Ioana Boca – Zori de Zen

Etichetă: joaca

  • Top 10 cele mai iubite jucării (2-3 ani)

    Top 10 cele mai iubite jucării (2-3 ani)

    Iaca a mai trecut un an și a venit vremea pentru un nou top al celor mai iubite jucării, pentru copii cu vârsta între 2 și 3 ani. Scriu acest top, în fiecare an, de când a venit pe lume băiețelul nostru, așa că dacă aveți nevoie de idei pentru copii mai mici, aruncați un ochi și pe Top 10 cele mai iubite jucării 0 – 12 luni și Top 10 cele mai iubite jucării 1-2 ani.

    Așadar, am adunat aici toate jucăriile pe care Alex le iubește și cu care se joacă non-stop, potrivite pentru copii cu vârsta între 2 și 3 ani. Acuș-acuș bate și Moș Crăciun la ușă, așa că sper să vă fie de folos și vi le recomand cu încredere, sunt testate și mega-testate de noi și sunt preferatele băiețelului nostru.

    1 Trenulețele „Thomas și prietenii săi”, seria Take N Play (magnetice)

    Nu pot să vă descriu ce nebunie e la noi cu trenurile, mai ales cu cele din seria Thomas. Sunt, efectiv, jucăriile care i-au marcat perioada aceasta, între 2 și 3 ani. Pasiunea lui pentru trenulețe nu se va opri mulți ani de acum încolo, după cum vedem noi că stă treaba acum, așa că sunt mai mult ca sigură că aceste jucării îi vor marca, de fapt, o bună parte din copilărie. Trenulețele Thomas din seria Take N Play sunt de departe favoritele lui, nu există zi în care să nu se joace cu ele. Am ajuns, de-a lungul timpului, să alcătuim o colecție impresionantă de trenuri din această serie. Trenurile sunt realizate din metal, se prind între ele și de vagoane cu ajutorul unor magneți, ceea ce le face extrem de ușor de manevrat de către copii mici.

    Fiecare tren reprezintă un personaj aparte. Seria este concepută după celebrele desene animate „Thomas and friends” și cred că numărul personajelor depășește 100! N-am ajuns încă până acolo, dar nici nu suntem departe (!). În poza aceasta apare doar o mică parte din colecția noastră. Online le găsiți pe emag aici sau jump4joy.ro aici  sau pe thomastoys.ro aici

    Pe lângă cele magnetice, există și seria motorizată, care funcționează cu baterii. Suntem colecționari și de astfel de trenuri, nici nu se putea altfel, când avem în casă un fan convins al lui Thomas. Și acestea sunt extrem de rezistente la căzături, degajări și alte forme de torturat jucării :)… Vă spun din experiență. Atunci când nu se plimbă pe șine, trenurile motorizate obișnuiesc să facă întreceri și să-și încerce puterile în concursurile de tras cât mai multe vagoane după ele, de obicei încărcate cu tot felul de lucruri… de la papuci și portocale, la figurine cu dinozauri și lingurițele noastre din bucătărie.

    2 Trenuleț din lemn Waterfall Mountain și masă de joacă, de la Kid Kraft

    În concordanță cu pasiunea principală a băiețelului nostru… pe locul 2 nu putea fi decât o altă jucărie din lumea trenulețelor. Masa aceasta de joacă este o minunăție. E foarte bine realizată (atenție, ia ceva timp să o montezi. Unei persoane iscusite cred că îi ia în jur de două ore ca să asambleze masa și să pună pe picioare întreg circuitul). Altfel, masa este destul de solidă, are cutiuțe pentru depozitarea trenurilor și a șinelor – ăsta e un mare plus în ochii mei, cum sunt mereu disperată să găsesc fiecărui lucru un loc al său. Masa vine cu toate piesele necesare pentru asamblarea circuitului. Șinele sunt compatibile cu trenulețele Ikea, Brio și Thomas (varianta motorizată).

    Este, într-adevăr, o investiție, costă destul de mult, dar dacă ne gândim că o va folosi mult timp de-acum încolo și că poate fi refolosită pentru diverse alte activități: puzzle-uri, plastilină, jocurile de lego, eu zic că merită. E bine ca prichindelul să aibă un loc în care să se desfășoare, altul decât pe jos sau pe comoda noastră TV iar marginile ridicate ale mesei sunt un ajutor pentru activități care implică piese de mici dimensiuni. Este mărișoară însă, așa că gândiți-vă bine dacă aveți suficient spațiu pentru ea.

    Online, puteți găsi masa de joacă Waterfall mountain Kid Kraft pe dmkids.ro aici  dar și la emag.ro, aici. Noi am cumpărat-o de pe amazon.es

    Vă las aici și video de prezentare:

    3 Labirint magnetic din lemn – Bufnița, de la Toys R Us (Imaginarium Discovery Magnetic Maze Wood puzzle Owl)

    Acest puzzle îl ține ocupat muuult muuult timp. Jocul constă în a mișca și aranja biluțele din interior, prin culoarele labirintului, folosindu-te de bagheta cu capăt magnetic, din exterior. Băiețelului nostru îi place foarte mult. Aș fi zis că nu va prinde o astfel de jucărie, fiindcă -în general- al nostru prichindel se plictisește destul de repede, dar jocul acesta îl captivează și reușește să-l țină atent și concentrat perioade destul de lungi. Mereu dă o raită și pe la puzzle-ul labirint. Am cumpărat puzzle-ul magnetic dintr-un magazin fizic Toys R Us. Online nu l-am găsit niciunde.

    Există mai multe puzzle-uri de acest tip în colecție. Noi avem bufnița, dar tare drăgălașe sunt și celelalte.

    4 Casa de păpuși mobilă, de la Playmobil

    Da, avem și o casă de păpuși, chiar dacă al nostru este băiețel și e chiar una dintre jucăriile lui preferate. Eu una nu cred în împărțirea asta în jucării „de fete” și jucării „de băieți”. Fetițele pot iubi să se joace și ele cu mașinuțele, la fel cum și băieților le poate plăcea o bucătărioară de jucărie de exemplu sau o păpușă. Căsuța aceasta a fost mai mult decât binevenită iar prichindelului meu îi place la nebunie. Am cumpărat-o de curând, adică spre vârsta de 3 ani, nu aș recomanda-o pentru vârste mai mici, întrucât conține piese de foarte mici dimensiuni, care pot fi ușor înghițite. Partea bună este că puteți pune, pur și simplu, deoparte, piesele mai mici. Acestea sunt în general accesoriile familiei care locuiește în căsuță precum: periuțe de dinți, feon sau mâncarea din frigider și vesela.

    Spuneam însă că jucărioara asta a venit cu multă bucurie, mai ales acum, când băiețelul nostru a descoperit jocurile de rol. El se vede pe el, în acea căsuță, ca fiind „bebe Alex” împreună cu mami și tati. E o ocazie bună să repetăm prin joacă și anumite rutine: ne spălăm pe mâini înainte de a ne așeza la masă, apoi stăm cu toții la masă când mâncăm, e ora de nani – toată lumea în pat. În plus, faptul că această căsuță are și baie cu o toaletă de jucărie mi-a venit extrem de bine, mai ales că tocmai făceam trecerea cu Alex de la scutec la toaleta „de copii mari” și așa repetam cu el, prin intermediul personajelor de jucărie. Se distrează teribil când Alex mic de jucărie strigă tare: „Alex face pipi!!! Fugaaa, fuggaaa la veceu!”  🙂

    Ce ne mai place la această căsuță este că e sub formă de gentuță, se închide după ce te-ai săturat de joacă iar piesele se păstrează frumos în interior, fără să se rătăcească prin toată casa.

    Pe scurt, o căsuță de jucărie e o idee foarte bună mai ales acum (între 2 și 3 ani) când copiii sunt la vârsta la care descoperă jocurile de rol și își dezvoltă imaginația. Băiețelul nostru se joacă tot timpul cu ea! Online poate fi cumpărată de aici  sau de aici

    5 MagMagic, set de construcție magnetic

    Este hipnotizant, adică până și nouă ne place, ca adulți.  Mie, cel puțin, mi se pare extrem de relaxant să „lipești” piesele între ele și să construiești tot felul de forme. E distracție mare la noi în casă cu setul acesta (și evident, când spun asta, nu mă refer doar la adulți, cum acesta este, totuși, un top 10 al celor mai iubite jucării ale băiețelului nostru). Piesele se lipesc între ele, fiind magnetice iar de aici mai departe totul ține de imaginație și de inspirație! Noi avem un set cu 30 de piese, dar există multe, multe opțiuni, acum am pus ochii pe cele care permit copilului să construiască el singur o mașinuță sau un elicopter, așa că avem în plan să îi mărim colecția de piese de construcție. Online îl găsiți aici iar asemănător, pe site-urile românești, am găsit aici.

    6 Pig goes Pop

    A fost votată jucăria anului 2010, în Marea Britanie. E un joc distractiv la care poate participa toată familia. Acțiunea e simplă: arunci cu zarul iar apoi trebuie hrănit purcelușul și de fiecare dată când i se dă de mâncare, acestuia îi crește burtica, până când îi explodează cureaua. Vă dați seama că ultima parte e preferata copiilor! E și e o ocazie pentru copii să învețe să numere. Deși producătorii recomandă vârsta minimă ca fiind 4 ani, eu vă spun că are un mare succes la băiețelul nostru, care împlinește 3 ani. Noi l-am luat de aici amazon.es, în România l-am găsit la vânzare, sub numele de Porcușorul Ghiță 🙂 , pe magazinprichindel.ro aici , pandytoys.ro aici sau pe carturesti.ro aici.

    Gogoșel ne cere aproape în fiecare zi să jucăm jocul cu purcelușul, așa că își merită pe deplin locul în top 10 cele mai iubite jucării din casa noastră.

    Iată și filmulețul de prezentare al purcelușului gurmand:

    7 Play Doh Kitchen Creations Noodle Makin’ Mania

    Am ajuns la plastilină… și cum să nu fie plastilina pe lista activităților preferate?! E aproape imposibil pentru un copil să nu-i placă să se joace cu plastilină. Ei, setul acesta de la Play Doh, în care cel mic face paste este – de departe – cea mai iubită jucărie care implică plastilină. Se distrează enorm făcând spaghete de toate culorile și tot felul de biscuiței, pe care ni servește apoi, pe farfurie, cu furculița înfiptă în ei. Îi place la nebunie! Online (Ro) îl găsiți și aici sau aici.

    8 Joc educativ Încuie și Descuie, de la Melissa & Doug

    Planșa aceasta, plină de încuietori de tot felul îl fascinează pe băiețelul nostru și sunt sigură, la ce review-uri are pe magazinele online, că el nu e nicidecum o excepție. Îi place enorm să deschidă și să închidă ușile diverselor compartimente de pe planșă și este foarte mulțumit atunci când poate face asta singur, fără niciun ajutor.

    A fost fascinat de jocul ăsta din secunda în care a dat cu ochii de el.  În spatele ușilor se ascund tot felul de animăluțe, de diverse culori – o ocazie bună pentru a repeta culorile, dar și numerele. Înainte de toate însă, acesta e un joc extrem de util pentru dezvoltarea motricității fine a copiilor. Dimensiunile planșei din lemn sunt destul de generoase și asta este bine pentru copii, fiindcă pot „lucra” la încuietori cu ușurință. 100% good buy! Puteți găsi jocul și online (RO) aici sau aici sau pe  amazon.es ori amazon.co.uk.

    9 Pop-Up Pirate, de la Tomy 

    Pop-Up Pirate e încă un joc super distractiv pentru cei mici. Toată treaba constă în a introduce săbiuțele în butoiul piratului și, dacă nimerești în locul potrivit, piratul sare din butoi. Acum, băiețelul nostru se joacă cu noi, inventăm povești cu piratul din butoi în timp ce încercăm să-l facem să sară și în general nu prea avem reguli în afară de aceea de a descoperi când sare dumnealui din butoi. Va fi însă cu siguranță un joc de „cursă lungă”, potrivit și pentru când va mai crește și îl va putea juca împreună cu alți copii. Regulile sunt foarte simple și ușor de urmat. Online îl găsiți pe jucariijucarii.ro aici, nichiduta.ro aici.  totorel.ro aici ,  amazon.es și amazon.co.uk

    10 Let’s Go Fishing, de la Pressman Toys

    Se dau: pești care se învârt, ies și intră în locșoarele lor, deschizând și închizând gura și undițe care abia așteaptă să îi tragă afară, manevrate de copii atenți și concentrați. E un joc extrem de distractiv. Băiețelul nostru petrece mult timp jucând jocul acesta și este așa de mândru de fiecare dată când reușește să scoată câte un pește afară! Dacă la început făcea un efort vizibil ca să reușească, acum a devenit tot mai bun și reușește să-i pescuiască din ce în ce mai ușor. Are succes garantat la prichindei! De altfel, joculețul acesta are câțiva zeci de ani de când bucură generații întregi de copii. Online găsiți jocul pe artgarage.ro aici,  amazon.es și amazon.co.uk

    Și pentru că tot suntem la capitolul – pești, nu pot să nu menționez și jocul de pescuit magnetic de la Melissa & Doug.

    Iubim jucăriile de la Melissa & Doug și cu siguranță cred că nu suntem singurii! Sunt jucării din lemn, de foarte bună calitate iar anul trecut, de Crăciun, piticul nostru a primit acest puzzle drăgălaș, de pe care „pescuiește” animăluțele marine, cu ajutorul unei undițe cu magnet. El este, de altfel, un mare iubitor de puzzle-uri, așa că genul acesta de jocuri ocupă un loc important între activitățile lui. Cât despre puzzle-ul de față… nu pot să vă spun decât că și acum, la aproape un an de când l-a primit, îl iubește la fel de mult ca-n prima zi! Online, puteți găsi jocul și aici.

    Acesta a fost top 10 cele mai iubite jucării ale băiețelului nostru, între 2 și 3 ani. Sper să vă prindă bine recomandările noastre.

    Gata, acum la joacă cu voi! 🙂

    Disclaimer:  Toate opiniile și recomandările exprimate în acest articol îmi aparțin în întregime, ca întotdeauna. Jucăriile prezente în acest top au fost selectate exclusiv în baza experienței noastre cu ele și nu am primit nicio remunerație, de la niciun producător sau distribuitor de jucării, pentru prezența lor în acest articol.


    Mai ai nevoie de idei? Citește și:

    Top 10 cele mai iubite jucării ale lui bebe (0 – 12 luni)

    Top 10 cele mai iubite jucării (1 – 2 ani)

    Top 10 cele mai iubite jucării (3 – 4 ani)

    Idei de cadouri pentru Moș Crăciun (de la 2 ani +)

    Idei de cadouri pentru Moș Crăciun 2018 (de la 3 ani+)

    Dacă îți place ce ai citit, m-aș bucura enorm să mă susții și cu un Like pe pagina de Facebook. 🙂
    Îți mulțumesc pentru că ești aici.

  • Războiul de la culcare

    Războiul de la culcare

    Sunt anumite vârste la care copiii intră în regresie de somn. Se întâmplă, în general, la 4 luni, la 8 luni, la 12 luni și pe la 2 ani. E vorba de acele perioade în care copilașul, care până acum dormea ca un îngeraș, începe să se trezească frecvent noaptea sau să nu mai vrea să meargă la culcare. Pentru părinți e ca și cum bebe ar face un pas înapoi pentru că pare că revine la vechile obiceiuri. Vestea bună este că fazele acestea sunt temporare, așa cum au apărut, așa și dispar, iar vestea și mai bună este că regresiile de somn marchează salturi în dezvoltarea mentală și emoțională a celui mic, așa că tot ce poți să faci este să aștepți, cuminte, să treacă și să te menții pe linia de plutire, păstrând, pe cât posibil, același ritual de culcare al celui mic. Asta deși știi că nu mai funcționează neam! Dar ce să faci, tu, părinte disperat în pragul epuizării, te agăți de rutină în speranța că poate, poate, de data asta… poate.

    Am trecut prin toate astea, dar vă spun sincer că, dintre toate, cel mai greu ne este acum, cu regresia de somn de la 2 ani, prin care trece piciulinul. Ce-i drept, înainte era mai simplu. Măcar nu ne alerga prin toată casa. Acum însă, în fiecare seară trebuie să ne pregătim sufletește pentru războiul dinainte de culcare! Nimic nu pare să mai funcționeze. Nu vrea să se culce și pace! Cască, se freacă la ochi, dar nici gând să se așeze în pat. Cum îl așez, cum sare ca pe arcuri și o ia la sănătoasa, cu noi după el. Ne uităm disperați la ceas, cum numără el orele, nemilos și indiferent la disperarea prin care trecem noi. Și uite-așa se face 10:00… 10 și jumătate, 11:00… chiar 12:00 iar ăsta micu aleargă în toate părțile, încercând să ne fenteze și are-un chef de joacă mare cât cearcănele noastre.

    La primul „Hai, mami să facem nani!” se declanșează alarma: își scoate toate jucăriile la etalat, pe covor, jucării pe care le-a ignorat de altfel în timpul zilei, vine cu toate cărticelele ca să-i spunem, pentru a mia oară, cum face calul, porcul, rața, cum face trenul, ambulanța și mașina de poliție, cum zboară avionul, cum face elicopterul și cum sapă excavatorul iar când pare că s-a mai liniștit și eu, în naivitatea mea, glăsuiesc temător veșnicul „Hai, mami, hai să facem nani. Uite ce obosit ești! Ți-e somn!” jur că parcă prinde, din nou, aripi! (Și nu, tot lapte bea înainte de culcare. Nu l-am trecut pe Redbull). O zbughește cât ai clipi și o luăm de la capăt. Aleargă prin casă, își face de lucru cu te miri ce, adună pantofii și îi cară dintr-o parte în alta, învârte scaunul de la birou minute în șir, aruncă pernițele canapelei cât colo, apoi le pune la loc și iar le aruncă, aliniază toate animalele de pluș și le dă să bea apă cu biberonul, devine brusc interesat de toate jocurile lego pe care le are și împrăștie toate piesele prin toată casa. Iar noi stăm, lipsiți de vlagă și ne uităm disperați când unii la alții, când la ceas. Dacă reușim să-l ademenim în pat, măcar pentru o secundă și stingem lumina… s-a terminat. E brusc în picioare! „Daa Daaaooo! Da daaaoo! Na! Na!!” Asta în traducere înseamnă „Dă lumina!” Bine, nu c-ar aștepta să mă ridic eu să aprind lumina. Nici n-apuc să reacționez că el e deja acolo. O aprinde singur. Ghinion de neșansă pentru noi fiindcă stăm într-o casă cu întrerupătoarele poziționate mai jos și, cum el e un băiețel înalt, se ridică pe vârfuri și își rezolvă singur problema iluminatului nocturn. Și iar o luăm de la capăt, cu forțe proaspete. El, că noi suntem leșinați demult. Așa de leșinați că începem să visăm cu ochii deschiși la instalarea unui buton on/off pe copilul din dotare.

    Tentativa numărul trei de așezat copilul în pat știm de la început că va eșua, dar ce să faci, deja ĂSTA e ritualul nostru de culcare. Ce băiță, masaj relaxant, povești și alte minunății. Îl punem în pat știind deja ce urmează în program. Urmează „Sezee!”. Sezee este cățelul familiei. Un bichon mic, alb și foarte pufos care, la cei 11 ani ai ei, nu prea mai are parte de liniște cu ăsta micu. Bine, pe ea o cheamă Fifi. Adică o chema. Acuma o cheamă Sezeee! Și uite-așa, ăsta micu își aduce aminte brusc că mai există un cățel în casă care trebuia luat și el la rând, se dă, din nou, jos din pat și pleacă să o caute pe Sezee, de pe unde s-a tolănit. De cum o găsește începe etapa următoare: trebuie să îi aruncăm toate animăluțele de pluș existente pe lumea asta, ca să alerge după ele.

    La treaba asta nu e suficient să arunce numai el, trebuie să participăm toți. Aruncăm plușurile de vreo o sută de ori pe seară, le aruncăm temeinic, în toate direcțiile,  de nu mai știe câinele încotro s-o ia. La finalul fiecărei zile avem, practic, un copil pe baterii nucleare, un câine extrem de confuz și același dialog: „Cât mai avem?” îl întreb pe taică-su, fluturând câte-o girafă sau vreun ursuleț. „Încă de 78 de ori” îmi răspunde cu vocea stinsă și ne prăpădim amândoi de râs. Ăsta micu râde și el, chiuie, țopăie și se ia la întrecere cu Sezee, alergând să recupereze plușurile înaintea ei. Apoi iar în pat, iar aprinde lumina și iar fuge la mașinuțe ca să le alinieze altfel. Iar în pat, de data asta cu Domnul Cartof (jucăria lui preferată), căruia trebuie să îi punem ochii, nasul gura, mâinile de vreo 20 de ori. Stingem iar lumina și trecem la Panda, un ursuleț din plastic care este, de fapt o veioză, se aprinde și își schimbă culoarea. Nenea Panda ăsta reușește să-l țină locului câteva minute bune, timp în care recităm unde îi este nasul, gura, unde-i sunt ochii, mâinile și urechile până nu mai știm noi pe unde ne sunt mințile. În schimburi. Când eu, când taică-su. (Cred că ne verifică să vadă dacă spunem amândoi la fel).

    Cam de la a 4-a, a 5-a, a 6-a încercare și vreo 2, 3 ore de alergat în sus și-n jos, în și din pat, reușim să parcăm una bucată copil sub păturică, pregătit de somn. Exact atunci când crezi că nu mai e speranță, îl vezi cum întoarce capul într-o parte, oftează mulțumit și adoarme în 10 secunde. Zici că tărăboiul dinainte nici n-a existat, atât a fost de simplu. 10 secunde și gata. Oftăm ușurați. Ce să-i faci. N-ai ce să-i faci. Regresia de somn. O fi a lui,  da’ e și-a noastră. A noastră toată e. Toată, toată!

  • Te simți vinovată că îl „abandonezi” la grădiniță?

    Te simți vinovată că îl „abandonezi” la grădiniță?

    Recunosc. Eu m-am simțit -nu vinovată-, ci de-a dreptul condamnabilă la închisoare pe viață atunci când am hotărât să îl duc pe Alex la grădiniță. Nu știu daca oi fi singura, poate oi fi exagerată, poate alte mame n-au atâtea remușcări și mustrări de conștiință, poate sunt mai raționale, dar eu mă simțeam de parcă i-am făcut cel mai mare rău posibil. Asta simțeam și n-aveam ce face, oricât mi-aș fi spus că Apocalipsa e doar în capul meu. Mă chinuia gândul că al meu copil suferă, că va plânge, că nu va mânca, nu va dormi, nu se va simți bine, că e prea mic, că poate m-am grăbit, are doar 1 an și 10 luni. Mă îndoiam de decizia luată. Ce va face el fără mine? Îl vedeam dependent de mine total -și evident că într-un fel chiar este, doar sunt mama lui – mă gândeam că dacă nu voi fi eu cea care îi dă de mâncare, care îl adoarme, care îi cântă și se joacă cu el, copilul meu nu va face nimic din toate astea, va suferi cumplit, se va simți abandonat.

    În același timp, mă simțeam vinovată pentru că nu aș fi fost obligată să îl las la grădiniță. De vreo două luni, Madridul a devenit noul nostru oraș adoptiv și cum, proaspăt mutați, deocamdată eu nu trebuie să merg la serviciu, nu era o nevoie acută de a-l înscrie pe micuțul meu la o grădiniță. Ar fi fost poate mai ușor de depășit momentul ăsta, dacă aș fi știut că nu am încotro. Dar nu a fost cazul meu. Bine, bine, păi și atunci de ce l-am dus, totuși, la grădiniță? Într-un mod de-a dreptul ciudat, decizia asta nu mi-a aparținut în totalitate. De fapt, el a decis că vrea acolo, iar eu n-am făcut decât să îi las să meargă unde își dorea.

    După ce ne-am mutat, am descoperit în apropierea casei un loc de joacă drăgălaș și am început să mergem acolo în fiecare zi. Numai că, ce să vezi, locul ăsta de joacă, se află efectiv „în poarta” unei grădinițe și, într-o zi, când ne-am nimerit acolo la ora la care copiii de la grădiniță ieșeau să se joace în același părculeț în care ne aflam și noi, am avut marea surpriză să-mi văd copilul alergând într-un suflet și oprindu-se fix în mijlocul cetei de copii. Era o fericire pe capul lui de nedescris. Chiuia, țopăia, alerga pe lângă ceilalți copilași, încerca să-i îmbrățișeze. Eram mută de uimire. Nu știu nici acum ce i-a plăcut așa de mult, ce era diferit, că doar în părculeț erau mereu copii… dar nu, el se juca numai cu copiii de la grădiniță. Luase cu asalt princhindeii în uniforme albastre și se ținea după ei peste tot. Când ăștia micii se încolonau, la îndemnul educatoarelor, ca să plece înapoi în grădiniță, piciul meu se băga între ei și nu se dădea dus nicicum.

    Frățică, îl luam pe sus în plânsete și urlete, pentru că voia să meargă cu ei. Uite așa am ținut-o cam două săptămâni, până într-o zi când educatoarele, care deja îl știau pe prichindelul meu pe nume, l-au invitat să intre în curtea grădiniței împreună cu copiii și mi-au propus să îl las o oră la ei. Nu-mi venea să cred ce se întâmplă, dar l-am lăsat și l-am așteptat afară. Băiețelul meu s-a jucat liniștit și și-a văzut de treabă. Nu a plâns, nu a vrut să iasă, deși m-a căutat la un moment dat, din câte mi-au povestit educatoarele. Uite așa am ajuns noi să îl înscriem pe ăsta micu la grădiniță.

    Bine, nu vă învchipuiți acum că a fost totul chiar lapte și miere. A doua zi a plâns când l-am lăsat acolo. Și a treia zi. Și a patra zi.( Și atât. Atât a durat adaptarea: 4 zile.) Dar nu plângea pentru că nu voia să stea acolo, plângea pentru că ar fi vrut să stau și eu acolo cu el. În momentul în care se deschidea ușa clasei și vedea copiii, se lumina la față brusc, nu mai plângea absolut deloc… se ducea glonț la jucării și la ceilalți copii. Treaba asta m-a făcut să continui să îl duc și să trec peste faptul că momentul separării de mine, dimineața, se lăsa invariabil cu lacrimi. Și nici mie nu îmi era deloc ușor să mă îndepărtez și să îmi las copilul plângând.

    Nu-mi era ușor, e puțin spus. Fac o paranteză ca să vă povestesc că mi-a fost așa de greu în prima zi, atâta eram de nervoasă și de panicată, încât am declanșat un incendiu. Da, ați citit bine, un incendiu. L-am lăsat pe ăsta micu la grădiniță și m-am pus pe așteptat în părculețul din fața ei. Dinăuntru, tot auzeam copii plângând, nu-mi dădeam seama dacă era și al meu printre ei, parcă era… parcă nu. Oricum, eram așa de agitată încât am zis că trebuie să fumez o țigară, ca să mă calmez.

    Evident, în părculețul din fața grădiniței este interzis fumatul, deși erau două cucoane acolo cu copiii lor, care fumau fără nicio jenă, fix lângă cei mici. Fumau relaxate, iar eu, care simțeam că crăp de agitație și deja vedeam în țigară ultima mea salvare (bad habit, i know), ce mi-am zis, ia să fumez și eu, dar nu așa, ca alea două, ca o doamnă – ies la marginea părculețului, fumez civilizat și apoi sting țigara și o arunc la coșul de gunoi, nu în nisipul în care se joacă ăia micii. Tănticile alea musteau a nesimțire, așa că am vrut să le arăt eu cum se face. Zis și făcut, numai că ce-a urmat a fost un dezastru. Înauntru se auzeau urlete de copii, iar afară, JE, cu mâna băgată pân’ la cot într-un coș de gunoi, scoteam servețele în flăcări și le călcam în picioare, în timp ce aruncam cu nisip. Ca la nebuni. Cucoanele fumătoare din părculeț se uitau la mine în stare de șoc, în timp ce-și scuturau țigările în capul copiilor. Așa mi-a trebuit dacă am vrut să le arăt eu cum se face.

    În fine, să revin: în prima zi, l-am lăsat pe ăsta micu la grădiniță preț de o oră (și un incendiu stins), apoi două, apoi trei, apoi l-am lăsat și pentru masa de prânz și pentru somnul de după-amiază, gradual, în fiecare zi un pic mai mult. Și, deși dimineața, despărțirea era grea și pentru el, și pentru mine (dar jur că nu s-a mai lăsat cu flăcări), pe măsură ce continuam să-l duc, plângea tot mai puțin, iar când veneam să îl iau mă întâmpina cu cel mai luminos zâmbet și asta mă reasigura că i-a mers bine acolo.

    Mă bucur enorm că am făcut pasul ăsta pentru el și vă spun cu mâna pe inimă că se vede o schimbare uriașă. A învățat cum să interacționeze cu alți copii. Înainte, când mergeam cu el în parc, se năpustea peste ceilalți prichindei, cuprins de entuziasm. Și, cum el e un băiețel mare, are talia unui copil de 2 ani jumate, nu de 1 an și 10 luni, trebuia să fiu mereu cu ochii pe el, ca să nu îi dărâme. Degeaba îl opream eu și îi explicam că piticii din jurul lui nu sunt jucăriile lui de pluș de acasă, ca să tragă de ei cum vrea el. Nu era conștient de propria forță, deși el era bine intenționat. Iubește copiii și voia să se joace cu ei, deși nu știa la ce folosesc ei exact și cum să facă asta.

    Acum însă, știe să își dozeze propria forță, e mult mai calm, e atent cu ceilalți copii și parcă se și joacă altfel: mai frumos, mai potolit. (Iar astea sunt niște schimbări apărute după numai două săptămâni de grădiniță.) Am un băiețel energic, e ca argintul viu și să-l văd cum stă împreună cu alți copii, jucându-se într-un singur loc, zeci de minute în șir, a produs un mare  – oau! – în familia noastră. A învățat să aibă mai multă încredere în el, să fie mai independent, a învățat că se poate simți bine și dacă nu sunt eu tot timpul lângă el, că se poate juca în parc fără să mă tragă pe mine după el peste tot, universul lui – care până acum se reducea doar la familia noastră – s-a extins, odată cu noile experiențe aduse de grădiniță. Locuri noi de explorat, oameni noi de cunoscut și lucruri noi de făcut.

    Starea lui de spirit s-a îmbunătățit, e bine dispus, zâmbitor, când stătea acasă doar cu mine, de multe ori era nervos, plângăcios, nimic parcă nu-i convenea. Cred, sincer, că a sta între aceiași patru pereți toată ziua – minus cele câteva ore de ieșit afară, dar mereu agățat numai de mine, nu-i făcea neapărat un bine. Cred că avea nevoie de o schimbare, de un program care să includă și alte persoane în afară noastră, a celor de acasă și, bineînțeles, alți copii cu care să interacționeze, într-un mediu prietenos și primitor. Ca o paranteză, e clar că trebuie găsită acea grădiniță unde să-l poți lăsa cu inima împăcată iar cel mic să se simtă în largul lui și să o perceapă ca pe un loc sigur, în care este protejat și îngrijit. Dar poa’ să fie locul ăla grădinița grădinițelor din cartea cărților, la început tot va fi greu. Indiferent de unde îl duci, apare anxietatea produsă de separarea de mamă, așa că nu te lăsa descurajată, dacă primele zile nu sunt chiar o poezie. E o stare prin care toți copiii trec și nu poate fi evitată, este normală până la urmă, dar după ce e depășită această etapă, beneficiile încep să se vadă. Și sunt enorme.

    După o săptămână, gândul cu „îl abandonez la grădiniță” mi-a părut de-a dreptul ridicol. Așa că, dacă crezi cumva că îl abandonezi la grădiniță, te asigur că nimic nu poate fi mai greșit. Nu îl abandonezi, îi dai aripi ca să învețe, încet-încet, să zboare. Singurel. E cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru el: să îl înveți că nu e dependent de tine, că e puternic și că se poate descurca și singur și că poate face o grămadă de lucruri fără ca tu să fii, în permanență, umbra lui.

    Cât despre mine, în prima zi când l-am lăsat să stea conform programului ales, adică de la 9:00 la 16:00, ajunsă acasă, eu, mamă singură și fără obligații, am dat petrecere! Glumesc, bineînțeles. Aș fi dat petrecere, dar n-am avut pe cine să chem. Serios vorbind însă, m-am trezit că am atât de mult timp liber, încât nu mai știam ce să fac cu el. E o senzație pe care nu o pot descrie. Parcă îmi pierdusem sensul în viață. M-am așezat pe canapea și mi-am zis: „Ok, ăsta micu e la grădiniță. And now what?” Încă n-am găsit răspunsul la întrebarea asta. Probabil că mai durează o vreme. Vă anunț imediat ce-l găsesc.

     

  • Top 10 cele mai iubite jucării ale lui bebe (0 – 12 luni)

    Top 10 cele mai iubite jucării ale lui bebe (0 – 12 luni)

    Am adunat aici cele mai iubite jucării ale lui bebe al nostru și sper să vă ajute selecția aceasta pentru că, știm prea bine, când e vorba de jucării, instinctul fiecărui părinte este să cumpere cu tonele, încă de când bebe are doar câteva zile de când se află pe lumea asta. Umplem casa de jucării de nu mai știm după aceea pe unde să le mai dosim. Nu faceți greșeala asta, așa cum am făcut noi. Da, e drăguț ca atunci când îi amenajezi camera să îi pui acolo o jucărie, două… hai trei. Dar atât. Jucăriile la momentul ăsta sunt mai mult pentru estetică și plăcerea părinților decât a lui bebe. Vor trece ceva luni până când puiul se va face suficient de mare, încât să înceapă să cerceteze lumea asta complet nouă în care se află și să îl intereseze jucăriile.

    Ce vreau să spun este că e absolut ok să nu faceți abuz cu jucăriile, cel puțin în primele luni de viață ale copilului. Veți salva din spațiul prețios de depozitare în casă, spațiu care oricum va fi suprasolicitat pe viitor și, în plus, mai faceți niște economii la bugetul familiei.

    Și, mare atenție, la jucăriile din pluș. Sigur le veți primi cadou de pe la rude, de la prieteni, dacă nu cumva le cumpărați chiar voi. Sunt drăguțe, e adevărat și parcă o cameră a lui bebe nu e completă fără măcar un ursuleț pufos, din pluș, care mustește a copilărie fericită. Cel mai bine ar fi însă să mai așteptați până când bebe crește. Jucăriile din pluș nu sunt deloc indicate pentru un bebeluș abia venit pe lume. Nu e bine să le puneți nici măcar ca decor în camera copilului. Adună foarte mult praf și pot deveni chiar periculoase pentru sănătatea lui.

    Revenind, noi efectiv am aruncat banii pe fereastră pe tot felul de jucării pentru băiețelul nostru, zdrăngănele, mașinuțe, mingi de tot felul, animale și animăluțe, cuburi și figurine cântătoare și tot felul de alte zdrăngănici și jucărici, care fac tot felul de sunete, lumini și giumbușlucuri. După ce am ticsit toată casa cu ele, de nu mai aveam nici pe unde să mergem, am constatat cu surprindere, că bebe nu este interesat decât de câteva din tot arsenalul ăsta colorat și cântător. Iar din acele -câteva- de care a fost interesat, au fost iar – câteva – care au avut cu adevărat succes. Sunt jucării de care nu s-a dezlipit foarte mult timp, iar cu unele încă se joacă și acum, la aproape 1 an și 7 luni.

    Așadar, iată top 10 cele mai iubite jucării ale lui bebe al nostru:

    1.Yookidoo Baby Gym and Play Mat -Gymotion Activity Musical Playland with Accesories for Infants and Toddlers

    Acesta este centrul de activități care, efectiv, l-a fermecat pe bebe al nostru. Am avut vreo 3 tipuri de astfel de centre de activități, însă cel de la Yookidoo a fost dragoste la prima… joacă. În momentul în care l-a descoperit pe acesta, restul nici nu au mai contat.

    Yookidoo Baby Gym and Play Mat, recomandat încă de la zero luni (dar nu vă grăbiți să-l luați, abia de pe la vreo 4 luni bebe va putea să se bucure, într-adevăr, de o astfel de jucărie), arată și este un centru de activități de foarte bună calitate, începând de la materialele folosite până la jucărelele agățate care sunt, pur și simplu, frumoase. E o jucărie premiată, a câștigat Baby Awards în 2013 și a fost nominalizată pentru Toy of the Year Award 2015, înțeleg de ce.

     

    Ca orice centru de activități destinat lui bebe este menit să îi dezvolte acestuia coordonarea ochi-mâini, să dezvolte atenția prin urmărirea obiectelor care se mișcă și să îl facă să descopere texturi noi. Dar ce ne-a plăcut nouă enorm – iar bebe a fost de-a dreptul extaziat – a fost că pe lângă frumusețile alea de jucării atârnate, centrul are și o mașinuță care funcționează cu baterii și care cântă și se plimbă pe o șină, ce poate fi montată direct pe salteluță sau sus, pe arcadele centrului, când bebe nu poate sta decât pe spate. Și, încă un mare avantaj pentru părinți, după ce bebe se joacă, salteluța asta minunată se pliază și poate fi depozitată foarte ușor, fără bătăi de cap. Vă las aici filmulețul de prezentare al produsului, ca să vedeți când de super drăguț e și ce știe să facă.

    1. Mingiuța Playgro 0180271

    Nu sunt multe de spus despre mingiuța asta, în afara faptului că bebe al nostru a iubit-o. Dintre toate mingile, asta a fost preferata lui. E o mingiuță cu tot felul de texturi diferite, care zornăie și are și o mică oglindă. Poate fi prinsă de bara de la cărucior.

    top-10-jucarii-2

    1. Freddie the Firefly de la Lamaze Toys

    Jucăria asta a făcut furori. Am descoperit colecția de la Lamaze din întâmplare și ce noroc am avut. Prima oară i l-am cumpărat lui bebe pe Freddie, de care pur și simplu s-a îndrăgostit. A fost – de departe – jucăria lui preferată pentru foarte, foarte mult timp. Aripioarele au tot felul de texturi și materiale diferite, unele fâșâie când le presezi, altele zornăie, sub o aripioară e ascunsă și o oglindă, are și acea jucărie pentru dentiție și, în plus, are un inel care îți permite să agăți jucăria de bara căruciorului.

     

     

     

    Fiindcă am văzut că are succes, am făcut cadou jucăria asta și altor prieteni cu copii și, ce să vezi, și la ei Freddie a fost un hit instantaneu. Vi-l recomand din tot sufletul. După succesul lui Freddie am mai cumpărat alte câteva jucării din colecția Lamaze. Toate au avut succes la bebe. Vi le înșir pe toate.

    1. Captain Calamari de la Lamaze Toys

     

     

    1. Lamaze Musical Inchworm

    Omida asta haioasă cântă și are pe burtică și un centimetru. Bun de măsurat bebe 🙂

     

    1. Fisher-Price Kick & Play Piano Baby

    Jucăria aceasta s-a numărat, de asemenea, printre preferatele lui bebe. Se poate prinde de marginile pătuțului iar bebe poate cânta la pianul ăsta inclusiv lovindu-l cu picioarele 🙂

     

    1. Fisher-Price Light Up Lion Stacker

    E o reinterpretare a clasicei jucării pentru copii de tipul piramidă, în care bebe pune cerculețe unele peste altele. Noi am ales varianta asta de la Fisher-Price pentru că are un joc de lumini și cântă. În momentul în care toate cercurile au fost așezate și bebe ajunge să pună leul acela în vârf, piramida „sărbătorește” oferindu-i lui bebe, ca recompensă, un cântecel. În fine, al nostru s-a prins de treabă și apăsa direct pe butonul din vârf, ca să îi cânte jucăria. I-au plăcut enorm melodiile acestei jucării. Clar, e pe lista noastră de „good buy”.

     

    8.Fisher-Price Building Beakers Nesting Cups

    E o jucărie simplă, formată din niște cupe de dimensiuni diferite, care se pun unele peste altele, dar cu mare succes la bebeluși. Chiar nu poți să dai greș cu setul ăsta.

     

    1. Miniland – Set 6 cuburi educaționale

    Cuburile sunt confecționate din material textil, sunt ușoare așa că bebe le poate manevra fără probleme. În interior au și o zornăitoare, dar care nu face un zgomot exagerat.

     

     

    1. Chicco – măsuța grădina vorbitoare

    O masă de activități care îl fascinează și acum pe băiețelul nostru și pe care am primit-o cadou. A fost cel mai iubit cadou de bebe Alex. Îi cântă și îi vorbește în engleză și franceză, are un joc de lumini tare drăguț și îi dă de lucru cel puțin câte un sfert de oră. Asta e bine pentru părinți, care mai apucă să facă una, alta… cât timp bebe e ocupat.

    Disclaimer:  Toate opiniile și recomandările exprimate în acest articol îmi aparțin în întregime. Jucăriile prezente în acest top au fost selectate exclusiv în baza experienței noastre cu ele și nu am primit nicio remunerație, de la niciun producător sau distribuitor de jucării, pentru prezența lor în acest articol.

  • Dragă gravitație, te declar nulă

    Dragă gravitație, te declar nulă

    Nu știu cum e să fii mamă de fetiță și dacă o fi vreo diferență, nici măcar nu știu dacă ține neapărat de asta, dar dacă m-aș fi aflat în postura de a angaja o bonă pentru băiețelul meu, cred că aș fi cerut să-mi trimită sportive olimpice la săritura cu prăjina, 500 de metri garduri sau măcar o maratonistă dedicată, cu cel puțin 3 medalii olimpice în palmares. Măi, frățică, băiețelul meu are o energie dezarmantă. De când a învățat el să meargă, noi am învățat că nu avem voie să stăm.

    De fapt, de când a început să facă primii pași, ne-a muncit de ne-a albit. Nu mă înțelegeți greșit, a fost o etapă tare frumoasă și ne-am bucurat enorm când omulețul ăsta mic a decis că e momentul să exploreze lumea de la verticală dar, Doamne, cât e de greu să-i faci față fizic acestei etape! Că vorba aia, nu mai avem nici noi chiar 18 ani…

    Timp de vreo 4 luni a mers ăsta micu’ agățat de mâinile noastre prin toată casa, de când se trezea până adormea și din zori până în seară, de credeam că în curând o să săpăm un tunel cu călcâiele în podea iar vecinul de la 2 o să se trezească, într-o bună zi, cu noi în brațe. Am pus mochetă în toată casa, acolo unde nu aveam covor, inclusiv în bucătărie, ca să aibă aderență cercetașul de grupa „foarte, foarte mică”, să nu alunece. Și am continuat. Luni la rândul, nu am mers prin casă atlfel decât aplecați. Aproape că nici nu mai puteam sta în altă poziție, din obișnuință. Era atât de fascinat băiețelul de treaba asta nouă cu mersul, că făcea sute (nu exagerez deloc – sute!) de ture pe zi, prin toată casa, cu noi aplecați de șale, numărând scamele de pe covor. Ajunsesem să măsurăm ziua în funcție de cum se mișca umbra de la mobilă pe podea. Zici că eram cârtițe, mă dureau ochii de la lumină, dacă îmi ridicam privirea, brusc, către vreun geam.

    Acum, când deja e stăpân pe el și a cucerit toate secretele mersului, a trecut la alte înălțimi de explorat (la propriu). Se antrenează intens pentru campionatele de cățărat Himalaya. Pe mese, pe scaune, pe spătarul canapelei, pe calorifer. A încercat să escaladeze și pereții, în mod repetat.

    Partea bună este că ne-am mai îndreptat de șale, am reușit – în sfârșit – să revenim la poziția drepți. Numai că acolo am rămas. La poziția drepți și pas alergător. Făceam, de curând, o recapitulare a unei dimineți tipice, de duminică să zicem, oricare dumincă, pentru mine. Sună așa: m-am trezit la 7:05, am fugărit copilul prin casă/m-a fugărit copilul prin casă (să explic: mă pune să alerg pe hol, ca să mă sperii când vine după mine. M-am speriat. De cel puțin 20 de ori, cu aceeași intensitate). După ce m-am speriat suficient, am purces la adunat copilul de sub masă, de pe masă, de sub scaune, de pe scaune, l-am pierdut în draperie și l-am recuperat, l-am oprit să escaladeze o veioză, i-am făcut mâncare cu el atârnând de mine, în timp ce încerca să intre în mașina de spălat, i-am dat de mâncare scoțând absolut tot conținutul sertarelor din bucătărie ca să îl țin ocupat, l-am fugărit iar o tură ca să îl schimb (n-am reușit să-i pun decât un crac de la pantalon) și, pe la 10:30, m-am târât cu el în dormitor să încerc să-l culc (de 3 ori) și tot de 3 ori a fugit mâncând pământul.

    Și astea sunt numai 3 ore jumate dintr-o zi. Numai 3 ore și jumătate. Până seara, sunt pilaf. Și eu, și taică-su ( pe care, v-ați prins, îl las să mai recupereze din somn în unele weekend-uri, așa că are voie să se trezească pe la 10:00. Adică seara, practic, pentru mine).

    Îl iubesc pe zgăibăriciul ăsta mic de-mi plesnește inima din piept și pe cât de mult îl iubesc pe el, pe atât de mult am început să urăsc gravitația. Acum, zău, cine ne face viața grea?! El, că vrea să se cațere pe pereți sau individa asta, numită Gravitație, care se opune din răsputeri. Uite de-aia am eu ceva cu ea. Lasă-l, domne, să urce pereții în tihnă, colaborează și tu, o dată, în viața ta. Și lasă-ne și pe noi să ne tragem sufletul. Coană Gravitație, eu te declar nulă. Dacă n-ai fi tu, am pluti așa de liniștiți, cu toții, de colo până colo. Uite-așa, ușor, ușor din bucătărie sau sufragerie până-n dormitor. Și nici de mochetă n-aș mai avea nevoie. Parol.

  • Oan, ciu!

    Oan, ciu!

    Băiețelul meu a ajuns fix în etapa aia în care începe să vorbească și, pentru că se uită la niște cântecele în limba engleză, care-i plac foarte mult, primele lui cuvinte au fost, în ordine (după agugu, îngîîî),  „pa pa” și „oan, ciu”. (Undeva între „agugu” și „oan, ciu” a zis și „mama”, e bifată.)

    În traducere din engleză în engleză  „oan, ciu” =„ one, two”. E tare mândru de el! Prin parc, ia pietricele, bețișoare de pe jos și le aruncă, pe rând, spunând răspicat: „Oan! Ciu!!!” Tropăie de la un leagăn la altul, mergând în pas de defilare și, evident, coloana sonoră este „oan, ciu!”.

    Ce mândră-mi eram pe afară! A început băiețelul să spună primele cuvinte și io-te, domne, mai și numără în engleză! Dar, ce să vezi. Într-o seară, în timp ce eu stăteam agățată de ăsta micu’ și el stătea agățat de un turnuleț din parcul de joacă, o tanti cu o grămăjoară bucălată și roz, la vreo 3 anișori, se apropie de mine și îmi zice: „Oau! Până acum n-am mai auzit așa ceva. Ce spune băiatul? Îmi pare chineză. Îl învățați chineza?”

    Mi-a picat fața. „Nu, doamnă, numără. „One, two”, spun eu apăsat.

    Ăsta micu mă aude și, evident, începe cu forțe proaspete: „oan, ciuuu! oan ciuu! oanCIUU!”. Îmi dau seama că, de fapt, chiar sună a Oan Chu, vajnic fiu al lui Wen Chu și Mei Chu, care s-au cunoscut într-un lan de orez. M-am blocat. Știți cum e când îți dai seama pe la jumătatea unei conversații în contradictoriu că, de fapt, nu ai dreptate?! Simți, așa… că te ia cu leșin. Ei bine, e cu atât mai rău când știi că ai dreptate, dar nu te ajută dovezile concrete.

    Tanti cu bucălata roz continuă: „Numără în chineză! Extraordinar!”

    M-am enervat: „Nu, doamnă, nu e chineză. E mandarină! Chineza nu mai e de viitor demult. Și nici engleza! Mandarina, doamnă, ascultați-mă pe mine, acolo e viitorul”. Și-am plecat repede cu micul meu chinez, care tropăia în pas de defilare, foarte, foarte mulțumit, vorbind fiecare pe limba lui. El: „oan ciu, oan ciu!” și eu „of, of.”

    P.S. „Of” a se citi în mandarină. Cine poate. Cine nu, să învețe! E de viitor.