Au fost zile când efectiv îmi doream să nu mai fiu, doar ca să scap. Și apoi vedeam privirea fiicei mele și cum îi înflorea zâmbetul pe buze și îi străluceau ochii când mă vedea și cum își întindea mânuțele spre mine și eu îmi doream să mor încă o dată, pentru ce simțisem înainte. Am ieșit la suprafață cu ajutorul soțului, al băiatului meu și al medicului, care au fost lângă mine și le-a păsat.

    Aici, în Spania, suntem singuri: noi și copiii. Nu avem rude, cercul de prieteni este restrâns, a fost o perioadă grea și cu lipsa banilor și nu am reușit să ieșim prea mult din zona unde locuim sau să socializăm mai des.

    Azi, când fetița mea are 4 ani, pot spune că sunt bine, că am lăsat depresia în urmă, deși uneori mai simt încă ghearele anxietății. Povestea mea poate va ajuta mai multe mame să ceară ajutor și să nu încerce să fie eroine pe seama sănătății lor.”

    Dacă suferi de depresie postpartum, cere ajutor. Ai nevoie de sprijin, ca să o poți lăsa în urmă, la fel cum ai nevoie să știi că nu ești singură. Multe mame, la fel ca tine, au trecut prin asta. Și tu o poți depăși. Trebuie doar să o recunoști și și să ceri ajutorul de care ai nevoie. Pentru ca bebe să fie bine, trebuie, mai întâi, să fii tu bine cu tine.

  • Fă-ți timp pentru copilul tău, e cel mai prețios lucru pe care i-l poți oferi

    Fă-ți timp pentru copilul tău, e cel mai prețios lucru pe care i-l poți oferi

    Trăim într-o lume nebună. Suntem mereu pe fugă, niciodată n-avem suficient timp pentru toate lucrurile pe care trebuie sau vrem să le facem. Gonim după ceea ce credem că ne va asigura fericirea, a noastră și a celor dragi, după o viață mai bună, după resursele financiare care să ne permită să oferim copiilor noștri tot ce și-ar putea dori. Nu vrem să le lipsească nimic. E normal. Și pentru asta muncim. Muncim mult, alergăm în toate părțile, ne sacrificăm. Facem eforturi supraomenești ca să le putem da cât mai mult din tot ce are mai bun lumea asta.

    Eu nu spun că e rău. Nu spun nici că e bine. Spun doar că asta e realitatea în care trăim. Și mai spun un lucru: că toate lucrurile acestea după care alergăm, pe care le vrem și pentru care ne sacrificăm, pentru noi și pentru ei – copiii noștri, le plătim cu timp. Timpul nostru. Cea mai prețioasă resursă pe care o avem. Lucrurile care costă timp nu sunt gratis. Sunt cele mai scumpe lucruri din lume.

    Timpul nu poate să ți-l mai dea nimeni înapoi. Nu e în cantități nelimitate, noi nu suntem veșnici. Și-atunci, dacă timpul e ce avem noi mai de preț pe lumea asta, ce facem cu el? Cui i-l dăm cel mai mult?

    Cele mai importante și mai prețioase lucruri pe care le putem oferi copiilor noștri sunt dragostea noastră și timpul petrecut cu ei. Nimic nu contează mai mult decât asta. Nici banii, nici câte și ce haine au, nici ce jucării au primit, la ce școli au fost înscriși, câte ore de muzică, dans, tenis, balet au făcut. Sigur, eu nu zic că lucrurile acestea nu sunt importante, zic doar că, de multe ori, vin cu un sacrificiu foarte mare. Poate prea mare. Sacrificăm timp, mult timp petrecut cu ei, pentru a ne permite toate lucrurile acestea. Sunt poate prea multe lucruri pe care le facem pentru copiii noștri și prea puține pe care le facem cu ei. Pentru ei, dar fără ei.

    Alergăm și muncim pentru ca ei să fie ceea ce poate noi ne-am fi dorit să fim. Pentru ca ei să aibă ceea ce noi poate ne-am fi dorit să avem. Nu spun că e un lucru rău. Niciodată nu e un lucru rău să-ți dorești pentru copilul tău să fie bine, dar să nu uităm, în toată goana asta, că ghemotocul acela de soare are nevoie, în primul rând, de noi, mama și tata, să fim acolo, fizic. Are nevoie ca tu să fii lângă el, povestind, învățând și jucându-vă, tăvăliți pe covorul din sufragerie. Nimic și nimeni nu poate înlocui asta.

    Peste ani și ani, ei nu-și vor aminti câte ore suplimentare au făcut mama sau tata la serviciu, câte seri și le-au petrecut la birou ca să „prindă” promovarea, nu-și vor aminti nici cât de ordine era în casă și nici că mama avea grijă să calce toate hainele, să spele toate vasele, să facă toate camerele lună, nici că stătea ore în șir în bucătărie ca să pregătească festinuri.

    Ghemotocul tău de soare își va aminti cum te ruga să vii la el, să vă jucați și tu n-aveai timp. Aveai treabă sau nu erai acolo.

    Nu vreau să te simți vinovat(ă). Așa e lumea asta construită. Anapoda. Lucrurile pe care trebuie să le faci pentru copilul tău sunt și cele care te țin departe de el. Într-o lume ideală, toți am vrea să putem sta tot timpul cu ei, fără să avem grija zilei de mâine.

    Și știu că, uneori, chiar nu e în controlul tău. Știu că ți-ai dori să fii acolo mai mult și uneori, pur și simplu, nu poți. Și mai știu că ei n-au grijile noastre, sunt mici și pentru ei contează doar joaca. Iar joaca nu e mereu pe lista noastră de priorități. Sigur, e important să aibă ce mânca, să aibă hainele curate, e necesar să ai grijă și de-ale casei, să le asigurăm stabilitatea financiară de care au nevoie pentru a-și putea realiza visele, dar atunci când poți, când nu arde, fă și din joacă o prioritate. Atunci când te cheamă să vă jucați împreună, spune-i și da, cât de mult poți și cât de des poți. Și străduiește-te să poți cât mai mult și cât mai des.

    Peste ani și ani, de asta își vor aduce aminte. De noi, stând pe jos cu ei, jucându-ne cu trenurile, cu mașinuțele, cu păpușile, învățându-i să deseneze și să coloreze, cântând despre broscuța care face „oac” și despre piticii care trăiau în pădurea cu alune, își vor aminti hârjonelile cu tata, bătaia cu perne, călătoriile și vacanțele, orele de joacă în parc, reprizele de gâdilat, sutele de castele de nisip construite împreună, glumele, râsetele, și poveștile de dinainte de culcare, pupicii și îmbrățișările. Din asta este compusă o copilărie fericită. Din dragoste și apropiere, din conectare și din bine. Din voi – împreună.

    Joaca nu e niciodată doar o joacă. Joaca e atenția ta dedicată toată numai lui, joaca e învățare, joaca vă conectează, vă leagă, vă apropie. Joaca vindecă suflete și crește oameni mari și frumoși. Când te joci cu el „nu-ți pierzi timpul în care puteai face lucruri mai importante”, ci câștigi cel mai prețios timp: cel cu copilul tău.

    Nu se prăbușește lumea dacă nu dai acum cu aspiratorul, nu pierzi nimic dacă lași vasele alea murdare în chiuvetă și nici dacă hainele puse la călcat au devenit muntele Everest și tu tocmai îți propusesei să-l escaladezi cu fierul de călcat. Nu pierzi nimic dacă le lași acolo. Dimpotrivă.

    Copiii noștri sunt întotdeauna prioritatea, așa-i? Chiar și când nu suntem acolo cu ei, tot ce facem, toate sacrificiile noastre sunt pentru ei. Și, deși, suntem toți de acord că ei sunt prioritatea… totuși, într-un mod ciudat, ei sunt întotdeauna cei cărora le cerem să mai aștepte. Mai pot să aștepte până terminăm noi toate treburile, până încheiem cu hârtiile de la birou, până spălăm vasele, până dăm cu aspiratorul. Doar se pot juca și singuri, nu e nevoie de noi acolo, nu? Ba este nevoie. Cea mai mare nevoie acolo este. Timpul petrecut cu tine nu poate fi înlocuit cu niciun munte de jucării.

    Nu-l lăsa să mai aștepte. Când poți face un efort ca să fii acolo, fă-l. Treburile tale mai pot să aștepte. Ele nu plâng și nu suferă după tine. Copilul tău – da. Lasă-le deoparte, cât de des se poate, atunci când se poate, ca să vă bucurați unul de altul, să stați împreună.

    Dăruiește-i lui cât mai mult din timpul tău puțin. Și fă-l să conteze. Acum, cât încă e copil. Mai târziu, e prea târziu. Când vei avea tu tot timpul din lume pentru el, va avea el prea puțin pentru tine.

  • Când Alex papă macaroi și cartofi și în niciun caz nu vrea căcășuță

    Când Alex papă macaroi și cartofi și în niciun caz nu vrea căcășuță

    Să vă povestesc o zi din viața mea. Să luăm total aleatoriu dar deloc întâmplător ziua de ieri. Aș zice de azi dar deja e trecut de 12 noaptea, acum, când m-am apucat eu să aștern aici toată tărășenia. Bun, ziua mea de duminică a început la ora 9:00, când Gogoașă mi-a dat trezirea. Ați zice că e o oră rezonabilă și chiar este. Este o oră mai mult decât rezonabilă. Ce e rezonabil legat de ziua asta începe și se oprește, brusc, aici.

    Ora 9:00 Alex nu vrea diverse

    -Mama, Alex papă lapte, cookies, cioco și ghețață.

    -Serios, Alex? Când ai mai păpat tu așa ceva, în combinația asta, vreodată, măi, mamă? Alex papă lapte cu cereale. E ok așa? Vrei?

    -Nu-nu-nu. (Să ne înțelegem. El nu îmi spune doar „nu”. El spune nu-nu-nu. Nici nu-ul nu mai e ce-a fost, frățică!)

    -Mama, Alex papă ghețață și cioco, cacadea și ciolbiță!

    -Seriooos? Văleu, Alex! Chiar așa? Ce-ai spune de… lapte cu cereale!

    -Nu-nu-nu. Mama. (Face o pauză, trage aer în piept). Alex nu papă lapte cu cerecele!

    -Dar ce papă, mami? Vrei un sandwich?

    -Nu-nu-nu. Alex papă ut, macaroi, caltofi și cacadea!  (niște precizări: a primit o acadea, de la un copil, la grădiniță și de-atunci „cacadelele” sunt pe lista dorințelor,  ut egal unt și ce e un macaroi, vă întrebați. Păi, ce să fie. O macaroană. La singular, masculin. Cred.)

    -Hai, măi, Alex, chiar așa?! Hai, gata, mâncăm lapte cu cereale. E foarte bun și ție îți place laptele cu cereale, mami. Gata cu gluma.

    -Nu-nu-nu! Alex papă pâne.

    -Doar pâine, mami? Nu vrei și niște lapte lângă pâinea aia? Și… ce-ai zice de niște cereale?! Sunt făcute tot din grâu, ca pâinea! Sunt ca pâinea! De fapt, ce să mai, sunt pâine! Cerealele sunt pâine!

    Vrei?

    Se gândește. Pe mine mă trec transpirațiile. Pfoaa… chiar n-aș vrea o criză de furie, așa, dis-de-dimineață. Nici cafeaua nu mi-am băut-o. Pare c-am scos-o la capăt, totuși. Da, am reușit. E ok, pot să răsuflu ușurată.

    A, ce-a mâncat de fapt? Exact ce stabilisem: omletă, iaurt și un dinozaur verde. Ce, nu am zis?

    (Vă-ntrebați și ce e un dinozaur verde. Un măr căruia i-am scobit doi ochi și o gură fioroasă înainte să-l tranșez.)

    Ora 12:15: Alex nu vrea căcășuță! Căcășuța e mizerie!

    După ce Gogoașă a luat micul dejun, am mai făcut una, alta prin casă iar apoi a început circul: îmbrăcatul pentru ieșit afară. Două ore mi-a luat, după ceas, ca să-l îmbrac. Am început la 11:00 și am terminat la 13:00. L-am alergat dezbrăcat prin toată casa, timp în care ăsta micu s-a ascuns în cabina de duș, în coșul cu rufe, sub pat, în dulap și după un umeraș. Da, se poate să te ascunzi după un umeraș gol, dacă închizi bine ochii!

    Am reușit să-i pun pantalonii după ce am cântat de cinci ori „Ura, drăguța mea, țăranul e pe câmp”, adică pe la 12 și un sfert. Și, credeți-mă, aș fi renunțat demult la ieșitul afară, efectiv sunt zile în care e clar că nu ține să iasă neapărat și-atunci n-are rost să ne mai chinuim, dar era musai să ajung și la o farmacie.

    Victorie nesperată așadar, pantalonii erau la posesor, mai negociez un pic și schimbarea tricoului și dau să-i pun este el o cămășuță în carouri. Circ!

    -Mama, asta e mizerie! Îmi smulge cămășuța din mână, fuge cu ea înapoi la dulap și o îngrămădește pe un raft. Mizelie, mama, Alex nu vlea căcășuță!

    -Cum, măi, mama, mizerie?! Cămășuța asta nu e mizerie, e foarte frumoasă, Alex! Hai măcar să o încerci!

    -Nu-nu-nu. Mizerie! Pui la loc!

    Mă mir un pic, de unde și până unde mizerie?! O întorc pe toate părțile. O fi văzut copilul ceva, o avea vreo pată și eu n-am văzut? Unde mizerie! Nu era. Dar ce contează. Cămășuța e mizerie (poate fiindcă e gri?!), în fine. Notă mentală să nu mai cumpăr haine gri, că sunt o mizerie.

    Ora 14:00 Alex merge la restaurant, ca să mănânce pâine

    Două alergături mai târziu și o venă pulsându-mi în tâmplă, am reușit să ieșim pe ușă. Am fost și la farmacie, dar ne-am blocat în parc. Nu mai voia să plece, l-am dat în leagăn până am simțit că-mi cade mâna. Am ajuns târziu, copii nu prea mai erau, fiindcă era ora prânzului și până ne-am învârtit noi între două leagăne, deja nu se mai zărea nici țipenie de om.

    Dacă ar fi fost, ar fi auzit cum, la un moment dat, eu, mama responsabilă, îmi ademenesc copilul să mâncăm în oraș, la restaurant, o specialitate rar întâlnită: pâine. Da, păi ce să mâncăm noi la un restaurant: pâine, normal. Casa noastră e în pădure, n-avem pâine acolo. Trebuie să mergem la restaurant pentru ea. Când orice altceva eșuează, pâinea noastră cea de toate zilele e salvarea, cum ar veni. Dacă-i zici că mâncăm pâine e ca și cum s-ar deschide cerurile! Pâinea e delicatesa de masterchef pe care nu se poate s-o refuzi.

    Deci…Hai, Alex, la restaurant, să mâncăm… (ta-na-na-na!!!)… pâine! 🙂

    În general, sâmbăta e ziua în care nu gătesc, luăm prânzul la restaurant, săptămâna asta s-a nimerit însă să fie duminica. (De ce nu gătesc sâmbăta? Am scris aici 7 metode de a-ți eficientiza timpul atunci când ești mămică.)

    Ora 19:00 Alex nu vrea la baie și Alex nu vrea să iasă din baie

    Am ajuns acasă pe la cinci după-amiaza, ne-am tras sufletul olecuță și-apoi a început circul cu baia. Nu voia să facă baie și după ce a vrut să facă baie n-am mai vrut să nu facă baie. Douăzeci de minute am discutat despre ce bine e să nu mai faci baie.

    L-am parcat, mulțumit, hrănit și spălat sub păturică, pe la 9 jumate și m-am prăbușit epuizată, pe canapea, să-mi trag un pic sufletul, să reflectez și-apoi m-am pus pe scris ca să vă comunic:

    Ora 21:30 Câteva constatări și (nici)o concluzie

    Oameni buni, deci sunt zile în care vrei să-ți tragi plapuma la loc peste ochi și să nu mai ieși de-acolo câțiva ani.

    Vestea bună este, totuși, că, la trei ani și trei luni, astfel de episoade sunt tot mai rare, vestea și mai bună este că Alex a început să-l mai spună, din când în când și pe „R” și vestea cea mai bună – supremă, practic –  este că, după zeci de discuții și negocieri purtate cu calm, sute de explicații și jocuri de-a îmbrăcatul sau de-a ce mai era nevoie să facem, nici eu nu mai sunt la fel. Am răbdare, frățică. Câtă răbdare n-am avut în toată viața mea. Toată răbdarea din lume să vină la mine, vorba aia.

    Și nici nu mă mai enervez așa rău – în afară de faptul că începe să mi se zbată o pleoapă, la un moment dat și-mi tremură genunchii – sunt un monument de calm. Vedeți ce-nseamnă exercițiul? Și, vorba aia, eu am exersat foarte des. Tot timpul, practic. Exercițiul e mama învățăturii, vă spun! Și pentru ei, și pentru noi.

     

     

  • De ce mint copiii, când încep și ce e de făcut

    De ce mint copiii, când încep și ce e de făcut

    „Am văzut o girafă cu pălărie care traversa strada”, „Dacă vreau, pot să zbor și până la Lună”, „Mie, tata, mi-a luat acasă un excavator adevărat. E parcat în sufragerie!”, „Pe mine mama mă lasă să mănânc câte bomboane vreau eu, într-o zi am mâncat și un milion de bomboane!” sau „Eu, acasă, am voie să mă joc cu cuțitele”. „N-am spart eu vaza, ursulețul a spart-o!” sau „Nu știu cine a colorat pe perete. Nu știu!”.

    De ce și când încep să mintă copiii? Și oare-or fi toate minciunile la fel de rele? Răspunsul este simplu: nu. Unele minciuni nu sunt rele deloc, sunt cele care, de fapt, țin de imaginația copilului, de o lume de fantezie pe care el și-o creează. Când încep să facă asta? Unii chiar de la vârsta de doi ani, potrivit specialiștilor.

    Să ne înțelegem: toți copiii mint. N-o spun eu, o spun experții în psihologia copilului. Și tot ei spun că nu toate minciunile sunt rele, așa că nu e cazul să ne alarmăm de fiecare dată când cel mic „denaturează” adevărul.   Un studiu   realizat de o echipă de psihologi de la Universitatea canadiană Brock arată că 20% dintre copiii cu vârsta de doi ani spun minciunele într-o formă sau alta. Procentul crește la 50% în cazul copiilor cu vârsta de 3 ani și la 80% în cazul celor care au împlinit 4 ani. (Am mai scris despre asta și aici A început timid să plouă…cu o minciunică…două.)

    Faptul că piciul a început să spună câte o minciunică nu reprezintă altceva decât un nou salt în dezvoltarea lui cognitivă, e o dovadă de inteligență, precum învățatul de a se îmbrăca singur sau de a-și aștepta rândul să se dea în leagăn, atunci când se află în parc, potrivit specialiștilor.

    Nu toate minciunile sunt rele

    Copiii nu mint întotdeauna cu scopul de „a înșela” pe cineva și nu e neapărat un comportament rău, necinstit, condamnabil. Pur și simplu își inventează o lume sau o realitate în care și-ar dori să fie. De multe ori, ei chiar cred în ce spun iar la vârste foarte fragede, ei, de fapt, nu fac diferența între fantezie și realitate, potrivit psihologilor. Un copil de doi ani chiar crede că, dacă spune că mașinuța lui de curse e o ambulanță, mașinuța aceea va deveni ambulanță doar pentru că așa a spus el.

    În alte cazuri, minciunica poate lua forma unei fantezii și asta nu arată altceva decât faptul că micuțul își dezvoltă imaginația, latura creativă, așa că dacă într-o zi îți spune că a văzut „o girafă cu pălărie care traversa strada”, nu e cazul să te îngrijorezi, dimpotrivă.

    Ce faci în situația asta? În niciun caz nu îl descuraja, nu-i spune că e ridicol, că nu există așa ceva, nu-i spune că minte. Poți alege să nu reacționezi deloc sau – cel mai bine – poți alege să îi arăți că ești interesat de lumea lui imaginară. Ai putea să-l întrebi dacă girafa avea și fular sau dacă mergea în lesă. Genul acesta de minciunică este, de fapt, o lume imaginară creată de copil, o joacă prin care el își pune la lucru imaginația și asta nu poate fi decât benefic pentru el,  așa că poți delimita fantezia de realitate fără să-l descurajezi. „E minunată ideea cu girafa, care purta o pălărie. Cred că putem să inventăm o poveste întreagă cu ea! Oare ce căuta în oraș, pe stradă? Hai să ne gândim unde se ducea!”

    Dacă unele minciunele țin complet de lumea fanteziei, altele țin de inventarea unei realități care nu există, dar care i-ar plăcea copilului sau vin pentru „a salva” o situație pe care copilul nu și-o dorește, de teama  pedepselor (apropo, dacă încă folosești pedeapsa nu e niciodată prea târziu să te oprești și să încerci și alte metode, am scris despre asta aici) sau din dorința de a deveni „mai important” în ochii celorlalți.

    „Dacă vreau, pot să zbor până la Lună”

    Un copil i-ar putea spune prietenului lui, care tocmai a primit un camion nou, că are și el unul nou acasă, care e mai mare și care se transformă în navă spațială sau că el poate să alerge mai repede decât o panteră sau că, dacă vrea, ar putea zbura până pe Lună. De ce ar spune una ca asta? Pentru a câștiga admirație din partea celorlalți copii, pentru a deveni centrul atenției.

    Mai sunt și copii care spun minciunele doar ca să se distreze, fără un scop anume. De exemplu, Alex, pe la doi ani și ceva a avut o perioadă în care insista că albastrul e verde și verdele e albastru, că broasca țestoasă e urs și tigrul – girafă și de fiecare dată când mă miram de lucrurile astea, râdea de se prăpădea.

    Normal, dacă a văzut genul ăsta de reacție din partea mea, a continuat mai abitir cu minciunico-glumele lui. Copiii, la vârsta aceasta, experimentează. Fac și spun diverse lucruri ca să vadă „ce se întâmplă”. Bineînțeles, asta nu înseamnă că nu trebuie să ne asigurăm că ei înțeleg că este o joacă și că fac diferența între fantezie și realitate, dar asta se face tot prin joc. Nicidecum nu trebuie descurajați. E modul lor de-ași dezvolta imaginația.

    „Într-o zi, am mâncat un milion de bomboane!”

    Copiii mint și pentru a-și crea o realitate în care și-ar dori să trăiască. De curând, am auzit, în parc, un băiețel care îi spunea mamei prietenului lui, care tocmai le oferise câte o bombonică de ciocolată: „Pe mine mama mă lasă să mănânc câte bomboane vreau eu. Într-o zi, am mâncat un milion de bomboane!” – Genul ăsta de construcții, spun psihologii, arată faptul că piciul nostru și-a inventat o realitate a lui, pe care și-o dorește adevărată.

    Ce îi răspunzi? Încearcă mai întâi să să înțelegi ce l-a determinat să spună asta. Cred că e foarte clar ce, în cazul acesta: ce bine ar fi să trăim într-o lume în care să putem mânca un milion de bomboane fără să suferim vreo consecință dăunătoare! Minciuna de genul acesta nu este ceva rău, este un mod prin care cel mic „evadează” într-o lume în care îi este permis să mănânce câte bomboane vrea el.

    Bineînțeles, în cazul acesta nu trebuie să îl încurajezi, el nu poate mânca un milion de bomboane, pentru simplul fapt că îi face rău, dar nu este nimic greșit în a-și dori asta. Îi poți spune „Și eu mi-aș dori să pot mânca un milion de bomboane, dar fără să mă doară burtica și să îmi stric dinții. Este important să mâncăm sănătos, ca să nu ne îmbolnăvim. Aș vrea să se inventeze o bomboană pe care să putem s-o mâncăm tot timpul, cât vrem noi, chiar și în loc de mâncare!”

    „N-am spart eu vaza, ursulețul a spart-o!”

    Sigur v-ați întâlnit cu situații din acestea sau dacă nu încă, sunt șanse mari că o veți face. Unii o spun de teama consecințelor și aici nu-ți pot spune decât – încă o dată – renunță la pedepse, sunt și alte căi mult mai eficiente și în primul rând – blânde, de a-ți învăța micuțul ce e bine și ce nu. În plus, pedepsele nu fac altceva decât să-i arate celui mic că e nevoie să se ascundă, să nu spună adevărul. Va încerca să mintă tot mai mult și tot mai bine, pentru a evita pedepsele.

    Alții însă pot spune că ursulețul a spart vaza, pur și simplu pentru că știu că a sparge o vază nu e ceva bun și nu le place faptul că au făcut ei asta, dar nici nu-și dau seama că a spune că altcineva a făcut-o este greșit. Nu o spun cu intenția de a minți, adică de a ne păcăli pe noi, pur și simplu nu vor să accepte că ei au făcut-o. Și pot chiar să ajungă să creadă ce spun! Psihologii explică faptul că memoria unui copilaș de trei ani este foarte selectivă. Atunci când cel mic se ceartă cu un alt copil pe o jucărie și-ți spune că celălalt a început cearta, e foarte posibil ca el chiar să nu-și mai amintească faptul că, de fapt, el a început. În cazul acesta, nu-i spune că minte, nu-l acuza, ci ajută-l să-și amintească tot contextul: „Dragul meu, tu i-ai smuls jucăria din mână prietenului tău și el te-a împins. Trebuia să-l întrebi dacă vrea să ți-o dea și ție, acum v-ați supărat amândoi. Eu zic să faceți schimb de jucării și să vă împăcați, ce zici?”.

    Cum previi minciunelele de genul „n-am făcut-o eu!”: cel mai greșit lucru pe care îl poți face este să începi cu întrebări-capcană, să-l „testezi” ca să vezi dacă a spus adevărul. E vorba de întrebările de genul „Cine a colorat peretele ăsta? Cine a mâncat toată ciocolata?” adică e vorba de situații când tu știi clar răspunsul, știi că el a făcut-o și „îl testezi”. În loc să-l întrebi asta și practic să-l împingi să „inventeze” ceva, mai bine îi spui cinstit: „Văd că te-ai distrat de minune colorând peretele. Hai să ștergem împreună, pe pereți nu se desenează, ai aici cărțile tale de colorat/ Văd că ai găsi ciocolata și ai mâncat-o pe toată. Data viitoare, întreabă-mă dacă poți mânca. Îți pot da o bucățică dacă nu e încă ora mesei. Acum hai să ne spălăm.”

    Ce e de făcut

    Într-un articol publicat în Psychology Today,  specialiștii explică faptul că, atunci când vine vorba de a-i învăța pe cei mici că nu este bine să mintă, primul pas de la care ar trebui să pornim este să ne întrebăm de ce au făcut asta. Încearcă să evite o pedeapsă? Încearcă să atragă atenția? Este suficient de mare încât să înțeleagă faptul că a minți e greșit, să poată face diferența între fantezie și realitate? Abia după ce înțelegem ce l-a determinat să acționeze așa, ne putem gândi la soluții, la ce e de făcut.

    Eu cred că cel mai important este ca ei să știe că, orice s-ar întâmpla, orice ar fi făcut, ne pot spune întotdeauna adevărul, fără frica de a fi pedepsiți, fără frica de a pierde iubirea părinților. Asta nu înseamnă că faptele lor nu au consecințe, că atunci când fac ceva nepotrivit e în regulă, înseamnă doar să construiești o relație cu copilul tău bazată pe încredere. Iar asta se construiește cu multă răbdare și multă iubire dar și prin exemplul personal. Dacă vrei ca piticul tău să nu mintă, începe prin a nu-l minți nici tu. Nici pe el, nici pe alții.

    Dacă te aude spunându-i cuiva, la telefon, că te grăbești și trebuie să pleci și, de fapt, tu te așezi apoi în fața televizorului, îi dai, fără să vrei, un alt exemplu de comportament decât ceea ce ți-ai dori de la el. Copiii imită comportamente, vor face mai degrabă ce văd că faci tu, decât ce le spui tu că e bine să facă. În plus, tot potrivit psihologilor, până la vârsta de 10 ani, copiii nu fac diferența între minciunile mici, inofensive și cele grave.

    Adevărul gol-goluț este că de noi depinde să creștem copii care ne spun adevărul, iar cheia pentru a reuși este să construim o relație cu copilul nostru bazată pe înțelegere și încredere reciprocă, dar și pe exemplul personal.

  • Operațiunea „Adio, scutec!”: când să începi și cum am făcut noi

    Operațiunea „Adio, scutec!”: când să începi și cum am făcut noi

    Noi am reușit să ne despărțim definitiv de etapa scutec, vara trecută, adică atunci când băiețelul nostru avea doi ani și jumătate.Trecerea am făcut-o treptat, dar nu a fost una foarte lină. A fost cu suișuri și coborâșuri, am făcut greșeli. Am eșuat. Ne-am oprit. Am încercat din nou.

    De fapt, greșeala noastră mare a fost una singură: ne-am grăbit. Ar fi trebuit să așteptăm ca el să fie pregătit pentru asta și n-a fost pregătit când am vrut noi, a fost când a simțit el că e. De aceea, dacă vreți să începeți antrenamentul pentru trecerea la oliță (sau toaletă, direct) cel mai important lucru pe care vi-l pot spune este să nu vă grăbiți. Începeți doar când cel mic dă semne că ar fi pregătit să renunțe la scutec. Altfel, nu veți reuși altceva decât să vă chinuiți cu toții, cum ni s-a întâmplat nouă.

    Nu e absolut nicio grabă. Și vreau să subliniez, cât se poate de mult, lucrul ăsta. Nu e un concurs, nu e un maraton, nu e absolut nicio presiune. Până la urmă, toți copiii vor învăța să facă la toaletă. Slavă Domnului, vorba mamei, care-mi spunea când mă apuca panica:„Tu ai auzit de vreun adolescent să mai poarte scutec?!” 🙂

    Cum știi că e pregătit să renunțe la scutec? Fii atentă la indiciile pe care ți le dă copilul. Dacă face minim două lucruri din lista de mai jos (acestea fiind considerate cele mai întâlnite semnale, pe care le dau cei mici, că sunt pregătiți să treacă la oliță), atunci ar putea fi momentul să începi:

    -Trage de scutec, adică arată un disconfort, atunci când simte că e ud/murdar;

    -Se ascunde atunci când îi vine să facă pipi sau caca;

    -E interesat de ce se întâmplă când mergeți voi la toaletă și vrea să vă imite;

    -Nu mai udă scutecul atât de des, respectiv pot trece și două ore fără să fie nevoie să fie schimbat;

    -Se întâmplă și să nu ude scutecul în timpul somnului;

    -Dă semne de independență, vrea să facă și singur diverse lucruri;

    -Îți spune când îi vine să facă pipi sau caca sau că a făcut sau că e pe cale să facă.

    Ce s-a întâmplat când n-a mers (Încercarea 1)

    Așa cum vă spuneam, noi ne-am grăbit, n-am fost atenți la băiețelul nostru și la ce ne spune el. I-am cumpărat o oliță cu mult înainte de momentul în care el ar fi fost pregătit să treacă la etapa asta. Atunci, am reușit să-l facem să înțeleagă, cât de cât, ce e cu ea, citeam cărticele despre mersul la toaletă, inventasem chiar și un cântecel, dar interesul pentru a o și folosi a fost aproape egal cu zero. Ne-am grăbit, asta e concluzia. Adică am zis… hai să încercăm. Ce poate să se întâmple? (Ei… nimic special, doar o căruță de stres și agitație multă și complet inutilă).

    Bun, deci i-am luat oliță, l-am așezat pe ea, i-am povestit că e pentru pipi, am insistat și-am insistat. Zile în șir am insistat. Îl puneam pe oliță din 20 în 20 de minute… poate, poate, cine știe. Câteodată făcea, câteodată nu (de cele mai multe ori nu), ba chiar începuse să fugă și să se ascundă când simțea că-i vine să facă (mai ales caca), numai ca să nu-l deranjăm noi și el să poată sta liniștit și să-și vadă de treabă. 🙂 Rezultatul? După eforturi asidue, am abandonat misiunea. Bine, nu din prima, că ar fi fost prea ușor. Două zile – pauză, pe urmă iar și tot așa, până când ne-am dat seama că în felul ăsta nu ajungem nicăieri.

    Ne-am resemnat și am renunțat. Olița a devenit recuzită de joacă. Mickey Mouse, girafele, maimuțele din pluș, toate făceau la oliță. Mai puțin el. Până și cățelul l-a cărat, o dată, în brațe și l-a îndesat în ea, spunându-i să facă pipi acolo. A fost un moment crucial pentru mine, un semn precum soarele care răsare dintre nori. Mi-am zis ok, dacă nu reușesc eu cu ăsta micu, măcar el să reușească cu cățelul! Pe cuvânt că aș fi fost extrem de mulțumită să am un copil care face tot în scutec, dar un cățel care e antrenat să facă… (ropot de tobe)… la oliță! Ei, cum ar fi fost…

    Nu știu cum ar fi fost. La oliță n-au făcut. Nici unul, nici altul.

    Ce s-a întâmplat când a mers (Încercarea 2)

    Am abandonat așadar misiunea și am reluat antrenamentul la oliță după vreo șase luni (adică la doi ani și jumătate ai copilului) și doar atunci când am simțit că micuțul nostru chiar e pregătit să-și ia adio de la scutece. Și-atunci totul a mers ca pe roate. După 6 săptămâni, trecerea a fost făcută complet de la scutec, la chiloței, inclusiv noaptea.

    Acesta a fost ultimul pas de altfel – renunțarea la scutec și noaptea – pentru că atunci când am început tranziția, când dormea, continuam să i-l pun, pentru siguranță (ca să nu stea ud până dimineața, în caz că nu-mi dădeam seama la timp, ca să-l schimb).

    Asta până când am observat, la un moment dat, că, atunci când se trezea, scutecul era uscat. Atunci le-am spus -Adio!- definitv. Și tot de atunci, din prima noapte de când a dormit fără scutec și până în ziua de azi, n-a avut decât două „accidente” în timpul somnului. Doar două, la început. Și asta a fost.

    1. Am început vara

    Am început „antrenamentele” vara și asta vă sfătuiesc și pe voi să faceți. Începeți când e cald afară, ca să-l puteți schimba mai ușor în caz de „accidente” și să-l lăsați îmbrăcat cât mai sumar. Noi îl țineam, în casă, doar în tricou și în chiloțeii despre care urmează să vă povestesc imediat. În plus și când vă aflați afară, dacă face pe el, e mult mai simplu de gestionat situația atunci când este cald.

    2. Am folosit chiloței de antrenament

    Știu că multă lume spune că, atunci când faci trecerea, e bine să-i cumperi chiloței normali direct de la început și să faci din asta un super-eveniment, să-l încurajați și să-l aplaudați. Dar noi n-am făcut așa (nu partea cu încurajatul, ci partea cu chiloțeii normali). Am ales să facem câțiva pași mai mărunței înainte, dar mai siguri, dacă pot să spun așa.

    Am ales să-l lăsăm să-și dea seama când e ud folosind niște chiloței speciali de antrenament, suficient de groși încât să și absoarbă ceva – precum un scutec – cât să nu fie un dezastru complet în jur și pe el, în caz de accidente, dar care, în același timp, să-l lase să și simtă senzația de ud.

    Pe cât mi se pare mie de bună, de nemaipomenită de ultra-mega-super treabă invenția scutecelor (Doamne, nici nu vreau să mă gândesc cât se chinuiau mamele noastre cu noi), pe atât e de greu să-i faci pe micuți să renunțe la confortul lor și la obișnuința de a face pipi oriunde, oricând le vine, fără niciun disconfort, fiindcă scutecul îi ține uscați, complet uscați, ei nu simt niciodată că sunt uzi (doar la cantități foooarte mari). Doar ăsta e rolul lor: să țină departe umezeala de pielea bebelușului.

    Ei, dar acum vine și reversul medaliei, dacă până acum ai avut nevoie de ceva care să-i țină uscați, acum ai nevoie de ceva care să le permită și să simtă că sunt uzi, când fac pipi și -la modul ideal – să și rețină ceva, din ce produce copilul, spre deosebire de chiloțeii obișnuiți. Aceștia sunt chiloțeii de antrenament.

    Noi am descoperit chiloțeii din material textil de la Bambino Mio, de care efectiv ne-am îndrăgostit (nu sunt singurii însă, multe alte firme comercializează produse similare, dar eu o să mă refer la aceștia în special pentru că noi asta am folosit). Cred că au fost cea mai bună investiție a noastră în operațiunea „Renunțarea la scutec”. Ce-i drept, au câștigat tot felul de premii, primind votul a mii de părinți. I-am cumpărat de aici.

    Nu pot să vă descriu ce reacție a avut când a făcut prima dată în chiloțeii ăștia și a simțit că e foarte ud… a fost uimit. Și ce bucuroasă am fost eu că n-a rămas chiar o baltă în jurul lui. Absorb, cum am mai spus, o bună parte din lichid, astfel încât să nu fie un chin așa de mare, etapa asta, nici pentru noi. Abia după etapa aceasta am trecut la chiloțeii normali, adică după ce băiețelul nostru a învățat ritualul toaletei și ne anunța când are nevoie să o folosească.

    Am continuat să-i pun scutec doar noaptea, ca să nu rămână ud până a doua zi și am renunțat definitiv și la asta atunci când am observat că dimineața, când se trezește, scutecul este uscat. A mai avut și accidente, după cum spuneam și mai devreme dar puține, n-a făcut noaptea, în somn, decât de două ori.

    3. Am renunțat la oliță

    A doua oară ce-am mai făcut noi diferit este că am renunțat la oliță și am început să-l punem direct pe toaletă. Tare încântați am fost să vedem cât de mulțumit era că stă acolo, pe tron, ca toată lumea. Era în culmea fericirii. Așadar, pa, oliță, nu mai avem nevoie de tine (nu că ne-ai fi folosit vreodată). Îl duceam la toaletă din 20 în 20 de minute când era acasă, ca să se obișnuiască cu asta și să înțeleagă că doar acolo se face pipi. Când era vorba de caca, era mai complicat. Se ascundea când simțea că-i vine să facă și-atunci trebuia să fii pe fază. Efectiv fugeam cu el în brațe până la toaletă.

    Prima dată când am reușit să-l prind la țanc, adică înainte să înceapă să facă și a făcut la veceu a fost sărbătoare la noi în casă. Ne uitam toți la „producție” și ne miram ca la urs! Copilul chiuia de bucurie – Utee, caa-caa!!! Noi, la fel. Mai că n-am tras și salve de tun și artificii, în rest am făcut tot. Am făcut un eveniment și din faptul că a tras el apa, am spus „Pa pa, caca!! Du-te în veceu!!” i-am făcut și cu mâna. 🙂

    De atunci, băiețelul nostru a fost foarte încântat să folosească toaleta. Cum simțea că-i vine, cum fugea repede și ne anunța că vine! Vine caca!

    Pentru toaletă i-am cumpărat un reductor care s-a dovedit a fi și confortabil (are acel mic spătar care îl ajută să stea într-o poziție comodă) și mai ales foarte stabil. Nu alunecă, nu pleacă nicăieri cu copilul, chiar dacă se mai agită și se mai mișcă, de colo-colo, pe tron. De aici l-am luat pe al nostru.

     

    O carte care ne-a ajutat foarte mult (în tura a doua de încercări), ca să înțeleagă ce-i cu veceul ăsta și de ce tot insistăm noi să-l ducem acolo de fiecare dată – a fost cartea „Ce e caca” (What is poo) de la Usborne, pe care v-o recomand cu încredere. Am scris despre cartea aceasta mai multe în Top 10 cele mai iubite cărți pentru copii (2- 3 ani) ale băiețelului meu.

    Și-am mai descoperit ceva, pentru atunci când nu vă aflați acasă și cel mic trebuie să meargă la toaletă: reductorul portabil, care se pliază și îl poți pune, fără probleme, în geantă. Nu ocupă mult loc, nu e voluminos. Vine și cu o punguță pentru depozitare. Îl găsiți aici. La noi este nelipsit din arsenal, atunci când plecăm de acasă la restaurant, în vizite, pe oriunde practic.

    Așa a fost la noi când am făcut trecerea de la scutec la folosirea toaletei, cu ce a funcționat și ce n-a funcționat. Sper să vă fie de folos povestea experienței noastre și vouă, dacă vă pregătiți să faceți pasul acesta.

    Și, nu uitați, nu e nicio grabă! Fiecare copil are ritmul lui. Trebuie doar să fim atenți la ei și să vedem indiciile că sunt pregătiți să facă pasul acesta.

  • Suntem construiți să nu conștientizăm clipa decât după ce a trecut

    Suntem construiți să nu conștientizăm clipa decât după ce a trecut

    Mă uit la băiețelul meu și mă întreb: când a trecut timpul?! Nu știu când și cum a trecut atât de repede. Parcă ieri îl purtam în brațe peste tot, parcă ieri mirosea doar a lapte și gângurea fericit când îmi vedea fața, aproape de a lui. Acum merge singur, vorbește, cântă, se joacă. E un băiețel minunat, de trei anișori. Curajos, vesel, curios și iubitor. Are în continuare nevoie de mine, dar nu la fel de mult. Se descurcă și singur. Adevărul este că era o vreme când așteptam momentele acestea. Cu nerăbdare. Poate cu prea multă nerăbdare.

    Acea eu de atunci, extenuată, nedormită, nemâncată, mă întrebam mereu.. cum o fi. Cum o fi să nu mai fie nevoie să-l schimb, să-i dau de mâncare cu lingurița, cum o fi să nu mai fie nevoie să-l țin de mânuțe, tot timpul, ca să încerce să meargă, cum o fi când va putea merge singur. Cum o fi când va începe să rostească primele lui cuvinte, când voi putea comunica cu el mai mult și mai bine. Cum o fi.

    Am aflat acum. Acum el face toate lucrurile astea, care atunci erau teritoriul lui „cum o fi”. Și-acum că știu cum este, am momente (multe) când mintea mea dă năvală în trecut. N-ar vrea, dar e înghiontită de o inimă frântă. E biciuită de dor și se agață cu disperare de fărâme din zilele de atunci, de gesturi mărunte, de pielea lui catifelată de bebeluș. Și vrea înapoi. Vrea înapoi acolo unde totul îi este cunoscut, vrea înapoi la lucrurile deja trăite, ca să le mai trăiască o dată. Să le trăiască mai mult. Mai bine. Mai intens decât atunci. Să le trăiască știind ce știu acum și ce simt acum: tristețea asta nemărginită, pentru că zilele acelea s-au dus și nu se vor mai întoarce niciodată.

    Atunci aveam momente când mă apuca disperarea, când credeam că nopțile cu treziri de zeci de ori nu se vor mai termina niciodată. Voiam să treacă timpul mai repede. Voiam să-l văd mai mare, mai repede. Acum este mai mare. Și-mi dau seama că, de fapt, am fost nebună. Nebună și nerecunoscătoare să îmi doresc să trăiesc mai repede altceva. Mă simt vinovată pentru asta acum. Pentru că acele zile s-au dus iar eu n-am știut să mă bucur pe deplin de ele.

    Și eu nu sunt pregătită. Nici acum nu sunt pregătită. Nu sunt pregătită să renunț la el mic, deși știu că n-am nicio putere în privința asta, timpul curge într-un singur sens, indiferent dacă vreau eu sau nu. Nu-l pot opri în loc. De fapt, nici nu vreau asta. Îl iubesc așa, mare, de trei anișori, descurcându-se singur, la fel de mult, doar că vreau să-l mai pot trăi o dată mic. Ca să mă umplu de el, să-mi fac rezerve, să mă țină o viață, să reușesc să absorb, de data asta, tot din ce este, din ce am avut, din ce a fost, fără să-mi mut gândul, nicio secundă, la ce va fi.

    Era mic, dolofan și minunat, nu voia decât în brațele mele, doar acolo se liniștea, doar acolo era bine. Mi-e foarte dor acum de mânuțe mici, mici de tot, care se agață de bluza mea, care îmi explorează obrajii, de zâmbetul acela larg al unei gurițe fără niciun dințișor, care mă caută și mă simte, de gânguritul acela dulce, de fericire, de mult bine, de chiote și de prima dată când a spus „mma-mma”.

    Mi-e dor de clipele acelea când nu existam decât noi doi, unul pentru celălalt. Când el mirosea a bebe și eu miroseam a el. Când eu eram toată lumea lui. Sigur și acum sunt, dar lumea lui devine tot mai încăpătoare. Lumea lui e tot mai plină și el e tot mai puțin doar al meu. Știu, e firesc să fie așa. Nici n-ar putea fi altfel. Și, totuși, simt o tristețe enormă, câteodată, care mă copleșește și mă înghite cu totul, parcă nu-mi mai lasă aer să respir. Nu va mai fi niciodată așa cum a fost. Și a fost atât de frumos. Iar eu, de multe ori, atât de oarbă, de obosită și de incapabilă să absorb prin toți porii, tot timpul, toată iubirea asta pură, toată conexiunea și tot binele dintre noi.

    Cred că așa suntem noi construiți, să nu conștientizăm clipa pe care o trăim, întru totul, decât după ce a trecut. Și simt că asta e foarte nedrept. Este devastator de nedrept.

  • Cum am organizat spațiul de joacă la noi acasă

    Cum am organizat spațiul de joacă la noi acasă

    Sunt un mare fan al organizării. Îmi place să știu că fiecare lucru are locul lui. În mod cert este mai ușor pentru toată lumea, atunci când facem ordine în casă, dacă știi unde trebuie pus fiecare obiect în parte. Cred că principala problema a dezordinii generalizate sunt lucrurile care n-au un loc anume și care ajung depozitate prin toate părțile. Asta pentru că, neavând un loc al lor, nu știi niciodată unde să le pui. Așa ne procopsim cu sertare care au reușit să strângă un milion de mărunțișuri, de toate dimensiunile, formele și utilitățile, de nu mai reușește nimeni să găsească nimic în ele sau cu rafturi suprasaturate de tot felul de lucrușoare îngrămădite acolo, unele peste altele.

    Când ajungem la capitolul jucăriile copiilor, ăsta deja e nivelul maxim de haos. Mă ia cu palpitații (Dacă nu cu piese Lego înfipte în talpă. Ați experimentat așa ceva, nu? Doar n-a scăpat careva… Nu-i așa că e cel mai frumos sentiment din LUME?!). Până la urmă, ce avem noi mai mult și mai mult prin casă, atunci când apar copiii? Jucării. Normal. Așa că, m-am gândit să las aici cum am organizat noi spațiul de joacă al băiețelului nostru și ce soluții au funcționat pentru noi, în caz că aveți nevoie de câteva idei de organizare simple.

    Vreau să vă spun că locul de joacă al lui Alex nu este în camera lui. De fapt, camera în care doarme el este cât se poate de simplă: avem un dulap, o comodă, o noptieră și un pat mare, de două persoane. Toată mobila este albă, pereții sunt albi, n-avem nicio jucărie acolo, doar cărțile lui de povești, care așteaptă seara, pe noptieră. La un moment dat, avea un coșuleț cu jucării din pluș, dar mi-am dat seama că stau degeaba acolo și că strâng praf, așa că l-am desființat.

    Locul lui de joacă se află în living-ul nostru. De ce am ales să facem așa? Din simplul motiv că lui nu-i place să stea singur, nu mi l-aș fi putut imagina în veci, stând în camera lui, să se joace, în timp ce noi suntem în altă parte. Cine știe, poate când va mai crește, lucrurile vor sta altfel, dar până atunci… o parte din living-ul nostru i l-am dedicat lui. Ce-i drept, este și foarte generos ca dimensiune, așa că am putut acomoda un loc de joacă, fără prea mari bătăi de cap.

    Am optat pentru o soluție simplă, poate cea mai simplă soluție de organizare existentă în momentul acesta (și destul de „blândă” cu bugetul): sistemele de rafturi de la Ikea. Cutiile de depozitare sunt tot de la Ikea (cu excepția celor mai mici, de sus) și tot de acolo am luat și covorul.

    De obicei, tindem să ținem strânse jucăriile în tot felul de cutii, cu cât mai mari, adică mai încăpătoare, cu atât mai bine. Doar că mie nu mi se pare deloc utilă treaba asta. Nici copilul nu se poate bucura de jucăriile de-acolo pe deplin, fiindcă nu știe ce are înăuntru și, oricum, ca să ajungă să vadă ce are… trebuie să le răstoarne pe toate. Pare că te ajută să faci ordine mai repede, fiindcă le arunci pe toate acolo… dar nu e chiar așa. Cum le arunci tu pe toate acolo, așa le aruncă și copilul înapoi pe jos, ca să-și ia nu știu ce mașinuță de la fundul grămezii.

    Prefer cutii de dimensiuni mai reduse, sortate pe tipuri de jucării, dacă poți face și un sistem pe culori, în care cel mic să știe ce se află într-o anumită cutie, după culoarea ei –  e chiar și mai bine. Sau te poți folosi de etichete, cum am făcut eu. Când e mic, mic… n-o să-l ajute că scrii ce se află înăuntru, dar poți apela la simboluri, desene pe care să le identifice ușor. Va învăța rapid sistemul de sortare și ce găsește în fiecare cutie. Va fi și mai ușor să strângeți jucăriile împreună, te va ajuta și el, pentru că știe că fiecare jucărie are locul ei și va ști și care este acela.

    Cum să păstrezi ordinea

    Asta e o mare preocupare pentru mine, simt că mă sufoc când am toată casa plină de jucării, peste tot, de nici nu mai ai pe unde să calci. Și nici Alex nu se simte bine. Când peste tot sunt grămezi de lucruri alandala, am observat că are o stare de agitație, parcă ar vrea să se joace cu toate și, de fapt, nu se joacă cu nimic. E doar un haos generalizat și un copil suprastimulat, așa că am încercat să găsesc soluții, astfel încât să menținem spațiul cât se poate de aerisit și de primitor, dar să fie și ușor de gestionat și ofertant la joacă – doar acesta este scopul lui numărul unu.

    Iată ce m-a ajutat pe mine cu organizarea:

    1)Creează-ți un sistem de sortare a jucăriilor

    Ce vreau să spun cu asta este să le grupezi pe categorii. La noi, o cutie conține, de exemplu, mașinuțe de dimensiuni mari, alta jocuri de construcție (altele decât lego): cupe, cuburi, sortatoare de forme și culori.

    O altă cutie este pentru șinele de tren aferente impresionantei lui colecții de trenuri, în alta ținem piesele de Lego, în altă cutie sunt depozitate șine, poduri și tuneluri de la seturi din lemn, iar în altă cutie ținem jucăriile din pluș.

    2) Folosește un sistem de rotație a jucăriilor

    Regula aceasta eu o aplic mai ales pentru jucăriile de dimensiuni mari: măsuțe de ping-pong, piste de mașini, garaj supraetajat sau alte jucării voluminoase, care ocupă mult loc. Nu se joacă tot timpul cu ele și, când văd că nu mai prezintă deloc interes, le iau și le depozitez în boxă. Fac la fel și cu alte jucării, de mici dimensiuni. Periodic, le rotesc între ele, atunci când văd că Alex s-a plictisit.

    Treaba asta te ajută și să economisești bani. În loc să-i cumperi, în continuu, jucării noi, dă-i-le prin rotație. Se va bucura de ele la fel de mult ca și cum ar fi noi, va fi încântat să le redescopere. Evităm, în felul acesta, să ne „inundăm” casa cu tone și tone de jucării, la care se va uita o zi, două și apoi gata.

    3) Etichetează cutiile

    Eu am găsit-o a fi cea mai bună soluție: și pentru noi, ca adulți, ca să facem repede ordine (oricine face ordine, știe din prima ce jucărie să pună și unde), dar și pentru băiețelul nostru, care nu mai stă să caute un anumit lucru peste tot. Știe că în cutia pe a cărei etichetă e desenat un ursuleț își găsește jucăriile din pluș și că pe cea cu un dreptunghi are piesele de Lego. (Etichetele pe care le-am folosit noi sunt acestea. Se scrie cu un pix cu pastă, se pot șterge cu o cârpă umedă și se pot reutiliza). Sus, în cutiuțele mici are figurinele cu diverse animale, mașinuțele și personajele de la seturile din lemn, plastilina și puzzle-urile.

    4)Sortează jucăriile și desparte-te, periodic, de cele care nu mai sunt potrivite

    Fie s-au rupt, fie „i-au rămas mici” piticului, adică nu mai sunt potrivite pentru vârsta lui, dă-le la o parte. Aruncă-le pe cele stricate, incomplete, cu piese lipsă, donează-le pe cele în stare bună, dar pe care nu le mai folosește cel mic. O dată la 2 – 3 luni, eu fac o curățenie generală printre jucăriile lui Alex și las acolo doar pe cele cu care continuă să se joace și care sunt în stare bună. Treaba asta ne ajută, din nou, să menținem un spațiu cât de cât aerisit de joacă.

    5) Mai pune frână la cumpărat jucării

    Nu zic să nu-i mai cumperi nimic niciodată, Doamne ferește, știu că așa ceva nu se poate. Nici noi nu putem. Dar. Măcar asigură-te, pe cât posibil, că atunci când i-ai luat ceva nou, ai și ceva vechi pe care să-l dai sau la care să renunțați. Până la urmă, spațiul într-o casă, oricât ar fi ea de mare… este limitat. Și copiii nu se pot juca cu 300 de mașinuțe deodată. Și să știi că asta mi-o spun și mie mereu. E greu cu opritul de la cumpărat. Greu, greu.

    Alte soluții de depozitare, care mi-au plăcut, la o scurtă documentare online, vi le las aici și vouă pentru inspirație:

    1) Insula de colorat

    Insula aceasta mobilă cu creioane și cărți de colorat e numărul 1 pe lista mea, în momentul acesta. Trebuie să facem și noi rost de una, cât de curând. Și când te gândești că e pur și simplu un cărucior de bucătărie transformat în stație de colorat și desenat. Ideea am văzut-o aici. Un cărucior similar poate fi cumpărat de aici, de exemplu.

    2) Sacul pentru piese Lego

    Mi se pare super tare ideea asta. Cred că e clar de ce… ai strâns-o și gata. Fără piese Lego înfipte în talpă, la 12 noaptea, când te duci, ca un părinte cuminte și nebănuitor ce ești, să-ți iei un pahar cu apă de la bucătărie. L-am găsit pe amazon.co.uk aici.

    3) Rafturile pentru mașinuțe

    Ei, uite, așa ceva, nouă ne-ar fi foarte util. Și cred că nu suntem singurii. Prețul e cam piperat, dar dacă există un tătic priceput, cred că e numai bun de proiect intern DIY. La vânzare este aici

    4) Hamacul pentru plușuri

    Mi-a plăcut la nebunie cum arată hamacul acesta pentru plușuri. Nu știu cât este de practică ideea și nici dacă al meu copil nu ar încerca să-l folosească pentru el… hmmm.. dar arată foarte drăguț! L-am găsit la vânzare tot pe amazon, aici.

    5) Organizatorul pentru scaunul de mașină

    Nu se încadrează el chiar la amenajarea locului de joacă de acasă, dar sigur e super util în mașină. Și văd că modelul acesta se poate folosi și la un cărucior, dacă este cazul. Mi s-a părut super-drăguț, așa că îl las aici, poate aveți nevoie de așa ceva. L-am găsit tot pe amazon, aici.

     

    Cam așa stă treaba la noi acasă. Voi ce soluții ați găsit pentru organizarea spațiului de joacă? M-aș bucura să facem schimb de idei. 🙂

     

  • Ce să fie, ce să fie…

    Ce să fie, ce să fie…

    O poveste dubioasă. Nu știu dacă o fi fost de vină super Luna albastră sângerie despre care se tot vorbește, dar…  Aseară, dau să-l adorm pe Alex, după lungi negocieri. Îl învelesc cu păturica, ne așezăm confortabil (mai ales el), închidem ochii (mai ales eu) și… începe să se foiască. Ba dă din câte-un picior, ba se întoarce de pe-o parte pe alta, ba cere apă, ba vrea să-l țin de mânuță, ba să mă țină el… iar mai dă din câte-un picior. Se dezvelește. Eu, mamă grijulie și pe jumătate adormită, trag de păturică să-l învelesc la loc, când.. ce să vezi. Parcă văd, așa, cu coada ochiului, un fel de lumină de sub păturica băiatului.
     
    În fine, nu mă gândesc la asta de două ori, o fi vreo licărire de-afară, n-am draperiile trase la geam. Mai stăm ce stăm, iar se dezvelește ăsta micu, iar dau să-i pun păturica la loc, iar parcă văd o lumină. Mai puternică acum.
     
    Hmm, ce Dumnezeu, am vedenii! Mă frec la ochi și mă așez mai confortabil pe pernă. E totuși ceva suspect, mă tot gândesc ce-o fi. O fi lumina de afară? Vreo jucărie prin pat?!.. întind vârful piciorului și „caut” cu el prin jur… (fără mișcări bruște, nu cumva să adoarmă copilul și eu să-l trezesc). Nu găsesc nimic. Mă liniștesc, în sinea mea, sigur mi s-a părut. N-are ce să fie.
     
    Gogoașă se răsucește brusc și își aruncă iar păturica, cât colo.
     
    -Ahahaha!! Mama, luminaaa! E luminaaaa!
     
    Sar ca arsă, panicată până la Dumnezeu. Puls 300, în creștere. Simt cum mă iau transpirațiile.
     
    -Ce lumină???? Unde e LUMINA, Alex?!
     
    Ăsta micu sare, în picioare, în pat și începe să danseze. Lumina vine din pantalonii lui.
    – Hahaha! Uteee, mamaa! Uteee!
     
    Ce era, vă întrebați. Păi, ce era. O pijama nouă, de la care îi dădusem doar pantalonii. Cu model de schelet (e foarte pasionat de Halloween, scheleți și dovleci, ca să înțelegeți de ce modelul ăsta). Avea desenate, pe fiecare crac, niște oase. Fosforescente. Fosforescente, frățică! Orbitor de fosforescente!
     
    Uite-așa face omul infarct, în pat. Uite-așa.
  • „The threenager” sau mini-adolescentul în vârstă de 3 ani: ce e, cum apare și cum să-i faci față

    „The threenager” sau mini-adolescentul în vârstă de 3 ani: ce e, cum apare și cum să-i faci față

    Trebuie să vă fac o mărturisire: suntem niște părinți speriați de bombe. Trăim într-o frică perpetuă ca nu cumva să călcăm greșit și să detonăm bomba nucleară numită Gogoașă. Se declanșează din orice: i-ai adus apă în cana albastră? Dezastru! El vrea din cana verde! Îți cere tăieței cu lapte și tu i-ai adus tăieței cu lapte?! Doamne ferește! Ce-a fost în capul tău?!

    Ai îndrăznit să aprinzi tu lumina de pe holul blocului… cum ai putut să faci așa ceva, părinte complet nerezonabil ce ești! Sau să apeși tu butonul liftului?! Ei, dacă ai făcut asta, atunci așa îți trebuie. Acuma stai și-așteaptă să se închidă ușa ca să apese EL. Te grăbești dimineața și vrei să-l încalți rapid? Ei, na, hai că ești culmea. Acum e momentul ca, atunci când întârzii la serviciu, să ai ocazia irepetabilă de a-i spune șefului: „Scuze că am ajuns cu două zile mai târziu, dar copilul a ținut să se încalțe singur…”

    Apropo, știați că există un mod corect de a da pagina unei cărți și un mod greșit?! Nu? Ha. Vrei să-l duci la culcare? Te trezești cu el că-ți ține o teorie cum că nu e noapte, fiindcă a aprins toate luminile din casă – deci e lumină, n-are cum să fie noapte când e lumină și el oricum nu e obosit (deși abia își ține ochii deschiși), așa că te trimite în treaba ta, că el are treaba lui.

    Îi propui să-și stoarcă singur câteva portocale, ca să faceți suc? Ei, Doamne, nu-ți face iluzii că se oprește la două-trei, o să stoarcă toate portocalele pe care le aveți în casă. Plus ale vecinilor. Plus toate portocalele existente la magazinele din apropiere. Practic, se va declanșa o criză de portocale la nivel planetar.

    Îndrăznești să-i spui că e timpul să plecați din parc? Pregătește-te pentru al treilea război mondial. I-ai tăiat sandwich-ul în trei și nu în două? Cum ai putut să faci asta!

    Dacă te regăsești în descrierea de mai sus, ai în casă un „threenager”. Crezi că „the terrible twos” au fost grei?! Știi tu, vârsta aceea în care crizele de furie sunt la ordinea zilei. Stai să vezi cum e acum! 🙂

    Ce este un „threenager” sau mini-adolescentul

    Un „threenager” este, de fapt, un omuleț în vârstă de trei ani cu atitudine de teenager, adică de adolescent. Mereu răzvrătit, mereu gata să pună sub semnul întrebării regulile, dornic să-și impună dorințele în fața ta și să aibă controlul, dar la fel de dependent de tine și cu aceeași nevoie de a se simți în siguranță, protejat.

    Ei, dacă totuși cu un adolescent te mai înțelegi (poate?!), cu un copilaș de trei ani cu atitudine de adolescent îți cam trebuie calmul unui preot budhist. Tăvălelile și crizele de furie de la vârsta de doi ani, când copilul vrea să comunice dar nu știe cum și nici nu-și poate controla stările îți par acum situații mai mult decât gestionabile. Măcar atunci nu primeai răspunsuri vehemente, de genul: „Nu vreau să merg la nani, e lumină! Pleacă, mama! Du-te! Stau singur să mă joc!” și, ca bonus, te trezești că îți mai închide și ușa în nas. Seamănă cumva cu atitudinea unui adolescent? Ei, ce să vezi… seamănă. 🙂

    A fost greu cu ei la doi ani (despre crizele de furie ale copiilor la vârsta de doi ani am scris aici: Teribila vârstă de doi ani sau ce să faci, când n-ai ce să faci), dar a trecut. Și numai bine c-a trecut, fiindcă acum avem în față o altă provocare: mini-adolescentul. Un copil perfect capabil să-ți comunice ce vrea și gata să sară în aer ca un butoi cu pulbere, când îi spui că e nevoie să facă altceva decât ce își dorește el. Dacă la doi ani te luptai cu crizele de furie, tantrum-urile, cu un copil tăvălit pe jos și dând din picioare pe stradă, în magazin, în autobuz, mini-adolescentul de trei ani – o ia la fugă. Fuge, frățică! Fuge cât îl țin picioarele! Nu cred că este ceva care să le placă mai mult decât să fugă.

    Treci și tu prin așa ceva? Bine ai venit în lumea mini-adolescenților :))

    De ce se întâmplă ce se întâmplă

    Conform psihologilor, copiii încep să dea semne de independență între 18 și 24 de luni, dar la vârsta de trei ani, dorința lor de independență se manifestă cel mai acut de până acum. Copiii încep să-și dea seama că sunt niște persoane distincte, încep să fie conștienți, practic, de propria persoană și de faptul că au propria lor agendă: dorințe, idei, nemulțumiri, lucruri pe care le vor, explică într-un articol, Tovah Klein, profesor de psihologie și director al Colegiului Barnard pentru Dezvoltarea Copilului. În plus, acum pot vorbi mult mai bine, deci își pot comunica excelent dorințele și vor să le și impună în fața ta. E o nouă etapă în care copiii ne testează și își testează limitele.

    La vârsta de trei anișori, copiii nu au noțiunea timpului. Dau dovadă de o mare putere de concentrare, dar numai asupra lucrurilor pe care și le doresc să le facă. Se luptă, în continuare, cu sentimente extrem de puternice, precum furia, frica, fericirea, tristețea –  și, chiar dacă de cele mai multe ori acum pot să și le exprime în cuvinte, tot nu reușesc să și le gestioneze, de aceea ajung să se simtă copleșiți și au reacții pe măsură.

    Ei, pe fondul acestei realități se manifestă, în ochii noștri, ai părinților: mini-adolescentul (adică „the threenager”). Pentru că prichindelul a învățat să vorbească destul de bine, chiar foarte bine, de multe ori tinzi, ca părinte, să crezi că ai în față un partener de dialog mai mult decât rezonabil, care înțelege multe, dacă nu chiar tot ceea ce îi spui. Din punctul de vedere al abilităților lor de comunicare, copilașii noștri par, uneori, că sunt mai mari decât vârsta pe care o au, explică Tovah Klein și de aceea suntem tentați să-i credem copii mari deja. Totuși, la trei ani, copiii se luptă între aceleași două nevoi majore: aceea de a fi independenți și de a-și impune dorințele în fața celorlalți și nevoia de a fi protejați, de a se simți în siguranță, în zona lor de confort, formată din familie.

    Tot din punct de vedere psihologic, un copil de trei ani se comportă ca și cum ar fi centrul universului. Egoismul este o caracteristică a copilașilor la această vârstă. Ei nu se gândesc automat și la ceilalți, la sentimentele altora. Pentru ei este important să-și îndeplinească propriile dorințe și atât. Iar asta este o etapă perfect normală în dezvoltarea lor. De aceea, este important ca noi, ca părinți, să continuăm să le vorbim întotdeauna despre efectele gesturilor lor asupra celorlalți și asupra sentimentelor lor. La vârsta aceasta, copiii au în continuare nevoie de ajutor pentru a gestiona relațiile lor cu cei din jur.

    Bun, cum să faci față acestei etape:

    1) Ai așteptări realiste

    Sigur că acum copilașul tău a mai crescut și stăpânește destul de bine limbajul, comunică cu tine, îți spune ce vrea, ce crede, ba chiar poți purta conversații cu el despre o grămadă de lucruri – e mereu curios să afle lucruri noi, dar nu uita că, deși verbalizează mult și îți povestește o grămadă – este departe de a fi un copilaș mare, chiar dacă asta e imaginea pe care o proiectează, de multe ori. Nu uita că are totuși numai trei ani și adaptează-ți așteptările, fii realist/ă.

    Nu te poți aștepta ca el să înțeleagă chiar tot și să se comporte exact așa cum îi spui tu că ar trebui să se comporte. Încă are nevoie de multă susținere, mai ales în relațiile sociale, în interacțiunea cu cei din jurul lui. Are o dorință enormă de a face lucrurile singur și dacă nu reușește sau nu îl lași, se simte de parcă ar fi sfârșitul lumii. Gândește-te că, dacă ție îți e greu să-ți ții sub control stările și nervii, mai ales când te pune la încercare, lui îi este de un milion de ori mai greu să-și înțeleagă și să-și gestioneze emoțiile. Și aici vine următorul sfat:

    2) Păstrează-ți calmul

    Este atât de important să-ți păstrezi calmul. Poate cel mai important. Fără să fii tu calm, nu se poate rezolva nimic. Conflictul se dezamorsează prin calm. Când și tu, și el țipați unul la altul, tu încercând să te impui – doar tu ești părintele, nu? – și el încercând să-și manifeste voința și independența față de tine… nu poate ieși nimic bun din asta.

    Fii calm, ca să-l poți ajuta și pe el să se calmeze. E cel mai greu, știu. Dar nu e imposibil. Trebuie doar să fii conștient/ă de asta și să te oprești. Dacă simți că ți se urcă tot sângele în cap, fă un pas înapoi. Ieși din cameră, respiră adânc și întoarce-te abia când îi poți vorbi calm.

    3) Oferă-i un model pentru a rezolva conflictele

    Copiii imită comportamente. Trebuie să ne gândim bine la asta. Nu vor face neapărat ce le explicăm că e bine să facă, ci vor face ce văd că facem noi. Poți să-i ții predici toată ziua despre ce e bine și ce nu, nimic din toate astea nu va conta dacă pe tine te vede comportându-te altfel decât îi spui lui că e bine să facă.

    Mini-adolescenții ne aduc, de foarte multe ori, la limita răbdării cu atitudinea și răspunsurile lor sfidătoare, dar în loc să le răspunzi „cu aceeași monedă”, să îi iei peste picior, ba chiar să „te răzbuni” oferindu-le exact zero înțelegere (adică replicându-le comportamentul), fă exact contrariul. Arată înțelegere, răspunde-le frumos, exact în maniera în care ți-ai dori tu să-ți vorbească și exact în momentele în care se comportă cel mai rău, adică atunci când par să merite cel mai puțin. Le oferi astfel un model de comportament pe care să-l urmeze. Și asta este o lecție mult mai valoroasă decât orice explicație verbală despre cum și ce să facă în anumite situații.

    4) Numește-i stările prin care trece și oferă-i soluții

    Copiii au nevoie să știe că stările prin care trec: furie, supărare – sunt normale. Nu e nimic în neregulă cu a fi furios sau supărat. Toată lumea se supără și se înfurie la un moment dat, dar important este să învețe cum să reacționeze când simt astfel de emoții. Și, ca să știe cum să le gestioneze, trebuie mai întâi învățați să le identifice, să știe că îi înțelegi și să le arăți cum să le facă față.

    „(numește starea)Văd că ești furios pentru că celălalt copil nu a vrut să-ți dea și ție camionul lui. (arată-i că ești de partea lui, că sentimentele lui nu sunt greșite, sunt normale, toți simțim asta) Știu că e greu, să știi că și eu sunt furioasă de multe ori. (repetă-i regula) Dar nu este voie să-l lovești/ să arunci cu nisip/ să-l împingi/ să i-l smulgi din mână. (fă-l să se gândească și la cei din jurul lui) Este camionul lui și îl dă doar dacă vrea el. Nu-l putem obliga să ți-l dea. (oferă-i o soluție) Dar ce-ar fi să încerci să faci un schimb, uite, dă-i și tu mașinuța ta și întreabă dacă vrea să-ți dea și el camionul lui.”

    5) Alege-ți bătăliile

    Hai să nu-i spunem tot timpul ”nu”, riscăm să spunem numai asta. Nu face aia, nu face asta, n-ai voie acolo – e foarte frustrant. Și pentru cel mic, și pentru noi – fiindcă mereu există o sursă de conflict. Hai să-i mai spunem și „da”. În plus, dacă tot ce aude de la noi este numai „nu”, nu-ul ăsta se bagatelizează, spus de prea multe ori ajunge să nu mai însemne nimic, să fie perceput ca un zgomot de fundal. Normal că mama zice nu, ea zice mereu nu.

    Mai lasă de la tine. Dacă nu e nimic grav, dacă ceea ce-și dorește să facă nu îl pune în pericol pe el sau pe cei din jur, spune-i și „da”, chiar dacă nu e chiar ce ți-ai dori în momentul ăla. De ce să provoci o criză de furie, dacă se poate și fără. La noi, un motiv clar de conflict și de furie este cine aprinde lumina pe holul blocului și cine apasă pe butonul de la lift. Sigur că mă grăbesc – și mi-ar fi mai simplu să apăs eu, decât să stau să aștept să facă el asta și să încerce până reușește… să ajungă la buton, să apese suficient de tare încât să și funcționeze… dar îl las. Ba chiar îl încurajez.  El e mulțumit fiindcă face lucrurile singur, eu sunt mulțumită că n-am un copil în plină criză de furie. Toată lumea câștigă.

    Și ce dacă vrea să meargă la nani cu 20 de jucării sau îmbrăcat în costumul de Spiderman? Până la urmă, nu e nicio tragedie dacă nu e în pijama sau dacă aliniază lângă el toți roboțeii pe care îi deține.

    Hai să ne alegem bătăliile. Așa ne conservăm energia și nervii și evităm conflictele inutile.

    6) Oferă-i independența de care are nevoie

    Încurajează-l să facă lucrurile singur, să simtă că e capabil, că ai încredere în el, că se poate descurca și singur. Evident că durează o veșnicie să-și pună singur pantofii, dar dacă tu ai răbdare cu el, ce bucurie enormă va fi când va reuși! Plus că, în timp, va deveni tot mai bun la asta, tot mai rapid. Dă-i ocazia să exerseze. Lasă-l să se urce și singur pe topogan, nu trebuie să fii mereu umbra lui. Lasă-l să ia propriile decizii, în măsura în care nimeni nu are de suferit, ba mai mult, lasă-l să ia decizii, chiar dacă sunt greșite. Va învăța din asta.

    Nu este important să avem noi mereu ultimul cuvânt, e chiar descurajant și contraproductiv să ne obligăm copilul să facă întotdeauna numai și numai ce vrem noi, numai ce i se cere. Până la urmă, orice părinte își dorește să crească un copil cu încredere în sine, capabil să ia propriile decizii. Hai să-l lăsăm.

    7) Păstrează-ți simțul umorului (sau fă rost rapid de unul!)

    Nu vrea apă din cana verde, vrea din cana roz. Îți spune că vrea să citiți cartea cu ursuleți, nu pe cea cu căței, dar când scoți cartea cu ursuleți… te trezești că urlă că o vrea pe cea cu căței. Vrea în brațe, dar nu vrea în brațe, de fapt vrea să meargă pe jos. Și, de fapt, vrea cu bicicleta. Vrea să mergeți în parcul mare și, când ajungeți acolo, îți spune că vrea în parcul mic. În loc să te enervezi, îți spun sigur că simțul umorului te scoate de la ananghie. N-ai ce să faci, e o etapă prin care trec. Trece. Și asta trece.

    Învață să privești ce se întâmplă cu o doză bună de umor. Până la urmă, peste o vreme, când te vei uita înapoi, vei râde când îți vei aminti de toate situațiile astea imposibile. De ce n-ai privi cu amuzament, toată treaba asta, încă de pe acum? Vă ajută pe toți să treceți mai ușor peste ele.

    Acestea au fost sfaturile mele despre cum să faci față mini-adolescentului de trei ani. Cine știe ce ne-o aștepta la patru ani? Habar n-am. Peste un an, o să vă anunț dacă situația se schimbă și cum se schimbă.

    Până atunci, să fim Zen, zic. Sau măcar să încercăm. 🙂